ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2316/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul U.M.I.împotriva deciziei nr.61/A din 10.06.2002 a Curții de Apel Alba Iulia – secția civilă. La apelul nominal s-a prezentat: recurentul-pârât asistat de avocat A. D., lipsind intimata-reclamantă C.M.. Procedura completă. Avocat D.A.a depus concluzii scrise și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și pe fond, respingerea, ca prescrise, a pretențiilor reclamantei. C U R T E A Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 1997 sub nr.4455 pe rolul Judecătoriei Alba – Iulia, reclamanta C.M.

a chemat în judecată pe pârâtul U. M. I. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârât la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri: - 1.710.000 lei cheltuieli pentru întreținere transport și tratamente cu ocazia internărilor în spitale din țară; - 17030 DM (sau echivalentul lor în lei în momentul plății) – cheltuieli de întreținere și deplasare pentru tratamente și controale cu ocazia internării și tratamentelor ambulatorii efectuate în Germania; - 35.000.000 lei diferență dintre pensia de invaliditate primită și câștigul ce l-ar fi putut realiza din salariu pentru perioada de la producerea accidentului și până la 31 mai 1997 actualizată; - 400.000 lei lunar, începând de la data de 1 iunie 1997 și până la refacerea capacității de muncă; - 50.000.000 lei daune morale.

În motivarea acțiunii reclamanta arată că la data de 12 mai 1992 a fost victima unui accident de circulație, în urma căruia a suferit fractură la ambele membre inferioare și mai multe leziuni. Pârâtul a fost condamnat penal pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art.184 al.2 și 4 C.pen.. S-a dispus disjungerea cererii privind despăgubirile, acțiunea civilă judecându-se separat. Mai arată reclamanta că această acțiune civilă disjunsă prin sentința civilă nr.9815/1994 a Judecătoriei Alba-Iulia a fost constatată perimată. Judecătoria Alba-Iulia, prin sentința civilă nr.2377 din 15 mai 1998, a respins acțiunea reținând că despăgubirile civile, rezultând dintr-o faptă penală se pot solicita numai într-un termen de 3 ani care în speță este depășit, deci acțiunea reclamantei este prescrisă.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel susținând în esență că acțiunea civilă nu este prescrisă întrucât termenul de prescripție curge de la momentul când a cunoscut întinderea pagubei și, ca atare, acțiunea este formulată în termen. Tribunalul Alba-Iulia, prin decizia civilă nr.2051 din 17 decembrie 1998, a admis apelul declarat de către reclamantă și a casat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, reținând că acțiunea reclamantei nu este prescrisă întrucât, termenul de prescripție, conform art.8 din Decretul nr.167/1958, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care a provocat-o.

Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia civilă nr.1502 din 29 iunie 1999, a respins recursul formulat de către pârât împotriva acestei decizii, apreciind că instanța de apel a reținut corect că acțiunea reclamantei nu este prescrisă întrucât ultima internare a reclamantei a fost până la 31 ianuarie 1996, fiind pensionată cu gradul II de invaliditate doar la 7 iulie 1998 și, în consecință, la această dată reclamanta a putut cunoaște întinderea prejudiciului. Cauza a fost înregistrată spre rejudecare sub nr.5415/1999 pe rolul Judecătoriei Alba-Iulia. La data de 30 martie 2000 reclamanta depune o precizare a acțiunii prin care solicită obligarea pârâtului cu același titlu ca în acțiunea formulată inițial: - 6.240.000 lei în loc de 1.710.000 lei; 57.900.020 lei în loc de 35.000.000 lei; 857.706 lei lunar în loc de 400.000 lei precum și sumele de 17.030 DM și 50.000.000 lei daune morale care au rămas în același cuantum ca în acțiunea inițială.

