ÎCCJ, decizie (scj.ro #152710)

A. Acțiune în revendicarea epavei unui vas maritim naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1948. Condiții și efecte

B. Considerente indiferente. Efecte din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865

Cuprins pe materii : Drept comercial. Despre bunuri

Index alfabetic : acțiune în revendicare

epavă vas

naționalizare

C. civ., art. 563 alin. (1), art. 1377

Legea nr. 119/1948, art. 1 alin. (1) pct. 73

A. Potrivit dispozițiilor art. 563 alin. (1) C. civ., acțiunea în revendicare este un mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate privată,

aflat la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deține bunul respectiv, fără drept.

Faptul că epava unui vas

, scufundat în portul Pireu în anul 1941, a căzut sub incidența Legii nr. 119/1948, care la art. 1 alin. (1) pct. 73 prevedea naționalizarea tuturor vaselor fluviale și maritime sub pavilion românesc scufundate în apele teritoriale române sau străine, nu echivalează cu deținerea sau exercitarea vreun moment de către Statul român a posesiei asupra acestui bun, ca atribut al dreptului de proprietate.

În aceste condiții, având în vedere faptul că prin efectul naționalizării Statul român nu a devenit, automat, și posesor al epavei, este legală soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare formulată împotriva acestuia.

B. Considerentele sentinței atacate, referitoare la faptul

că acțiunea în revendicare mobiliară dedusă judecății era, potrivit vechiului cod civil, prescriptibilă în cadrul unui termen de prescripție de 30 de ani (art. 1890), ca și acelea referitoare la regimul juridic al unei ipotetice acțiuni personale pentru realizarea unor drepturi de creanță, pe care reclamantul ar fi avut-o împotriva statului român, fac parte din așa numitele considerente indiferente sau supraabundente, care aduc hotărârii elemente ce nu influențează în niciun fel soluția adoptată, ele putând, de altfel, să lipsească din conținutul hotărârii.

Prin urmare, în această situație nu există temeiuri pentru a se reține incidența motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 262 din 2 februarie 2018

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, Secția a V-a civilă în 30.01.2012, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulând acțiune în revendicare, în temeiul dispozițiilor art. 566 alin. 1 C. civ. și solicitând restituirea cotei de 2/3 din vasul „Jiul”, intrat fără drept în patrimoniul pârâtului Statul Român prin Legea nr. 119/1948. Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata valorii de circulație aferentă cotei de 2/3 din dreptul de proprietate asupra bunului, în măsura în care acesta nu îi va putea fi restituit în natură.

La 19.10.2010 reclamantul și-a precizat acțiunea în revendicare, în sensul că  a evaluat provizoriu la suma de 501.000 lei contravaloarea despăgubirilor care urmau să-i fie acordate, prin raportare la cota de 2/3 din dreptul de proprietate asupra bunului. În cererea precizatoare s-a arătat că revendicarea vizează epava vasului „Jiul”, care a pierit din culpa pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 483/11.04.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins cererea precizată, pentru intervenirea prescripției.

Prin decizia civilă nr. 532/A/02.12.2014, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 1326/13.05.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/3/2012, a fost admis recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 532/2014, care a fost casată, a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 483/2014, care a fost desființată, și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

În motivarea deciziei sus - menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, potrivit art. 948 alin.1 C. com., astfel cum a fost amendat prin Legea nr. 71/2011, „(1) acțiunea în revendicarea proprietății unui vas se prescrie prin trecere de 10 ani. Nu se poate opune lipsa de titlu sau a bunei credințe; (2) Posesorul unui vas, în virtutea unui titlu stipulat cu bună credință, titlul fiind transcris conform legii și care să nu fie nul pentru lipsă de formă, prescrie prin trecere de cinci ani, socotiți de la data transcripțiunei titlului și a adnotațiunei lui pe actul de naționalitate. (3) Căpitanul nu poate dobândi prin prescripțiune proprietatea unui vas”. Așa fiind, problema de drept a recursului a reprezentat-o aplicarea greșită a prevederilor art. 948 C. com., iar criticile recurentului formulate sub acest aspect au fost găsite fondate, întrucât art. 948 C. com. anterior evocat se referă la vas, ambarcațiune aptă de a pluti, și nu la epave, care nu au această capacitate.

