ÎCCJ, decizie (scj.ro #82498)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82498) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Daune materiale și morale solicitate în baza

art. 504-505 C. proc. pen. Natura juridică a termenului de un an de exercitare

a acțiunii și data de la care curge acest termen. Titularii acțiunii

Cuprins pe materii

:Drept civil.

Obligații izvorând din cauzarea de prejudicii. Răspunderea statului pentru

erori judiciare. Titularul acțiunii. Natura termenului de un an în care trebuie

exercitată acțiunea și data de a care curge termenul.

Index

alfabetic

: Drept civil

-

Eroare

judiciară

-

Răspunderea

statului pentru eroare judiciară

-

Prescripția

acțiunii

C. proc. pen., art.

504

C. civ., art. 998

persoana condamnată pe nedrept, ci și copiii acesteia sau soțul/soția sa,

aceștia sunt titularii acțiunii în despăgubire, întemeiată pe dispozițiile art.

504-505 C. proc. pen. și art. 998 C. civ.

pagubei penale poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a

hotărârii de achitare - trebuie interpretat în acord și cu  dreptul comun

în materie, prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că

termenul curge de la data când persoanele îndreptățite – menționate la pct. 1 –

au luat cunoștință de hotărârea de achitare a autorului lor, încetat din viață.

I.C.C.J., secția civilă și de

proprietate intelectuală,

decizia nr. 5216 din 21 septembrie 2004

defunctului A.G., au cerut obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor,

la :

- restituirea bunurilor mobile și imobile confiscate prin

decizia penală nr.107/1959, casată în întregime, prin decizia penală nr.8/1999

a Curții Supreme de Justiție - complet de 9 judecători, sau plata contravalorii

lor ;

- daune morale în valoare de un miliard de lei.

b. Prin sentința civilă nr.147/2002 a Tribunalului Botoșani s-a admis în parte

acțiunea și a fost obligat Statul Român la 429.264.747 de lei despăgubiri

civile, respingând excepția tardivității acțiunii.

Curtea de Apel Suceava, prin  decizia nr. 22 din 8.IV.2003, a schimbat, în

parte, sentința, a fost respinsă acțiunea față de D.G.F.P.S. Botoșani pentru

lipsa de calitate procesuală, obligând Statul Român la 495.087.513 de lei cu

titlu de daune materiale și la 300 milioane de lei daune morale.

Curtea a respins și excepția tardivității acțiunii, interpretând

dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. civ. în corelare cu dispozițiile

art. 3 din Decretul nr.167/1958.

c. Contra deciziei au declarat recurs ambele părți și procurorul.

c. 1. Recursul reclamanților (R1) vizează numai majorarea sumei acordate ca

daune morale la 1 miliard de lei, cât s-a cerut prin acțiune, pe considerentul

identic cu cel din cererea de chemare în judecată – la data condamnării

tatălui, cei trei copiii aveau vârsta de 13 și 14 ani, fiind lăsați fără

îngrijire și despărțiți de mamă, cu toate efectele negative asupra creșterii și

educării lor.

c. 2. Prin recursul intimatului Ministerul Finanțelor (R2)  se invocă:

- prescripția introducerii acțiunii, pe temeiul art. 505 alin. (2) C. proc.

civ., termenul de un an calculându-se de la data rămânerii definitive a

hotărârii de achitare, în speță de la 22.II.1999 (acțiunea la

28.III.2001),  întrucât acest termen este „imperativ” și

-  pe fond, reclamanții nu au probat existența bunurilor a căror c/valoare

s-a acordat, iar, pe de altă parte, sumele stabilite prin expertizele judiciare

sunt exagerate,  cu referire specială la imobil.

c. 3. Recursul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava (R3)

invocă, în esență;

- tardivitatea acțiunii, întemeiat pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și

lipsa de calitate a reclamanților în cererea de daune morale, căci numai

persoana condamnată pe nedrept poate avea o asemenea calitate.

2.1. Rezumând motivele de recurs formulate de părți și de procuror rezultă, în

esență, că:

a) - se cere, în conformitate cu art. 505 C. proc. pen., respingerea acțiunii

ca prescrisă fiind introdusă peste termenul de un an, calculat de la data

achitării, adică 22.II.1999,

b)  - respingerea acțiunii în daune morale pentru lipsă de calitate

procesuală activă a reclamanților,

c) - respingerea acțiunii în daune materiale pentru că reclamanții nu au probat

existența bunurilor mobile, iar suma acordată pentru imobil este

exagerată,

d) - majorarea daunelor morale la suma de un miliard de lei cerută prin

acțiune.

Părțile nu au contestat, așadar, valoarea daunelor morale acordate de instanța

de apel și nici calitatea procesuală și dreptul material la acțiune al

reclamanților în cererea de daune materiale, după cum nu au contestat nici

aplicarea art.3 din Decretul nr.167/1958 de către Curtea de apel relativ la

acestea din urmă.

2.2. Excepțiile invocate

Potrivit art.137 C. proc. civ. „instanța se va pronunța mai întâi asupra

excepțiilor de procedură sau/și de fond, care fac de prisos, în tot sau în

parte, cercetarea în fond a pricinii”. Textul este aplicabil și în recurs prin

incidența art. 316 C. proc. civ., căci nu există o normă specială  acestei

faze, care să-l excludă.

2.2.1. Excepția lipsei de calitate a reclamanților în cererea de daune morale

a) Temeiul acțiunii îl constituie art. 998 C.civ. și art. 504-505 C. proc.

civ., fapta cauzatoare a prejudiciului fiind arestarea și condamnarea, în anul

1959, a lui A.G. – tatăl reclamanților A.E., A.V. și V.A. și soțul reclamantei

A.V.

b) Prejudiciul invocat constă în  afectarea directă a stării fizice și

psihice a celor trei frați, în vârstă de 13 și 14 ani la data arestării și

condamnării tatălui lor la pedeapsa de 10 ani închisoare și confiscarea

averii,   și a mamei lor, ca soție și mamă a celor trei copii, precum

și a îngrijirii, creșterii și educării minorilor; pierderea averii, a casei de

locuit și trimiterea lor în diverse localități unde au beneficiat de îngrijirea

voluntară a altor persoane.

c) Fapta autorităților, deci a Statului, a generat direct  prejudiciul

invocat, iar, achitarea definitivă, pronunțată prin decizia penală

nr.107/22.II.1999 de Curtea Supremă de Justiție, relevă existența culpei, deci,

a vinovăției autorităților, ca  element al răspunderii civile delictuale

în  acțiunea având ca obiect repararea erorilor judiciare.

d) Potrivit art. 505 (1) C. proc. pen. „Acțiunea pentru recuperarea pagubei

poate fi pornită de persoana îndreptățită conform art. 504, iar după moartea

acesteia poate fi continuată sau pornită de persoanele care se aflau în

întreținerea sa”.

Așadar, excepția invocată de procuror este nefondată, victima erorilor

judiciare penale putând fi nu numai persoana condamnată pe nedrept, ci și

copiii acesteia sau soțul/soția sa, care sunt titularii acțiunii în

despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 504-505 C. proc. pen. și pe art.

998 C. civ.

2.2.2. Excepția relativă la prescripția dreptului material la acțiune

a) Sediul materiei

Conform art. 505 alin. (2) C. proc. pen.”Acțiunea poate fi pornită în termen de

un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data

ordonanței de scoatere de sub urmărire”.

Potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acțiune, în sens material,

având ca obiect  predarea unui bun mobil sau a unei sume de bani  și

la despăgubire civilă se prescrie în termen de 3 ani de la data când acel drept

s-a născut.

Aceste două temeiuri de drept au fost aplicate, prin coroborare, de instanța de

apel, care a reținut că obiectul acțiunii în despăgubiri vizează  bunuri

mobile și c/valoarea unui imobil, deci o creanță contra Statului, drept de

creanță născut la 22.II.1999.

b) Jurisprudența incidentă

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă a decis, repetat, că în cazul

despăgubirii pentru erori judiciare, acțiunea titularului este o acțiune

personală având ca obiect un drept de creanță care poate fi valorificat în

condițiile art.3 din decretul nr.167/1958 referitor la prescripția extinctivă

(decizia nr.1100 din 15.III.2002, publicată în revista „Dreptul” nr. 1/2002,

pag. 242, indicată și în decizia recurată).

Curtea Constituțională a României, prin decizia nr.107 din 1.XII.1991

(publicată în M. Of. – Partea I, nr.354/27.VII.1999), a stabilit că termenul de

un an, prevăzut de art. 505 (2) C. proc. pen., este

„

un termen de

prescripție a

dreptului la acțiune rezonabil,  care asigură

condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiunea în justiție”.

Așadar, există unitate în jurisprudența judiciară și cea constituțională în

calificarea naturii juridice a  termenului special de un an prevăzut în

art.505 (2) C. proc. pen. ca fiind  un termen de prescripție a dreptului

la acțiune.

Termenul începe să curgă, potrivit textului citat, de la data rămânerii

definitive a hotărârii de achitare, astfel că de la această dată se naște

dreptul la acțiunea în despăgubiri.

c) Situația din speță

A.G., condamnat pe nedrept, a decedat la 22.II.1970, iar la 22.II.1999,

după  29 de ani, prin decizia nr. 8 a Curții Supreme de Justiție este

achitat. La termenele de judecată din 9.XI.1998 și, apoi, din  22.II.1999,

A.G. este citat, prin afișare, la Primăria comunei Trușești, județul Suceava,

locul natal, iar copiii și soția, reclamanți în cauză, nu au avut cunoștință de

această judecată.

Aflând, întâmplător, de acest proces, reclamantul A.E. s-a adresat

Ministerului Justiției, Direcția instanțelor militare, care, la 1.III.2001,

prin adresa nr. A-105,  i-a transmis copia xerox a deciziei nr. 8 din

22.II.1999, astfel că la 28.III.2001 a înregistrat acțiunea la Tribunalul

Botoșani.

Reclamanții domiciliază în 4 localități diferite și nu au fost înștiințați de

procesul penal la Curtea Supremă de Justiție: A.E. în București, A.V. în comuna

Vlădeni, județul Botoșani, V.A. în municipiul Botoșani și A.V. în Timișoara.

Se poate, deci, conchide că reclamanții au luat cunoștință de hotărârea de

achitare a tatălui și, respectiv, soțului în luna martie 2001,  când le-a

fost comunicată de Direcția  instanțelor militare din Ministerul

Justiției.

d) Interpretarea și aplicarea textului art.505 alin. (2) C. proc. pen. în

circumstanțele cauzei

Textul art.505 (2) C. proc. pen. nu poate fi aplicat rigid și cu violarea

art.21 din Constituție relativ la accesul liber la justiție și a art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi, ceea ce ar atrage și

încălcarea art. 6 din CEDO și a art.1 (1) din Protocolul nr.1 adițional.

Dacă termenul de un an și data de la care curge apar rezonabile în raport cu

persoana condamnată pe nedrept și care a fost chemată, conform legii, la data

judecății în care s-a pronunțat achitarea, față de alte persoane, victime ale

aceleiași erori judiciare,  această dispoziție specială și derogatorie nu

poate fi aplicată, căci crează o situație de vădită disproporție în raport cu

scopul reglementării -  accesul liber la repararea erorilor judiciare și

despăgubirea victimelor acestora.

Astfel, norma și, ca atare, dreptul conferit  ar rămâne iluzoriu și

teoretic, ceea ce este inadmisibil și contrar Constituției și Convenției (CEDO)

care garantează drepturile ca eficace și concrete.

O asemenea măsură și, mai ales, interpretarea ei strictă, în afara principiului

din art.3 al Decretului nr.167/1958, împiedicând victimele indirecte ale

erorilor judiciare să obțină dezdăunarea la care sunt îndreptățite, golește de

conținut dreptul recunoscut în art. 504 C. proc. pen. și în art. 998 C. civ.

În aceste circumstanțe, apare un paradox funcțional care constă în aceea că un

„drept general stipulat în legea în vigoare nu poate fi concretizat în

practică” și, astfel, acest drept devine o „obligație vidă de conținut” și

se  reduce la un „

nudum jus

”, ceea ce constituie o vădită îngrădire

nelegitimă a exercitării dreptului recunoscut legal.

De principiu, așa cum s-a decis, repetat, de CEDO (și s-a

dezvoltat în recenta hotărâre Broniowski - Polonia, nr. 31443/1996 din

22.VI.2004,) „legislatorul nu poate restrânge posibilitatea de a exercita un

drept general formal conferit individului, creând, în mod efectiv, un nudum

jus,

adică un drept  patrimonial vidat de substanța sa și care, în

practică, nu are nici o valoare materială. Necesitatea  de a respecta

principiul protecției încrederii în Stat implică interdicția de a adopta legi

care introduc instituții juridice fictive și cere eliminarea obstacolelor

juridice care împiedică pe titularii drepturilor recunoscute de a se bucura

efectiv de ele”.

Or, a recunoaște dreptul la reparațiune prin art. 505 (1) C. proc. pen. și

altor persoane cum sunt reclamanții și, totodată, a limita exercițiul acestui

drept prin alin. (2) din același text la un an de la data rămânerii definitive

a hotărârii de achitare a autorului lor, constituie o evidentă disfuncție

legislativă care crează o „imposibilitate de a beneficia de acest drept în

cadrul legal creat și îl face o instituție juridică iluzorie”, astfel că și

acest mecanism de despăgubire reglementat devine „un instrument de indemnizație

fictiv” (hotărârea CEDO – sus-menționată).

Așadar, aplicând direct Convenția, potrivit principiului preemineței sale

consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și

jurisprudența citată a CEDO, va fi interpretat și aplicat textul art. 505 (2)

C. proc. pen. în sensul că termenul curge de la data când s-a născut dreptul

reclamanților la despăgubiri,  adică de când au luat cunoștință de

hotărârea de achitare, în circumstanțele relevate anterior și în acord cu

dreptul comun în materie, prevăzut  în art. 3 din Decretul nr.167/1958.

Pe de altă parte, de principiu, nu se poate admite ca exercițiul dreptului la

despăgubire, pentru creanțe contra Statului, să fie limitat – în modalitatea

relevată, iar exercițiul drepturilor patrimoniale ale Statului contra

persoanelor să nu fie, astfel, limitate; în prima ipoteză să se aplice termenul

de un an de la achitare, iar în a doua să se aplice termenul general de 3 ani

de la data când s-a stabilit paguba, prevăzută de art. 3 din Decretul

nr.167/1958.

Textul art. 16 din Constituție garantează egalitatea în fața legii și

nediscriminarea, iar dispozițiile art.44 (1) prevăd că „Dreptul de proprietate,

precum și creanțele asupra Statului sunt garantate”.

În consecință, excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată în

recursurile Ministerului Finanțelor și Parchetului, este nefondată, textul

art.505 (2) C. proc. pen. urmând a fi interpretat și aplicat, în spiritul CEDO,

adică termenul de un an curge de la data când reclamanții au luat cunoștință de

hotărârea definitivă de achitare a autorului lor.

2.3. Asupra fondului celor două recursuri (R1 și R2).

a) Recurenții au pretins cu titlu de daune morale indirecte suma globală de un

miliard de lei, dreptul lor la despăgubire nefiind, în substanța sa, contestat

de pârât și nici de procuror, iar, instanța de apel le-a acordat suma de 300

milioane de lei,  ca urmare a „privațiunilor și umilințelor la care au

fost supuși prin condamnarea autorului lor, ca și a  acestuia, personal”.

Această apreciere globală apare judicioasă, iar suma proporțională cu efectele

produse asupra reclamanților, care, pe lângă compensația primită prin achitarea

autorului lor,  li se acordă și suma de 300 milioane de lei pentru

prejudiciul moral invocat, ceea ce este echitabil.

b) Referitor la motivul de recurs privind absența probei existenței bunurilor

și valoarea exagerată a sumelor acordate pentru c/valoarea imobilului, în mod

corect și motivat instanța de apel a reținut că susținerile pârâtului sunt

nefondate.

Proba existenței bunurilor s-a făcut cu înscrisurile oficiale anexate cererii

de chemare în judecată, prin care s-au individualizat toate bunurile confiscate

și preluate la stat, inclusiv a imobilului (teren și construcție).

Recurenta critică cele două expertize judiciare de evaluare actualizată și

solicită înlăturarea lor, dar nu indică elemente concrete și argumente

pertinente contrare celor două expertize. Relativ la valoarea casei, expertiza

tehnică este convingătoare, ea calculând suma motivat și la valoarea

actualizată, căci aceasta este cea echitabilă, în limita căreia se despăgubește

cel prejudiciat.

Pentru aceste motive, au fost respinse recursurile.