ÎCCJ, decizie (scj.ro #81669)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81669) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Despăgubiri solicitate Statului Român pentru bunuri mobile preluate în baza Legii nr. 119/1948, care nu mai existau la data introducerii acțiunii. Calificarea cererii ca o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a Statului. Termen de prescripție.
Cuprins pe materii :
Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală. Prescripție.
Index alfabetic :
bun mobil
-
acțiune în pretenții
-
prescripție
Codul civil de la 1864, art. 998, art. 999
Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 8
Cererea privind obligarea Statului Român la restituirea contravalorii unor bunuri mobile, preluate în baza
Legii nr.
119/1948,
care nu se mai regăsesc în materialitatea lor la data formulării acțiunii, este
o
cerere în pretenții care se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, instituție juridică ce este guvernată de dispozițiile art. 998, 999
C.civ.
În aceste condiții,
acțiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acțiuni personale, din moment ce se invocă un drept de
creanță, fiind incidente dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958,
privitor la prescripția extinctivă.
Î
n cazul în care bunurile existau în materialitatea lor, în
posesia Statului la momentul introducerii acțiunii (dar bunul a pierit până la data soluționării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul
valoric derivă din acțiunea în revendicare, a cărei cauză
juridică o reprezintă deținerea abuzivă a bunului, în caz contrar,
dezdăunarea decurge dintr-o acțiune în pretenții, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care
subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
Altfel spus, în acest ultim caz, obligația de dezdăunare reprezintă o
pretenție de sine - stătătoare, independentă de restituirea în natură, din
moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acțiunii în revendicare, fără a
avea relevanță dacă reclamantul a formulat și o pretenție de restituire în natură, care, oricum, nu poate fi admisă
Secția I civilă, decizia nr. 3373 din 14 iunie 2013
Prin sentința civilă nr. 2122 din 9.12.2011,
Tribunalul București, Secția a III-a civilă
a admis în parte
cererea, astfel cum a fost precizată și restrânsă, formulată de reclamantul
D.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
În consecință, a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român de
preluare a celor 9 nave de la autorii reclamantului, astfel cum au
fost indicate în cuprinsul cererii precizatoare ; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice către reclamant la plata echivalentului celor 9 nave preluate abuziv, în sumă de 346.502 euro, în lei la cursul de referință al BNR, din ziua plății efective
.
În motivarea sentinței, s-a reținut că, în temeiul art. 3 din Decretul-
lege nr. 3968/1940, pentru trecerea în patrimoniul statului a vaselor și
plutitoarelor aparținând evreilor sau societăților evreiești, publicat în Monitorul Oficial nr. 286 din 04 decembrie 1940, au fost trecute în patrimoniul statului, prin efectul acestui act normativ și din momentul intrării sale în vigoare, vasele și plutitoarele aflate sub pavilion român,
definitiv sau provizoriu, care la data de 06 septembrie 1940, aparțineau
evreilor sau societăților evreiești.
În același decret, s-a prevăzut la art. 7 că bunurile intrate în
patrimoniul statului prin efectul menționatului act normativ, se vor pune la
dispoziția Subsecretariatului de Stat al Marinei, Direcția Navigației
Fluviale Române sau Comandamentului Marinei Regale, pentru satisfacerea
nevoilor economiei naționale sau de apărare națională. Totodată,
Subsecretariatul de Stat al Marinei va putea da acestor bunuri și o altă
întrebuințare, în cazul în care ele nu vor putea fi folosite în scopul arătat.
Ulterior, s-a considerat că aceste dispoziții legale luate împotriva evreilor au fost discriminatorii, așa încât prin Legea nr. 641 din 19 decembrie 1944 pentru abrogarea măsurilor legislative antievreiești,
publicată în Monitorul Oficial nr. 294 din 19 decembrie 1944, s-a prevăzut
că sunt și rămân abrogate pe data publicărilor, toate măsurile legislative prin care s-au luat dispoziții discriminatorii privitoare la evrei, iar prin
efectul abrogării acestor legi, s-au anulat toate dispozițiile juridice date pe baza lor de orice autorități publice, fie dispoziții generale, fie individuale,
inclusiv cele cuprinse în hotărâri judecătorești (art. 1).
