ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2636/2015

Decizia nr. 2636/2015 După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea astfel cum a fost precizată, înregistrată la data de 29 august 2008 pe rolul Judecătoriei Sebeș, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Sebeș, obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 62.710 lei, reprezentând daune materiale; 700.000 lei, reprezentând daune morale; 1.700 lei lunar, cu titlul de despăgubiri eșalonate, începând de la data pronunțării sentinței și până la încetarea stării de incapacitate de muncă, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 204/2011, Judecătoria Sebeș a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Alba potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., raportat la cuantumul pretențiilor. Cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului la data de 29 martie 2011. Reclamanta a precizat acțiunea, chemând în judecată, alături de SC B. SRL Sebeș, și pe pârâții C., D. și E., în calitate de prepuși ai societății pârâte (comitentă) și solicitând obligarea lor în solidar la plata despăgubirilor, pârâții persoane fizice în temeiul art. 998-999 C. civ., iar pârâta persoană juridică în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata diferenței dintre salariul de care ar fi beneficiat și pensia încasată lunar până în luna mai 2010, respectiv pe o perioadă de 51 de luni, plata contravalorii bonurilor de masă pe aceeași perioadă, cheltuielile suportate pentru investigațiile medicale și operațiile suferite, onorarii avocațiale și suma de 1.700 lei, reprezentând despăgubiri eșalonate începând cu data pronunțării sentinței și până la încetarea stării de incapacitate de muncă.

Pârâții E. și C. au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, prin încheierea de amânare a pronunțării din data de 25 ianuarie 2012, instanța de fond a respins-o, reținând că litigiul derivă dintr-o cauză penală, finalizată doar în anul 2010. Prin sentința civilă nr. 265 din 08 februarie 2012, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea reclamantei A. împotriva pârâților SC B. SRL Sebeș, C., E. și D., pe care i-a obligat în solidar la plata în favoarea reclamantei a sumei de 45.543 lei, despăgubiri materiale și a sumei de 100.000 lei, reprezentând daune morale.

Pârâții au fost, de asemenea, obligați în solidar la plata lunară în favoarea reclamantei a sumei reprezentând diferența dintre venitul net obținut la ora actuală de un sortator, angajat al SC B. SRL Sebeș, și cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta, începând cu data pronunțării hotărârii și până la încetarea stării de incapacitate de muncă, precum și la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Obiectul principal de activitate al pârâtei SC B. SRL îl constituie prelucrarea primară a lemnului, reclamanta fiind, la data de 15 septembrie 2005, angajata acestei societăți, în calitate de sortator la secția de rindeluire.

Din procesul verbal de cercetare întocmit de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba la data de 14 martie 2006, efectuat la sediul societății pârâte în vederea stabilirii împrejurărilor și cauzelor care au condus la producerea accidentului la care reclamanta face referire, reiese că, la data de 15 septembrie 2005, la mașina de retezat la lungime a cherestelei a fost repartizat să lucreze F., care așeza și regla cheresteaua pe mașina de debitat, iar, la sortarea și verificarea acesteia, după ieșirea de pe masa mașinii, au fost repartizate G., H. și reclamanta A. Din declarația dată cu acea ocazie de reclamantă, rezultă că aceasta a fost repartizată inițial la curățenie, după care a fost trimisă de către șeful de tură să lucreze la mașina de rindeluit nr. 3. Reclamanta a fost solicitată de către F. să lucreze la sortarea și depozitarea cherestelei rezultate de la mașina de debitat la lungime.

La momentul producerii accidentului, la postul de introducere a cherestelei în mașina de retezat se afla C. loan, solicitat fiind de către F. pentru a-l înlocui pe acesta o perioadă de timp. H. și G. au observat că dinspre pânza circularului sunt proiectate bucăți de lemn sub formă de așchii, una lovind-o pe H. în obraz, iar o alta pe reclamantă în zona ochiului stâng. În urma loviturilor, H. a suferit doar o contuzie ușoară și, după o simplă toaletare a zonei lovite, a revenit la locul de muncă. În schimb, reclamanta, după acordarea primului ajutor, a fost preluată de șeful de tură și transportată la Spitalul Municipal Sebeș, după care a fost transferată la Spitalul Județean Alba. Martora G. s-a reîntors la muncă și, încercând să afle ce s-a întâmplat, a găsit la locul unde s-a aflat reclamanta o bucată de lemn de circa 70 cm lungime, cu urme de tăiere neregulată pe lungimea lațului.

Din declarația reclamantei a rezultat că în momentul în care la aranjatul scândurilor pentru retezat se afla C., acesta a introdus mai multe scânduri deodată la retezat, deși i s-a spus să nu procedeze în acest sens, iar cele trei muncitoare care se aflau la sortat nu reușeau să verifice corect bucățile rezultate. Aceasta a mai declarat că, înaintea producerii accidentului, C. stătea rezemat de mașină când aceasta funcționa, susținând că și colega sa G. a sesizat același lucru. Din declarația șefului de tură, E., pârât în cauză, dată, de asemenea, cu ocazia cercetării efectuate de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba , a reieșit că în atribuțiile lui C. intrau doar curățenia și împachetarea materialului rezultat în urma operațiunii de retezare, operațiuni stabilite și prin atribuțiile postului din contractul individual de muncă.

C. a susținut că, în situațiile în care muncitorii nu puteau introduce direct manual bucățile de lemn spre pânza circularului, aceștia utilizau un laț de lemn. În urma verificărilor s-a constatat că înaintea producerii evenimentului acest laț a fost așezat pe partea laterală a mașinii și, probabil, atins din neatenție de către C., a căzut pe lanțul transportor și a fost antrenat în pânza circularului, după care a fost proiectat în arcada ochiului stâng al reclamantei. Conform biletului de ieșire din spital, eliberat de Spitalul Județean Alba la data de 22 septembrie 2005, emis în baza foii de observație nr. 16196, reclamanta a suferit „contuzie forte; plagă contuză pleoapă superioară și regiune sprâncenoasă 1/3 externă; hipemă care ocupă 1/2 inferior a CA; subluxație posterioară de cristalin în 1/2 temporală în vitros în CA; cataractă traumatică”.

