ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2636/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2636/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2636/2015

După deliberare,

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea astfel cum a fost precizată,

înregistrată la data de 29 august 2008 pe rolul Judecătoriei Sebeș, reclamanta A.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Sebeș, obligarea acesteia la

plata următoarelor sume: 62.710 lei, reprezentând daune materiale; 700.000 lei,

reprezentând daune morale; 1.700 lei lunar, cu titlul de despăgubiri eșalonate,

începând de la data pronunțării sentinței și până la încetarea stării de

incapacitate de muncă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.

204/2011, Judecătoria Sebeș a declinat competența de soluționare a acțiunii în

favoarea Tribunalului Alba potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

raportat la cuantumul pretențiilor.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul tribunalului la data de 29 martie 2011.

Reclamanta a precizat

acțiunea, chemând în judecată, alături de SC B. SRL Sebeș, și pe pârâții C., D.

și E., în calitate de prepuși ai societății pârâte (comitentă) și solicitând

obligarea lor în solidar la plata despăgubirilor, pârâții persoane fizice în

temeiul art. 998-999 C. civ., iar pârâta persoană juridică în temeiul art. 1000

alin. (3) C. civ. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata

diferenței dintre salariul de care ar fi beneficiat și pensia încasată lunar

până în luna mai 2010, respectiv pe o perioadă de 51 de luni, plata contravalorii

bonurilor de masă pe aceeași perioadă, cheltuielile suportate pentru

investigațiile medicale și operațiile suferite, onorarii avocațiale și suma de

1.700 lei, reprezentând despăgubiri eșalonate începând cu data pronunțării

sentinței și până la încetarea stării de incapacitate de muncă.

Pârâții E. și C. au

invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, prin

încheierea de amânare a pronunțării din data de 25 ianuarie 2012, instanța de

fond a respins-o, reținând că litigiul derivă dintr-o cauză penală, finalizată

doar în anul 2010.

Prin sentința civilă nr.

265 din 08 februarie 2012, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea

reclamantei A. împotriva pârâților SC B. SRL Sebeș, C., E. și D., pe care i-a

obligat în solidar la plata în favoarea reclamantei a sumei de 45.543 lei,

despăgubiri materiale și a sumei de 100.000 lei, reprezentând daune

morale. Pârâții au fost, de asemenea, obligați în solidar la plata lunară în

favoarea reclamantei a sumei reprezentând diferența dintre venitul net obținut

la ora actuală de un sortator, angajat al SC B. SRL Sebeș, și cuantumul pensiei

de invaliditate de care beneficiază reclamanta, începând cu data pronunțării

hotărârii și până la încetarea stării de incapacitate de muncă, precum și la

plata cheltuielilor de judecată de 1.000 lei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Obiectul principal de

activitate al pârâtei SC B. SRL îl constituie prelucrarea primară a lemnului,

reclamanta fiind, la data de 15 septembrie 2005, angajata acestei societăți, în

calitate de sortator la secția de rindeluire.

Din procesul verbal

de cercetare întocmit de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba la data de 14

martie 2006, efectuat la sediul societății pârâte în vederea stabilirii împrejurărilor

și cauzelor care au condus la producerea accidentului la care reclamanta face

referire, reiese că, la data de

15 septembrie 2005, la mașina de retezat la lungime a

cherestelei a fost repartizat să lucreze F., care așeza și regla cheresteaua pe

mașina de debitat, iar, la sortarea și verificarea acesteia, după ieșirea de pe

masa mașinii, au fost repartizate G., H. și reclamanta A. Din declarația dată

cu acea ocazie de reclamantă, rezultă că aceasta a fost repartizată inițial la

curățenie, după care a fost trimisă de către șeful de tură să lucreze la mașina

de rindeluit nr. 3. Reclamanta a fost solicitată de către F. să lucreze la

sortarea și depozitarea cherestelei rezultate de la mașina de debitat la

lungime.

La

momentul producerii accidentului, la postul de introducere a cherestelei în

mașina de retezat se afla C. loan, solicitat fiind de către F. pentru a-l

înlocui pe acesta o perioadă de timp. H. și G. au observat că dinspre pânza

circularului sunt proiectate bucăți de lemn sub formă de așchii, una lovind-o

pe H. în obraz, iar o alta pe reclamantă în zona ochiului stâng.

În

urma loviturilor, H. a suferit doar o contuzie ușoară și, după o simplă

toaletare a zonei lovite, a revenit la locul de muncă. În schimb, reclamanta,

după acordarea primului ajutor, a fost preluată de șeful de tură și

transportată la Spitalul Municipal Sebeș, după care a fost transferată la

Spitalul Județean Alba.

Martora

G. s-a reîntors la muncă și, încercând să afle ce s-a întâmplat, a găsit la

locul unde s-a aflat reclamanta o bucată de lemn de circa 70 cm lungime, cu

urme de tăiere neregulată pe lungimea lațului.

Din

declarația reclamantei a rezultat că în momentul în care la aranjatul

scândurilor pentru retezat se afla C., acesta a introdus mai multe scânduri

deodată la retezat, deși i s-a spus să nu procedeze în acest sens, iar

cele trei muncitoare care se aflau la sortat nu reușeau să verifice corect

bucățile rezultate. Aceasta a mai declarat că, înaintea producerii

accidentului, C. stătea rezemat de mașină când aceasta funcționa, susținând că

și colega sa G. a sesizat același lucru.

Din

declarația șefului de tură, E., pârât în cauză, dată, de asemenea, cu ocazia

cercetării efectuate de către

Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba

, a

reieșit că în atribuțiile lui C. intrau doar curățenia și împachetarea

materialului rezultat în urma operațiunii de retezare, operațiuni stabilite și

prin atribuțiile postului din contractul individual de muncă.

C.

a susținut

că, în situațiile în care muncitorii nu puteau introduce direct manual bucățile

de lemn spre pânza circularului, aceștia utilizau un laț de lemn.

În

urma verificărilor s-a constatat că înaintea producerii evenimentului acest laț

a fost așezat pe partea laterală a mașinii și, probabil, atins din neatenție de

către C., a căzut pe lanțul transportor și a fost antrenat în pânza

circularului, după care a fost proiectat în arcada ochiului stâng al

reclamantei.

