ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 802/2019

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 24 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamatul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 966,29 RON reprezentând despăgubiri materiale suferite până în prezent, conform înscrisurilor anexate; 11.103 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând diferența, pentru perioada iunie 2014 - septembrie 2016, dintre salariul primit anterior accidentului de muncă și cuantumul indemnizației de incapacitate de muncă (820 RON/luna), respectiv cuantumul pensiei de invaliditate (400 RON/lună); 358 RON/luna, cu titlu de daune materiale, începând cu data de 1 octombrie 2016 și până la încetarea stării de incapacitate de muncă, reprezentând diferența dintre salariul primit în prezent și salariul actual; 250.000 RON cu titlu de daune morale (traume fizice și psihice, prejudiciu estetic și de agrement); obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că, în calitate de salariat temporar conform contractului de muncă încheiat cu SC C. SRL pentru perioada 11 martie 2014 - 1 iunie 2014, la data de 21 martie 2014, a fost victima unui accident de muncă produs în sectorul de livrare al pârâtei, datorită căruia în prezent se află în pensie de invaliditate grad III revizuibilă anual.

Prin Sentința nr. 1397 din 19 decembrie 2017 Tribunalul Sibiu, secția I civilă a admis în parte acțiunea. A obligat pârâta, la plata, către reclamant, a următoarelor sume: 966,29 RON reprezentând despăgubiri materiale; 11.103 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând diferența, pentru perioada iunie 2014 - septembrie 2016, dintre salariul net primit anterior accidentului de muncă (959 RON) și cuantumul indemnizației de incapacitate de munca (820 RON/lună), respectiv cuantumul pensiei de invaliditate (400 RON/lună); 358 RON/lună, cu titlu de daune materiale, reprezentând diferența pentru perioada 1 octombrie 2016 - 13 ianuarie 2017 dintre salariul net primit de la SC B. SRL (758 RON) și cuantumul pensiei de invaliditate (400 RON/lună); 665 RON/lună cu titlu de daune materiale, reprezentând diferența pentru perioada 14 ianuarie 2017 - 8 iunie 2017 dintre salariul minim net pe economie (1.065 RON) și cuantumul pensiei de invaliditate (400 RON/lună); 403 RON/lună cu titlu de daune materiale, începând cu data de 9 iunie 2017 și până la încetarea stării de incapacitate de muncă, reprezentând diferența dintre salariul net primit de la SC B. SRL (803 RON) și cuantumul pensiei de invaliditate (400 RON/lună); 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți.

Prin Decizia nr. 682 din 21 iunie 2018 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinței.

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâta SC B. SRL.

Prin rezoluția din 14 noiembrie 2018 s-au dispus comunicarea recursului către intimat și întocmirea raportului prevăzut de art. 493 C. proc. civ., după efectuarea formalităților menționate în art. XV din Legea nr. 2/2013.

Potrivit încheierii din 6 martie 2019, s-a dispus admiterea în principiu a recursului, procedându-se apoi, la dezbaterea acestuia, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Criticile deduse judecății prin memoriul de recurs de către societatea pârâtă au vizat următoarele aspecte:

- Soluția a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) întrucât a considerat inaplicabile dispozițiile art. 1388 alin. (1) C. civ., deoarece veniturile realizate de reclamant în luna martie 2014 sunt mai mari decât media veniturilor nete anterioare acestei luni, ceea ce ar atrage aplicabilitatea art. 1388 alin. (2) C. civ.

Or, dispozițiile menționate, ale art. 1388 alin. (2) C. civ., ca norme de excepție față de cele cuprinse în alin. (1), stipulează în mod expres că nerealizarea unor venituri viitoare trebuie să provină dintr-un contract nepus în executare, dar încheiat în ultimul an, în timp ce veniturile realizate de intimatul-reclamant în luna martie 2014 sunt provenite din contractul de muncă temporară încheiat cu recurenta, care era deja pus în executare la data accidentului.