În urma eliberării Deciziei asupra capacității de muncă, nr. 533 din 20 februarie 2006, s-a stabilit încadrarea reclamantei în gradul II de invaliditate. În cuprinsul procesului verbal, Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba a constatat că producerea accidentului s-a datorat faptului că numitul C., pârât în cauză, a acceptat, la solicitarea colegului său F., să lucreze la un echipament tehnic pentru care nu era calificat și instruit. Cercetarea efectuată de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba a relevat neluarea măsurilor de interzicere a desfășurării unor activități de către persoane neautorizate și neinstruite în acest sens, reținându-se încălcarea prevederilor art. 11 lit. u) din NGPM/2002, abatere de care s-a apreciat că se face vinovat pârâtul C., care a încălcat dispozițiile art. 10 din NSSM pentru fabricarea cherestelei, parchetului, ambalajelor, butoaielor și altele.

Pentru abaterea constatată la cap. XII s-a reținut ca fiind răspunzător conducătorul locului de muncă, E., care a încălcat prevederile art. 11 lit. u) din NGPM/2002, la care s-a făcut referire mai sus. Ca atare, pe baza acestei situații de fapt, prima instanță a concluzionat că răspunzători de producerea accidentului se fac, pe de o parte, pârâții C. și E. , dar și pârâta SC B. SRL Sebeș, culpa acesteia constând în folosirea unui utilaj neprevăzut cu apărători, astfel cum prevăd normele de protecția muncii. A constatat că împrejurarea că utilajul nu era prevăzut cu apărători rezultă atât din declarațiile martorilor, dar mai ales din atitudinea societății pârâte, care a precedat la scoaterea din uz a utilajului și dezmembrarea acestuia la scurt timp după producerea accidentului, nemaifiind astfel posibilă expertizarea lui în condițiile în care reclamanta a solicitat această probă.

A reținut, de asemenea, că în cauză culpa pârâților C. și E. rezultă atât din procesul verbal de cercetare, cât și din declarațiile martorilor, respectiv utilizarea unui laț de către C. care a fost antrenat în pânza circularului și omisiunea pârâtului E. - șef de tură, de a interzice muncitorului C. să lucreze la un utilaj pentru care nu avea calificarea necesară. Cât privește pârâtul D., instanța de fond a apreciat că vinovăția acestuia constă în neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

În aceste condiții, în cauză sunt îndeplinite, în persoana tuturor pârâților, condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită a prepușilor, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta prepușilor și prejudiciu și culpa prepușilor, comitentul (în speță, societatea pârâtă) fiind obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi Instanța de fond a considerat că este neîndoielnic faptul că reclamantei i s-a adus un prejudiciu material, câtă vreme aceasta, începând cu luna februarie 2006, a fost pensionată, beneficiind și la data pronunțării hotărârii de o pensie de invaliditate, a cărei medie lunară este de 350 lei. Tribunalul a apreciat că reclamanta a dovedit în parte despăgubirile materiale, în sumă de 45.543 lei, reprezentând diferența dintre salariul de care ar fi beneficiat aceasta (respectiv 1.234 lei) și pensia de 350 lei încasată lunar, celelalte pretenții materiale și suma de 1.700 lei lunar nefiind probate.

În ce privește prejudiciul moral, prima instanță a considerat că suma de 100.000 lei este de natură să repare suferința pricinuită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei, de modul în care au acționat prepușii comitententului, de suferințele fizice și psihice încercate de reclamantă. Instanța de fond a reținut, de asemenea, că răspunderea comitentului este alăturată celei a prepușilor, fapta păgubitoare fiind săvârșită în comun, prin urmare, obligația fiind în solidum. Prin Decizia civilă nr. 68 din 15 noiembrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile declarate de pârâții C., E., D. și SC B. SRL Sebeș, împotriva sentinței civile nr. 265 din 08 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba, a schimbat sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii civile formulate de reclamantă.

Totodată, a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâților cheltuieli de judecată (2.580 lei pentru C.; 880 lei pentru E.; 888 lei pentru D.; 888 lei pentru SC B. SRL Sebeș). În considerentele deciziei s-au reținut următoarele: La data de 15 septembrie 2005, reclamanta, care era angajată a pârâtei SC B. SRL Sebeș, a fost victima unui accident de muncă, în urma căruia a suferit leziuni la nivelul ochiului stâng, leziuni care au dus la pierderea vederii și la pensionarea acestei cu gradul II de incapacitate de muncă.

Prin procesul verbal întocmit la data de 14 martie 2006 de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba, cu ocazia finalizării cercetării, s-a concluzionat că accidentul de muncă a fost cauzat de nerespectarea tehnologiei de lucru de către C., care a așezat pe limitator lațul folosit la aranjarea semifabricatului între pânzele circularului, a atins lațul care a căzut pe lanțul transportator, moment în care lațul a fost antrenat în pânza circularului și a fost aruncat în partea de sortare a cherestelei, accidentând-o pe reclamantă. S-a constatat, de asemenea, săvârșirea de către E. a neluării măsurilor de interzicere a desfășurării unor activități de către persoane neautorizate și neinstruite.