Conform

biletului de ieșire din spital, eliberat de Spitalul Județean Alba la data de

22 septembrie 2005, emis în baza foii de observație nr. 16196, reclamanta a

suferit „contuzie forte; plagă contuză pleoapă superioară și regiune

sprâncenoasă 1/3 externă; hipemă care ocupă 1/2 inferior a CA; subluxație

posterioară de cristalin în 1/2 temporală în vitros în CA; cataractă traumatică”.

În

urma eliberării Deciziei asupra capacității de muncă, nr. 533 din 20 februarie 2006,

s-a stabilit încadrarea reclamantei în gradul II de invaliditate.

În

cuprinsul procesului verbal,

Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba

a constatat

că producerea accidentului s-a datorat faptului că numitul C., pârât în cauză,

a acceptat, la solicitarea colegului său F., să lucreze la un echipament tehnic

pentru care nu era calificat și instruit.

Cercetarea

efectuată de

Inspectoratul

Teritorial de Muncă Alba

a relevat neluarea măsurilor de interzicere a desfășurării unor activități de

către persoane neautorizate și neinstruite în acest sens, reținându-se

încălcarea prevederilor art. 11 lit. u) din NGPM/2002, abatere de care s-a

apreciat că se face vinovat pârâtul C., care a încălcat dispozițiile art. 10

din NSSM pentru fabricarea cherestelei, parchetului, ambalajelor, butoaielor și

altele. Pentru abaterea constatată la cap. XII s-a reținut ca fiind răspunzător

conducătorul locului de muncă, E., care a încălcat prevederile art. 11 lit. u)

din NGPM/2002, la care s-a făcut referire mai sus.

Ca

atare, pe baza acestei situații de fapt, prima instanță a concluzionat că

răspunzători de

producerea accidentului se fac, pe de o parte, pârâții C. și

E.

,

dar și pârâta SC B. SRL Sebeș, culpa acesteia constând în folosirea unui utilaj

neprevăzut cu apărători, astfel cum prevăd normele de protecția muncii. A

constatat că împrejurarea că utilajul nu era prevăzut cu apărători rezultă atât

din declarațiile martorilor, dar mai ales din atitudinea societății pârâte,

care a precedat la scoaterea din uz a utilajului și dezmembrarea acestuia la

scurt timp după producerea accidentului, nemaifiind astfel posibilă

expertizarea lui în condițiile în care reclamanta a solicitat această probă. A

reținut, de asemenea, că în cauză culpa pârâților C. și E. rezultă atât din

procesul verbal de cercetare, cât și din declarațiile martorilor, respectiv

utilizarea unui laț de către C. care a fost antrenat în pânza circularului și

omisiunea pârâtului

E.

- șef de tură, de a interzice muncitorului C. să lucreze la un utilaj pentru

care nu avea calificarea necesară.

Cât privește pârâtul D.,

instanța de fond a apreciat că vinovăția acestuia constă în neîndeplinirea

atribuțiilor de serviciu.

În aceste

condiții, în cauză sunt îndeplinite, în persoana tuturor pârâților,

condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv fapta

ilicită a prepușilor, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta

prepușilor și prejudiciu și culpa prepușilor, comitentul (în speță, societatea

pârâtă) fiind obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi

Instanța de fond a

considerat că este neîndoielnic faptul că reclamantei i s-a adus un prejudiciu

material, câtă vreme aceasta, începând cu luna februarie 2006, a fost

pensionată, beneficiind și la data pronunțării hotărârii de o pensie de

invaliditate, a cărei medie lunară este de 350 lei.

Tribunalul a apreciat

că reclamanta a dovedit în parte despăgubirile materiale, în sumă de 45.543

lei, reprezentând diferența dintre salariul de care ar fi beneficiat aceasta

(respectiv 1.234 lei) și pensia de 350 lei încasată lunar, celelalte pretenții

materiale și suma de 1.700 lei lunar nefiind probate.

În ce privește

prejudiciul moral, prima instanță a considerat că suma de 100.000 lei este de

natură să repare suferința pricinuită, ținând seama de împrejurările concrete

ale cauzei, de modul în care au acționat prepușii comitententului, de

suferințele fizice și psihice încercate de reclamantă.

Instanța de fond

a reținut, de asemenea, că răspunderea comitentului este alăturată celei a

prepușilor, fapta păgubitoare fiind săvârșită în comun, prin urmare, obligația

fiind în solidum.

Prin Decizia civilă nr.

68 din 15 noiembrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile declarate

de pârâții C., E., D. și SC B. SRL Sebeș, împotriva sentinței civile nr. 265

din 08 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba, a schimbat sentința

atacată, în sensul respingerii acțiunii civile formulate de reclamantă.

Totodată, a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași

sentințe, iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâților cheltuieli de

judecată (2.580 lei pentru C.; 880 lei pentru E.; 888 lei pentru D.; 888 lei

pentru SC B. SRL Sebeș).

În considerentele

deciziei s-au reținut următoarele:

La data de 15

septembrie 2005, reclamanta, care era angajată a pârâtei SC B. SRL Sebeș, a

fost victima unui accident de muncă, în urma căruia a suferit leziuni la

nivelul ochiului stâng, leziuni care au dus la pierderea vederii și la

pensionarea acestei cu gradul II de incapacitate de muncă.

Prin procesul verbal

întocmit la data de 14 martie 2006 de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba,

cu ocazia finalizării cercetării, s-a concluzionat că accidentul de muncă a

fost cauzat de nerespectarea tehnologiei de lucru de către C., care a așezat pe

limitator lațul folosit la aranjarea semifabricatului între pânzele

circularului, a atins lațul care a căzut pe lanțul transportator, moment în

care lațul a fost antrenat în pânza circularului și a fost aruncat în partea de

sortare a cherestelei, accidentând-o pe reclamantă. S-a constatat, de asemenea,

săvârșirea de către E. a neluării măsurilor de interzicere a desfășurării unor

activități de către persoane neautorizate și neinstruite.

Paralel cu cercetarea

efectuată de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba, reclamanta a formulat, la

data de 01 noiembrie 2005, plângere penală împotriva făptuitorilor C. și SC B.