Cum norma este de strictă interpretare, nu pot fi identificate rațiuni ale acesteia în afara textului legal, așa cum o face instanța de apel, considerând în mod greșit incidența legii "cu atât mai mult cu cât contractul fusese pus în executare".

Totodată, potrivit art. 1388 alin. (2) C. civ., este necesar ca cel păgubit să facă dovada obținerii unui venit din muncă mai mare în baza contractului încheiat în ultimul an. Or, în baza contractului de muncă temporară, reclamantul ar mai fi putut obține un venit de maxim 2.061 RON brut, aferent celor două luni de valabilitate a contractului pentru care nu a mai prestat efectiv muncă, sumă care, prin comparație, este mai mică decât cea de 8.317 RON, venituri brute pe care acesta le-a câștigat, potrivit ANAF, în anul 2013, anterior producerii accidentului.

De asemenea, calculând prejudiciul prin raportare la veniturile aferente lunii martie 2014, instanța realizează și o eroare de logică juridică întrucât ipoteza prevăzută de art. 1388 alin. (2) C. civ., se referă exclusiv la posibilitatea obținerii unui venit, în timp ce suma de 949 RON a fost efectiv achitată de către recurentă, nefiind vorba așadar, doar despre "posibilitatea de obținere a unui venit". Întrucât veniturile sunt certe, iar nu ipotetice, aceasta atrage imposibilitatea aplicării dispozițiilor art. 1388 alin. (2) C. civ.

Analizându-se suma de 1.300 RON, reprezentând venit brut (adică 949 RON venit net) din muncă în luna martie 2014, se poate constata că aceasta nu reprezintă salariul lunar posibil de realizat în baza contractului de muncă, ci veniturile efectiv realizate pe o fracțiune de lună, respectiv de la data angajării până când a intervenit accidentul, astfel încât, potrivit soluției pronunțate, se poate spune că a fost inventat un nou criteriu de stabilire a daunelor, acela al veniturilor efectiv realizate din muncă în luna calendaristică în care a avut loc accidentul.

- Pentru o parte din daunele acordate, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1388 alin. (3) C. civ., luând în calcul salariul minim pe economie, deși condiția esențială a aplicării acestui text este lipsa unei calificări profesionale a victimei.

Ca atare, în speță s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1388 alin. (2) și (3) C. civ., câtă vreme toate elementele de fapt ale speței conduceau la concluzia că este aplicabil alin. (1) al aceluiași articol.

- Instanța de apel a făcut o eronată aplicare a normelor art. 1388 C. civ. pentru diferitele perioade de timp.

Astfel, pentru perioada iunie - august 2014, reclamantul a solicitat diferența între salariul net realizat anterior accidentului (959 RON) și cuantumul indemnizației de incapacitate temporară primit (820 RON) adică suma de 417 RON (pentru cele trei luni) sumă care însă, la un simplu calcul matematic arată că a fost determinată greșit (fiind de 295 RON în loc de 417 RON).

De asemenea, pentru perioada septembrie 2014 - septembrie 2016, suma pretinsă a fost reprezentată de diferența dintre venitul net dinaintea producerii accidentului și cuantumul pensiei de invaliditate, reținut de instanță ca fiind de 400 RON/lună, deși potrivit Deciziei nr. 192201 din 28 noiembrie 2014 a Casei de Pensii Sibiu aceasta a fost stabilită la suma de 293 RON/lună.

Fără să precizeze de unde provine suma de 400 RON, care a fost dedusă din cea de 959 RON, instanța de apel doar a apreciat că este lipsită de interes critica formulată sub acest aspect, fără să arate însă care este rațiunea acestei lipse de interes.

În ce privește perioada 1 octombrie 2016 - 13 ianuarie 2017, intimatul-reclamant a solicitat diferența dintre salariul net de 758 RON, obținut de la angajatorul Distrib SRL, din care a scăzut suma de 400 RON, cuantumul pensiei de invaliditate, valoare recunoscută și acordată ca atare de către instanță. Aceasta deși salariul net de 758 RON, obținut de intimat de la angajatorul Distrib SRL, nu poate fi echivalentul salariului mediu net anterior celui pierderii parțiale a capacității de muncă.

