ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2574/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă la 29 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la repararea prejudiciului cauzat de accidentul din 16 august 2016, al cărui autor este C., astfel: - 35.000 RON daune materiale, reprezentând cheltuielile realizate de reclamant urmare a accidentului (transport special, alimentație specifică, tratament medicamentos, spitalizare, recuperare, pentru dispozitive medicale și analize - radiografii, examinări, CT etc.), în baza art. 50 lit. d) din Norma nr. 23/2014 a ASF; - obligarea pârâtei la plata diferenței dintre salariul minim brut (în subsidiar, salariul minim net) pe economie și veniturile realizate din pensia de asigurări sociale, începând cu 24 mai 2017, până la executarea hotărârii judecătorești pronunțate în cauză (diferența va fi calculată pentru prejudiciul anterior punerii în executare a hotărârii); - obligarea pârâtei la plata diferenței dintre salariul minim brut pe economie (în subsidiar salariul minim net) și veniturile realizate din pensia de asigurări sociale, începând cu data punerii în executare a prezentei hotărâri, până la finalul perioadei de cotizare la sistemul public de pensii, respectiv până la împlinirea vârstei de pensionare, 65 ani (prejudiciul material viitor constatat pe baza înscrisurilor din care reiese că acesta avea un contract de muncă și a situației medicale a reclamantului); - 500.000 euro, daune morale; - acordarea dobânzii legale de la momentul producerii accidentului, până la momentul punerii în aplicare a hotărârii care se va pronunța în cauză; în subsidiar, de la momentul introducerii prezentei acțiuni; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 2224 alin. (2), art. 2225 C. civ., art. 21 alin. (1) și alin. (4), art. 22 alin. (6) și art. 23 din O.U.G. nr. 54/2016, art. 11 și art. 12 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, constatând că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, a respins excepția netimbrării, invocată de pârâtă prin întâmpinare. Prin sentința nr. 21 din 22 ianuarie 2019, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea pârâtei Societatea de Asigurare - Reasigurare B. S.A. București să achite reclamantului A. suma de 50.000 euro, reprezentând daune morale, precum și diferența dintre venitul minim brut pe economie și indemnizațiile medicale pentru perioada 16.08.2016-24.05.2017; diferența dintre salariul minim brut pe economie și pensia de asigurări sociale, începând cu 24.05.2017, până la împlinirea vârstei de 65 de ani. A obligat-o pe pârâtă să-i achite reclamantului dobânda legală la sumele acordate, începând cu a zecea zi de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 368 din 21 noiembrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâta Societatea de Asigurare - Reasigurare B. S.A. împotriva sentinței nr. 21 din 22 ianuarie 2019, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă. A schimbat în parte sentința atacată, stabilind că diferențele cuvenite reclamantului cu titlu de venituri periodice, vor fi calculate ca diferență între venitul minim net pe economie (în loc de venitul minim brut) și indemnizațiile medicale, respectiv pensia de asigurări sociale. A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 9.761 RON către reclamant, cu titlu de daune materiale. A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.400 RON către D., cu titlu de onorariu expert. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate ce nu contravin deciziei.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 368 din 21 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamantul A.. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., cu referire la art. 148 alin. (2) din Constituție, recurentul a susținut următoarele: Curtea de Apel Suceava a admis apărările reclamantului și a exclus considerentele pentru care prima instanță a redus atât de mult cuantumul prejudiciului astfel cum a fost evaluat de acesta la suma de 500.000 euro, aducând argumente solide prin care a înlăturat criticile intimatei cu privire la sentință, în ceea ce privește culpa persoanei vătămate în producerea accidentului, intensitatea suferințelor fizice cauzate de evenimentul rutier și consecințele deosebit de grave produse în urma acestuia; cu toate acestea, instanța de apel a făcut o analiză superficială a actelor medicale depuse, ceea ce nu i-a permis să înțeleagă cu adevărat gravitatea leziunilor fizice și psihice