SRL Sebeș, prin care a solicitat tragerea acestora la răspundere pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 184 C. pen. și a infracțiunilor

prevăzute de normele de protecția muncii și obligarea acestora în solidar la

plata daunelor morale și a despăgubirilor civile eșalonate.

Prin ordonanța dată

de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș în Dosar nr. x/P/2005, s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a numitului C. Această soluție a fost

confirmată de către prim-procuror prin rezoluția dată la data de 31 iulie 2006.

Reclamanta, parte

vătămată în cercetarea penală, a formulat plângere împotriva soluției dată de

organul de urmărire penală, plângere care a fost respinsă prin sentința penală nr.

301/2006 a Judecătoriei Sebeș. Prin Decizia penală nr. 66/2007, Tribunalul Alba

a admis recursul părții vătămate și a casat sentința penală de mai sus,

dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare. În rejudecare, prin sentința

penală nr. 172/2007, Judecătoria Sebeș a admis plângerea părții vătămate A.,

dispunând trimiterea cauzei în vederea redeschiderii urmării penale.

Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sebeș a dispus din nou scoaterea de sub urmărire penală a

învinuitului C., în temeiul art. 10 lit. d) și e) C. proc. pen., raportat la art.

11 C. proc. pen., reținându-se, în ce-l privește pe acesta, lipsa intenției în

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 184 C. pen., respectiv cazul fortuit

în ce privește infracțiunea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 90/1996.

Partea vătămată A. a

formulat plângere împotriva acestei soluții, respinsă la data de 11 februarie 2008

de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sebeș.

Reclamanta a depus

plângere împotriva soluției dată de organul de urmărire penală. Prin sentința

penală nr. 70/2008, pronunțată la data de 17 aprilie 2008, Judecătoria Sebeș a

admis în parte plângerea, a desființat ordonanța atacată numai în ceea ce

privește neînceperea urmăririi penale față de SC B. SRL Sebeș și a dispus

trimiterea cauzei în vederea redeschiderii urmăririi penale față de aceasta.

Prima instanță a reținut în considerentele hotărârii că se impune identificarea

persoanelor care răspundeau de organizarea muncii. În ce-l privește pe C.,

ordonanța de neîncepere a urmării penale a fost menținută de instanța de

judecată.

Această hotărâre a

fost atacată doar de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș, numai sub

aspectul greșitei trimiteri în vederea redeschiderii urmăririi penale,

susținându-se că soluția care se impunea era de trimitere în vederea începerii

urmării penale. Tribunalul Alba a admis recursul, modificând sentința în sensul

celor solicitate și a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sebeș în vederea începerii urmării penale.

Urmare a acestei

hotărâri, s-au efectuat acte premergătoare în vederea începerii urmăririi

penale împotriva făptuitorilor SC B. SRL Sebeș și

E

. Prin ordonanța din 06

februarie 2009, dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș și menținută de

prim-procuror, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva celor doi

făptuitori, reținându-se incidența cazului fortuit. În ce-l privește pe C. s-a

constat că față de acesta s-a pronunțat printr-o ordonanță anterioară o soluție

de scoatere de sub urmărire penală, pentru același caz de înlăturare a

răspunderii penale, respectiv cazul fortuit.

Prin sentința penală nr.

130/2009, Judecătoria Sebeș a admis în parte plângerea, a desființat ordonanța

procurorului în ce privește neînceperea urmării penale față de SC B. SRL Sebeș și

E.

și a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș în

vederea redeschiderii urmăririi penale. A fost menținută ordonanța atacată în

ce-l privește pe C., apreciindu-se că plângerea împotriva acestuia este

inadmisibilă, raportat la sentința penală nr. 70/2008.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs făptuitorul

E

. Prin Decizia penală nr.

29/2010, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosar nr. x/298/2009, a fost admis

recursul, au fost extinse efectele recursului și cu privire la făptuitoarea SC

B. SRL Sebeș și a fost respinsă plângerea petentei A.

În considerentele

hotărârii, tribunalul a constatat că în cauză se confirmă ipoteza cazului

fortuit, care înlătură răspunderea penală a celor doi făptuitori. S-a reținut

în acest sens că nu s-a dovedit că lațul a fost așezat pe utilaj sau atins din

neglijență de către C., că utilajul era dotat cu apărători de tablă și folii de

plastic și că, potrivit adresei Inspectoratului Teritorial de Muncă Alba, pot

exista situații imprevizibile cu privire la activitățile de prelucrare a

lemnului, chiar în condițiile manevrării normale a echipamentului de muncă,

când se pot produce accidente din cauza unor defecțiuni ale lemnului prelucrat.

Concluzionând, instanța de recurs a constatat că nu s-a dovedit că făptuitorul

E.

a încălcat normele legale de protecție, astfel încât să creeze posibilitatea

producerii vreunui accident de muncă.

Pe parcursul

derulării anchetei penale, la data de 29 august 2008, reclamanta a formulat

acțiunea civilă de față, prin care a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL

Sebeș la plata de daune materiale și morale provocate ca urmare a producerii

accidentului de muncă. Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998

C. civ. La termenul din 15 decembrie 2008, Judecătoria Sebeș a suspendat

procesul civil până la soluționarea plângerii penale.

După repunerea cauzei

pe rol și declinarea cererii la Tribunalul Alba, reclamanta și-a precizat

temeiul acțiunii, la solicitarea instanței. Astfel, prin precizarea depusă la

data de 24 mai 2011, reclamanta a arătat că pretențiile sunt solicitate „în

solidar, atât de la angajații răspunzători de producerea accidentului de muncă,

(…) cât și de la comitenta SC B. SRL Sebeș, pentru faptele prepușilor ei

angajați, în temeiul art. 998-999 C. civ., coroborat cu art. 1000 alin. (3) C.

civ.” La un termen ulterior (12 octombrie 2011), la solicitarea instanței,

reclamanta a depus o nouă precizare, prin care a arătat care sunt persoanele

fizice, angajate ale societății pârâtei, răspunzătoare de accidentul de muncă,

împotriva cărora înțelege să formuleze acțiunea: C., E. și D.

