ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1016/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 357 din 23 februarie 2004 reclamantul T.M. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat să fie obligat pârâtul să-i plătească: - 4.278.600.000 lei daune materiale reprezentând: - 18.000.000 lei diferența dintre pensia pe care o primește pentru incapacitate de muncă și salariul pe care l-ar fi putut realiza; - 4.194.000.000 lei venituri pe care le-ar fi putut realiza din creșterea și valorificarea animalelor; - 45.000.000 lei venituri pe care le-ar fi putut realiza din exploatarea unor suprafețe de teren; - 21.600.000 lei contravaloarea medicamentelor necesare plus; - 44.000.000.000 lei daune morale.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în perioada 9 aprilie 1993-16 septembrie 1993 a fost arestat preventiv. Prin decizia penală nr. 485 din 29 septembrie 1998 a Tribunalului Vâlcea, irevocabilă prin decizia penală nr. 229 din 11 martie 1999 a Curții de Apel Pitești a fost admis apelul pe care l-au declarat împotriva sentinței penale nr. 1241 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei Rîmnicu Vîlcea care a fost modificată și s-a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 1 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. A mai arătat reclamantul că, datorită arestării preventive, anchetei penale și condamnării pronunțate de prima instanță, starea sa de sănătate a fost afectată, capacitatea sa de muncă s-a redus aproape în totalitate, motiv pentru care nu a mai putut realiza alte venituri decât cele din pensie.

Tribunalul Vâlcea, secția civilă, prin sentința civilă nr. 438 din 19 aprilie 2004 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Ministerul Finanțelor Publice și a respins din acest motiv, acțiunea. S-a arătat că, în raport de temeiul juridic al acțiunii, art. 998-999 C. civ., sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora dreptul material la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție; termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă, în cazul dreptului la acțiune în repararea pagubelor pricinuite prin fapta ilicită, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

S-a considerat că, în speță, termenul de prescripție a început să curgă de la data de 11 martie 1999 când hotărârea definitivă prin care s-a dispus achitarea sa a devenit irevocabilă și s-a împlinit anterior introducerii prezentei acțiuni. Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia civilă nr. 1959 din 8 octombrie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul T.M. împotriva sentinței civile nr. 438 din 19 aprilie 2004 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă, cu motivarea că acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască, la data de 11 martie 1999 atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, moment de la care just prima instanță aplicând dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 a considerat că începe să curgă termenul de prescripție.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 1959 din 8 octombrie 2004 a declarat recurs reclamantul T.M., a solicitat casarea în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență că: potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție începe să curgă de la data de 22 februarie 2001 când a cunoscut că și-a pierdut capacitatea de muncă datorită deteriorării stării sale de sănătate determinate de arestarea preventivă. Recursul urmează să fie respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii.

Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi promovată de persoana îndreptățită, în condițiile art. 504 C. proc. pen. în termenul de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare prevăzut de art. 505 din același cod. Achitarea reclamantului a fost dispusă în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., prin decizia penală nr. 485 din 29 septembrie 1998 a Tribunalului Vîlcea, irevocabilă prin decizia penală nr. 229 din 11 martie 1999 a Curții de Apel Pitești. Capătul de cerere din acțiune având ca obiect obligarea Statului Român la plata daunelor morale nu poate fi soluționat decât în cadrul procesual reglementat prin art. 504-505 C. proc. pen.

Termenul de prescripție de 1 an, a început să curgă de la data de 11 martie 1999 și s-a împlinit la 11 martie 2000, anterior formulării prezentei acțiuni, 23 februarie 2004. Cel de al doilea capăt de cerere are ca obiect obligarea Statului Român la plata daunelor materiale determinate de pierderea capacității de muncă a reclamantului cauzată de arestarea sa preventivă, perioadă (9 aprilie 1993-16 septembrie 1993) timp în care s-a îmbolnăvit. Temeiul juridic invocat este reprezentat de art. 998- 999 C. civ., dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Dreptul la acțiune întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. are un obiect patrimonial și se stinge prin prescripție, în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei primite prin fapta ilicită începe să curgă potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În speță, la data de 1 martie 2000 reclamantul a fost pensionat pentru gradul II de invaliditate. Din acest moment reclamantul a cunoscut că se află în incapacitate de muncă și nu mai poate presta activitate pentru a realiza venituri. La data de 22 februarie 2001, cum însuși reclamantul recunoaște aceasta, a cunoscut și existența unui raport de cauzalitate între starea de detenție, deteriorarea stării de sănătate, incapacitatea de muncă. Și în raport de acest moment, 22 februarie 2001, termenul de prescripție de 3 ani este împlinit la data de 22 februarie 2004 iar acțiunea a fost formulată ulterior acestei date.

Față de considerentele menționate, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul T.M. împotriva deciziei nr. 1959/A din 8 octombrie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2006.