Paralel cu cercetarea efectuată de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba, reclamanta a formulat, la data de 01 noiembrie 2005, plângere penală împotriva făptuitorilor C. și SC B. SRL Sebeș, prin care a solicitat tragerea acestora la răspundere pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 184 C. pen. și a infracțiunilor prevăzute de normele de protecția muncii și obligarea acestora în solidar la plata daunelor morale și a despăgubirilor civile eșalonate. Prin ordonanța dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș în Dosar nr. x/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului C. Această soluție a fost confirmată de către prim-procuror prin rezoluția dată la data de 31 iulie 2006. Reclamanta, parte vătămată în cercetarea penală, a formulat plângere împotriva soluției dată de organul de urmărire penală, plângere care a fost respinsă prin sentința penală nr. 301/2006 a Judecătoriei Sebeș.

Prin Decizia penală nr. 66/2007, Tribunalul Alba a admis recursul părții vătămate și a casat sentința penală de mai sus, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare. În rejudecare, prin sentința penală nr. 172/2007, Judecătoria Sebeș a admis plângerea părții vătămate A., dispunând trimiterea cauzei în vederea redeschiderii urmării penale. Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș a dispus din nou scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului C., în temeiul art. 10 lit. d) și e) C. proc. pen., raportat la art. 11 C. proc. pen., reținându-se, în ce-l privește pe acesta, lipsa intenției în săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 184 C. pen., respectiv cazul fortuit în ce privește infracțiunea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 90/1996.

Partea vătămată A. a formulat plângere împotriva acestei soluții, respinsă la data de 11 februarie 2008 de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sebeș. Reclamanta a depus plângere împotriva soluției dată de organul de urmărire penală. Prin sentința penală nr. 70/2008, pronunțată la data de 17 aprilie 2008, Judecătoria Sebeș a admis în parte plângerea, a desființat ordonanța atacată numai în ceea ce privește neînceperea urmăririi penale față de SC B. SRL Sebeș și a dispus trimiterea cauzei în vederea redeschiderii urmăririi penale față de aceasta. Prima instanță a reținut în considerentele hotărârii că se impune identificarea persoanelor care răspundeau de organizarea muncii.

În ce-l privește pe C., ordonanța de neîncepere a urmării penale a fost menținută de instanța de judecată. Această hotărâre a fost atacată doar de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș, numai sub aspectul greșitei trimiteri în vederea redeschiderii urmăririi penale, susținându-se că soluția care se impunea era de trimitere în vederea începerii urmării penale. Tribunalul Alba a admis recursul, modificând sentința în sensul celor solicitate și a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș în vederea începerii urmării penale. Urmare a acestei hotărâri, s-au efectuat acte premergătoare în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor SC B. SRL Sebeș și E . Prin ordonanța din 06 februarie 2009, dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș și menținută de prim-procuror, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva celor doi făptuitori, reținându-se incidența cazului fortuit.

În ce-l privește pe C. s-a constat că față de acesta s-a pronunțat printr-o ordonanță anterioară o soluție de scoatere de sub urmărire penală, pentru același caz de înlăturare a răspunderii penale, respectiv cazul fortuit. Prin sentința penală nr. 130/2009, Judecătoria Sebeș a admis în parte plângerea, a desființat ordonanța procurorului în ce privește neînceperea urmării penale față de SC B. SRL Sebeș și E. și a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș în vederea redeschiderii urmăririi penale. A fost menținută ordonanța atacată în ce-l privește pe C., apreciindu-se că plângerea împotriva acestuia este inadmisibilă, raportat la sentința penală nr. 70/2008.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs făptuitorul E . Prin Decizia penală nr. 29/2010, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosar nr. x/298/2009, a fost admis recursul, au fost extinse efectele recursului și cu privire la făptuitoarea SC B. SRL Sebeș și a fost respinsă plângerea petentei A. În considerentele hotărârii, tribunalul a constatat că în cauză se confirmă ipoteza cazului fortuit, care înlătură răspunderea penală a celor doi făptuitori. S-a reținut în acest sens că nu s-a dovedit că lațul a fost așezat pe utilaj sau atins din neglijență de către C., că utilajul era dotat cu apărători de tablă și folii de plastic și că, potrivit adresei Inspectoratului Teritorial de Muncă Alba, pot exista situații imprevizibile cu privire la activitățile de prelucrare a lemnului, chiar în condițiile manevrării normale a echipamentului de muncă, când se pot produce accidente din cauza unor defecțiuni ale lemnului prelucrat.

Concluzionând, instanța de recurs a constatat că nu s-a dovedit că făptuitorul E. a încălcat normele legale de protecție, astfel încât să creeze posibilitatea producerii vreunui accident de muncă. Pe parcursul derulării anchetei penale, la data de 29 august 2008, reclamanta a formulat acțiunea civilă de față, prin care a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL Sebeș la plata de daune materiale și morale provocate ca urmare a producerii accidentului de muncă. Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998 C. civ. La termenul din 15 decembrie 2008, Judecătoria Sebeș a suspendat procesul civil până la soluționarea plângerii penale. După repunerea cauzei pe rol și declinarea cererii la Tribunalul Alba, reclamanta și-a precizat temeiul acțiunii, la solicitarea instanței.

Astfel, prin precizarea depusă la data de 24 mai 2011, reclamanta a arătat că pretențiile sunt solicitate „în solidar, atât de la angajații răspunzători de producerea accidentului de muncă, (…) cât și de la comitenta SC B. SRL Sebeș, pentru faptele prepușilor ei angajați, în temeiul art. 998-999 C. civ., coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ.” La un termen ulterior (12 octombrie 2011), la solicitarea instanței, reclamanta a depus o nouă precizare, prin care a arătat care sunt persoanele fizice, angajate ale societății pârâtei, răspunzătoare de accidentul de muncă, împotriva cărora înțelege să formuleze acțiunea: C., E. și D. La termenul din 25 ianuarie 2012, prima instanță a pus în discuție excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată prin întâmpinare de pârâții E. și C. și susținută oral de pârâtul D.. Prin încheierea de amânare a pronunțării, instanța de fond a respins această excepție, apreciind că prezenta cauză derivă dintr-un proces penal, finalizat doar în 2010, dată în raport cu care, acțiunea a fost promovată în termen legal.