La termenul din 25

ianuarie 2012, prima instanță a pus în discuție excepția prescripției dreptului

la acțiune al reclamantei, invocată prin întâmpinare de pârâții E. și C. și

susținută oral de pârâtul D.. Prin încheierea de amânare a pronunțării,

instanța de fond a respins această excepție, apreciind că prezenta cauză derivă

dintr-un proces penal, finalizat doar în 2010, dată în raport cu care, acțiunea

a fost promovată în termen legal.

În ce privește apelul

declarat de pârâtul D., instanța de apel a constatat că împotriva acestuia

nu a fost formulată nicio plângere penală în legătură cu producerea

accidentului de muncă, iar reclamanta l-a chemat în judecată pe calea acțiunii

civile la data de 12 octombrie 2011.

Potrivit art. 8 alin.

(1) raportat la art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958, dreptul

material la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapte ilicite se

prescrie în trei ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască paguba și pe cel ce răspunde de ea.

În cauză, accidentul

de muncă s-a produs la data de 15 septembrie 2005, iar acțiunea civilă

împotriva pârâtului D. a fost formulată, așa cum s-a reținut, la data de 12

octombrie 2011. Reclamanta a apreciat că acesta, în calitate de șef producție,

se face răspunzător, în mod indirect, de producerea accidentului de muncă prin

distribuirea necorespunzătoare a sarcinilor și a posturilor de lucru către

muncitori și prin nesupravegherea procesului tehnologic și neinstruirea angajaților

în protecția muncii.

Față de aceste

împrejurări, instanța de apel a reținut că reclamanta cunoștea sau trebuia

să cunoască la momentul producerii accidentului calitatea de șef de tură a

pârâtului D., calitate în care consideră că se face vinovat de prejudiciul

încercat de aceasta, astfel că termenul de prescripție a dreptului de a

solicita tragerea la răspundere civilă delictuală a acestui pârât a început să

curgă de la data producerii accidentului și s-a împlinit la data de 15

septembrie 2008. Ca urmare, la data formulării acțiunii împotriva pârâtului D.,

dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris, astfel că criticile

aduse de acesta modului în care prima instanță a soluționat acțiunea împotriva

sa sunt fondate.

Referitor la apelul

declarat de pârâtul C., instanța de apel a considerat că, deși acesta a

invocat, numai cu ocazia concluziilor pe fond, nelegala soluționare a excepției

prescripției dreptului material la acțiune, critica a fost formulată de către

pârâta SC B. SRL Sebeș prin motivele de apel. Având în vedere coparticiparea

procesuală a pârâților și interesul societății pârâte, în calitate de comitent,

de a face dovada nevinovăției angajaților săi, ceea ce duce la înlăturarea

răspunderii delictuale a angajaților și implicit a sa, în calitate de comitent,

instanța de apel a apreciat că se impune a se analiza criticile privind

modul de soluționare a excepției dreptului material la acțiune și în raport cu

pârâtul C.

Așadar, în cauză,

prin ordonanța dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș la data de 20

decembrie 2007, menținută prin sentința penală nr. 70 din 17 aprilie 2008 și

neatacată de partea vătămată A., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

făptuitorului C., reținându-se cazul fortuit.

Potrivit art. 416 pct.

4 C. proc. pen., hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la expirarea

termenului de recurs, în cazul în care nu este supusă apelului. Față de aceste

dispoziții legale, soluția de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului C. a

rămas definitivă la data de 29 aprilie 2008. Până la această dată, termenul de

prescripție a dreptului la acțiune în răspundere delictuală împotriva acestui

pârât a fost întrerupt conform art. 16 lit. b) din Decretul Lege nr. 167/1958,

ca urmare a formulării plângerii penale de către partea vătămată.

Începând cu data de

30 aprilie 2008, pentru reclamantă a început să curgă un nou termen de prescripție

a dreptului la acțiune împotriva pârâtului C.. Reclamanta a formulat acțiune

împotriva acestui pârât la 12 octombrie 2011, dată la care dreptul său material

la acțiune era prescris.

Curtea a constatat,

astfel, că soluția este aceeași și dacă s-ar lua în considerare că instanța

civilă a fost sesizată cu tragerea la răspundere a pârâtului C. prin precizarea

din 24 mai 2011, în care reclamanta arată cu titlu general că înțelege să cheme

în judecată pe angajații care se fac vinovați de nerespectarea normelor de

protecție a muncii, indicând doar prin precizarea din 12 octombrie 2011 numele

acestora, inclusiv al pârâtului C. Ca atare, soluția primei instanțe de

respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune față de

pârâtul C. este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor reținute

anterior.

Analizând hotărârile

penale date cu ocazia soluționării plângerii penale, instanța de apel a

mai reținut că, deși soluția de scoatere de sub urmărire a pârâtului C. a rămas

definitivă la data de 29 aprilie 2008, printr-o ordonanță ulterioară,

pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș la data de 06 februarie 2009,

s-a dispus din nou scoaterea de sub urmărire penală a aceluiași pârât,

menționând-se în considerente că ordonanța anterioară în care s-a dat aceeași

soluție a fost menținută prin hotărâre judecătorească. Prin sentința civilă nr.

130/2009, analizând plângerea împotriva ordonanței dată în 06 februarie 2009,

Judecătoria Sebeș a reținut că cea formulată împotriva lui C. este inadmisibilă.

Instanța a făcut trimitere la prevederile art.

278

1

alin. (1)

1

C.

proc. pen.

, potrivit cărora persoana

în privința căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis

că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate

fi urmărită pentru aceeași faptă.

Dacă

s-ar aprecia că, față de această situație creată prin ordonanța din 06

februarie 2009, termenul de prescripție a dreptului material al reclamantei de

a formula acțiune împotriva pârâtului C. a fost întrerupt până la pronunțarea

sentinței penale nr. 130/2009,

instanța de apel

a

constatat că raportat la data formulării acțiunii civile, dreptul material al

reclamantei nu ar fi prescris. În aceste condiții, s-a considerat că se impun a

se a analiza și criticile pârâtului C. privind fondul cererii, respectiv

îndeplinirea condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale

în privința sa.

Considerentele

pe care

instanța

de apel

le-a avut în vedere sub acest aspect sunt comune cu

cele vizând apelul pârâtului

E.