Tribunalul a reținut că, prin această lege, la art. 19, s-a stabilit că bunurile și drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispozițiilor
legislative abrogate de art. 1 în patrimoniul statului, respectiv al Centrului
Național de Românizare sau a oricărui alt dobânditor, se socotesc că nu au ieșit niciodată din patrimoniul titularilor deposedați, urmând a fi restituite
acestora în condițiile legii, fără îndeplinirea vreunei formalității de transcriere sau intabulare.
Art. 20 din lege prevedea că restituirea bunurilor mobile și imobile se
făcea în starea în care au fost preluate, ținându-se seama de uzajul normal.
Totodată, în baza art. 26 din lege, bunurile mișcătoare prin natura lor
puteau fi reluate de proprietarul evreu de la deținătorii lor cu orice titlu,
restituirea bunurilor mobile consumate, dispărute sau care lipseau din orice
altă cauză la acel moment, urmând a fi făcută prin plata de către stat a valorii reale a bunului.
Printr-o cerere precizatoare, reclamanții au solicitat să se constate
nevalabilitatea titlului statului, reprezentat de Decretul-lege nr. 3968 din 04
decembrie 1940, din probele administrate de către reclamant rezultând că și
autorii acestuia s-au aflat în categoria persoanelor vizate de acest act
normativ. Din decizia Ministerului Apărării Naționale, emisă în baza
Decretului-lege nr. 3968/1940, rezultă că vasele și plutitoarele expropriate
prin decret au fost trecute definitiv în proprietatea Direcțiilor Navigației
Fluviale Române, Administrației Comerciale și Serviciului Maritim Român, precum și în parcurile Comandamentului Marinei Regale și
Direcțiunii Marinei Comerciale, pe data de 01 aprilie 1941.
Tribunalul a apreciat că prin darea unei legi prin care s-au abrogat în
mod expres toate dispozițiile legislative antievreiești, lege prin care s-a
prevăzut de drept restituirea bunurilor preluate de către stat cu orice titlu, se
consideră că nu au ieșit niciodată din patrimoniului titularilor deposedați,
deși bunurile au rămas în continuare în patrimoniul statului, astfel încât
titlul acestuia nu mai este reprezentat de Decretul-lege nr. 3968/1940.
Această concluzie a instanței este susținută de faptul că prin Legea nr.
119/1948 au fost naționalizate toate cele 27 de nave aparținând autorilor
reclamantului, fiind incluse în lista anexă 27 la lege.
Instanța a apreciat că este necesar să se clarifice premergător, în cauză, care este titlul de preluare a bunurilor de către stat, în raport de faptul că reclamanții au solicitat instanței să nu depășească limitele învestirii.
Este adevărat că din tabloul privind situația vaselor la data de 10
ianuarie 1945 - proprietatea autorilor reclamantului, act ce a fost întocmit
după intrarea în vigoare a Legii nr. 641/1944, rezultă că cele 27 de nave revendicate în cauză se aflau la acel moment, în majoritate, în serviciul armatei sovietice, o parte dintre ele fiind grav deteriorate sau chiar scufundate, iar din înscrisurile depuse de reclamant nu a rezultat dacă
autorii lui au intrat în posesia acestor bunuri, ca o consecință a aplicării
dispozițiilor Legii nr. 641/1944, însă, tribunalul a considerat că atâta vreme
cât navele revendicate figurează în lista anexă 27 a Legii nr. 119/1948,
acest act normativ constituie ultimul titlu de preluare a statului a bunurilor
revendicate.
În aplicarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a apreciat că
măsura de reparație dispusă prin Legea nr. 641/1944 a fost doar una
formală, deoarece, în realitate, nu a fost pusă în aplicare sub niciun aspect,
întrucât legea nu a fost urmată de redobândirea posesiei bunurilor de către
autorii reclamantului.
Dovada că navele au rămas în patrimoniul și posesia statului rezultă din tabloul de situație a vaselor la 10 ianuarie 1945, proprietatea autorilor
reclamantului, înscris din care rezultă că majoritatea navelor erau în
serviciul armatelor sovietice sau la Direcția Dunării Maritime.
Mai mult, prin adoptarea Legii nr. 119/1948, Statul Român a încercat
să-și constituie un titlu, incluzând în anexele cu bunurile naționalizate
(anexa 27) aceleași 27 de nave care fuseseră confiscate potrivit actelor normative antievreiești arătate mai sus, dar care nu fuseseră restituite în
temeiul legii de reparare, trecând din nou în proprietatea acestuia.