Pentru perioada 14 ianuarie 2017 - 8 iunie 2017, instanța s-a raportat în mod greșit la diferența dintre salariul minim pe economie (1065 RON) și pensia de invaliditate (400 RON) deoarece folosirea drept criteriu de referință a salariului minim pe economie se putea face în condițiile art. 1388 alin. (3) C. civ., adică atunci când "cel păgubit nu are vreo calificare profesională și nici nu era în curs să o primească".

Or, în speță, intimatul-reclamant are o calificare profesională, aceea de stivuitor.

Soluția instanței de apel tinde la o îmbogățire fără justă cauză raportat la circumstanțele obiective care au dus la pierderea temporară a capacității de muncă.

- Decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, limitându-se la preluarea aproape în totalitate, a celor reținute de instanța de fond și a susținerilor părților, fără o analiză proprie în combaterea criticilor (art. 488 pct. 6).

De exemplu, unul dintre motivele de apel s-a referit la faptul că instanța de fond nu a motivat respingerea cererii de introducere în cauză a persoanei vinovate de producerea accidentului, aspect căruia instanța de apel îi răspunde prin aceea că "nu poate fi reținută critica cu privire la neaplicarea dispozițiilor art. 78 C. proc. civ., în forma solicitată de către pârâtă, vizând extinderea cadrului procesual în forma solicitată".

De asemenea, nu este motivată respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept ce țin de dispozițiile art. 1388 C. civ.

Aceasta, în condițiile în care prin apelul declarat, societatea pârâtă a solicitat instanței să sesizeze Înalta Curte, în temeiul art. 519 C. proc. civ., în legătură cu interpretarea dispozițiilor art. 1388 C. civ., având în vedere că nu identificase niciun fel de practică judiciară în aplicarea dispozițiilor acestei norme.

Deși solicitarea a fost pusă în dezbaterea părților, nu se regăsește în conținutul deciziei nicio motivare în legătură cu respingerea (implicită) a acestei cereri.

- De asemenea, instanța de apel nu motivează cu privire la culpa victimei în producerea accidentului, ceea ce a dus la stabilirea în mod greșit a prejudiciului precum și a întinderii acestuia.

Astfel, analizându-se circumstanțele producerii accidentului, rezultă că reclamantul a reacționat vădit disproporționat față de capacitatea sa fizică de deplasare, sărind în mod necontrolat de pe stivuitor, deși suferea de grave afecțiuni ale picioarelor. Faptul că reclamantul a decis să sară de pe stivuitor într-un mod impropriu, pe baza unei temeri exagerate și disproporționate față de pericolul real al situației, este imputabil numai acestuia.

- Instanța nu a motivat nici respingerea criticii referitoare la acordarea daunelor materiale începând cu 9 iunie 2017 și până la încetarea stării de incapacitate de muncă.

Deși reține concluziile raportului de expertiză medico-legală - conform cărora intimatul-reclamant "estre neîncadrabil în gradul de invaliditate pe afecțiunile ortopedice cauzate de accident, dar coroborat cu celelalte afecțiuni este încadrabil în gradul III de invaliditate datorită pierderii capacității de muncă la jumătate prin incapacitate adaptivă de 50%" - totuși instanța nu face o analiză a contribuției fiecărui factor în diminuarea capacității de muncă.

De vreme ce accidentul s-a produs și ca urmare a comportamentului neadecvat al reclamantului, fiind doar un factor care a favorizat starea de invaliditate, este nelegal și imoral ca societatea să suporte daunele care n-au drept cauză exclusivă accidentul de muncă. La fel, intimatul-reclamant trebuia ținut responsabil pentru neurmarea indicațiilor medicale care ar fi trebuit să conducă la scăderea în greutate a acestuia și reluarea progresivă a mersului (dimpotrivă, acesta a continuat sedentarismul, ajungând la o greutate corporală care i-a accentuat problemele medicale).