Judecătoria Alba-Iulia, prin sentința civilă nr.1389 din 30 martie 2000, având în vedere această precizare a cuantumului pretențiilor, a declinat competența de soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Tribunalul Alba, prin sentința civilă nr.589 din 21 iunie 2000, a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată și în consecință a obligat pe pârât să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri civile următoarele sume: 6.240.000 lei cheltuieli pentru întreținere, transport și tratamente cu ocazia internărilor în spitale (Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Tg.Mureș); 17.030 mărci germane sau echivalentul în lei din momentul plății, privind cheltuielile efectuate cu întreținerea și deplasarea pentru tratament și control medical efectuat în Germania; 57.900.020 lei reprezentând diferența între pensia de invaliditate și câștigul ce l-ar fi realizat din salariu, pentru perioada mai 1991 – ianuarie 2000, actualizată; 857.706 lei lunar începând cu data de 1 ianuarie 2000 și până la refacerea integrală a capacității de muncă, reprezentând diferența dintre salariul ce l-ar fi putut realiza și pensia de invaliditate; 50.000.000 lei daune morale.

Pârâtul a mai fost obligat să plătească reclamantei suma de 1.400.000 lei cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței s-a reținut în esență că la data de 12 mai 1992 reclamanta a fost victima unui accident de circulație în urma căruia a suferit grave leziuni. A reținut de asemenea, având în vedere sentința penală nr.1809/1993 a Judecătoriei Alba Iulia că pârâtul este persoana vinovată de producerea accidentului. A reținut de asemenea că pentru vindecare și recuperare a fost necesară internarea reclamantei în spitale din țară și străinătate, de mai mulți ani. S-a mai reținut, avându-se în vedere probele administrate, că reclamanta a făcut o serie de cheltuieli pentru tratamente, medicamente, transport, îmbunătățirea alimentației, proteze.

A suferit prejudicii materiale constând în diferența între salariu și suma primită ca pensie de invaliditate și prejudicii morale prin traumele psihice suferite ca urmare a modificărilor cu privire la constituția fizică. În consecință pârâtul a fost obligat la plata sumelor menționate în dispozitivul sentinței. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru motive de nelegalitate, solicitând în principal schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii pretențiilor formulate ca fiind prescrise. În subsidiar, a solicitat ca în ipoteza în care nu operează prescripția pentru toate pretențiile reclamantei, în orice caz să se constate că sunt prescrise pretențiile privind cheltuielile de spitalizare în perioada 1991-1994 și că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor ocazionate cu tratamentul în Germania atâta timp cât tratamentul se putea efectua și în România.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr.186/A din 28 noiembrie 2000, a respins apelul reținând că acesta a fost tardiv motivat, pe de o parte, și pe de altă parte că este nul, întrucât motivele de apel nu s-au depus la instanța a cărei hotărâre se atacă. Pârâtul a declarat recurs împotriva acestei decizii, iar Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr.4070 din 5 octombrie 2001 a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului aceleiași instanțe reținând că în mod nelegal instanța de apel nu a analizat apărarea pârâtului privind prescripția dreptului la acțiune, întrucât această problemă fiind de ordine publică trebuia analizată și din oficiu de către instanță.

Rejudecând apelul după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr.61 A din 10 iunie 2002, a respins apelul formulat de către pârât ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat trei categorii de despăgubiri și că potrivit dispozițiilor art.8 al.1 din Decretul nr.167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau a trebuit să cunoască paguba și pe cel ce trebuia să răspundă de ea. În acest sens a reținut, că autorul faptei a fost stabilit în urma procesului penal ca fiind pârâtul. În ceea ce privește prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, întinderea acestuia a fost cunoscută abia la 31 ianuarie 1996 când s-a încheiat perioada de spitalizare, deci acțiunea înregistrată la data de 9 iunie 1997 este în termen.

În privința daunelor morale pentru prejudiciul cauzat atât de infirmitatea permanentă cât și pentru traumele fizice și psihice care sunt inerente unor intervenții chirurgicale, s-a reținut că ele au un caracter continuu, iar daunele materiale derivate din pierderea capacității de muncă au fost cunoscute la data pensionării reclamantei pentru invaliditate la 7 iulie 1998, deci nici acestea nu sunt prescrise. În plus, instanța de apel a mai reținut că în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr.2051/A/1998, Tribunalul Alba a reținut că acțiunea reclamantei nu este prescrisă. Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâtul a declarat recurs invocând motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Se susține în esență că a fost făcută o aplicare greșită a prevederilor art.8 din Decretul nr.167/1958 datorită faptului că s-a considerat greșit momentul în care începe să curgă termenul de prescripție; momentul real când reclamanta a cunoscut paguba fiind 5 februarie 1993 – deci acțiunea este prescrisă. În ceea ce privește cheltuielile efectuate pentru tratamentul efectuat în Germania, susține că nu există nici-o dovadă ce a fost efectuat. Referitor la aprecierea făcută de către instanță că ar existat autoritate de lucru judecat cu privire la faptul că acțiunea reclamantei nu este prescrisă arată că decizia invocată pentru autoritatea de lucru judecat se referă de fapt la caracterul succesiv al prestațiilor periodice pentru care prescripția curge în mod deosebit, motiv pentru care instanța a apreciat că acțiunea nu este prescrisă.

Recursul nu este fondat. Este de reținut în primul rând că deși recurentul invocă prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ., problema „aplicării greșite a legii” sau a încălcării ei, are doar un aspect teoretic pentru că în realitate ceea ce se constată este modul cum a fost stabilită situația de fapt, pentru că în funcție de aceasta s-au constatat termenele de la care a început să curgă prescripția pentru fiecare din pretențiile reclamantei. Deci, de fapt este contestată temeinicia deciziei, ceea ce nu mai este posibil ca urmare a abrogării punctului 11 al art.304 C.proc.civ.prin O.U.G. 138/2000. În acest sens mai este de reținut că susținerea recurentului cu privire la cheltuielile efectuate de către reclamantă pentru tratamentul în Germania, în sensul că nu ar fi fost dovedit, privește de asemenea o problemă de netemeinicie a hotărârii care pentru considerentele mai înainte arătate nu poate fi analizate.

Este de reținut că instanța de apel, rejudecând cauza după casarea cu trimitere dispusă prin decizia nr.4070 din 5 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, s-a conformat considerentelor acestei hotărâri, care are putere obligatorie conform art.315 cod proc.civ. și s-a pronunțat numai cu privire la aspectul prescripției dreptului la acțiune al reclamantei. În legătură cu acest aspect a reținut corect că în conformitate cu prevederile art.8 al.1 din Decretul nr.167/1958 „prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască” atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Din analiza acestui text de lege rezultă că legiuitorul a stabilit că prescripția extinctivă începe să curgă nu în momentele subiective și obiective mai înainte arătate.

În consecință instanța având în vedere prevederile acestui text de lege a constatat pe de o parte că autorul faptei ilicite a fost stabilit ca fiind pârâtul, prin sentința penală nr.1809/1993 a Judecătoriei Alba-Iulia la data de 26 iulie 1993. În ceea ce privește prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, întinderea lui a fost cunoscută la data de 31 ianuarie 1996 (reclamanta fiind internată în spital cu mici întreruperi în perioada 12 mai 1992 – 31 ianuarie 1996), această împrejurare a fost de asemenea corect reținută de către instanță, și ca atare acțiunea nu este prescrisă față de data înregistrării acțiunii – 9 iunie 1997. Tot legal și temeinic, cu o amplă motivare, instanța de apel a reținut în privința daunelor morale că solicitarea acestora nu este prescrisă pentru că prejudiciul cauzat atât de infirmitate cât și de traumele fizice și psihice inerente unor intervenții chirurgicale, au un caracter continuu, iar în ceea ce privește daunele materiale derivate din pierderea capacității de muncă, întinderea prejudiciului a fost cunoscută de către reclamantă la data pensionării sale de invaliditate – 7 iulie 1998. Astfel fiind, pentru considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul U.M.I. împotriva deciziei civile nr.61/A din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2003.