suferite de reclamant și, mai ales, întinderea prejudiciului moral. Deși unul dintre motivele esențiale de apel a fost că, de la momentul pronunțării sentinței de fond (ianuarie 2019) și până la pronunțarea deciziei din apel (noiembrie 2019), situația medicală a recurentului s-a agravat extrem de mult, instanța de apel a ignorat această critică, nefăcând o analiză în acest sens; în schimb, a reținut una dintre situațiile omise de instanța de fond, anume posibilitatea reclamantului de a-și pierde piciorul stâng. Instanța de apel a considerat că evaluarea făcută de instanța de fond este corectă în ceea ce privește determinarea prejudiciului moral cu toate că reclamantul a adus argumente în sensul că instanța de fond a folosit criterii greșite de cuantificare a prejudiciului moral și că, în realitate, situația reclamantului certificată de Curte este mai gravă decât cea reținută de instanța de fond; or, această situație se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motive contradictorii. Invocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a majorat cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de fond, considerând că acesta este rezonabil în raport de nivelul mediu de viață din România, pentru a nu conduce la o îmbogățire fără justă cauză. Apreciază că acest ultim argument contravine dispozițiilor paragr. 20 din preambulul Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi. Din interpretarea teleologică a normei europene, se poate conchide că statele membre au dorit să instituie o protecție unitară la nivelul Uniunii Europene a victimelor accidentelor rutiere, întrucât, indiferent de statul membru pe teritoriul căruia s-a produs accidentul, suferințele fizice și morale cauzate de un accident sunt aceleași; este discriminatoriu și injust ca victima unui accident rutier să fie despăgubită moral în funcție de statul în care s-a produs accidentul, în condițiile în care o altă victimă, care a trecut prin aceleași suferințe, să fie despăgubită într-un cuantum mai mare doar pentru că accidentul a survenit într-un stat membru cu potențial economic mai puternic și cu un nivel mediu de viață mai ridicat. În jurisprudența națională actuală, în materia acțiunilor în răspundere civilă delictuală s-a conturat o practică aproape unitară în sensul reținerii drept criteriu a nivelului mediu de viață din România la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale izvorâte din accidente rutiere; pe de altă parte, legislația națională nu conține vreo dispoziție legală care să transpună dezideratul Directivei 2009/103/CE, motiv pentru care recurentul a susținut că dispozițiile comunitare invocate au efect direct și pot fi aplicate de instanțele naționale, potrivit jurisprudenței CJUE (hotărârea din 4.12.1974 în cauza Van Duyti), cu atât mai mult cu cât Constituția României o permite (art. 148 alin. (2). Recurentul a învederat că principalul motiv de apel a vizat daunele morale, întrucât suma stabilită de instanța de fond este mult prea mică raportat la urmările directe ale accidentului din 16.08.2016. Având în vedere că într-un astfel de caz interferează răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală, singurul criteriu concret, empiric, pe baza căruia a solicitat suma este contractul de asigurare RCA, care prevede, pentru anul 2016, maximum 5.000.000 euro pentru un accident de circulație; cu toate acestea, instanțele au apreciat că s-a solicitat prea mult. Făcând pe larg aprecieri asupra probatoriului administrat în cauză - fond și apel (martori, înscrisuri), recurentul a arătat că din aceste probe rezultă suferințele sale cauzate de accident și nevoia sa continuă de tratament; precizează că înscrisurile emise de Cabinetul de Expertiză Medicală din cadrul Casei de Pensii Publice au valoare probatorie mai mare decât în cazul unei simple expertize medicale. A mai susținut că instanța de apel a refuzat administrarea probei cu martori, pe motiv că numele acestora au fost indicate prea târziu, or, în acest caz se putea face aplicarea art. 254 alin. (2) C. proc. civ., necesitatea administrării acestei probe rezultând din dezbateri. Consideră că instanța de judecată trebuie să se axeze pe argumentarea acordării daunelor morale, iar nu pe argumentarea neacordării în practica instanțelor a unor sume echivalente pragului superior de despăgubire; indicarea suferințelor din acțiune de către reclamant, în contextul existenței unei legături de cauzalitate de necontestat între acestea și accidentul rutier echivalează