- Instanța de apel nu a motivat decât în termeni generali, fără a analiza în mod obiectiv probele existente la dosar, chestiunea daunelor morale, acordate într-un cuantum exagerat (de 30.000 RON) și disproporționat față de circumstanțele speței.

Astfel, instanța nu a luat în considerare probele existente la dosar, respectiv faptul că în privința consecințelor psihice negative nu exista niciun înscris sau probă din care să rezulte că intimatul a apelat la ajutorul de specialitate al unui psiholog; că imobilizarea în ghips timp îndelungat s-a datorat afecțiunilor de sănătate pe care intimatul le avea anterior accidentului de muncă iar îngreunarea procedurilor de recuperare se datorează obezității morbide de gradul III de care acesta suferă.

La fel, în privința prejudiciului de agrement, din analiza probelor dosarului rezultă că intimatul nu a dovedit că anterior accidentului practica activități de agrement de care să fi fost lipsit ulterior.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite având în vedere următoarele considerente:

- Este nefondată susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1388 alin. (2) C. proc. civ., atunci când a folosit drept reper pentru a determina cuantumul despăgubirilor cuvenite ca urmare a accidentului produs și a pierderii capacității parțiale de muncă, suma plătită cu titlu de salariu reclamantului în luna martie 2014 (când a intervenit fapta ilicită) întrucât în realitate, ar fi trebuit să se raporteze la venitul mediu net lunar din ultimul an înainte de reducerea capacității de muncă.

Dispoziția de la alin. (2) al art. 1388 C. civ. este, așa cum arată însăși recurenta, una de exceptare de la norma cuprinsă în alin. (1) al aceluiași articol, care folosește ca element de referință "venitul mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă".

Atunci când cel păgubit face dovada posibilității obținerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, despăgubirea se stabilește în funcție de aceste venituri (art. 1388 alin. (2) C. civ.).

Or, contractul în executarea căruia se afla reclamantul atunci când s-a produs evenimentul fusese încheiat chiar în acea lună, atrăgând astfel, incidența dispoziției legale menționate anterior, fiind fără relevanță împrejurarea că era vorba de un contract pe o durată limitată (3 luni) și nu pe un an.

Distincția pe care o face recurenta, în sensul că ar fi trebuit să fie vorba de un contract încheiat pe întreaga durată a unui an, pentru a fi incidentă norma art. 1388 alin. (2) C. civ., este una pe care legiuitorul nu o prevede, câtă vreme textul de lege face referire la "contractul încheiat în ultimul an" (situație căreia i se circumscrie cel încheiat în luna producerii evenimentului), iar nu la contractul încheiat pe întreaga durată a anului.

Introducând o asemenea distincție, nesusținută de conținutul normei legale, recurenta nesocotește argumentul de interpretare logică potrivit căruia unde legea nu distinge nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).

- De asemenea, fără temei susține recurenta că, fiind vorba de un contract pus în executare, el nu putea reprezenta reper valid pentru calculul indemnizației deoarece dispoziția legală face referire la împrejurarea ca respectivul contract, încheiat în ultimul an, să nu fi fost pus în executare.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că rațiunea dispozițiilor art. 1388 alin. (2) C. civ. fiind aceea a asigurării, pe cât posibil, a unei reparații și repuneri în situația anterioară, aplicabilitatea acestora este cu atât mai justificată cu cât contractul - care a făcut dovada posibilității obținerii unor venituri din muncă mai mari decât media veniturilor nete anterioare - fusese pus în executare.

Este vorba de data aceasta, despre o corectă aplicare a argumentului de interpretare logică a fortiori, care presupune ca norma să fie aplicabilă ori de câte ori rațiunile edictării ei se regăsesc cu și mai multă îndreptățire raportat la circumstanțele particulare relevate de elemente de fapt ale diferitelor pricini (un contract pus în executare, care făcea dovada obținerii unui venit mediu lunar prezintă un element de referință suplimentar față de unul care prevedea, de exemplu, același venit, dar încă nu fusese pus în executare).