În ce privește apelul declarat de pârâtul D., instanța de apel a constatat că împotriva acestuia nu a fost formulată nicio plângere penală în legătură cu producerea accidentului de muncă, iar reclamanta l-a chemat în judecată pe calea acțiunii civile la data de 12 octombrie 2011. Potrivit art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958, dreptul material la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapte ilicite se prescrie în trei ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel ce răspunde de ea.

În cauză, accidentul de muncă s-a produs la data de 15 septembrie 2005, iar acțiunea civilă împotriva pârâtului D. a fost formulată, așa cum s-a reținut, la data de 12 octombrie 2011. Reclamanta a apreciat că acesta, în calitate de șef producție, se face răspunzător, în mod indirect, de producerea accidentului de muncă prin distribuirea necorespunzătoare a sarcinilor și a posturilor de lucru către muncitori și prin nesupravegherea procesului tehnologic și neinstruirea angajaților în protecția muncii.

Față de aceste împrejurări, instanța de apel a reținut că reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască la momentul producerii accidentului calitatea de șef de tură a pârâtului D., calitate în care consideră că se face vinovat de prejudiciul încercat de aceasta, astfel că termenul de prescripție a dreptului de a solicita tragerea la răspundere civilă delictuală a acestui pârât a început să curgă de la data producerii accidentului și s-a împlinit la data de 15 septembrie 2008. Ca urmare, la data formulării acțiunii împotriva pârâtului D., dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris, astfel că criticile aduse de acesta modului în care prima instanță a soluționat acțiunea împotriva sa sunt fondate.

Referitor la apelul declarat de pârâtul C., instanța de apel a considerat că, deși acesta a invocat, numai cu ocazia concluziilor pe fond, nelegala soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, critica a fost formulată de către pârâta SC B. SRL Sebeș prin motivele de apel.

Având în vedere coparticiparea procesuală a pârâților și interesul societății pârâte, în calitate de comitent, de a face dovada nevinovăției angajaților săi, ceea ce duce la înlăturarea răspunderii delictuale a angajaților și implicit a sa, în calitate de comitent, instanța de apel a apreciat că se impune a se analiza criticile privind modul de soluționare a excepției dreptului material la acțiune și în raport cu pârâtul C. Așadar, în cauză, prin ordonanța dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș la data de 20 decembrie 2007, menținută prin sentința penală nr. 70 din 17 aprilie 2008 și neatacată de partea vătămată A., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a făptuitorului C., reținându-se cazul fortuit.

Potrivit art. 416 pct. 4 C. proc. pen., hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la expirarea termenului de recurs, în cazul în care nu este supusă apelului. Față de aceste dispoziții legale, soluția de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului C. a rămas definitivă la data de 29 aprilie 2008. Până la această dată, termenul de prescripție a dreptului la acțiune în răspundere delictuală împotriva acestui pârât a fost întrerupt conform art. 16 lit. b) din Decretul Lege nr. 167/1958, ca urmare a formulării plângerii penale de către partea vătămată. Începând cu data de 30 aprilie 2008, pentru reclamantă a început să curgă un nou termen de prescripție a dreptului la acțiune împotriva pârâtului C.. Reclamanta a formulat acțiune împotriva acestui pârât la 12 octombrie 2011, dată la care dreptul său material la acțiune era prescris.

Curtea a constatat, astfel, că soluția este aceeași și dacă s-ar lua în considerare că instanța civilă a fost sesizată cu tragerea la răspundere a pârâtului C. prin precizarea din 24 mai 2011, în care reclamanta arată cu titlu general că înțelege să cheme în judecată pe angajații care se fac vinovați de nerespectarea normelor de protecție a muncii, indicând doar prin precizarea din 12 octombrie 2011 numele acestora, inclusiv al pârâtului C. Ca atare, soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune față de pârâtul C. este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor reținute anterior.

Analizând hotărârile penale date cu ocazia soluționării plângerii penale, instanța de apel a mai reținut că, deși soluția de scoatere de sub urmărire a pârâtului C. a rămas definitivă la data de 29 aprilie 2008, printr-o ordonanță ulterioară, pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș la data de 06 februarie 2009, s-a dispus din nou scoaterea de sub urmărire penală a aceluiași pârât, menționând-se în considerente că ordonanța anterioară în care s-a dat aceeași soluție a fost menținută prin hotărâre judecătorească. Prin sentința civilă nr. 130/2009, analizând plângerea împotriva ordonanței dată în 06 februarie 2009, Judecătoria Sebeș a reținut că cea formulată împotriva lui C. este inadmisibilă.

Instanța a făcut trimitere la prevederile art. 278 1 alin. (1) 1 C. proc. pen. , potrivit cărora persoana în privința căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă. Dacă s-ar aprecia că, față de această situație creată prin ordonanța din 06 februarie 2009, termenul de prescripție a dreptului material al reclamantei de a formula acțiune împotriva pârâtului C. a fost întrerupt până la pronunțarea sentinței penale nr. 130/2009, instanța de apel a constatat că raportat la data formulării acțiunii civile, dreptul material al reclamantei nu ar fi prescris. În aceste condiții, s-a considerat că se impun a se a analiza și criticile pârâtului C. privind fondul cererii, respectiv îndeplinirea condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale în privința sa.