automat cu prezumția acordării de despăgubiri. Având în vedere că despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial are ca scop, prin destinația sa, ușurarea situației persoanei lezate și acordarea unei satisfacții, aceasta trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea prejudiciului suferit în contextul situației sale concrete), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească stabilită să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei. Recurentul a făcut referire la dispozițiile art. 50 din norma ASF 23/2014 și la decizia 47/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; a invocat și prevederile art. 1357 C. civ. și principiul reparării integrale a prejudiciului.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 08 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Într-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Astfel, pe de o parte, instanța de apel i-a confirmat susținerile referitoare la absența culpei proprii în producerea accidentului, intensitatea suferințelor fizice cauzate de evenimentul rutier și consecințele deosebit de grave produse în urma acestuia, reținând și posibilitatea reclamantului de a-și pierde piciorul stâng, pe de altă parte, nu a înțeles gravitatea leziunilor fizice și psihice suferite de reclamant, faptul că situația medicală a acestuia s-a agravat pe parcursul derulării apelului, considerând că evaluarea făcută de instanța de fond este corectă în ceea ce privește determinarea prejudiciului moral, deși a adus argumente în sensul că instanța de fond a folosit criterii greșite de cuantificare a prejudiciului moral. Susținerea este nefondată. Astfel, plecând de la premisa că daunele morale se acordă în funcție de împrejurările concrete ale cauzei și au rolul de a alina pe cât posibil suferințele fizice și morale ale victimei, fără a duce însă la o îmbogățire fără justă cauză a acesteia, instanța de apel a înlăturat raționamentul primei instanțe referitor la stabilirea culpei în producerea accidentului auto raportat la fiecare leziune în parte, considerând că evaluarea culpei se face în ansamblu, urmările negative pentru reclamant fiind legate în principal de leziunile suferite la nivelul piciorului stâng, și nu de fractura occipitală și astfel a înlăturat culpa concurentă reținută de instanța de fond în sarcina reclamantului, în producerea accidentului. De asemenea, a apreciat că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează. Cum apelantul a suportat suferințe intense, atât fizice, cât și psihice, existând și posibilitatea pierderii piciorului stâng, a constatat că această împrejurare a dus la schimbarea totală a stilului său de viață, pierzându-și de altfel în totalitate și capacitatea de muncă. A considerat că daunele morale acordate trebuie să țină seama însă și de nivelul mediu de viață din România și să nu ducă la o îmbogățire fără justă cauză, apreciind ca fiind rezonabil cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, de 50.000 euro. Prin urmare, nu se poate reține o motivare contradictorie asupra acordării daunelor morale în condițiile în care instanța de apel a procedat la o reapreciere a cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță prin prisma unor criterii descrise cu claritate și în mod neechivoc, fără a reține alte elemente care ar fi justificat majorarea acestora. Împrejurarea că a reconsiderat modalitatea de apreciere a culpei, în mod global și nu secvențial, pe tipuri de leziuni, nu este relevantă întrucât instanța de fond nu s-a prevalat de o atare statuare pentru a diminua daunele stabilite proporțional cu procentul de culpă atribuită victimei, dimpotrivă, aceasta a reținut în evaluare suferințele rezultate din afecțiunile medicale, precum și aspecte referitoare la condiția victimei anterioară accidentului și modalitatea prin care aceasta poate depăși situația medicală și socială după accident. Nu se pune problema unei diminuări a prejudiciului atunci când, raportat la cel pretins, se procedează la aprecierea acestuia în funcție de criteriile create pe cale jurisprudențială, omologate în procedura de evaluare prin dispozițiile edictate de autoritatea de reglementare în materie, respectiv art. 50 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 aplicabilă la data producerii accidentului. În consecință, o astfel de împrejurare nu poate fi echivalată cu o motivare contradictorie a hotărârii, cum a susținut recurentul, câtă vreme instanța de apel a argumentat de o manieră coerentă