- Este eronată, de asemenea, susținerea recurentei conform căreia, în baza contractului încheiat în luna martie 2014, reclamantul nu ar fi obținut venituri mai mari decât în întregul an 2013, câtă vreme durata de 3 luni a contractului ar fi permis obținerea unui venit de maximum 2.061 RON brut, spre deosebire de veniturile brute de 8.317 RON obținute în anul 2013.

Astfel cum s-a arătat anterior, relevantă nu este durata contractului, ci faptul că s-a încheiat în anul în care s-a produs accidentul (fiind în executare la acel moment).

Pe de altă parte, ceea ce interesează pentru stabilirea despăgubirii pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă este, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1388 C. civ., venitul mediu lunar net (ori salariul minim net pe economie) care nu se stabilesc pe durata unui an, dată fiind periodicitatea prestațiilor (munca și respectiv, indemnizația).

Susținerea că prin raportare la indemnizația obținută de reclamant în luna martie 2014 instanța ar fi inventat, în realitate, un nou criteriu de calculare a daunelor constând în veniturile efectiv realizate din muncă în luna calendaristică în care a avut loc accidentul, ignoră datele particulare ale speței.

Astfel, norma legală nu se aplică în abstract, ci în funcție de elementele de fapt concrete, care în cauză au însemnat producerea accidentului în chiar luna încheierii contractului de muncă, fără ca aceste circumstanțe să poată nega incidența criteriului legal ci, dimpotrivă, atrăgându-i aplicabilitatea ca fiind singurul valid.

- Referindu-se la diferitele perioade de timp pentru care s-a stabilit plata despăgubirilor, recurenta formulează de asemenea, critici nefondate sau care nu se circumscriu unor aspecte de nelegalitate.

Astfel, pentru perioada iunie - august 2014, recurenta susține că diferența (de 139 RON/lunar) dintre salariul net anterior accidentului și cuantumul indemnizației primite este stabilită eronat, fiind "calculată în mod greșit din punct de vedere matematic, atât de instanța de fond cât și de instanța de apel".

Or, greșelile de calcul matematic nu se pot circumscrie unor aspecte de nelegalitate în sensul avut în vedere prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., pentru asemenea erori formale existând, în măsura în care se verifică, alte proceduri de îndreptare (conform art. 442 C. proc. civ.)

- Cu referire la perioada septembrie 2014 - septembrie 2016, recurenta a susținut că în mod greșit și fără o motivare adecvată, instanța de apel i-a respins, ca lipsită de interes, critica referitoare la faptul că instanța a dedus din salariul net de 959 RON suma de 400 RON reprezentând pensia de invaliditate, deși cuantumul acesteia din urmă era, în realitate, de 293 RON/lunar.

Contrar susținerii recurentei, lipsa de interes în deducerea judecății în apel a unei asemenea critici era evidentă, fără a avea nevoie de o motivare suplimentară, câtă vreme, deducându-se din cuantumul salariului net anterior accidentului suma de 293 RON, indicată de aceasta (în loc de 400 RON), ar fi rezultat o valoare mai mare ce ar fi trebuit suportată de către recurenta-pârâtă (și ca atare, nu avea interes în criticarea unei soluții care îi era favorabilă).

- În ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor pentru perioada 1 octombrie 2016 - 13 ianuarie 2017, cu luarea în considerare, ca element de referință, a salariului net de 758 RON obținut de reclamant de la Distrib SRL (în loc de 959 RON), din care s-a dedus cuantumul pensiei de 400 RON, critica nu poate fi primită în considerarea principiului neagravării situației în propria cale de atac (art. 502 coroborat cu art. 481 C. proc. civ., în condițiile în care nu a rezultat din datele speței că recurenta ar fi consimțit expres la înrăutățirea situației juridice în propria cale de atac ci, dimpotrivă, a solicitat diminuarea despăgubirilor pe care le datorează).

Astfel, înlăturarea din analiză, ca urmare a modificărilor intervenite în situația reclamantului (angajat la Distrib SRL) a indemnizației (mai mici) obținute de acesta, ar fi însemnat raportarea la același criteriu, al venitului net anterior producerii accidentului și deci, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri mai mari.