,

astfel că au fost analizate împreună, la examinarea temeiniciei acțiunii

reclamantei.

În legătură cu apelul

declarat de pârâtul E., instanța de apel a reținut că acest apelant nu a

criticat soluția instanței de fond cu privire la excepția prescripției dreptului

material la acțiune, susținând temeinicia acestei excepții doar cu ocazia

cuvântului în dezbaterea apelurilor. Dar, așa cum s-a reținut și în cazul

apelantului C., instanța de apel a analizat această excepție și cu privire

la apelantul E., întrucât ea a fost invocată de societatea pârâtă prin motivele

sale de apel, iar aceasta din urmă are interesul de a se constata tardivitatea

formulării acțiunii față de angajații săi, ceea ce ar duce la respingerea

acțiunii inclusiv față de pârâta societate.

Astfel, prin

plângerea penală formulată, partea vătămată A. a solicitat tragerea la

răspundere penală și civilă a făptuitorilor C. și SC B. SRL Sebeș. Prin

sentința penală nr. 70/2008, pronunțată la data de 17 aprilie 2008, Judecătoria

Sebeș a trimis cauza Parchetului de pe lângă această judecătorie în vederea

redeschiderii urmăririi penale față de făptuitoarea SC B. SRL Sebeș, dispunând,

totodată, efectuarea de cercetări în vederea identificării persoanelor care

răspundeau de organizarea munci.

Urmare acestei

hotărâri, organul de urmărire penală a declanșat cercetarea penală și împotriva

făptuitorului

E.

,

plângerea față de acesta fiind soluționată definitiv prin Decizia nr. 29/2010 a

Tribunalului Alba.

Contrar susținerilor

reclamantei, plângerea penală formulată de victima accidentului de muncă

reprezintă o cerere aptă să întrerupă cursul prescripției extinctive în sensul art.

16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme prin aceasta partea vătămată a

formulat și pretenții civile, intenția sa de constituire de parte civilă fiind

evidentă.

Prin Decizia nr. 29/2010

a Tribunalului Alba s-au lămurit aspectele penale ale faptelor, menținându-se

ordonanța de neîncepere a urmării penale față de constatarea existenței cazului

fortuit, dar instanța penală nu s-a aplecat asupra acțiunii civile. În această

situație, potrivit art. 20 C. proc. pen.,

persoana vătămată

constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața

instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat

nesoluționată acțiunea civilă.

Față de aceste

circumstanțe, în raport de dispozițiile art. 17 din Decretul nr. 167/1958

vizând efectele întreruperii prescripției extinctive, instanța de apel a

constatat că, la data de 12 octombrie 2011, când s-a formulat acțiunea civilă

împotriva pârâtului E., dreptul material la acțiune nu era prescris, așa

încât în mod corect în acest caz a fost respinsă excepția prescripției.

Examinând criticile

apelanților E. și C. în legătură cu soluționarea de către prima instanță a

fondului acțiunii, instanța de apel a reținut că, prin Decizia penală nr. 29/2010,

Tribunalul Alba a statuat în sensul că nu s-a dovedit faptul că lațul a fost

așezat pe utilaj sau atins din neglijență de către C. și că utilajul era dotat

cu apărători de tablă și folii de plastic. De asemenea, instanța a

apreciat că pot exista situații imprevizibile cu privire la activitățile de

prelucrare a lemnului, chiar în condițiile manevrării normale a echipamentului

de muncă, când se pot produce accidente din cauza unor defecțiuni ale lemnului

prelucrat. Instanța penală a conchis concluzionând că în cauză se confirmă

ipoteza cazului fortuit, astfel că, nu s-a putut reține vinovăția făptuitorilor

E.

și

SC B. SRL Sebeș.

Potrivit art. 22 C.

proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru

judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la

existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Așadar, câtă vreme prin Decizia penală nr. 29/2010 s-a stabilit că producerea

accidentului care a cauzat reclamantei vătămări s-a datorat cazului fortuit,

instanța civilă nu mai putea reține că această faptă s-a produs ca urmare a

folosirii unui utilaj neprevăzut cu apărători, respectiv a utilizării de către

pârâtul C. a unui laț, care a fost antrenat în pânza circularului și a

omisiunii pârâtului E., de a interzice pârâtului C. să lucreze la un utilaj

pentru care nu avea calificarea necesară. Aceste aspecte au fost tranșate de

către instanța penală, în mod definitiv, pe baza probelor administrate și sub

acest aspect constatările instanței penale cu privire la existența faptei și a

vinovăției persoanei care a săvârșit-o au autoritate de lucru judecat pentru

instanța civilă.

Pentru atragerea

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, dispozițiile art. 998 - 999

C. civ., aplicabile în cauză, impun îndeplinirea cumulativă a mai multor

condiții, între care și vinovăția făptuitorului. În cauză s-a dovedit existența

unei împrejurări care înlătură vinovăția, respectiv cazul fortuit, instanța

penală reținând incidența acestei împrejurări atât în ce-l privește pe pârâtul C.

(sentința penală nr. 70/2008), cât și în privința pârâtului

E.

(Decizia penală nr. 29/2010).

Ca urmare, nefiind

întrunite toate cerințele legale pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale a pârâților

E.

și C., instanța de apel a constatat că prima instanță a

pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a prevederilor art. 998 - 999 C. civ.

Pe cale de consecință, a apreciat că se impune admiterea apelurilor formulate

de pârâții în cauză și respingerea acțiunii formulată de către reclamantă

împotriva lor.

Referitor la

susținerile pârâtei SC B. SRL Sebeș, în sensul că acțiunea față de aceasta, în

calitate de comitent, este prescrisă, instanța de apel a considerat că, la

data de 01 noiembrie 2005, reclamanta a formulat împotriva societății

plângere penală, prin care a solicitat tragerea la răspundere pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 184 C. pen. și a infracțiunilor prevăzute de

normele de protecția muncii și obligarea la plata despăgubirilor civile.