Împrejurarea că navele au rămas în mod permanent la Statul Român,
din anul 1940, a rezultat din procesele-verbale încheiate în anul 1948 sau
din mențiunile efectuate în certificatele de înmatriculare a vaselor de la
Căpitănia Portului Brăila, din conținutul proceselor-verbale de confiscare rezultând că transferul navelor a fost încheiat între autoritățile statului (atât
în calitate de predător cât și în calitate de primitor), astfel că navele nu au fost restituite autorilor reclamantului în aplicarea actelor de abrogare a
măsurilor antievreiești.
Tribunalul a conchis în sensul că bunurile revendicate au fost dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, că nu
fac obiectul unor legi speciale de reparație și că, prin urmare, instanța este
competentă să stabilească valabilitatea titlului statului.
Așa fiind, întrucât instanța a fost învestită cu o cerere de revendicare
a unor bunuri care au un regim juridic special, cerere întemeiată pe
dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, a apreciat că, în cauză, nu pot fi
aplicate dispozițiile art. 1890 C.civ., întrucât se invocă o preluare abuzivă a bunurilor de către stat, preluare ce a avut loc în perioada de
referință 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că dreptul la acțiune al
reclamantului s-a născut abia după data de 22 decembrie 1989.
Contrar celor arătate de reclamant, în sensul că dispozițiile Legii nr.
213/1998 derogă de la prevederile generale privind prescripția extinctivă,
respectiv Codul civil și Decretul nr. 167/1938, tribunalul a reținut că
acțiunea reclamantului este supusă unui termen de prescripție, așa cum a
rezultat din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 cu art. 1890 C.civ., potrivit cărora toate acțiunile, atât reale cât și personale, pe care legea
nu le-a declarat imprescriptibile și pentru care nu s-a definit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să se poată opune
reaua-credință, întrucât Legea nr. 213/1998 nu cuprinde vreo reglementare
specială în privința acțiunilor în revendicare mobiliară.
Tribunalul a constatat că termenul de 30 de ani, ce a început să curgă
de la data nașterii dreptului la acțiune, după 22 decembrie 1989, nu s-a împlinit.
În privința valabilității titlului statului reținut de tribunal ca fiind
Legea nr. 119/1948, s-a apreciat că acest act normativ constituie un mod de
preluare abuzivă, fiind recunoscut ca atare în toate legile de reparație
privind regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv de către stat în
perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În orice caz, prevederile acestui act normativ contraveneau Constituției din anul 1948, art. 8, 10 și 16 potrivit cărora proprietatea
particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii români fiind egali în
fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe
baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție.
Totodată, prevederile Legii nr. 119/1948 contraveneau dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 481 C.civ., potrivit căruia nimeni nu putea fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și
dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte.
Astfel, tribunalul a avut în vedere Tratatul de Pace semnat la Paris la
10 februarie 1947, prin care România s-a obligat ca, în toate cazurile în care
cu începere de la 1 septembrie 1939, bunurile aparținând unor persoane de
sub jurisdicție română au făcut obiectul unor măsuri de sechestru, de confiscare sau de control pe temeiul originii rasiale, să fie restituite, împreună cu accesoriile lor, sau, dacă restituirea nu era posibilă, o despăgubire echitabilă să fie acordată.
Această obligație a fost încălcată de Statul Român, în condițiile în
care a preluat navele revendicate pentru faptul că autorii reclamanților erau
evrei și deși, prin Legea nr. 641/1944 s-a dispus repararea acestor prejudicii, prin abrogarea măsurilor legislative antievreiești, în fapt,
bunurile nu au mai fost restituite în posesia autorilor reclamanților, avându-
se în vedere regimul politic instituit la data de 06 martie 1945 și faptul că
prin Legea nr. 119/1948, bunurile au fost efectiv preluate de statul comunist, fără vreo posibilitate de restituire sau de acordare a unor despăgubiri.
Totodată, tribunalul a considerat că în raport de modalitatea în care s-a făcut lipsirea de proprietate, chiar anterior ratificării Convenției, au fost și
sunt încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană, prin lipsirea totală de despăgubiri a autorilor reclamantului și prin neadoptarea unei legi speciale de reparație, pentru bunurile de natura acelora care au fost preluate de la aceștia,
creându-se o sarcină disproporționată între cerințele de interes general ale
comunității și imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamantului.