- În ce privește perioada 14 ianuarie 2017 - 8 iunie 2017, recurenta susține în mod eronat că raportarea instanței la venitul minim pe economie (de 1.065 RON) nu se putea realiza câtă vreme dispozițiile art. 1388 alin. (3) C. civ. permit folosirea acestui criteriu doar atunci când "cel păgubit nu are vreo calificare profesională și nici nu era în curs să o primească", în timp ce reclamantul are o astfel de calificare, aceea de stivuitorist.

În realitate, textul de lege instituind un criteriu valid de indemnizare a celor care n-au o calificare profesională, oferă cu mai multe argumente (a fortiori) o bază de calcul celor care având o asemenea calificare, ar obține o indemnizație lunară mai mică.

Interpretarea în sens contrar, susținută de recurentă, ar fi lipsită de logică juridică, scopul instituirii unui salariu minim pe economie nefiind acela de a-i dezavantaja pe cei care au dobândit o calificare profesională, ci de a le garanta și acestora o indemnizație cel puțin la nivelul salariului minim.

- Criticile referitoare la nemotivarea hotărârii au, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, în mod neîntemeiat susține recurenta că în privința solicitării de introducere în cauză a persoanei vinovate de producerea accidentului, instanța de apel constată doar că "nu poate fi reținută critica referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 78 C. proc. civ.".

În realitate, instanța a justificat de ce nu este incidentă instituția extinderii cadrului procesual prin introducerea în cauză a altor persoane.

Astfel, s-a arătat că temeiul juridic al acțiunii a fost reprezentat de dispozițiile art. 1373 C. civ., care reglementează "răspunderea obiectivă a comitentului, care este o răspundere principală și independentă de cea a prepusului, fiind fundamentată pe ideea de garanție".

În acest context, în care acțiunea reclamantului s-a fundamentat doar pe răspunderea comitentului, a pretinde introducerea în cauză, din poziția de pârât, și a prepusului (în contra voinței persoanei prejudiciate) ar fi însemnat o modificare nu doar a cadrului procesual subiectiv, ci și a celui privitor la cauza juridică a acțiunii (care nu a vizat o răspundere solidară a comitentului și a prepusului).

Or, această înțelegere a caracterului neîntemeiat al criticii din apel era posibilă pe baza considerentelor instanței, suficiente în explicarea raționamentului prin indicarea temeiului juridic al acțiunii și a distincției dintre răspunderea comitentului și cea a prepusului.

- Este nefondată, de asemenea, critica vizând nelegalitatea deciziei dedusă din nemotivarea respingerii cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept ce ar ține de interpretarea dispozițiilor art. 1388 C. civ.

Dispozițiile art. 519 și urm. C. proc. civ., referitoare la sesizarea instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, pun la îndemâna completului învestit cu soluționarea litigiului, un mecanism de reglare a jurisprudenței în vederea preîntâmpinării practicii neunitare.

Aprecierea, în primul rând, asupra dificultății chestiunii de drept care să facă posibilă declanșarea acestui mecanism este lăsată însă la dispoziția instanței de judecată (iar nu a părților) neputându-i-se imputa acesteia că nu a formulat sesizarea (pe motivul arătat, că partea nu a identificat practică în materie, iar dispoziția legală este una recentă).

Cu atât mai mult, nu poate fi susținută nelegalitatea unei decizii sub motiv că ea nu a avut la bază o dezlegare prealabilă asupra chestiunii de drept dată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe de o parte, pentru că soluționarea în concret a litigiilor aparține instanțelor învestite, prin sesizarea de hotărâre prealabilă nerealizându-se o "delegare" a atribuțiilor jurisdicționale către instanța supremă.

Pe de altă parte, deoarece, așa cum s-a arătat, declanșarea acestui mecanism este la latitudinea completului de judecată (care în sensul art. 519 C. proc. civ. "va putea solicita" o rezolvare de principiu a chestiunii de drept), astfel încât un aspect care vizează facultatea de apreciere nu intră sub cenzura de legalitate în recurs.