soluția de menținere a sentinței sub aspectul cuantificării despăgubirilor, înlăturând exclusiv acele considerente generice ce vizau, pentru comparație, situații ipotetice în care despăgubirile s-ar fi putut acorda la plafonul maxim stabilit de lege pentru accidente colective. În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică utilizarea drept criteriu legal a nivelului de viață din România în mecanismul de analiză a unei eventuale îmbogățiri fără justă cauză, în accepțiunea recurentului fiind încălcat astfel dreptul Uniunii care statuează cu privire la acordarea în mod nediscriminatoriu de despăgubiri indiferent de țara membră unde se produce accidentul. Aserțiunea recurentului reprezintă o interpretare eronată a normei juridice invocate. În acest sens, par. 20 din Preambulul Directivei 2009/103/CE statuează în sensul că: "Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității." Dar această dispoziție de principiu se coroborează cu cea prevăzută în paragraful 3 al directivei, conform căreia: "Fiecare stat membru ar trebui să adopte toate măsurile utile pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul său să fie acoperită printr-o asigurare. Pagubele acoperite astfel, precum și modurile de încheiere a acestei asigurări sunt stabilite în cadrul acestor măsuri." Directivele nu sunt acte normative cu aplicabilitate directă, ci ele se adresează statelor și trebuie transpuse în legislația internă a statelor membre. Or, potrivit art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii accidentului, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule "în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire prevăzut de legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare". Prin urmare, directiva urmărește să armonizeze legislațiile naționale pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul unui stat să fie acoperită de o asigurare și să acorde victimelor accidentului garanția că vor fi despăgubite indiferent pe teritoriul cărui stat a survenit evenimentul asigurat. Prin urmare, nu se poate reține că instanțele naționale au instituit un criteriu, cel al nivelului de viață național, ce ar încălca directiva Uniunii Europene, întrucât nu există edictată o normă ce ar putea fi astfel interpretată. Dimpotrivă, cerința evitării îmbogățirii fără justă cauză este un criteriu a cărui verificare presupune analiza nivelului de trai anterior și necesitatea suplinirii pierderilor materiale, psihice, emoționale prin acordarea despăgubirilor, prin raportarea la situația concretă a victimei și nu la un nivel abstract de trai înregistrat, în medie, în țările europene. În speță, valorile morale lezate prin suferințele cauzate victimei urmare a accidentului suferit au fost analizate de către instanța de apel, în conformitate cu legislația națională, atât din perspectiva importanței lor, avându-se în vedere principiile echității, nevoii sociale și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situația unei îmbogățiri fără just temei. În lipsa unei reglementări sistemice, printr-un act cu forță normativă, a unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, prin instituirea de criterii și plafoane de acordare a acestor despăgubiri, cuantificate în funcție de o clasificare a tipologiilor de prejudiciu, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții europene a Drepturilor Omului, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, consecințele negative și intensitatea cu care a fost percepută suferința morală și măsura în care a fost afectată situația familială, emoțională și socială a victimei, la nivel subiectiv, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. În cauză nu s-a susținut că aceste criterii nu ar fi fost aplicate, ci s-a criticat cuantificarea prejudiciului raportat la acestea. O atare analiză asupra cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, precum și celelalte aspecte deduse judecății prin motivele de recurs excedează cadrului procesual în care se poate efectua controlul judiciar întrucât vizează chestiuni de apreciere a probelor administrate cu privire la prejudiciul moral suferit și care se reflectă în cuantificarea daunelor acordate. Or, în recurs nu se poate interveni cu privire la reaprecierea cuantumului prejudiciului prin prisma situației de fapt pretins a fi fost incorect reținută de instanțele de fond, acesta fiind un aspect de netemeinicie a soluției pronunțate și nu de nelegalitate. Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.