S-a mai arătat că între cele două noțiuni de „vas”, respectiv de „epavă” nu există echivalent din punct de vedere semantic și nici în ceea ce privește regimul juridic, iar distincția dintre noțiunea de „vas” și cea de „epavă” influențează aplicabilitatea dispozițiilor art. 948 C. com.

S-a subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 paragraf 1 CEDO, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Cauza

Virgil Ionescu contra României

- Hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza

Van de Hurk împotriva Olandei

- Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza

Dulaurans împotriva Franței

- Hotărârea din 21 martie 2000).

Rezumând argumentele evocate și având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluție ar putea fi adoptată în recurs, Înalta Curte, având în vedere încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 948 C. com., prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ipoteza a doua, a reținut lipsa de temei legal a deciziei recurate.

Prin sentința civilă nr. 351/10.03.2017, rejudecând cauza în primă instanță, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins cererea precizată, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței, s-a arătat că aspectele privitoare la calitatea reclamantului de moștenitor al proprietarului inițial al obiectului litigios, la actul normativ incident în raporturile juridice deduse judecății și la faptul că acțiunea precizată nu era prescrisă, au fost stabilite cu putere obligatorie, în condițiile art. 315 C. proc. civ.

Acțiunea în revendicare este mijlocul procedural și remediul juridic prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată. Tribunalul a constatat că în speță nu s-a contestat împrejurarea scufundării vasului în anul 1941, acest lucru rezultând din mențiunile procesului verbal nr. 2823/17.06.1941 întocmit de căpitănia portului Brăila. Astfel, vasul „Jiul”, încărcat cu mărfuri generale (alimente), s-a scufundat din cauza unei explozii ivite la un alt vapor ancorat tot în Portul Pireu la data de 30.05.1941. Actul normativ care a justificat intrarea epavei în patrimoniul Statului Român a fost publicat în Monitorul Oficial din data de 11.06.1948. Prin urmare, a observat tribunalul, scufundarea vasului s-a realizat în timpul când acesta se afla în proprietatea reclamantului. Scufundarea reprezintă o împrejurare excepțională care echivalează cu o pierire fortuită a bunului. Or, riscul pierii fortuite, în mod obișnuit, este suportat de proprietarul bunului. În concluzie, de la momentul scufundării până la momentul intrării în vigoare a legii de naționalizare a epavei, este evident că statul român nu poate fi ținut răspunzător. În această perioadă, proprietarul bunului nu a realizat vreun demers în vederea ridicării epavei.

Devenind evidentă soluția în ceea ce privește imposibilitatea restituirii în natură a epavei, aceasta nefiind identificată în materialitatea sa, tribunalul a analizat în ce măsură s-ar fi putut naște în patrimoniul reclamantului dreptul la eventuale despăgubiri pentru pierirea bunului din culpa pârâtului.

Tribunalul a reamintit că, cel puțin până la momentul intrării în vigoare a legii de naționalizare, dreptul de proprietate s-a aflat în patrimoniul autorului reclamantului, astfel că orice culpă nu poate fi stabilită decât în sarcina acestuia din urmă.

Potrivit art. 10 din legea nr. 119/1948, la predarea întreprinderii se încheie un proces verbal la care se vor alătura copii de pe inventar și bilanț. Un exemplar al procesului verbal se va înmâna vechiului proprietar. În temeiul art. 11 din Legea nr. 119/1948, statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate. Legea cadru nu exceptează aplicarea acestor dispoziții vaselor românești scufundate în ape teritoriale străine, acest lucru rezultând inclusiv din art. 1 pct. 73. Or, reclamantul nu a făcut dovada în sensul celor indicate.

Potrivit art. 1 alin. 8, art. 6 și art. 8 Legea nr. 119/1948, bunurile naționalizate vor fi administrate de ministerele în al căror domeniu de preocupare intră obiectul întreprinderii naționalizate. Or, măsura naționalizării epavei vasului Jiul nu este identificată în nicio înregistrare în registrele vreunei autorități publice. În acest context, nefiind realmente dovedită preluarea, este de natura evidenței că nici cea de-a doua condiție ce se cere a fi verificată în cadrul acțiunii în revendicare, respectiv posesia exercitată de pârâtul neproprietar, nu poate fi probată. Răspunzând argumentului reclamantului vizând paralela cu Legea nr. 10/2001, tribunalul a arătat că nici în materia imobilelor, preluarea abuzivă nu este prezumată, întotdeauna notificatorul având a face dovada actului de preluare.