În ceea ce privește cele 9 nave revendicate, prin raportul de expertiză
efectuat în cauză, s-a arătat că bunurile mobile supuse evaluării au fost casate și tăiate, la dosar aflându-se toate procesele-verbale de preluare în
baza Legii nr. 119/1948 a navelor, înscrisuri care au fost avute în vedere și de expert, care a procedat la descrierea caracteristicilor, a stării tehnice și a stării generale, pentru fiecare navă în parte, indicându-se și situația juridică
a fiecărei nave după preluarea lor, în baza proceselor-verbale încheiate în
conformitate cu Legea nr.119/1948, în perioada iunie - iulie 1948.
Așadar, tribunalul a constatat că toate navele revendicate au trecut în
proprietatea Statului Român, ulterior, unele dintre acestea în folosința marinei militare, altele ca aport de capital românesc în patrimoniul Sovromtransport URSS, iar altele au fost declarate epave, radiate și dezmembrate după preluarea lor în anul 1948.
Având în vedere că în cauză este vorba de o acțiune în revendicare mobiliară, dispozițiile art. 1909 C.civ. nu pot fi aplicate, întrucât titlul
statului nu a fost valabil, ceea ce face ca preluarea imobilului să fie asimilată ca efecte posesiei de rea-credință.
De asemenea, deși principalul efect al acțiunii în revendicare este restituirea lucrului, iar această restituire se face în principiu, în natură, în
prezenta cauză, o astfel de măsură nu este posibilă, din motive care în mod
evident nu-i pot fi imputate reclamantului, obligația de restituire fiind înlocuită printr-o obligație de dezdăunare care urmează același regim
juridic sub aspectul constatărilor de mai sus, referitoare la nevalabilitatea
titlului statului și la îndreptățirea reclamantului de a obține repararea prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă și nelegală a bunurilor mobile de către stat.
În ceea ce privește valoarea la care este îndreptățit reclamantul,
tribunalul a avut în vedere că cele 9 nave revendicate au fost descrise în
procesele-verbale de preluare ca fiind unele în stare bună, iar altele în stare
satisfăcătoare sau în stare de degradare. Dată fiind perioada mare care a
trecut de la data preluării de către stat a bunurilor, echivalentul care poate fi
avut în vedere este doar cel stabilit la data efectuării expertizei, expertul
arătând că această valoare ar fi cea mai adecvată prin abordarea metodei de comparare cu piața de nave scrap, ținând cont de starea tehnică și de uzura
morală de la data naționalizării.
Așa fiind, față de considerentele expuse și în raport de dispozițiile art. 480 C.civ., tribunalul a admis în parte cererea astfel cum a fost precizată
și restrânsă, constatând nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare a celor nouă nave, de la autorii reclamantului, astfel cum au fost indicate în
cuprinsul cererii precizatoare
cu obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice către reclamant la plata echivalentului celor 9 nave preluate abuziv, în sumă de 346.502 euro, în lei la cursul de referință al Băncii Naționale a României, din ziua plății efective.
Prin decizia nr. 375 din 24.10.2012, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,
a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală
a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței menționate, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, s-a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost în mod corect respinsă, deoarece prezenta acțiune
în revendicare mobiliară se prescrie potrivit dispozițiilor art. 1890 C.civ.
în termen de 30 de ani, termen care începe să curgă în ianuarie 1990.
Au fost înlăturate criticile privind aplicabilitatea
dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât nu este vorba despre
o acțiune prin care se urmărește valorificarea pretențiilor patrimoniale, ca expresie a atingerii aduse unor drepturi personale nepatrimoniale, ci despre o acțiune în revendicare mobiliară, prescriptibilă în termen de 30 de ani.
Pe de altă parte, deși reală susținerea referitoare la faptul
că nașterea dreptului la acțiune este în strânsă corelație cu încălcarea
dreptului subiectiv, pentru că de la această dată se poate vorbi de o stare de
conflict care trebuie lămurită în termenul prevăzut de lege, totuși, în cauză,
pretențiile reclamantului sunt întemeiate pe preluarea celor 9 nave în
perioada comunistă. Așadar, fiind vorba de o faptă săvârșită anterior anului
1990 - moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod
evident nu se putea acționa și, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripția, întrucât aceasta nu curge contra celui care este în
imposibilitate de a acționa - în mod corect instanța de fond a stabilit că
prescripția a început să curgă după acest moment.