Rezultă, așadar, că reclamanta a depus sesizare penală înăuntrul termenului de

prescripție de trei ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceleași

considerente avute în vedere cu ocazia examinării acestei excepții în ce-l

privește pe pârâtul E., instanța de apel a constatat că sesizarea făcută

de reclamantă a întrerupt cursul prescripției până la data soluționării

definitive a plângerii penale. Având în vedere prevederile art. 17 din Decretul

nr. 167/1958, a apreciat că, de la data de 28 ianuarie 2010, la care a fost

soluționată definitiv plângerea penală împotriva SC B. SRL Sebeș, a început să

curgă un nou termen de prescripție. Reclamanta a precizat acțiunea față de

această pârâtă la 24 mai 2011, în sensul că înțelege să o cheme în judecată în

calitate de comitent, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. În aceste

condiții, dreptul material la acțiune al reclamantei față de pârâta SC B. SRL

Sebeș nu era prescris.

Asupra fondul

acțiunii, instanța de apel a menționat că, pentru a fi atrasă

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, este necesar, în primul rând,

ca în persoana prepusului să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta

proprie, impuse de art. 998-999 C. civ. Rezultă că în cauză nu s-a făcut dovada

vinovăției pârâților chemați în judecată în calitate de prepuși, fiind reținută

incidența cazului fortuit. Ca urmare, câtă vreme nu este îndeplinită această

cerință a vinovăției prepușilor, în cauză nu pot fi aplicabile prevederile art.

1000 alin. (3) C. civ.

Prin Decizia civilă nr.

989 din 13 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă,

a admis recursul

declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 68 din 15 noiembrie 2012 a

Curții de Apel Alba Iulia, pe care a casat-o, cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cât privește situația

intimaților pârâți persoane fizice, instanța de recurs a constatat că

starea de fapt reținută de către instanța de apel este cea corectă, cât timp

cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 -999 C. civ.,

iar, pe de o parte, pentru D. s-a stabilit că cererea de chemare în judecată a

fost formulată după împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a

solicita tragerea la răspundere civilă delictuală a acestui pârât și, pe

de altă parte, pentru pârâții C. și E. s-a statuat în sensul că nu sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, sub

aspectul vinovăției, acest lucru rezultând din două sentințe penale definitive,

respectiv sentința penală nr. 70/2008 a Judecătoriei Sebeș și Decizia penală nr.

29/2010 a Tribunalului Alba.

De asemenea, a

menționat instanța de recurs, instanța de apel a constatat, în mod

corect, că acțiunea reclamantei față de pârâta SC B. SRL Sebeș nu este

prescrisă, cursul prescripției fiind întrerupt până la data soluționării

definitive a plângerii penale, reclamanta precizându-și acțiunea față de

această parte la data de 24 mai 2011, indicând drept temei al răspunderii

delictuale civile dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. Cu privire la aceste

din urmă dispoziții, însă, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și

aplicare a lor.

Astfel, în mod greșit

s-a considerat că pentru a fi atrasă răspunderea comitentului pentru fapta

prepusului este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile

răspunderii pentru fapta proprie, impuse de art. 998 - 999 C. civ., în cauză

dovedindu-se că nu există condiția vinovăției.

Or, răspunderea

comitentului pentru fapta prepusului este o răspundere principală și

independentă de răspunderea prepusului pentru fapta proprie.

Pentru existența

răspunderii comitentului pentru fapta prepusului trebuie să existe doar două

condiții, și anume: a) existența raportului de prepușenie, iar, în cauză, s-a

dovedit pe deplin raportul de prepușenie între SC B. SRL Sebeș și pârâții

persoane fizice și b) consumarea faptei ilicite ca urmare a îndeplinirii

raporturilor de prepușenie, și sub acest aspect, s-a probat faptul că

accidentul s-a produs în urma derulării raporturilor de muncă dintre pârâții

persoane fizice și pârâta persoană juridică.

Pentru existența

răspunderii comitentului pentru fapta prepusului nu trebuie să existe vinovăția

prepusului, acest tip de răspundere civilă delictuală nefiind una de natură

subiectivă, ci una de natură obiectivă. Fiind o astfel de răspundere, nu este

necesar să existe culpa prepusului, deoarece răspunderea obiectivă nu este

fondată pe un element subiectiv, cum este vinovăția prepusului, ci are la bază

următoarele considerente obiective: ideea de garanție (această garanție derivă

din faptul că prepusul, fiind în raporturi de prepușenie cu comitentul,

activitatea sa desfășurându-se pentru îndeplinirea obiectului de activitate a

comitentului, cât timp prepusul, prin desfășurarea unor activități specifice

raportului de prepușenie, a cauzat o pagubă unei terțe persoane, comitentul

este ținut să despăgubească pe terțul respectiv, care a suferit o vătămare în

urma activității desfășurate, chiar fără vinovăție, de către prepus); ideea de

risc (cât timp comitentul desfășoară o activitate productivă, autorizată de

lege, iar prepusul, prin activitatea specifică raportului de prepușenie, poate

produce accidente, respectiv vătămări unor terțe persoane, este firesc ca

riscul producerii acestor vătămări să fie în sarcina celui care coordonează

acele activități productive, respectiv în sarcina comitentului, independent de

culpa prepusului) și ideea de echitate (atâta timp cât prepusul a produs

respectiva vătămare unei terțe persoane, el aflându-se, însă, în desfășurarea

unei activități ce profită, în primul rând comitentului, este just și echitabil

ca pentru vătămarea produsă unui terț de către prepusul aflat în exercitarea

atribuțiilor de serviciu specifice raportului de prepușenie, comitentul să

răspundă, independent de culpa prepusului, răspunderea sa fiind, astfel, una

principală și independentă în raport de răspunderea prepusului, eventuala culpă

a prepusului putând să-i folosească comitentului doar pentru o eventuală

acțiune în regres împotriva acestuia).

Ca atare,

instanța de recurs a considerat că soluția instanței de apel este nelegală

sub acest aspect, pârâta SC B. SRL Sebeș trebuind să răspundă, în baza art. 1000

alin. (3) C. civ., pentru faptele pârâților persoane fizice, în calitate de

prepuși ai săi. Cum însă întinderea prejudiciului nu a fost pe deplin

stabilită, iar aceasta echivalează cu o nelămurire, pe deplin, a stării de

fapt, a apreciat că este necesară casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei la aceeași instanță de apel, pentru ca, ținând cont de cele arătate,

aceasta să stabilească întinderea prejudiciului și să oblige pe pârâta SC B.

