ÎCCJ, decizie (scj.ro #82498)

Daune materiale și morale solicitate în baza art. 504-505 C. proc. pen. Natura juridică a termenului de un an de exercitare a acțiunii și data de la care curge acest termen. Titularii acțiunii Cuprins pe materii :Drept civil. Obligații izvorând din cauzarea de prejudicii. Răspunderea statului pentru erori judiciare. Titularul acțiunii. Natura termenului de un an în care trebuie exercitată acțiunea și data de a care curge termenul. Index alfabetic : Drept civil - Eroare judiciară - Răspunderea statului pentru eroare judiciară - Prescripția acțiunii C. proc. pen., art. 504 C. civ., art. 998 1. Victima erorilor judiciare penale putând fi nu numai persoana condamnată pe nedrept, ci și copiii acesteia sau soțul/soția sa, aceștia sunt titularii acțiunii în despăgubire, întemeiată pe dispozițiile art. 504-505 C. proc.

pen. și art. 998 C. civ. 2. Articolul 502 alin. (2) C. pen. - potrivit căruia acțiunea pentru repararea pagubei penale poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare - trebuie interpretat în acord și cu dreptul comun în materie, prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că termenul curge de la data când persoanele îndreptățite – menționate la pct. 1 – au luat cunoștință de hotărârea de achitare a autorului lor, încetat din viață.

I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5216 din 21 septembrie 2004 1. a. La data de 28.III.2001, reclamanții, în calitate de succesori legali ai defunctului A.G., au cerut obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la : - restituirea bunurilor mobile și imobile confiscate prin decizia penală nr.107/1959, casată în întregime, prin decizia penală nr.8/1999 a Curții Supreme de Justiție - complet de 9 judecători, sau plata contravalorii lor ; - daune morale în valoare de un miliard de lei. b. Prin sentința civilă nr.147/2002 a Tribunalului Botoșani s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat Statul Român la 429.264.747 de lei despăgubiri civile, respingând excepția tardivității acțiunii.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 22 din 8.IV.2003, a schimbat, în parte, sentința, a fost respinsă acțiunea față de D.G.F.P.S. Botoșani pentru lipsa de calitate procesuală, obligând Statul Român la 495.087.513 de lei cu titlu de daune materiale și la 300 milioane de lei daune morale. Curtea a respins și excepția tardivității acțiunii, interpretând dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. civ. în corelare cu dispozițiile art. 3 din Decretul nr.167/1958. c. Contra deciziei au declarat recurs ambele părți și procurorul. c. 1. Recursul reclamanților (R1) vizează numai majorarea sumei acordate ca daune morale la 1 miliard de lei, cât s-a cerut prin acțiune, pe considerentul identic cu cel din cererea de chemare în judecată – la data condamnării tatălui, cei trei copiii aveau vârsta de 13 și 14 ani, fiind lăsați fără îngrijire și despărțiți de mamă, cu toate efectele negative asupra creșterii și educării lor.

c. 2. Prin recursul intimatului Ministerul Finanțelor (R2) se invocă: - prescripția introducerii acțiunii, pe temeiul art. 505 alin. (2) C. proc. civ., termenul de un an calculându-se de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, în speță de la 22.II.1999 (acțiunea la 28.III.2001), întrucât acest termen este „imperativ” și - pe fond, reclamanții nu au probat existența bunurilor a căror c/valoare s-a acordat, iar, pe de altă parte, sumele stabilite prin expertizele judiciare sunt exagerate, cu referire specială la imobil. c. 3. Recursul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava (R3) invocă, în esență; - tardivitatea acțiunii, întemeiat pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și lipsa de calitate a reclamanților în cererea de daune morale, căci numai persoana condamnată pe nedrept poate avea o asemenea calitate.