De altfel, apelant acceptă că, în situația în care ar fi fost incident
art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție nu putea
începe să curgă anterior lunii ianuarie 1990, dar arată că, în cazul în care sunt incidente dispozițiile art. 1890 C.civ., termenul de prescripție
începe să curgă de la data când a avut loc deposedarea, adică din anul 1948.
A fost înlăturată și critica ce vizează greșita constatare a nevalabilității titlului statului.
Sub un prim aspect, curtea a reținut că prin motivele de apel nu s-a
contestat preluarea navelor proprietatea reclamantului în baza Legii nr. 119/1948, acesta fiind ultimul act de preluare.
Instanța a confirmat aprecierile primei instanțe referitoare la
nevalabilitatea preluării, rezultată din faptul că actul normativ de preluare a fost contrar Constituției din 1948, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevăzând că este titlu valabil doar acela emis cu respectarea Constituției, a
tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la
data preluării bunurilor de către stat.
Nu a fost primită nici critica privind nulitatea raportului de expertiză
efectuat în fața instanței de fond, apelantul susținând că nu a fost convocat
la întocmirea acestuia.
Curtea a constatat că, deși nu există atașată raportului de expertiză
dovada de convocare a apelantului la efectuarea expertizei, în fața instanței de apel, expertul a transmis-o arătând că a fost depusă și la tribunal, dar nu
are cunoștință de ce nu este acest înscris la dosar.
Pe de altă parte, curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor instanței din data de 20.05.2011, pârâtului i-a fost comunicat un exemplar al raportului de expertiză, iar acesta nu numai că nu a invocat nulitatea expertizei pentru neconvocarea sa, dar nu a făcut niciun fel de critici la
expertiză și nu a formulat nicio apărare cu privire la valoarea stabilită de
expert în cauză.
Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs
pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susținând următoarele :
Este nelegală menținerea dispoziției primei instanțe de respingere a
excepției prescripției dreptului la material la acțiune, prin calificarea greșită a cererii de chemare în judecată ca fiind o acțiune în revendicare mobiliară,
prescriptibilă în termen de 30 de ani.
În realitate, cererea reclamantului referitoare la obligarea Statului
Roman reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii
bunurilor mobile care nu au mai putut fi găsite este o pretenție patrimonială care este supusă termenului general de prescripție prevăzut art. 1 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958, de 3 ani de zile. De asemenea, sunt incidente și
prevederile art. 1909 alin. (2) C.civ.
În speță, acțiunea a fost formulată de către reclamant în 2010, iar
deposedarea a avut loc în anul 1948, ceea ce depășește cu mult termenul de
prescripție de 3 ani.
Având în vedere faptul că situația politică din țara noastră nu ar fi
permis reclamantului o astfel de acțiune în timpul regimului comunist, anul de la care începe să curgă termenul de prescripție era anul căderii regimului
comunist respectiv 1989, cu atât mai mult cu cât din anul 1990 în România
au avut loc primele alegeri democratice și prin urmare termenul de
prescripție poate fi calculat cel mult din 1990. Or, reclamantul a introdus
acțiunea în anul 2010, cu mult peste termenul de prescripție prevăzut de
Decretul nr.167/1958, de 3 ani.
Chiar dacă s-ar aprecia că termenul general de prescripție nu este cel
de 3 ani, ar trebui avut în vedere art. 1890 C.civ., care prevede un
termen de 30 de ani, care se calculează de la data naționalizării prin Legea
nr. 119/1948, astfel încât, și în acest caz, intervine prescripția dreptului material la acțiune.
Este nelegală menținerea constatării nevalabilității titlului Statului
Român de preluare a celor 9 nave de la autorii reclamantului.
Bunurile au fost preluate cu titlu valabil, întrucât preluarea s-a realizat cu respectarea riguroasă a cerințelor de ordin formal ale Legii nr.
119/1948, respectiv includerea în listele anexate decretului, iar concordanța
acestui act normativ cu Constituția de la acea vreme este confirmată și prin
jurisprudența Curții Constituționale.