Însă, chiar dacă s-ar fi depășit aceste argumente și s-ar fi acceptat teza avansată de reclamant, în sensul notorietății măsurii față de realitățile vremurilor, tribunalul a considerat că tot ar fi rămas nedovedită culpa pârâtului în pieirea bunului. Pentru că doar aceasta este ipoteza care ar permite obligarea sa la plata unor despăgubiri adevăratului proprietar. Întregul raționament juridic se bazează pe susținerea vizând temeinicia acțiunii față de efectul naționalizării. Însă, acțiunea în revendicare de drept comun nu poate fi primită în lipsa probelor. În dreptul civil român, în materia delictului civil, culpa nu este prezumată. S-a reținut de către tribunal și conduita nediligentă a adevăratului proprietar care, deși a cunoscut scufundarea în anul 1941, nu a întreprins absolut nici un demers în vederea recuperării ori conservării bunului.

Or, pentru a fi admisibilă cererea în despăgubiri ar trebui să existe culpa pârâtului în pieirea vasului deja scufundat. În lipsa culpei, despăgubirile nu sunt datorate in ipoteza pieirii bunului.

Tribunalul a apreciat  că legiuitorul nu a intenționat să ofere categoriei de persoane în care s-ar situa și reclamantul posibilitatea obținerii unor despăgubiri pe această cale tocmai în considerarea prevederilor capitolului 4 al Legii nr. 119/1948. Astfel, în materia imobilelor, după confruntarea cu o practică judiciară neunitară, a fost edictată Legea nr. 10/2001. Or, bunurile mobile, cum este cel litigios, nu fac obiectul vreunei legi speciale de reparație.

Prin decizia civilă nr. 839/12.10.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2012*, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 351/10.03.2017.

În motivarea deciziei sus - menționate, față de situația de fapt reținută de prima instanță și reiterată de către reclamant în preambulul motivelor de apel, s-au arătat următoarele:

Considerând tranșate anterior, cu putere de lucru judecat, aspectele relative la prescripție, Curtea a observat că prima instanță s-a referit la Legea nr. 10/2001, apreciind că nu ar fi aplicabilă atunci când se naționalizează o epavă în baza art. 1 alin.1 pct. 73 din Legea nr. 119/1948 (motivul ar fi acela că epava este asimilată bunurilor mobile, iar legea menționată se referă la imobile).

Referitor la acest aspect, Curtea a constatat că reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că principiul disponibilității se opune unei astfel de analize.

S-a mai reținut că prima instanță a arătat corect în considerentele sentinței care este regimul juridic al acțiunii în revendicare mobiliară, atât din perspectiva vechiului cod civil, cât și din perspectiva noului cod civil, fără însă ca prima instanță să analizeze dacă pârâtul din cadrul acțiunii în revendicare mobiliară dedusă judecății a avut vreun moment posesia bunului revendicat, întrucât doar în cazul în care pârâtul ar fi avut bunul în materialitatea sa o perioadă de timp oricât de scurtă, s-ar fi putut pune problema restituirii acestuia către fostul proprietar sau problema suportării riscului pieirii fortuite ori nefortuite a bunului.

Curtea a constatat că nici reclamantul, nici prima instanță nu au sesizat că la data de 04.09.1948, prin procesul verbal nr. 12035, nu a fost naționalizat vasul sau epava, ci drepturile aferente vasului scufundat. Acest aspect este specificat clar în respectivul act. Or, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că epava a fost adusă din Portul Pireu în România, nu se poate reține că statul a preluat epava revendicată sau că ar fi avut vreun moment paza materială a acesteia.

Drepturile privitoare la epavă presupun analiza relațiilor dintre statul în ale cărui ape teritoriale s-a scufundat vasul și titularul respectivelor drepturi sau a relațiilor dintre proprietarul vasului și societatea de asigurare, știut fiind că vasul a fost asigurat (din actele și lucrările dosarului nu rezultă dacă asigurarea încheiată pentru Vasul „Jiul” privea și  riscul de război). Or, aceste aspecte nu fac obiectul litigiului pendinte, fiind punctate doar pentru corecta înțelegere a situației de fapt.