SRL Sebeș la plata despăgubirile ce urmează a fi detreminate în rejudecare.

Prin Decizia nr. 27

din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a admis

apelurile declarate de pârâții C., E. și D. împotriva sentinței civile nr. 265

din 08 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba și, în consecință, a

schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate

de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții C., E. și D. și înlăturării

dispoziției de obligare a acestor pârâți la plata cheltuielilor de judecată la

fond către reclamantă. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare

la obligarea pârâtei SC B. SRL Sebeș la despăgubiri civile și cheltuieli de

judecată în sumă de 1.000 lei. A respins apelurile declarate de reclamanta A.

și de pârâta SC B. SRL Sebeș împotriva aceleiași sentințe și a obligat intimata

reclamantă să plătească pârâților apelanți cheltuieli de judecată, astfel:

12.080 lei apelantului C.; 5.880 lei apelantului E. și 888 lei apelantului D.

În rejudecare, Curtea

a constatat că prin decizia de casare instanța de recurs a stabilit ca fiind

legală soluția propusă de instanța de apel anterioară sub aspectul acțiunii

formulate de reclamantă împotriva pârâților persoane fizice, respectiv ca

prescrisă cea formulată împotriva pârâtului D. și ca neîntemeiată pentru

neîndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie

cea formulată împotriva pârâților C. și E.

Având în vedere

aceste rețineri ale instanței de recurs, cât și dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., instanța de apel a admis apelurile declarate de pârâții persoane

fizice și a schimbat sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii

promovate de reclamantă împotriva celor trei pârâți. Soluția respingerii

acțiunii formulate împotriva acestora a impus înlăturarea dispoziției instanței

de fond de obligare a acestor pârâți la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă, aceștia nemaiavând calitatea de părți căzute în pretenții care să

atragă aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Instanța de apel

a reținut că prin aceeași decizie de casare instanța de recurs a

tranșat în mod irevocabil și acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei

SC B. SRL Sebeș, constatând, pe de o parte, că acțiunea față de această pârâtă

nu este prescrisă și, pe fond, că societatea pârâtă trebuie să răspundă în baza

art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru faptele intimaților pârâți persoane fizice

în calitate de prepuși ai săi.

Prin urmare,

instanța de apel a constatat ca fiind corectă soluția primei instanțe care

a dispus admiterea acțiunii reclamantei față de SC B. SRL Sebeș și obligarea

acesteia la despăgubiri și cheltuieli de judecată, urmând a analiza doar

întinderea prejudiciului suferit de reclamantă. De asemenea, a apreciat că nu

se mai impune a fi analizate criticile din apelul pârâtei SC B. SRL Sebeș referitoare

la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și la stabilirea

stării de fapt și de drept sub aspectul antrenării răspunderii acestei

societăți.

Cu referire la

daunele morale, instanța de apel a considerat că nemulțumirea

societății pârâte vizează împrejurarea neluării în considerare de către

instanță de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale a culpei

reclamantei. S-a susținut că, potrivit art. 23 pct. 1 din Legea nr. 319/2006,

lucrătorii au obligația de a utiliza corect mașinile, uneltele, că reclamantei

i s-a făcut instructajul periodic și că era repartizată la curățenie în ziua

respectivă și nu pentru a lucra la utilajul de debitat. Or, toate aceste

susțineri nu pot fi primite și nu se mai poate pune în discuție o culpă

concurentă a reclamantei în contextul în care instanța de recurs a statuat în

cauză că vinovată de producerea accidentului este exclusiv societatea pârâtă.

Instanța de apel a

reținut că nici critica vizând obligarea pârâtei la plata diferenței

dintre salariul net obținut de un sortator și pensia de invaliditate a

reclamantei nu poate fi primită. Instanța de fond nu avea alt criteriu de

raportare la calculul acestei diferențe decât salariul unui sortator pentru că

aceasta a fost încadrarea reclamantei înainte de a beneficia de pensia de

invaliditate. Pe de altă parte, din cuprinsul adresei din 15 februarie 2011

emisă de societatea pârâtă rezultă că aceasta a identificat criterii de calcul

al salariului unui sortator raportându-se la gradul de salarizare al

reclamantei în condițiile în care activitatea se desfășoară fără greșeli.

Împrejurarea că reclamanta nu ar fi solicitat reîncadrarea pe un alt post este

lipsită de relevanță, relevant fiind prejudiciul concret, efectiv suportat de

reclamantă datorită faptului că, în condițiile stării sale de incapacitate de

muncă, veniturile sale s-au diminuat cu suma reprezentând diferența între

salariul de sortator pe care îl putea primi și pensia de invaliditate de 350

lei lunar.

În ceea ce privește

motivul expus de societatea pârâtă în precizarea motivelor de apel referitor la

acordarea diferenței dintre salariul net și pensia de invaliditate pe o

perioadă de 51 luni, instanța de apel a constatat că acesta este tardiv

formulat, nefiind invocat în cererea de apel inițială, ci doar în precizarea

depusă după trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la apelul

declarat de reclamantă, instanța de apel a reținut că aceasta nu a probat în

niciun fel efectuarea cheltuielilor cu spitalizarea și tratamentul impuse de

accidentul suferit, declarațiile martorilor audiați în cauză nefăcând referire

la aceste aspecte, iar la dosar nu sunt depuse înscrisuri sau alte probe care

să justifice aceste solicitări. Reclamanta susține la modul general că

pretențiile sale sunt dovedite, fără a indica efectiv probele pe care își

întemeiază susținerile.

Instanța de apel a

apreciat că, chitanțele onorariilor avocațiale plătite de reclamantă în

procesele penale anterioare trebuiau valorificate în acele dosare, astfel că

nici sub acest aspect criticile reclamantei nu au putut fi primite.

La stabilirea

despăgubirilor pentru daune morale, instanța de apel a avut în vedere

consecințele negative suferite de reclamantă pe plan psihic și fizic,

importanța valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, cât și măsura în care i-a fost afectată situația familială,

profesională și socială.