În mod eronat a fost respins motivul de apel privind nulitatea
raportului de expertiză efectuat în fata primei instanțe, cu toate că instanța
de apel a constatat faptul că nu există atașată raportului de expertiză dovada
de convocare a apelantului la efectuarea expertizei, iar anexarea acestei dovezi în apel nu este suficientă pentru valabilitatea expertizei, față de prevederile art. 208 C.proc.civ.
În ceea ce privește valoarea stabilită prin raportul de expertiză, în mod greșit a fost omologat acest raport, deoarece suma stabilită pentru bunurile in litigiu este exagerat de mare în raport de declinul evident cu
care se confruntă economia în prezent și față de împrejurarea că cele nouă
nave sunt casate în prezent.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele
dosarului, Înalta Curte a apreciat că recursul este fondat.
Criticile recurentului Statul Român au vizat, în primul rând,
menținerea dispoziției primei instanțe de respingere a excepției prescripției
dreptului la material la acțiune, iar aceste critici pornesc de la premisa
greșitei calificări a cererii de chemare în judecată ca fiind o acțiune în
revendicare mobiliară, prescriptibilă în termen de 30 de ani.
În contextul acestor susțineri ale recurentului, Înalta Curte a reținut
următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 21.01.2010 (în condițiile Codului civil din 1864), reclamantul a solicitat să se constate
nevalabilitatea titlului statului de preluare a navelor ce au aparținut
autorilor reclamantului și obligarea pârâtului Statul Român la restituirea acestor bunuri mobile ori la contravaloarea lor. Temeiul juridic al cererii a
fost indicat ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 480 C.civ., art. 6 din
Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.
Printr-o cerere formulată la data de 25.02.2011, în cursul judecății, reclamantul a precizat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată
este reprezentat de Legea nr. 213/1998, Legea nr. 641/1944 pentru
abrogarea măsurilor legislative anti-evreiești și Tratatul de pace de la Paris
din 1947, ratificat de România prin Legea nr. 304/1947.
În considerarea acestei precizări a temeiului juridic al cererii, la termenul de judecată din 11.03.2011, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că este învestită cu o cerere în revendicare a unor bunuri cu un regim juridic special, cerere
întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 213/1998. A considerat că, în acest caz,
termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 1890 C.civ., respectiv de
30 de ani, care a început să curgă după data de 22 decembrie 1989, și nu
termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958,
care nu se aplică acțiunilor reale, cum este cea de față.
Cu aceeași ocazie, tribunalul a constatat că preluarea bunurilor
mobile ce au aparținut autorilor reclamantului a operat în baza Legii nr.
119/1948, întrucât aceste bunuri figurează în listele - anexă la lege, neavând relevanță împrejurări de fapt și de drept anterioare actului normativ menționat.
Printr-o precizare ulterioară, formulată la data de 20.05.2011,
reclamantul a precizat că pretențiile sale vizează doar 9 nave dintre cele 27
indicate inițial.
Instanța de apel a menținut situația de fapt și de drept reținută de către prima instanță și a respins motivul de apel al pârâtului referitor la
modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
În evaluarea legalității deciziei de apel, această instanță de recurs a
pornit de la premisa stabilită de către tribunal - menținută prin decizia de apel și necontestată prin motivele de recurs -, anume aceea că bunurile mobile în litigiu au fost preluate de către stat în baza Legii nr. 119/1948.
Din acest punct de vedere, este îndeplinită cerința de aplicare a prevederilor
art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără un titlu valabil,
„pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu
fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Pe acest temei juridic, ambele instanțe de fond din cauză au considerat că pârâtului îi revine obligația de dezdăunare, ca un efect al
admiterii acțiunii în revendicare, dat fiind că restituirea în natură nu este
posibilă, întrucât bunurile mobile nu se mai regăsesc în materialitatea lor în
patrimoniul statului.
Acest raționament juridic subzistă, însă, doar în cazul în care bunurile
mobile existau în materialitatea lor, în posesia pârâtului, la data formulării cererii de chemare în judecată, așadar dacă nu au pierit, total sau parțial, înainte de sesizarea instanței de judecată, întrucât numai în acest caz este
viabilă finalitatea urmărită prin cererea în revendicare, anume redobândirea
posesiei, ca stare de fapt. Doar dacă restituirea în natură era posibilă la momentul cererii introductive, dar nu mai era posibilă la data soluționării cauzei, se poate vorbi despre înlocuirea obligației de restituire în natură
printr-o obligație de dezdăunare.
Așadar, obligația de dezdăunare poate reprezenta un efect al admiterii
acțiunii în revendicare numai atunci când reclamantul ar fi putut obține
restituirea în natură - evident, dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale -, dacă pe parcursul judecății s-ar fi menținut situația faptică de la data cererii
de chemare în judecată.
Această constatare relevă că pretenția de dezdăunare decurge din
acțiuni diferite în funcție de împrejurarea arătată, anume starea bunurilor la momentul sesizării instanței și este justificată de necesitatea ca cerințele de
exercițiu ale acțiunii să fie întrunite la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
Astfel, în cazul în care bunul în discuție există în materialitatea sa, în
posesia pârâtului, la acel moment (dar bunul a pierit până la data soluționării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul
valoric al bunului derivă din chiar acțiunea în revendicare, a cărei cauză
juridică o reprezintă deținerea abuzivă a bunului, în caz contrar,
dezdăunarea decurge dintr-o acțiune în pretenții, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care
subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
Altfel spus, în acest ultim caz, obligația de dezdăunare reprezintă o
pretenție de sine - stătătoare, independentă de restituirea în natură, din
moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acțiunii în revendicare, fără a
avea relevanță dacă reclamantul a formulat și o pretenție de restituire în natură, care, oricum, nu poate fi admisă
Astfel, obligația de dezdăunare trebuie analizată distinct de obligația
de restituire în natură, atunci când reclamantul le-a invocat pe ambele, din
perspectiva atât a elementelor cererii (părți, obiect, cauză), cât și a condițiilor ce interesează exercițiul dreptului la acțiune (drept, interes, calitate și capacitate procesuală), iar prescripția dreptului material la acțiune ar trebui analizată chiar în raport de cererea în pretenții, respectiv
de obligare a Statului Român la plata contravalorii bunurilor mobile care nu se mai regăsesc în materialitatea lor la data formulării cererii.
O asemenea cerere în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, instituție juridică ce este guvernată de dispozițiile art. 998, 999
C.civ., deoarece presupune, potrivit motivelor de fapt invocate de către
reclamant, fapta culpabilă a pârâtului care, de rea - credință fiind la data cererii introductive, nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind
situația existentă chiar la data sesizării instanței.
Acest temei juridic evocă prevederile art.3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora „termenul prescripției este de 3 ani", respectiv „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data
când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel
care răspunde de ea."
În condițiile în care cererea în pretenții se întemeiază pe răspunderea
civilă delictuală, acțiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acțiuni personale, din moment ce se invocă un drept de
creanță, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 21 din Decretul nr.
167/1958, în conformitate cu care „Dispozițiile Decretului de față nu se
aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz,
abitațiune, servitute și superficie".
Din această perspectivă, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile în situația în discuție, întrucât reprezintă temeiul juridic al unei cereri în revendicare a bunurilor preluate de către stat, fără titlu valabil, nu și al unei cereri în despăgubiri, atunci când bunurile invocate nu se regăsesc în materialitatea lor în patrimoniul statului, potrivit distincțiilor arătate anterior.
În ipoteza în discuție, chiar dacă reclamantul se adresează instanței și
cu o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenții este unul
distinct de cel al cererii în revendicare.
Aplicând considerentele expuse anterior la situația de fapt din speță,
tribunalul a arătat - iar instanța de apel a confirmat - că bunurile mobile
supuse evaluării au fost casate și tăiate, după cum rezultă din înscrisurile
aflate la dosar (depuse chiar de către reclamant) și din raportul de expertiză
efectuat în cauză, care a avut în vedere aceste înscrisuri. Expertul a
procedat la descrierea caracteristicilor, a stării tehnice și a stării generale,
pentru fiecare navă în parte, indicându-se și situația juridică a fiecărei nave după preluarea lor, în baza proceselor-verbale încheiate în conformitate cu
Legea nr. 119/1948, în perioada iunie - iulie 1948.