Probatoriul trebuie să dovedească raporturile juridice dintre reclamant și stat din perspectiva acțiunii în revendicare al cărei regim juridic a fost arătat de către prima instanță.

Folosind o prezumție simplă, Curtea a reținut ca pertinentă concluzia expertului B. în sensul că epava vasului „Jiul” a fost ranfluată după anul 1945, fiind greu de presupus că un cheu dintr-un port cu cele mai multe escale de nave pasagere din lume - Pireu - a rămas ocupat cu cele trei epave (inclusiv epava vasului „Jiul) în linie pe o lungime de 350 m, după încheierea ostilităților din cel de-al doilea război mondial.

Expertul a apreciat că pentru confirmarea exactă a datei când a fost ranfluată epava și pentru a se afla ce s-a întâmplat ulterior cu aceasta era necesar să fie chestionați ori armatorii vasului „Jiul” (cei din trecut sau din prezent) ori autoritățile Portului Pireu. Sub acest aspect, expertul a precizat că „statutul” acestei epave ar putea fi considerat de către autoritățile elene ca subiect al unor despăgubiri de război față de Germania, în relație cu vasul Jiul, care, deși flutura sub pavilionul românesc, a sosit în Portul Pireu la comanda Germaniei, iar costurile legate de ocuparea cheului respectiv, un anume număr de zile, și cele ale operațiunilor de ranfluare puteau fi revendicate de către autoritățile Portului Pireu.

S-a reținut că din expertiza întocmită în fața primei instanțe a rezultat că Vasul Jiul nu a fost rechiziționat de către Statul Român la nivelul anului 1941, acesta fiind angajat de către statul German pentru a efectua transportul cu ocazia căruia vasul a fost scufundat. Nava era asigurată sub polița de asigurare nr. 50124 a Biroului de transporturi, fără a se ști dacă asigurarea viza riscul de război, fiind cert că armatorii C. au rămas proprietarii epavei după scufundare, mai ales că nu există date din care rezultă că aceștia ar fi încasat vreo primă de asigurare sau că epava ar fi trecut în proprietatea asigurătorilor.

La fel de cert s-a reținut a fi și faptul că reclamantul nu a dovedit că epava ar fi intrat vreodată în paza materială a Statului român. Naționalizarea drepturilor cu privire la epavă nu înseamnă că aceste drepturi au fost exercitate de către statul român și nici că epava, în materialitatea, ei a fost preluată de către Statul Român. Din contră, probele administrate demonstrează că epava a rămas în portul Pireu de unde a fost ranfluată după anul 1945 de către autoritățile statului grec. Drepturile cu privire la epavă, care au făcut obiectul naționalizării, sunt drepturi de creanță și, după cum s-a arătat anterior, nu pot fi analizate în acțiunea în revendicare mobiliară, decât dacă s-ar fi făcut dovada că bunul în materialitatea lui ar fi intrat în patrimoniul pârâtului și ar fi pierit ulterior, ceea ce nu a fost cazul în speță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., acesta solicitând instanței de control judiciar, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., ca prin decizia pe care o va pronunța să admită calea de atac, să modifice hotărârea recurată, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a hotărârii apelate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de modificare reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul reclamant învederează instanței caracterul contradictoriu al hotărârii atacate din următoarea perspectivă.

Astfel, se arată că dacă la finalul paginii 4 a hotărârii recurate se menționează ca epava vasului Jiul a intrat sub incidența naționalizării în baza art. 1 alin. 1 pct. 73 din Legea nr. 119/1978, care prevedea, în esență, că se naționalizează toate vasele fluviale și maritime, enumerate în lista anexă XXVII, precum și toate vasele sub pavilion românesc scufundate în apele teritoriale române sau străine, ulterior instanța de apel susține că pârâtul nu a preluat paza juridică a bunului, ci doar drepturile pe care le-ar fi avut și proprietarul epavei scufundate în portul Pireu.

Sub acest aspect, recurentul consideră că dacă epava vasului Jiul a intrat sub incidența naționalizării, atunci paza juridică și implicit paza materială a bunului au aparținut statului român începând cu momentul naționalizării.

Sub un alt aspect, recurentul arată că raționamentul instanței de apel cu privire la existența și împlinirea unor termene de prescripție sunt străine de natura obiectului dedus judecății - aspectele referitoare la intervenirea prescripției extinctive fiind analizate din perspectiva unei acțiuni personale și nu a unei acțiuni reale si, pe de altă parte, încalcă dispozițiile art. 315 C. proc. civ., fiind contrare dispozițiilor din decizia de casare, prin care instanța supremă a tranșat în mod definitiv această problemă.

Subsumat motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă faptul că instanța, fără a indica textul legal care condiționează admiterea acțiunii in revendicare, menționează în considerentele deciziei atacate că acțiunea ar fi putut fi admisă doar în ipoteza în care s-ar fi demonstrat că pârâtul a avut vreun moment posesia bunului revendicat.

Față de această motivare, recurentul invocă și redă dispozițiile art. 563 alin. 1 NCC, care au fundamentat cererea de chemare în judecată arătând că, pentru a stabili dacă pârâtul, statul român, deținea fără drept epava vasului Jiul, trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr. 119/1948 prin care s-a dispus naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, printre care și a epavei vasului Jiul, respectiv cele ale art. 6 din Legea nr. 119/1948, punctând faptul că noțiunea de „întreprindere” folosită de Legea nr. 119/1948 are o accepțiune mult mai largă față de limbajul curent, această noțiune incluzând pe lângă societăți și asocieri organizate, toate bunurile prevăzute la art. 1 din lege.

Consideră recurentul că, prin efectul Legii nr. 119/1948, statul român și-a arogat, în mod abuziv, calitatea de proprietar al tuturor bunurilor care au făcut obiectul naționalizării și implicit a epavei vasului Jiul, în condițiile în care, printre atributele proprietății se număra și posesia, astfel încât în virtutea calității de proprietar dobândită ca urmare a acestei legi, statul român a devenit și posesor al epavei, sens în care recurentul invocă și redă dispozițiile art. 1846 din vechiul Cod civil  și cele ale art. 919 alin. 1 din noul Cod Civil.

Făcând trimitere și la doctrină, recurentul concluzionează că, dată fiind calitatea de proprietar arogată de statul român, ca efect al Legii nr. 119/1948, nu se poate considera că acesta nu a exercitat și posesia bunului, având în vedere această calitate care îi conferă în mod automat și calitatea de posesor, precum și situația specială a bunului (o epavă scufundată la momentul adoptării legii de naționalizare), care împiedica exercitarea oricăror acte materiale de stăpânire.

O altă critică a recurentului - reclamant se referă la faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 566 alin. 1 NCC, în ceea ce privește efectele acțiunii in revendicare, dat fiind că în motivarea deciziei se arată că acționarea în judecată a statului român pentru că nu a exercitat diligent drepturile preluate în baza procesului verbal nr. 12035 ar fi fost posibilă, dar ar fi avut regimul juridic al unei acțiuni personale pentru realizarea unor drepturi de creanță.

Raportat la aceste dispoziții legale, recurentul-reclamant precizează că prin cererea de chemare în judecată a solicitat restituirea în natură a bunului sau acordarea de despăgubiri în măsura în care restituirea în natură nu ar fi posibilă, dispoziții față de care apreciază că acordarea unor despăgubiri în cazul în care restituirea în natură a bunului nu ar fi posibilă nu schimba natura juridică a acțiunii pe care a promovat-o, dintr-o acțiune reală într-o acțiune personală, acordarea despăgubirilor fiind tocmai efectul promovării acțiunii în revendicare, o acțiune imprescriptibilă, așa cum s-a reținut în cuprinsul deciziei de casare, despăgubirile solicitate nefiind datorate ca urmare a angajării răspunderii delictuale a pârâtului, ci ca urmare a pieirii bunului în perioada în care acesta era obligat să suporte acest risc.

O ultimă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1999 și pe cele ale art. 1203 din vechiul Cod civil, cât privește stabilirea persoanei care trebuie sa suporte riscul pierii fortuite. În acest sens se arată că instanța de apel, întemeindu-se pe prezumții, a reținut ca epava vasului Jiul a fost ranfluată după anul 1945, reținând ca bunul ar fi pierit anterior naționalizării. Or, nu există elemente de probă care să conducă la concluzia ca vasul a fost ranfluat anterior adoptării Legii nr. 119/1948, sens în care se face trimitere la raportul de expertiză întocmit de către domnul expert B.

Recurentul

-

reclamant concluzionează că din cuprinsul înscrisurilor existente la dosarul cauzei rezulta fără putința de tăgadă faptul că dreptul de proprietate asupra epavei vasului Jiul a fost transmis, în mod abuziv, în patrimoniul statului român în anul 1948, ca efect al Legii nr. 119/1948, astfel încât nu există niciun motiv pentru care să se poată considera, pe baza unei prezumții simple, că bunul pierise fortuit la acel moment

De asemenea, se arată, raportat la aceleași înscrisuri, trebuie observat, contrar celor susținute de instanța de apel, că statul român a preluat și calitatea de proprietar al epavei și, implicit, paza juridică a bunului și totodată riscul pieirii fortuite a acestuia.

Intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat întâmpinare în cauză.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate invocată de recurentul - reclamant, subsumată motivului de modificare reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii atacate, din perspectiva faptului că, pe de o parte, menționează intrarea epavei vasului Jiul sub incidența măsurii naționalizării, în baza art. 1 alin. 1 pct. 73 din Legea nr. 119/1978, și, pe de altă parte, rețin că pârâtul nu a preluat paza juridică a bunului, cum susține apelantul, ci doar drepturile pe care le-ar fi avut și proprietarul epavei scufundate în portul Pireu, precum și prezența unor considerente străine de natura cauzei, referitoare la existența și împlinirea unor termene de prescripție, ceea ce ar încălca dispozițiile art. 315 C. proc. civ., fiind în dezacord cu dispozițiile deciziei de casare, prin care instanța supremă a tranșat în mod definitiv această problemă.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte apreciază că nu există nicio contradicție între constatarea incidenței actului de naționalizare reprezentat de Legea nr. 119/1948 în ceea ce privește epava vasului „Jiul”, având în vedere faptul că art. 1 alin. 1 pct. 73 din acest act normativ prevedea naționalizarea tuturor vaselor fluviale și maritime sub pavilion românesc scufundate în apele teritoriale române sau străine, și cele reținute de instanța de apel cu privire la situația de fapt, și anume că pârâtul nu a preluat niciodată paza materială a bunului, așa cum susține apelantul, ci doar drepturile pe care le-ar fi avut și proprietarul epavei scufundate în portul Pireu la data de 30.05.1941.

Așa cum se arată și în conținutul hotărârii atacate, naționalizarea drepturilor cu privire la epavă nu înseamnă că aceste drepturi au fost exercitate de către Statul Român și nici că epava, în materialitatea ei, a fost preluată de acesta. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, incluzând raportul de expertiză întocmit de expert B., care observă că pe site-ul autorității Portului Pireu se menționează începerea în anul 1945 a operațiunii de curățare a portului de epave, și dând eficiență unei  prezumții simple, că epava vasului scufundat la data de 30 mai 1941 a rămas în portul Pireu, de unde a fost ranfluată după anul 1945 de autoritățile statului grec.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că, dacă epava vasului Jiul a intrat sub incidența naționalizării, atunci paza juridică și implicit paza materială a bunului au aparținut statului român începând cu momentul naționalizării.

Paza juridică, în înțelesul rezultând din dispozițiile art.1377 NCC, desemnează puterea de direcție, control și supraveghere pe care o persoană o exercită în drept sau în fapt, în mod independent, asupra lucrului de care se servește direct sau indirect în interes propriu. Or, simpla existență a actului de naționalizare nu echivalează cu existența pazei juridice și materiale, în condițiile în care, procedând la stabilirea situației de fapt, ambele instanțe de fond au reținut că armatorii C. au rămas proprietarii epavei vasului „Jiul” după scufundarea acestuia în portul Pireu la data de 30.05.1941 și că nu există nicio probă care să dovedească faptul că epava, în materialitatea ei, ar fi intrat în patrimoniul pârâtului Statului Român și ar fi pierit ulterior.

Cât privește existența unor considerente străine de natura cauzei și încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea constată că hotărârea instanței de apel menționează în mod explicit faptul că nu se pot repune în discuție aspecte legate de prescripție, iar soluția adoptată în soluționarea apelului nu dă eficiență vreunei excepții de prescripție a dreptului material la acțiune, astfel că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor deciziei de casare, prin care instanța supremă a tranșat în mod definitiv această problemă.

De asemenea, considerentele sentinței atacate, referitoare la faptul că acțiunea în revendicare mobiliară dedusă judecății era, potrivit vechiului cod civil, prescriptibilă în cadrul unui termen de prescripție de 30 de ani (art. 1890), ca și acelea referitoare la regimul juridic al unei ipotetice acțiuni personale pentru realizarea unor drepturi de creanță, pe care reclamantul ar fi avut-o împotriva statului român pentru neexercitarea cu diligență a drepturilor preluate în baza procesului verbal nr. 12035, fac parte din așa numitele considerente indiferente sau supraabundente, care aduc hotărârii elemente ce nu influențează în niciun fel soluția adoptată, ele putând, de altfel, să lipsească din conținutul hotărârii.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reține incidența motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Trecând la examinarea criticilor pe care recurentul - reclamant le subsumează pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 563 alin. 1 NCC, care au fundamentat cererea de chemare în judecată, acțiunea în revendicare este un mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate privată,

aflat la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deține bunul respectiv, fără drept.

Așa cum s-a arătat anterior, faptul că epava vasului „Jiul”, scufundat în portul Pireu la data de 30.05.1941, a căzut sub incidența Legii nr. 119/1948, care la art. 1 alin. 1 pct. 73 prevedea naționalizarea tuturor vaselor fluviale și maritime sub pavilion românesc scufundate în apele teritoriale române sau străine, nu echivalează cu deținerea sau exercitarea vreun moment de către Statul Român a posesiei asupra acestui bun, ca atribut al dreptului de proprietate,  nici dispozițiile art. 1846 din vechiul Cod civil și nici cele ale art. 919 alin. 1 din NCC, invocate prin recurs, nefiind de natură să susțină teza recurentului, în sensul că, prin efectul naționalizării, pârâtul Statul Român a devenit, automat, și posesor al epavei.

Sub același aspect, recurentul a făcut referire și la situația specială a bunului revendicat, o epavă scufundată de peste 6 ani la momentul adoptării legii de naționalizare, situație care ar fi împiedicat exercitarea actelor materiale de stăpânire, însă această susținere se constituie într-o recunoaștere a inexistenței oricăror acte materiale de stăpânire exercitate de intimatul - pârât.

(...)

Cât privește efectele acțiunii în revendicare, în cazul în care restituirea în natură a bunului nu ar fi posibilă, respectiv obligarea pârâtului la despăgubiri, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 566 alin. 1 NCC condiționează acordarea despăgubirilor de existența culpei posesorului ori deținătorului fără drept al bunului în pieirea acestuia.

Or, prin hotărârea atacată s-a reținut tocmai faptul că epava vasului „Jiul”, scufundat la data de 30 mai 1941, a rămas în portul Pireu, de unde a fost ranfluată după anul 1945 de autoritățile statului grec, și că nu s-a dovedit în cauză că bunul revendicat a intrat în materialitatea sa în posesia pârâtului, pierind ulterior, astfel că acesta din urmă nu suportă riscul pieirii bunului.

(...)

Nu poate fi reținută, ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, nici critica privitoare la distincția pe care instanța de apel o face între acțiunea în revendicare mobiliară, exercitată în cauza de față, și acțiunea personală îndreptată împotriva statului român pentru neexercitarea diligentă a drepturilor preluate în baza procesului verbal nr. 12035, pe care, în opinia curții de apel, reclamantul ar fi avut-o la îndemână.

Procesul verbal nr. 12035 din 4 septembrie 1948 constată, într-adevăr,

„trecerea proprietăței și drepturilor aferente vasului Cargo Jiul (Scufundat) sub pavilion român, înmatriculat la Căpitănia Portului Brăila sub No.399 din 15.07.1939

”, din patrimoniul autorilor reclamantului în patrimoniul Republicii Populare Române, însă observația instanței de apel, referitoare la naționalizarea drepturilor privitoare la epavă, nu se constituie într-o schimbare a naturii juridice a acțiunii promovate de reclamant, dintr-o acțiune reală într-o acțiune personală, ci vine să fundamenteze, suplimentar, concluzia curții, în sensul că pârâtul nu a preluat, efectiv, paza juridică a bunului, cum susține reclamantul, ci doar drepturile pe care le-ar fi avut și proprietarul epavei scufundate în portul Pireu, ceea ce face ca acțiunea în revendicare să nu poată fi primită.

Având în vedere considerentele mai sus expuse și constatând că prin criticile recurentei nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.