Considerentele pe care instanța de apel le-a avut în vedere sub acest aspect sunt comune cu cele vizând apelul pârâtului E. , astfel că au fost analizate împreună, la examinarea temeiniciei acțiunii reclamantei. În legătură cu apelul declarat de pârâtul E., instanța de apel a reținut că acest apelant nu a criticat soluția instanței de fond cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând temeinicia acestei excepții doar cu ocazia cuvântului în dezbaterea apelurilor. Dar, așa cum s-a reținut și în cazul apelantului C., instanța de apel a analizat această excepție și cu privire la apelantul E., întrucât ea a fost invocată de societatea pârâtă prin motivele sale de apel, iar aceasta din urmă are interesul de a se constata tardivitatea formulării acțiunii față de angajații săi, ceea ce ar duce la respingerea acțiunii inclusiv față de pârâta societate.

Astfel, prin plângerea penală formulată, partea vătămată A. a solicitat tragerea la răspundere penală și civilă a făptuitorilor C. și SC B. SRL Sebeș. Prin sentința penală nr. 70/2008, pronunțată la data de 17 aprilie 2008, Judecătoria Sebeș a trimis cauza Parchetului de pe lângă această judecătorie în vederea redeschiderii urmăririi penale față de făptuitoarea SC B. SRL Sebeș, dispunând, totodată, efectuarea de cercetări în vederea identificării persoanelor care răspundeau de organizarea munci. Urmare acestei hotărâri, organul de urmărire penală a declanșat cercetarea penală și împotriva făptuitorului E. , plângerea față de acesta fiind soluționată definitiv prin Decizia nr. 29/2010 a Tribunalului Alba.

Contrar susținerilor reclamantei, plângerea penală formulată de victima accidentului de muncă reprezintă o cerere aptă să întrerupă cursul prescripției extinctive în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme prin aceasta partea vătămată a formulat și pretenții civile, intenția sa de constituire de parte civilă fiind evidentă. Prin Decizia nr. 29/2010 a Tribunalului Alba s-au lămurit aspectele penale ale faptelor, menținându-se ordonanța de neîncepere a urmării penale față de constatarea existenței cazului fortuit, dar instanța penală nu s-a aplecat asupra acțiunii civile. În această situație, potrivit art. 20 C. proc. pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Față de aceste circumstanțe, în raport de dispozițiile art. 17 din Decretul nr. 167/1958 vizând efectele întreruperii prescripției extinctive, instanța de apel a constatat că, la data de 12 octombrie 2011, când s-a formulat acțiunea civilă împotriva pârâtului E., dreptul material la acțiune nu era prescris, așa încât în mod corect în acest caz a fost respinsă excepția prescripției. Examinând criticile apelanților E. și C. în legătură cu soluționarea de către prima instanță a fondului acțiunii, instanța de apel a reținut că, prin Decizia penală nr. 29/2010, Tribunalul Alba a statuat în sensul că nu s-a dovedit faptul că lațul a fost așezat pe utilaj sau atins din neglijență de către C. și că utilajul era dotat cu apărători de tablă și folii de plastic.

De asemenea, instanța a apreciat că pot exista situații imprevizibile cu privire la activitățile de prelucrare a lemnului, chiar în condițiile manevrării normale a echipamentului de muncă, când se pot produce accidente din cauza unor defecțiuni ale lemnului prelucrat. Instanța penală a conchis concluzionând că în cauză se confirmă ipoteza cazului fortuit, astfel că, nu s-a putut reține vinovăția făptuitorilor E. și SC B. SRL Sebeș. Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Așadar, câtă vreme prin Decizia penală nr. 29/2010 s-a stabilit că producerea accidentului care a cauzat reclamantei vătămări s-a datorat cazului fortuit, instanța civilă nu mai putea reține că această faptă s-a produs ca urmare a folosirii unui utilaj neprevăzut cu apărători, respectiv a utilizării de către pârâtul C. a unui laț, care a fost antrenat în pânza circularului și a omisiunii pârâtului E., de a interzice pârâtului C. să lucreze la un utilaj pentru care nu avea calificarea necesară. Aceste aspecte au fost tranșate de către instanța penală, în mod definitiv, pe baza probelor administrate și sub acest aspect constatările instanței penale cu privire la existența faptei și a vinovăției persoanei care a săvârșit-o au autoritate de lucru judecat pentru instanța civilă.

Pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., aplicabile în cauză, impun îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, între care și vinovăția făptuitorului. În cauză s-a dovedit existența unei împrejurări care înlătură vinovăția, respectiv cazul fortuit, instanța penală reținând incidența acestei împrejurări atât în ce-l privește pe pârâtul C. (sentința penală nr. 70/2008), cât și în privința pârâtului E. (Decizia penală nr. 29/2010). Ca urmare, nefiind întrunite toate cerințele legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților E. și C., instanța de apel a constatat că prima instanță a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a prevederilor art. 998 - 999 C. civ.

Pe cale de consecință, a apreciat că se impune admiterea apelurilor formulate de pârâții în cauză și respingerea acțiunii formulată de către reclamantă împotriva lor. Referitor la susținerile pârâtei SC B. SRL Sebeș, în sensul că acțiunea față de aceasta, în calitate de comitent, este prescrisă, instanța de apel a considerat că, la data de 01 noiembrie 2005, reclamanta a formulat împotriva societății plângere penală, prin care a solicitat tragerea la răspundere pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 184 C. pen. și a infracțiunilor prevăzute de normele de protecția muncii și obligarea la plata despăgubirilor civile. Rezultă, așadar, că reclamanta a depus sesizare penală înăuntrul termenului de prescripție de trei ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceleași considerente avute în vedere cu ocazia examinării acestei excepții în ce-l privește pe pârâtul E., instanța de apel a constatat că sesizarea făcută de reclamantă a întrerupt cursul prescripției până la data soluționării definitive a plângerii penale. Având în vedere prevederile art. 17 din Decretul nr. 167/1958, a apreciat că, de la data de 28 ianuarie 2010, la care a fost soluționată definitiv plângerea penală împotriva SC B. SRL Sebeș, a început să curgă un nou termen de prescripție. Reclamanta a precizat acțiunea față de această pârâtă la 24 mai 2011, în sensul că înțelege să o cheme în judecată în calitate de comitent, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. În aceste condiții, dreptul material la acțiune al reclamantei față de pârâta SC B. SRL Sebeș nu era prescris.