- Este lipsită de temei și critica referitoare la nemotivarea deciziei asupra pretinsei culpe a victimei în producerea accidentului.

Recurenta deduce această culpă, în mod nelegal (și imoral) din existența unor afecțiuni de sănătate ale reclamantului, preexistente accidentului, și dintr-o pretinsă reacție disproporționată a acestuia la momentul evenimentului, pe care le pune tot în legătură cu starea de sănătate (întrucât "față de capacitatea sa fizică de deplasare, reclamantul ar fi sărit necontrolat din stivuitor").

Contrar susținerii pârâtei, instanța de apel analizează această pretinsă culpă a victimei, statuând însă în mod corect, pe baza analizei probatoriului, că reclamantul, neîncadrabil în grad de invaliditate datorită afecțiunilor ortopedice (artroză gleznă dreapta), față de afecțiunile asociate (insuficiență venoasă cronică, obezitate morbidă) se încadrează în grad III de invaliditate, pierzându-și capacitatea de muncă, prin incapacitate adaptivă de 50%.

Așadar, separat de împrejurarea că vinovăția unei persoane nu poate consta în starea de sănătate a acesteia, respectivele afecțiuni, existente înaintea accidentului nu avuseseră drept consecință pierderea sau diminuarea capacității de muncă, aspect reținut corect de către instanța de apel.

- În privința daunelor morale (al căror cuantum, de 30.000 RON, a fost confirmat de instanța de apel), recurenta-pârâtă pretinde, de asemenea incorect, o nemotivare a soluției, tinzând în același timp, prin criticile formulate, la o evaluare proprie a probatoriului care ar fi trebuit să conducă la o altă dimensionare a prejudiciului de această natură.

Astfel, se constată că pornind de la principiul statuării în echitate asupra cuantumului unor astfel de despăgubiri, instanța de apel a realizat și o analiză punctuală, raportată la datele concrete ale speței, arătând în ce au constat suferințele fizice (urmare a intervențiilor chirurgicale și a duratei necesare îngrijirilor medicale, de 120-140 zile), identificând totodată un prejudiciu de ordin estetic (dat de modalitatea în care s-a modificat zona afectată a gleznei, precum și de implicațiile asupra mersului suferite), inclusiv un prejudiciu de agrement, în contextul în care reclamantul n-a mai putut desfășura activități normale.

Combătând statuările instanței, recurenta-pârâtă nu demonstrează nemotivarea soluției, așa cum pretinde formulând critica pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci dă o altă valoare probatoriului administrat ori susține inexistența unui astfel de probatoriu.

În acest sens, se arată că în privința consecințelor psihice negative nu există un înscris din care să rezulte că "reclamantul ar fi apelat la ajutorul de specialitate al unui psiholog pentru a depăși dificultățile psihice", că imobilizarea în ghips timp îndelungat s-ar fi datorat afecțiunilor de sănătate anterioare accidentului de muncă, iar dificultățile de deplasare faptului că prima intervenție chirurgicală nu a fost corectă; în ce privește prejudiciul de agrement nedemonstrându-se că anterior accidentului reclamantul ar fi desfășurat asemenea activități de agrement.

Or, asemenea aspecte, deduse judecății în recurs, nu demonstrează nelegalitatea deciziei pentru că pe de o parte, nu se subsumează criticii de nemotivare, câtă vreme decizia conține, cum s-a arătat, considerentele care îi justifică soluția, iar pe de altă parte, pun în discuție mijloace de probă și valoarea care ar trebui dată, prin interpretare, asupra acestora, specific unei faze procesuale devolutive, iar nu controlului de legalitate din recurs.

Pentru toate considerentele arătate, criticile pârâtei SC B. SRL, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., au fost constatate nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

De asemenea, va fi respinsă cererea intimatului-reclamant referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, în absența oricăror dovezi din care să rezulte efectuarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 682 din 21 iunie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM