ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1016/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

357 din 23 februarie 2004 reclamantul T.M. a chemat în judecată Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat să fie obligat

pârâtul să-i plătească:

- 4.278.600.000 lei daune materiale

reprezentând: - 18.000.000 lei diferența dintre pensia pe care o primește

pentru incapacitate de muncă și salariul pe care l-ar fi putut realiza;

- 4.194.000.000 lei venituri pe care

le-ar fi putut realiza din creșterea și valorificarea animalelor;

- 45.000.000 lei venituri pe care

le-ar fi putut realiza din exploatarea unor suprafețe de teren;

- 21.600.000 lei contravaloarea

medicamentelor necesare plus;

- 44.000.000.000 lei daune morale.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că în perioada 9 aprilie 1993-16 septembrie 1993 a fost arestat

preventiv. Prin decizia penală nr. 485 din 29 septembrie 1998 a Tribunalului

Vâlcea, irevocabilă prin decizia penală nr. 229 din 11 martie 1999 a Curții de

Apel Pitești a fost admis apelul pe care l-au declarat împotriva sentinței

penale nr. 1241 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei Rîmnicu Vîlcea care a fost

modificată și s-a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. a) C. proc. pen. achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art. 215

1

alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A mai arătat reclamantul că, datorită arestării

preventive, anchetei penale și condamnării pronunțate de prima instanță, starea

sa de sănătate a fost afectată, capacitatea sa de muncă s-a redus aproape în

totalitate, motiv pentru care nu a mai putut realiza alte venituri decât cele

din pensie.

Tribunalul Vâlcea, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 438 din 19 aprilie 2004 a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune invocată de Ministerul Finanțelor Publice și a

respins din acest motiv, acțiunea.

S-a arătat că, în raport de temeiul

juridic al acțiunii, art. 998-999 C. civ., sunt aplicabile dispozițiile art. 1,

art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora dreptul material la

acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție; termenul de

prescripție este de 3 ani și începe să curgă, în cazul dreptului la acțiune în

repararea pagubelor pricinuite prin fapta ilicită, de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

S-a considerat că, în speță,

termenul de prescripție a început să curgă de la data de 11 martie 1999 când

hotărârea definitivă prin care s-a dispus achitarea sa a devenit irevocabilă și

s-a împlinit anterior introducerii prezentei acțiuni.

Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, prin decizia civilă nr. 1959 din 8 octombrie 2004 a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantul T.M. împotriva sentinței civile nr. 438 din 19 aprilie

2004 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă, cu motivarea că acesta a cunoscut

sau trebuia să cunoască, la data de 11 martie 1999 atât paguba cât și pe cel

care răspunde de ea, moment de la care just prima instanță aplicând

dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 a considerat că începe să curgă

termenul de prescripție.

În termen legal, împotriva deciziei

civile nr. 1959 din 8 octombrie 2004 a declarat recurs reclamantul T.M., a

solicitat casarea în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în

esență că: potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul de

prescripție începe să curgă de la data de 22 februarie 2001 când a cunoscut că

și-a pierdut capacitatea de muncă datorită deteriorării stării sale de sănătate

determinate de arestarea preventivă.

Recursul urmează să fie respins ca

nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 52 alin. (3) din

Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile

legii.

Acțiunea pentru repararea pagubei

poate fi promovată de persoana îndreptățită, în condițiile art. 504 C. proc.

pen. în termenul de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare

prevăzut de art. 505 din același cod.

Achitarea reclamantului a fost

dispusă în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., prin decizia penală nr. 485 din 29 septembrie 1998 a Tribunalului Vîlcea,

irevocabilă prin decizia penală nr. 229 din 11 martie 1999 a Curții de Apel

Pitești.

Capătul de cerere din acțiune având

ca obiect obligarea Statului Român la plata daunelor morale nu poate fi

soluționat decât în cadrul procesual reglementat prin art. 504-505 C. proc.

pen. Termenul de prescripție de 1 an, a început să curgă de la data de 11

martie 1999 și s-a împlinit la 11 martie 2000, anterior formulării prezentei

acțiuni, 23 februarie 2004.

Cel de al doilea capăt de cerere are

ca obiect obligarea Statului Român la plata daunelor materiale determinate de

pierderea capacității de muncă a reclamantului cauzată de arestarea sa

preventivă, perioadă (9 aprilie 1993-16 septembrie 1993) timp în care s-a

îmbolnăvit.

Temeiul juridic invocat este

reprezentat de art. 998- 999 C. civ., dreptul comun în materia răspunderii civile

delictuale.

Dreptul la acțiune întemeiat pe

dispozițiile art. 998-999 C. civ. are un obiect patrimonial și se stinge prin

prescripție, în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958

privind prescripția extinctivă.

Prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei primite prin fapta ilicită începe să curgă potrivit art. 8

din Decretul nr. 167/1958 de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În speță, la data de 1 martie 2000

reclamantul a fost pensionat pentru gradul II de invaliditate. Din acest moment

reclamantul a cunoscut că se află în incapacitate de muncă și nu mai poate

presta activitate pentru a realiza venituri.

La data de 22 februarie 2001, cum

însuși reclamantul recunoaște aceasta, a cunoscut și existența unui raport de

cauzalitate între starea de detenție, deteriorarea stării de sănătate,

incapacitatea de muncă.

Și în raport de acest moment, 22

februarie 2001, termenul de prescripție de 3 ani este împlinit la data de 22

februarie 2004 iar acțiunea a fost formulată ulterior acestei date.

Față de considerentele menționate,

Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamantul T.M. împotriva deciziei nr. 1959/A din 8 octombrie 2004 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2006.