Asupra fondul acțiunii, instanța de apel a menționat că, pentru a fi atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, este necesar, în primul rând, ca în persoana prepusului să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, impuse de art. 998-999 C. civ. Rezultă că în cauză nu s-a făcut dovada vinovăției pârâților chemați în judecată în calitate de prepuși, fiind reținută incidența cazului fortuit. Ca urmare, câtă vreme nu este îndeplinită această cerință a vinovăției prepușilor, în cauză nu pot fi aplicabile prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. Prin Decizia civilă nr. 989 din 13 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 68 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, pe care a casat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cât privește situația intimaților pârâți persoane fizice, instanța de recurs a constatat că starea de fapt reținută de către instanța de apel este cea corectă, cât timp cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 -999 C. civ., iar, pe de o parte, pentru D. s-a stabilit că cererea de chemare în judecată a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a solicita tragerea la răspundere civilă delictuală a acestui pârât și, pe de altă parte, pentru pârâții C. și E. s-a statuat în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, sub aspectul vinovăției, acest lucru rezultând din două sentințe penale definitive, respectiv sentința penală nr. 70/2008 a Judecătoriei Sebeș și Decizia penală nr. 29/2010 a Tribunalului Alba.

De asemenea, a menționat instanța de recurs, instanța de apel a constatat, în mod corect, că acțiunea reclamantei față de pârâta SC B. SRL Sebeș nu este prescrisă, cursul prescripției fiind întrerupt până la data soluționării definitive a plângerii penale, reclamanta precizându-și acțiunea față de această parte la data de 24 mai 2011, indicând drept temei al răspunderii delictuale civile dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. Cu privire la aceste din urmă dispoziții, însă, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a lor. Astfel, în mod greșit s-a considerat că pentru a fi atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, impuse de art. 998 - 999 C. civ., în cauză dovedindu-se că nu există condiția vinovăției.

Or, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este o răspundere principală și independentă de răspunderea prepusului pentru fapta proprie. Pentru existența răspunderii comitentului pentru fapta prepusului trebuie să existe doar două condiții, și anume: a) existența raportului de prepușenie, iar, în cauză, s-a dovedit pe deplin raportul de prepușenie între SC B. SRL Sebeș și pârâții persoane fizice și b) consumarea faptei ilicite ca urmare a îndeplinirii raporturilor de prepușenie, și sub acest aspect, s-a probat faptul că accidentul s-a produs în urma derulării raporturilor de muncă dintre pârâții persoane fizice și pârâta persoană juridică. Pentru existența răspunderii comitentului pentru fapta prepusului nu trebuie să existe vinovăția prepusului, acest tip de răspundere civilă delictuală nefiind una de natură subiectivă, ci una de natură obiectivă.

Fiind o astfel de răspundere, nu este necesar să existe culpa prepusului, deoarece răspunderea obiectivă nu este fondată pe un element subiectiv, cum este vinovăția prepusului, ci are la bază următoarele considerente obiective: ideea de garanție (această garanție derivă din faptul că prepusul, fiind în raporturi de prepușenie cu comitentul, activitatea sa desfășurându-se pentru îndeplinirea obiectului de activitate a comitentului, cât timp prepusul, prin desfășurarea unor activități specifice raportului de prepușenie, a cauzat o pagubă unei terțe persoane, comitentul este ținut să despăgubească pe terțul respectiv, care a suferit o vătămare în urma activității desfășurate, chiar fără vinovăție, de către prepus); ideea de risc (cât timp comitentul desfășoară o activitate productivă, autorizată de lege, iar prepusul, prin activitatea specifică raportului de prepușenie, poate produce accidente, respectiv vătămări unor terțe persoane, este firesc ca riscul producerii acestor vătămări să fie în sarcina celui care coordonează acele activități productive, respectiv în sarcina comitentului, independent de culpa prepusului) și ideea de echitate (atâta timp cât prepusul a produs respectiva vătămare unei terțe persoane, el aflându-se, însă, în desfășurarea unei activități ce profită, în primul rând comitentului,

este just și echitabil ca pentru vătămarea produsă unui terț de către prepusul aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice raportului de prepușenie, comitentul să răspundă, independent de culpa prepusului, răspunderea sa fiind, astfel, una principală și independentă în raport de răspunderea prepusului, eventuala culpă a prepusului putând să-i folosească comitentului doar pentru o eventuală acțiune în regres împotriva acestuia). Ca atare, instanța de recurs a considerat că soluția instanței de apel este nelegală sub acest aspect, pârâta SC B. SRL Sebeș trebuind să răspundă, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru faptele pârâților persoane fizice, în calitate de prepuși ai săi.

Cum însă întinderea prejudiciului nu a fost pe deplin stabilită, iar aceasta echivalează cu o nelămurire, pe deplin, a stării de fapt, a apreciat că este necesară casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel, pentru ca, ținând cont de cele arătate, aceasta să stabilească întinderea prejudiciului și să oblige pe pârâta SC B. SRL Sebeș la plata despăgubirile ce urmează a fi detreminate în rejudecare. Prin Decizia nr. 27 din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a admis apelurile declarate de pârâții C., E. și D. împotriva sentinței civile nr. 265 din 08 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba și, în consecință, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții C., E. și D. și înlăturării dispoziției de obligare a acestor pârâți la plata cheltuielilor de judecată la fond către reclamantă.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la obligarea pârâtei SC B. SRL Sebeș la despăgubiri civile și cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 lei.

A respins apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta SC B. SRL Sebeș împotriva aceleiași sentințe și a obligat intimata reclamantă să plătească pârâților apelanți cheltuieli de judecată, astfel: 12.080 lei apelantului C.; 5.880 lei apelantului E. și 888 lei apelantului D. În rejudecare, Curtea a constatat că prin decizia de casare instanța de recurs a stabilit ca fiind legală soluția propusă de instanța de apel anterioară sub aspectul acțiunii formulate de reclamantă împotriva pârâților persoane fizice, respectiv ca prescrisă cea formulată împotriva pârâtului D. și ca neîntemeiată pentru neîndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie cea formulată împotriva pârâților C. și E. Având în vedere aceste rețineri ale instanței de recurs, cât și dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., instanța de apel a admis apelurile declarate de pârâții persoane fizice și a schimbat sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii promovate de reclamantă împotriva celor trei pârâți. Soluția respingerii acțiunii formulate împotriva acestora a impus înlăturarea dispoziției instanței de fond de obligare a acestor pârâți la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, aceștia nemaiavând calitatea de părți căzute în pretenții care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut că prin aceeași decizie de casare instanța de recurs a tranșat în mod irevocabil și acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei SC B. SRL Sebeș, constatând, pe de o parte, că acțiunea față de această pârâtă nu este prescrisă și, pe fond, că societatea pârâtă trebuie să răspundă în baza art. 1000 alin. (3) C. civ.

pentru faptele intimaților pârâți persoane fizice în calitate de prepuși ai săi. Prin urmare, instanța de apel a constatat ca fiind corectă soluția primei instanțe care a dispus admiterea acțiunii reclamantei față de SC B. SRL Sebeș și obligarea acesteia la despăgubiri și cheltuieli de judecată, urmând a analiza doar întinderea prejudiciului suferit de reclamantă. De asemenea, a apreciat că nu se mai impune a fi analizate criticile din apelul pârâtei SC B. SRL Sebeș referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și la stabilirea stării de fapt și de drept sub aspectul antrenării răspunderii acestei societăți. Cu referire la daunele morale, instanța de apel a considerat că nemulțumirea societății pârâte vizează împrejurarea neluării în considerare de către instanță de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale a culpei reclamantei.

S-a susținut că, potrivit art. 23 pct. 1 din Legea nr. 319/2006, lucrătorii au obligația de a utiliza corect mașinile, uneltele, că reclamantei i s-a făcut instructajul periodic și că era repartizată la curățenie în ziua respectivă și nu pentru a lucra la utilajul de debitat. Or, toate aceste susțineri nu pot fi primite și nu se mai poate pune în discuție o culpă concurentă a reclamantei în contextul în care instanța de recurs a statuat în cauză că vinovată de producerea accidentului este exclusiv societatea pârâtă. Instanța de apel a reținut că nici critica vizând obligarea pârâtei la plata diferenței dintre salariul net obținut de un sortator și pensia de invaliditate a reclamantei nu poate fi primită.

Instanța de fond nu avea alt criteriu de raportare la calculul acestei diferențe decât salariul unui sortator pentru că aceasta a fost încadrarea reclamantei înainte de a beneficia de pensia de invaliditate. Pe de altă parte, din cuprinsul adresei din 15 februarie 2011 emisă de societatea pârâtă rezultă că aceasta a identificat criterii de calcul al salariului unui sortator raportându-se la gradul de salarizare al reclamantei în condițiile în care activitatea se desfășoară fără greșeli. Împrejurarea că reclamanta nu ar fi solicitat reîncadrarea pe un alt post este lipsită de relevanță, relevant fiind prejudiciul concret, efectiv suportat de reclamantă datorită faptului că, în condițiile stării sale de incapacitate de muncă, veniturile sale s-au diminuat cu suma reprezentând diferența între salariul de sortator pe care îl putea primi și pensia de invaliditate de 350 lei lunar.

În ceea ce privește motivul expus de societatea pârâtă în precizarea motivelor de apel referitor la acordarea diferenței dintre salariul net și pensia de invaliditate pe o perioadă de 51 luni, instanța de apel a constatat că acesta este tardiv formulat, nefiind invocat în cererea de apel inițială, ci doar în precizarea depusă după trimiterea cauzei spre rejudecare. Referitor la apelul declarat de reclamantă, instanța de apel a reținut că aceasta nu a probat în niciun fel efectuarea cheltuielilor cu spitalizarea și tratamentul impuse de accidentul suferit, declarațiile martorilor audiați în cauză nefăcând referire la aceste aspecte, iar la dosar nu sunt depuse înscrisuri sau alte probe care să justifice aceste solicitări.

Reclamanta susține la modul general că pretențiile sale sunt dovedite, fără a indica efectiv probele pe care își întemeiază susținerile. Instanța de apel a apreciat că, chitanțele onorariilor avocațiale plătite de reclamantă în procesele penale anterioare trebuiau valorificate în acele dosare, astfel că nici sub acest aspect criticile reclamantei nu au putut fi primite. La stabilirea despăgubirilor pentru daune morale, instanța de apel a avut în vedere consecințele negative suferite de reclamantă pe plan psihic și fizic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, cât și măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Astfel, reclamanta a suferit un accident de muncă care i-a provocat leziuni multiple ochiului stâng ce au necesitat 120 de zile de îngrijiri medicale. Aceasta a fost spitalizată în mai multe perioade, a suferit intervenții chirurgicale și a fost încadrată începând cu 20 februarie 2006 în gradul II de invaliditate, constatându-se că are capacitatea de muncă pierdută în totalitate până la data de 18 februarie 2010. Începând cu această ultimă dată reclamanta, prin Decizia asupra capacității de muncă nr. 567 din 18 februarie 2010, a fost încadrată în gradul III de invaliditate, stabilindu-se că are capacitatea de muncă redusă la jumătate.

Această încadrare a fost menținută inclusiv prin Decizia medicală asupra capacității de muncă nr. 256 din 13 februarie 2014. Luând în considerare toate aspectele expuse și constatând că s-a probat crearea unui prejudiciu nepatrimonial reclamantei, rezultat din vătămări aduse sănătății și integrității fizice cu consecințe asupra desfășurării normale a vieții sociale, familiale și profesionale a reclamantei, instanța de apel a apreciat că aceasta este îndreptățită la acordarea de daune morale stabilite în mod echitabil de către prima instanță la suma de 100.000 lei. Această sumă este într-un cuantum rezonabil și echitabil în raport de criteriile expuse mai sus, astfel că nu poate fi primită solicitarea reclamantei de majorare a acestui cuantum.

Nefondat a fost considerat de instanța de apel și motivul de apel vizând acordarea sumei de 1.700 lei lunar, despăgubiri eșalonate. Astfel, reclamanta a fost angajată ca și sortator la momentul producerii accidentului, așa că prejudiciul suferit de aceasta nu poate fi cuantificat decât ca și diferență între venitul net al unui sortator și cuantumul pensiei de invaliditate, neexistând nicio rațiune pentru care acesta să fie raportat la venitul mediu pe economie. Faptul că reclamanta câștiga la acea vreme venituri peste medie nu poate constitui un argument în sensul celor cerute de reclamantă, deoarece și în prezent un sortator poate câștiga la fel, adică venitul mediu pe economie sau o sumă mai mare, fără ca aceasta să justifice luarea în considerare a acestui venit la stabilirea despăgubirilor civile eșalonate.

Fiind admise apelurile pârâților persoane fizice, reclamanta, în baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de aceștia, astfel: 12.080 lei către C. (taxa judiciară de timbru - fila 50 Dosar apel nr. x/298/2008*, onorariu avocat - fila 103 dosar apel înainte de rejudecare, fila 93 dosar recurs, fila 104 dosar apel rejudecare); 5.880 lei către E. (taxă judiciară de timbru - fila 49 dosar apel înainte de casare; fila 95 dosar recurs); 888 lei către D. (taxă judiciară de timbru - filele 52, 75 dosar apel înainte de casare). Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta SC B. SRL Sebeș. Recurenta A. a solicitat admiterea recursului conform art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și, în consecință, modificarea hotărârii atacate în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în sensul schimbării deciziei din apel, pe de-o parte prin admiterea apelului reclamantei cu privire la majorarea pretențiilor acordate de către instanța de fond (în totalitate, așa cum au fost solicitate prin acțiunea introductivă din 2008), iar, pe de alta parte prin respingerea obligațiilor de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei, către pârâții scoși din cauză. În motivarea recursului, aceasta a susținut că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii recurate că „reclamanta nu a probat în niciun fel efectuarea cheltuielilor cu spitalizarea și tratamentul impuse de accidentul suferit, declarațiile martorilor audiați în cauză nefăcând referire la aceste aspecte; la dosar nu sunt depuse înscrisuri sau alte probe care să justifice aceste solicitări (…)”.

În realitate, în speță sumele solicitate ca daune materiale au fost dovedite cu documente justificative, depuse atât în dosarul de fond al Judecătoriei Sebeș (declinat la Tribunalul Alba), cât și în dosarul penal din care au pornit pretențiile reclamantei (care a lăsat nesoluționată latura civilă), atașat la dosarul de fond. Or, instanța de apel trebuia să aibă în vedere toate probele administrate și în aceste dosare, atâta vreme cât rejudeca întregul apel (după trimiterea spre rejudecare de către instanța supremă), probele administrate până atunci la instanța de fond rămânând valabile.

În ceea ce privește obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâții C., E. și D., urmare admiterii apelurilor declarate de aceștia împotriva hotărârii instanța de fond, recurenta a arătat că, în alin. (3) al dispozitivului hotărârii atacate, instanța de apel face mențiunea „înlătură dispoziția de obligare a acestor pârâți la plata de cheltuieli de judecată la fond către reclamantă”, după ce, anterior, în alin. (3) de la pag. 19 al considerentelor motivării apreciază că „chitanțele onorariilor avocațiale plătite de reclamantă în procesele penale anterioare trebuiau valorificate în acele dosare, astfel că nici sub acest aspect criticile … nu pot fi primite”.

În aceste condiții, și cheltuielile pârâților trebuiau a fi doar cele efectuate până la momentul întoarcerii dosarului spre rejudecare de la instanța supremă înapoi la instanța de apel, prin acea hotărâre din primul recurs indicându-se clar cu privire la scoaterea acestor pârâți din cauza prin stabilirea persoanei responsabile pentru prejudiciul adus reclamantei. Prin urmare, cheltuielile de judecată efectuate ulterior de acești pârâți apar sunt neîntemeiate și făcute fără rost într-o chestiune deja tranșată, în scopul îmbogățirii fără justă cauză. În plus, a mai precizat recurenta, hotărârea instanței de apel nu menționează din ce provin aceste sume de bani cu titlu de cheltuieli de judecată: 12.080 lei către C., 5.880 lei către E. și 888 lei către D. Nu rezultă din hotărâre dacă sumele indicate reprezintă taxe judiciare, onorarii avocațiale sau onorarii de expertiză și nici dacă au fost efectuate doar în aceasta faza procesuală a apelului.

Recurenta SC B. SRL Sebeș, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., a arătat următoarele: 1. În