Or, după cum reiese din atare înscrisuri și din raportul de expertiză,
navele au fost declarate drept epave ori dezmembrate după preluarea de către stat și, ca atare, scoase din evidență (radiate din registrele matricole
sau de evidență), aceste operațiuni având loc până în anul 1989, după cum urmează: Șlep Daniel 4 - în anul 1949; Șlep Daniel 6 - în anul 1988; Șlep
Daniel 8 - în anul 1966; Șlep Daniel 17 - în anul 1959; Ceam Daniel 18 - în anul 1960; Ceam Daniel 19 - în anul 1961; Draga România - în anul 1987; Remorcher Ana - în anul 1959.
Cât privește Șlepul Daniel 9, deși nu figurează a fi fost radiat din evidențe (întrucât în anul 1979 a trecut în administrarea unei întreprinderi
de stat), se observă că, la data preluării de către stat, avea un grad de uzură de 70%, astfel încât se poate prezuma că a fost casat chiar înainte de anul
1989 (la fel ca celelalte nave, toate fiind construite între anii 1880 și 1914,
pentru care s-a făcut dovada dezmembrării).
Pornind de la premisa - corect relevată prin motivele de recurs - că
situația politică din România nu ar fi permis reclamantului formularea unei
cereri în pretenții până în anul 1989, se consideră că, în contextul faptic
arătat anterior, termenul de prescripție de 3 ani pentru cererea în pretenții a
început să curgă din anul 1990.
Art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prevede două momente de început al
prescripției extinctive: unul subiectiv - data când păgubitul a cunoscut
imposibilitatea restituirii în natură a bunurilor preluate în anul 1948 și pe cel care trebuie să răspundă pentru paguba astfel creată și unul obiectiv - data când păgubitul, deși nu a cunoscut, trebuia să cunoască aceste împrejurări.
Instituirea momentului obiectiv are drept rațiune evitarea lipsei de
diligență a păgubitului, atunci când nu există niciun impediment pentru
identificarea elementelor vizate de normă, legiuitorul intenționând a nu lăsa
la latitudinea părții curgerea termenului de prescripție, prin alegerea momentului de efectuare a verificărilor necesare.
Astfel, în aplicarea art. 8, reclamantul ar fi trebuit să cunoască situația
juridică a bunurilor mobile încă din anul 1990, fiindu-i deschis accesul la Arhivele Naționale - Direcția Județeană Brăila, de unde și-a procurat
documentele depuse la dosar, însă abia în anul 2009, înainte de promovarea
acțiunii de față.
Or, pe acest temei, termenul de prescripție de 3 ani, care a început să
curgă din anul 1990, era împlinit la data formulării cererii de chemare în
judecată - 21.01.2010, astfel încât, în mod greșit, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Față de cele expuse anterior, au fost înlăturate susținerile
recurentului referitoare la aplicabilitatea prevederilor art. 1909 alin. (2) C.
civ. în ceea ce privește termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, care se referă la acțiunea în revendicare, și nu la o acțiune în pretenții, precum este cea de față.
În privința primului capăt de cerere având ca obiect constatarea
nevalabilității titlului Statului Român de preluare a celor 9 nave de la
autorii reclamantului, se constată că finalitatea acestuia este aceea fie a
redobândirii posesiei, ca stare de fapt, fie a obținerii de despăgubiri.
Or, în condițiile în care s-a constatat că restituirea în natură nu este
posibilă, iar în cazul cererii în despăgubiri s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, nu subzistă interesul în formularea cererii în discuție, motiv pentru care se impune respingerea acesteia, fără a mai fi analizate susținerile recurentului referitoare la
valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului constituit prin preluarea
bunurilor în litigiu.
Întrucât soluția ce se impune a fi adoptată în cauză se conturează din
considerentele expuse anterior, nu au mai fost evaluate celelalte critici din motivarea recursului, vizând nulitatea raportului de expertiză întocmit în fața primei instanțe și valoarea bunurilor expertizate.
Față de cele arătate, Înalta Curte a admis recursul și, în baza art.
312 cu referire la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a modificat în tot
decizia recurată.
În consecință, în aplicarea art. 298 C.proc.civ., s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român împotriva sentinței nr. 2122 din 9
decembrie 2011 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, care a fost
schimbată, în sensul respingerii cererii de constatare a nevalabilității titlului
statului și a respingerii ca prescrisă a cererii în despăgubiri.