2. Recursurile sunt nefondate 2.1. Rezumând motivele de recurs formulate de părți și de procuror rezultă, în esență, că: a) - se cere, în conformitate cu art. 505 C. proc. pen., respingerea acțiunii ca prescrisă fiind introdusă peste termenul de un an, calculat de la data achitării, adică 22.II.1999, b) - respingerea acțiunii în daune morale pentru lipsă de calitate procesuală activă a reclamanților, c) - respingerea acțiunii în daune materiale pentru că reclamanții nu au probat existența bunurilor mobile, iar suma acordată pentru imobil este exagerată, d) - majorarea daunelor morale la suma de un miliard de lei cerută prin acțiune. Părțile nu au contestat, așadar, valoarea daunelor morale acordate de instanța de apel și nici calitatea procesuală și dreptul material la acțiune al reclamanților în cererea de daune materiale, după cum nu au contestat nici aplicarea art.3 din Decretul nr.167/1958 de către Curtea de apel relativ la acestea din urmă.

2.2. Excepțiile invocate Potrivit art.137 C. proc. civ. „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură sau/și de fond, care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Textul este aplicabil și în recurs prin incidența art. 316 C. proc. civ., căci nu există o normă specială acestei faze, care să-l excludă. 2.2.1. Excepția lipsei de calitate a reclamanților în cererea de daune morale a) Temeiul acțiunii îl constituie art. 998 C.civ. și art. 504-505 C. proc. civ., fapta cauzatoare a prejudiciului fiind arestarea și condamnarea, în anul 1959, a lui A.G. – tatăl reclamanților A.E., A.V. și V.A. și soțul reclamantei A.V.

b) Prejudiciul invocat constă în afectarea directă a stării fizice și psihice a celor trei frați, în vârstă de 13 și 14 ani la data arestării și condamnării tatălui lor la pedeapsa de 10 ani închisoare și confiscarea averii, și a mamei lor, ca soție și mamă a celor trei copii, precum și a îngrijirii, creșterii și educării minorilor; pierderea averii, a casei de locuit și trimiterea lor în diverse localități unde au beneficiat de îngrijirea voluntară a altor persoane. c) Fapta autorităților, deci a Statului, a generat direct prejudiciul invocat, iar, achitarea definitivă, pronunțată prin decizia penală nr.107/22.II.1999 de Curtea Supremă de Justiție, relevă existența culpei, deci, a vinovăției autorităților, ca element al răspunderii civile delictuale în acțiunea având ca obiect repararea erorilor judiciare.

d) Potrivit art. 505 (1) C. proc. pen. „Acțiunea pentru recuperarea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită conform art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de persoanele care se aflau în întreținerea sa”. Așadar, excepția invocată de procuror este nefondată, victima erorilor judiciare penale putând fi nu numai persoana condamnată pe nedrept, ci și copiii acesteia sau soțul/soția sa, care sunt titularii acțiunii în despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 504-505 C. proc. pen. și pe art. 998 C. civ. 2.2.2. Excepția relativă la prescripția dreptului material la acțiune a) Sediul materiei Conform art. 505 alin. (2) C. proc. pen.”Acțiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire”.

Potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acțiune, în sens material, având ca obiect predarea unui bun mobil sau a unei sume de bani și la despăgubire civilă se prescrie în termen de 3 ani de la data când acel drept s-a născut. Aceste două temeiuri de drept au fost aplicate, prin coroborare, de instanța de apel, care a reținut că obiectul acțiunii în despăgubiri vizează bunuri mobile și c/valoarea unui imobil, deci o creanță contra Statului, drept de creanță născut la 22.II.1999. b) Jurisprudența incidentă Curtea Supremă de Justiție, secția civilă a decis, repetat, că în cazul despăgubirii pentru erori judiciare, acțiunea titularului este o acțiune personală având ca obiect un drept de creanță care poate fi valorificat în condițiile art.3 din decretul nr.167/1958 referitor la prescripția extinctivă (decizia nr.1100 din 15.III.2002, publicată în revista „Dreptul” nr. 1/2002, pag.

242, indicată și în decizia recurată). Curtea Constituțională a României, prin decizia nr.107 din 1.XII.1991 (publicată în M. Of. – Partea I, nr.354/27.VII.1999), a stabilit că termenul de un an, prevăzut de art. 505 (2) C. proc. pen., este „ un termen de prescripție a dreptului la acțiune rezonabil, care asigură condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiunea în justiție”. Așadar, există unitate în jurisprudența judiciară și cea constituțională în calificarea naturii juridice a termenului special de un an prevăzut în art.505 (2) C. proc. pen. ca fiind un termen de prescripție a dreptului la acțiune. Termenul începe să curgă, potrivit textului citat, de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, astfel că de la această dată se naște dreptul la acțiunea în despăgubiri.

c) Situația din speță A.G., condamnat pe nedrept, a decedat la 22.II.1970, iar la 22.II.1999, după 29 de ani, prin decizia nr. 8 a Curții Supreme de Justiție este achitat. La termenele de judecată din 9.XI.1998 și, apoi, din 22.II.1999, A.G. este citat, prin afișare, la Primăria comunei Trușești, județul Suceava, locul natal, iar copiii și soția, reclamanți în cauză, nu au avut cunoștință de această judecată. Aflând, întâmplător, de acest proces, reclamantul A.E. s-a adresat Ministerului Justiției, Direcția instanțelor militare, care, la 1.III.2001, prin adresa nr. A-105, i-a transmis copia xerox a deciziei nr. 8 din 22.II.1999, astfel că la 28.III.2001 a înregistrat acțiunea la Tribunalul Botoșani.

Reclamanții domiciliază în 4 localități diferite și nu au fost înștiințați de procesul penal la Curtea Supremă de Justiție: A.E. în București, A.V. în comuna Vlădeni, județul Botoșani, V.A. în municipiul Botoșani și A.V. în Timișoara. Se poate, deci, conchide că reclamanții au luat cunoștință de hotărârea de achitare a tatălui și, respectiv, soțului în luna martie 2001, când le-a fost comunicată de Direcția instanțelor militare din Ministerul Justiției. d) Interpretarea și aplicarea textului art.505 alin. (2) C. proc. pen. în circumstanțele cauzei Textul art.505 (2) C. proc. pen. nu poate fi aplicat rigid și cu violarea art.21 din Constituție relativ la accesul liber la justiție și a art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi, ceea ce ar atrage și încălcarea art. 6 din CEDO și a art.1 (1) din Protocolul nr.1 adițional.

Dacă termenul de un an și data de la care curge apar rezonabile în raport cu persoana condamnată pe nedrept și care a fost chemată, conform legii, la data judecății în care s-a pronunțat achitarea, față de alte persoane, victime ale aceleiași erori judiciare, această dispoziție specială și derogatorie nu poate fi aplicată, căci crează o situație de vădită disproporție în raport cu scopul reglementării - accesul liber la repararea erorilor judiciare și despăgubirea victimelor acestora. Astfel, norma și, ca atare, dreptul conferit ar rămâne iluzoriu și teoretic, ceea ce este inadmisibil și contrar Constituției și Convenției (CEDO) care garantează drepturile ca eficace și concrete. O asemenea măsură și, mai ales, interpretarea ei strictă, în afara principiului din art.3 al Decretului nr.167/1958, împiedicând victimele indirecte ale erorilor judiciare să obțină dezdăunarea la care sunt îndreptățite, golește de conținut dreptul recunoscut în art. 504 C. proc.

pen. și în art. 998 C. civ. În aceste circumstanțe, apare un paradox funcțional care constă în aceea că un „drept general stipulat în legea în vigoare nu poate fi concretizat în practică” și, astfel, acest drept devine o „obligație vidă de conținut” și se reduce la un „ nudum jus ”, ceea ce constituie o vădită îngrădire nelegitimă a exercitării dreptului recunoscut legal. De principiu, așa cum s-a decis, repetat, de CEDO (și s-a dezvoltat în recenta hotărâre Broniowski - Polonia, nr. 31443/1996 din 22.VI.2004,) „legislatorul nu poate restrânge posibilitatea de a exercita un drept general formal conferit individului, creând, în mod efectiv, un nudum jus, adică un drept patrimonial vidat de substanța sa și care, în practică, nu are nici o valoare materială.

Necesitatea de a respecta principiul protecției încrederii în Stat implică interdicția de a adopta legi care introduc instituții juridice fictive și cere eliminarea obstacolelor juridice care împiedică pe titularii drepturilor recunoscute de a se bucura efectiv de ele”. Or, a recunoaște dreptul la reparațiune prin art. 505 (1) C. proc. pen. și altor persoane cum sunt reclamanții și, totodată, a limita exercițiul acestui drept prin alin. (2) din același text la un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare a autorului lor, constituie o evidentă disfuncție legislativă care crează o „imposibilitate de a beneficia de acest drept în cadrul legal creat și îl face o instituție juridică iluzorie”, astfel că și acest mecanism de despăgubire reglementat devine „un instrument de indemnizație fictiv” (hotărârea CEDO – sus-menționată).

Așadar, aplicând direct Convenția, potrivit principiului preemineței sale consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și jurisprudența citată a CEDO, va fi interpretat și aplicat textul art. 505 (2) C. proc. pen. în sensul că termenul curge de la data când s-a născut dreptul reclamanților la despăgubiri, adică de când au luat cunoștință de hotărârea de achitare, în circumstanțele relevate anterior și în acord cu dreptul comun în materie, prevăzut în art. 3 din Decretul nr.167/1958. Pe de altă parte, de principiu, nu se poate admite ca exercițiul dreptului la despăgubire, pentru creanțe contra Statului, să fie limitat – în modalitatea relevată, iar exercițiul drepturilor patrimoniale ale Statului contra persoanelor să nu fie, astfel, limitate; în prima ipoteză să se aplice termenul de un an de la achitare, iar în a doua să se aplice termenul general de 3 ani de la data când s-a stabilit paguba, prevăzută de art. 3 din Decretul nr.167/1958.

Textul art. 16 din Constituție garantează egalitatea în fața legii și nediscriminarea, iar dispozițiile art.44 (1) prevăd că „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra Statului sunt garantate”. În consecință, excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată în recursurile Ministerului Finanțelor și Parchetului, este nefondată, textul art.505 (2) C. proc. pen. urmând a fi interpretat și aplicat, în spiritul CEDO, adică termenul de un an curge de la data când reclamanții au luat cunoștință de hotărârea definitivă de achitare a autorului lor. 2.3. Asupra fondului celor două recursuri (R1 și R2).

a) Recurenții au pretins cu titlu de daune morale indirecte suma globală de un miliard de lei, dreptul lor la despăgubire nefiind, în substanța sa, contestat de pârât și nici de procuror, iar, instanța de apel le-a acordat suma de 300 milioane de lei, ca urmare a „privațiunilor și umilințelor la care au fost supuși prin condamnarea autorului lor, ca și a acestuia, personal”. Această apreciere globală apare judicioasă, iar suma proporțională cu efectele produse asupra reclamanților, care, pe lângă compensația primită prin achitarea autorului lor, li se acordă și suma de 300 milioane de lei pentru prejudiciul moral invocat, ceea ce este echitabil. b) Referitor la motivul de recurs privind absența probei existenței bunurilor și valoarea exagerată a sumelor acordate pentru c/valoarea imobilului, în mod corect și motivat instanța de apel a reținut că susținerile pârâtului sunt nefondate.

Proba existenței bunurilor s-a făcut cu înscrisurile oficiale anexate cererii de chemare în judecată, prin care s-au individualizat toate bunurile confiscate și preluate la stat, inclusiv a imobilului (teren și construcție). Recurenta critică cele două expertize judiciare de evaluare actualizată și solicită înlăturarea lor, dar nu indică elemente concrete și argumente pertinente contrare celor două expertize. Relativ la valoarea casei, expertiza tehnică este convingătoare, ea calculând suma motivat și la valoarea actualizată, căci aceasta este cea echitabilă, în limita căreia se despăgubește cel prejudiciat. Pentru aceste motive, au fost respinse recursurile.