Astfel, reclamanta a

suferit un accident de muncă care i-a provocat leziuni multiple ochiului stâng

ce au necesitat 120 de zile de îngrijiri medicale. Aceasta a fost spitalizată

în mai multe perioade, a suferit intervenții chirurgicale și a fost încadrată

începând cu 20 februarie 2006 în gradul II de invaliditate, constatându-se că

are capacitatea de muncă pierdută în totalitate până la data de 18 februarie 2010.

Începând cu această ultimă dată reclamanta, prin Decizia asupra capacității de

muncă nr. 567 din 18 februarie 2010, a fost încadrată în gradul III de

invaliditate, stabilindu-se că are capacitatea de muncă redusă la jumătate.

Această încadrare a fost menținută inclusiv prin Decizia medicală asupra

capacității de muncă nr. 256 din 13 februarie 2014.

Luând în considerare

toate aspectele expuse și constatând că s-a probat crearea unui prejudiciu

nepatrimonial reclamantei, rezultat din vătămări aduse sănătății și integrității

fizice cu consecințe asupra desfășurării normale a vieții sociale, familiale și

profesionale a reclamantei, instanța de apel a apreciat că aceasta este

îndreptățită la acordarea de daune morale stabilite în mod echitabil de către

prima instanță la suma de 100.000 lei. Această sumă este într-un cuantum

rezonabil și echitabil în raport de criteriile expuse mai sus, astfel că nu

poate fi primită solicitarea reclamantei de majorare a acestui cuantum.

Nefondat a fost

considerat de instanța de apel și motivul de apel vizând acordarea sumei de

1.700 lei lunar, despăgubiri eșalonate. Astfel, reclamanta a fost angajată ca

și sortator la momentul producerii accidentului, așa că prejudiciul

suferit de aceasta nu poate fi cuantificat decât ca și diferență între venitul

net al unui sortator și cuantumul pensiei de invaliditate, neexistând nicio

rațiune pentru care acesta să fie raportat la venitul mediu pe economie. Faptul

că reclamanta câștiga la acea vreme venituri peste medie nu poate constitui un

argument în sensul celor cerute de reclamantă, deoarece și în prezent un

sortator poate câștiga la fel, adică venitul mediu pe economie sau o sumă mai

mare, fără ca aceasta să justifice luarea în considerare a acestui venit la

stabilirea despăgubirilor civile eșalonate.

Fiind admise

apelurile pârâților persoane fizice, reclamanta, în baza art. 274 C. proc. civ.,

a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de aceștia,

astfel: 12.080 lei către C. (taxa judiciară de timbru - fila 50 Dosar apel nr.

x/298/2008*, onorariu avocat - fila 103 dosar apel înainte de rejudecare, fila

93 dosar recurs, fila 104 dosar apel rejudecare); 5.880 lei către E. (taxă

judiciară de timbru - fila 49 dosar apel înainte de casare; fila 95 dosar

recurs); 888 lei către D. (taxă judiciară de timbru - filele 52, 75 dosar apel

înainte de casare).

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta SC B. SRL Sebeș.

Recurenta

A. a solicitat

admiterea recursului conform art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și, în

consecință, modificarea hotărârii atacate în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., în sensul schimbării deciziei din apel, pe de-o parte prin

admiterea apelului reclamantei cu privire la majorarea pretențiilor acordate de

către instanța de fond (în totalitate, așa cum au fost solicitate prin

acțiunea introductivă din 2008), iar, pe de alta parte prin respingerea

obligațiilor de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina

reclamantei, către pârâții scoși din cauză.

În motivarea recursului,

aceasta a susținut că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii

recurate că „reclamanta nu a probat în niciun fel efectuarea cheltuielilor cu

spitalizarea și tratamentul impuse de accidentul suferit, declarațiile

martorilor audiați în cauză nefăcând referire la aceste aspecte; la dosar nu

sunt depuse înscrisuri sau alte probe care să justifice aceste solicitări (…)”.

În realitate, în

speță sumele solicitate ca daune materiale au fost dovedite cu documente

justificative, depuse atât în dosarul de fond al Judecătoriei Sebeș (declinat

la Tribunalul Alba), cât și în dosarul penal din care au pornit pretențiile

reclamantei (care a lăsat nesoluționată latura civilă), atașat la dosarul

de fond.

Or, instanța de apel

trebuia să aibă în vedere toate probele administrate și în aceste dosare, atâta

vreme cât rejudeca întregul apel (după trimiterea spre rejudecare de către

instanța supremă), probele administrate până atunci la instanța de fond

rămânând valabile.

În ceea ce privește obligarea

reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâții C., E. și D., urmare

admiterii apelurilor declarate de aceștia împotriva hotărârii instanța de fond,

recurenta a arătat că, în alin. (3) al dispozitivului hotărârii atacate,

instanța de apel face mențiunea „înlătură dispoziția de obligare a acestor

pârâți la plata de cheltuieli de judecată la fond către reclamantă”, după ce, anterior,

în alin. (3) de la pag. 19 al considerentelor motivării apreciază că „chitanțele

onorariilor avocațiale plătite de reclamantă în procesele penale anterioare

trebuiau valorificate în acele dosare, astfel că nici sub acest aspect

criticile … nu pot fi primite”.

În aceste condiții, și

cheltuielile pârâților trebuiau a fi doar cele efectuate până la momentul

întoarcerii dosarului spre rejudecare de la instanța supremă înapoi la instanța

de apel, prin acea hotărâre din primul recurs indicându-se clar cu privire la

scoaterea acestor pârâți din cauza prin stabilirea persoanei responsabile

pentru prejudiciul adus reclamantei. Prin urmare, cheltuielile de judecată

efectuate ulterior de acești pârâți apar sunt neîntemeiate și făcute fără rost într-o

chestiune deja tranșată, în scopul îmbogățirii fără justă cauză.

În plus, a mai

precizat recurenta, hotărârea instanței de apel nu menționează din ce provin

aceste sume de bani cu titlu de cheltuieli de judecată: 12.080 lei către C.,

5.880 lei către E. și 888 lei către D. Nu rezultă din hotărâre dacă sumele indicate

reprezintă taxe judiciare, onorarii avocațiale sau onorarii de expertiză și nici

dacă au fost efectuate doar în aceasta faza procesuală a apelului.

Recurenta SC B. SRL

Sebeș, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., a

arătat următoarele: