ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 8/2022

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, la 22 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 14.462,97 RON, reprezentând prejudiciul material compus din 1.904,97 RON, cheltuieli cu achiziționarea de medicamente, consultații și ambulanță privată, 3.000 RON, cheltuieli aferente intervențiilor chirurgicale ulterioare, 6.400 RON, contravaloarea celor două cure de tratament a câte 18 zile fiecare și 3.158 RON, diferența dintre veniturile salariale încasate anterior accidentului și veniturile încasate ulterior, cu titlu de indemnizație pentru incapacitate de muncă pentru perioada noiembrie 2017 - iunie 2018.

De asemenea, prin cererea introductivă, acesta a solicitat și obligarea pârâtei la plata unei rate lunare în cuantum de 1.253 RON, reprezentând diferența dintre media salariului lunar aferent lunilor septembrie și octombrie 2017, respectiv 5.776 RON, încasat anterior producerii accidentului, și pensia acordată începând cu luna iulie 2018, în cuantum de 4.523 RON, conform deciziei de pensionare, și până la data pensionării pentru limită de vârstă, în condițiile art. 16 din Legea nr. 223 din 2015, și anume până la împlinirea vârstei de 59 de ani și o lună, respectiv până în luna aprilie 2027.

Totodată, a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale pentru suferința fizică și psihică pricinuită de vătămările rezultate din accidentul în care a fost implicat și plata penalităților de întârziere, în procent de 0,2% pe zi din cuantumul despăgubirilor acordate începând cu 28 iunie 2018, reprezentând data primirii avizării de daună de către pârâtă, în conformitate cu dispozițiile art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132 din 2017.

Reclamantul a solicitat citarea în cauză în calitate de intervenient forțat a persoanei responsabile de producerea accidentului, C. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.357, art. 1.381, art. 2.223- 2.226 din C. civ., art. 10 și art. 11 din Legea nr. 132 din 2017, art. 21, art. 22 și art. 26 din Norma nr. 20 din 2017 a A.S.F.

La termenul de judecată din 21 mai 2019, reclamantul a depus o cerere prin care și-a majorat pretențiile privind daunele materiale, cu suma de 460 RON, reprezentând cheltuielile cu consultația medicală și recuperarea medicală, depunând în acest sens și înscrisuri doveditoare.

Prin sentința civilă nr. 342 din 26 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului, pârâta fiind obligată să plătească acestuia sumele de 14.922,97 RON, cu titlu de daune materiale, și 200.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și despăgubiri periodice lunare, în cuantum de 1.253 RON, începând cu luna iulie 2018 și până în decembrie 2018, despăgubiri periodice lunare, în cuantum de 1.197 RON, începând cu luna ianuarie 2019 și până la data pensionării pentru limită de vârstă, în condițiile art. 16 din Legea nr. 223 din 2015, respectiv până în luna martie 2027.

Capătul de cerere privind acordarea penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, acesta a fost respins ca nefondat, iar pârâta a fost obligată să achite reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 8.240 RON.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta S.C. B. S.A. a declarat apel principal, la 5 iunie 2020, solicitând admiterea căii de atac și modificarea în parte a hotărârii pronunțate în primă instanță, în sensul reducerii cuantumului daunelor materiale, morale și a cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată.

De asemenea, la 20 iulie 2020, reclamantul A. a formulat apel incident, solicitând schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii capătului de cerere nr. x, respectiv obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în procent de 0,2% pe zi din cuantumul despăgubirilor acordate începând cu 28 iunie 2018, reprezentând data primirii avizării de daună de către pârâtă, în conformitate cu dispozițiile art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132 din 2017.

Prin decizia nr. 304 din 23 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, au fost admise apelurile declarate, sentința atacată fiind schimbată în parte. Astfel, a fost înlăturată obligația pârâtei de a achita suma de 9.400 RON, cu titlu de daune materiale, aceasta urmând a achita suma de 5.522,97 RON. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi pentru sumele la care a fost obligată, începând cu 7 august 2018 și până la plata efectivă.

În rest, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

La 15 decembrie 2020, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 304 din 23 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, în susținerea admiterii recursului, aceasta a învederat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1386 alin. (3) și (4) C. civ., în ceea ce privește suma acordată reclamantului cu titlu de diferență de venit având în vedere că prejudiciul nu este cert, expertiza contabilă concluzionând că nu se poate cunoaște evoluția pensiei în viitor. Prin urmare, nu este certă existența unei diferențe de venit care să justifice acordarea prestațiilor lunare, fiind încălcate dispozițiile art. 1393 C. civ.

Apoi, a mai arătat că au fost aplicate în mod greșit dispozițiile art. 22 pct. 1 lit. a) din Norma A.S.F. nr. 39 din 2016, potrivit cărora asigurătorul R.C.A. plătește despăgubiri întemeiate nu pe răspunderea civilă delictuală, ci în baza contractului de asigurare R.C.A., în conformitate cu termenii și condițiile stabilite prin ordinul menționat, termeni care constituie clauzele contractului de asigurare. Așadar, despăgubirea pe care asigurătorul R.C.A. o poate acorda nu urmează în totalitate despăgubirea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească, în conformitate cu principiul reparării integrale a prejudiciului, statuat de art. 1349 C. civ.

De asemenea, a mai susținut că decizia recurată a fost pronunțată și cu încălcarea prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 263 din 2010, deoarece instanța de apel a dispus obligarea societății de asigurare la plata diferenței de venit, începând cu iulie 2018 și până în martie 2027, fără a ține seama că decizia medicală nu este definitivă, având termen de revizuire în 2019, iar reclamantul nu a făcut dovada că s-a adresat autorității competente și că s-a menținut încadrarea inițială.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că decizia pronunțată de instanța de apel este dată și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132 din 2017, în ceea ce privește penalitățile de întârziere, deoarece răspunderea părților și întinderea acesteia au fost stabilite numai prin hotărârea judecătorească, motiv pentru care consideră nelegală obligarea la plata penalităților începând cu 7 august 2018, dată la care despăgubirea nu avea un caracter cert, deoarece nu era individualizată și cuantificată, fiind stabilită ulterior, la 23 octombrie 2020, prin hotărârea pronunțată de instanța de apel.

Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 132 din 2017, apreciind greșit că recurenta-pârâtă nu a dat curs solicitării reclamantului, deși în vederea soluționării dosarului de daună s-au solicitat informații privind stadiul cercetărilor efectuate de I.P.J. Suceava. Prin urmare, demersurile de soluționare a dosarului au fost pornite înăuntrul termenului legal de 30 de zile însă reclamantul nu a depus toate actele.

La 3 februarie 2021, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 2 aprilie 2021, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 iulie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, a fost admis în principiu recursul.

La termenul din 18 ianuarie 2022, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale în ceea ce privește diferența de venit acordată reclamantului.

În ceea ce privește încălcarea art. 1386 alin. (3) și (4) C. civ. se arată că prin decizia atacată s-a reținut că modalitatea de stabilire a pierderii și a nerealizării câștigului din muncă este prevăzută de dispozițiile art. 1388 C. civ., și în art. 22 pct. 1 lit. a) din Norma ASF nr. 39/2016, iar din expertiza judiciară administrată au rezultat sumele de care reclamantul a fost lipsit, precum și cele nerealizate pentru viitor.

Conform, dispozițiilor art. 1386 alin. (3) și (4) C. civ. dacă prejudiciul are caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice, iar în cazul prejudiciului viitor, indiferent de forma în care s-a acordat, despăgubirea va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat.

De asemenea, potrivit art. 1388 C. civ. despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 1393 C. civ. se susține că prin expertiza judiciară administrată în cauză s-a concluzionat că nu se poate ști evoluția pensiei în viitor, prin urmare nu este certă existența și întinderea prejudiciului.

Raportat la dispozițiile legale menționate, Înalta Curte reține că acestea au în vedere principiul acoperirii prejudiciul viitor rezultat din diferența de venit pe care nu o mai poate realiza reclamantul ca urmare a survenirii accidentului, fiind prevăzute atât mecanisme de creștere dar și de micșorare sau chiar suprimare a acestui venit.

Contrar susținerilor recurentei, legiuitorul a avut în vedere, prin textele legale menționate anterior și prejudiciul viitor care, deși încă nu s-a produs, este sigur că se va produce, putând fi stabilită întinderea sau determinarea acestuia, astfel că nu se poate reține că prejudiciul nu are caracter cert.

Întrucât instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale ce vizează prejudiciul viitor, sub forma diferenței de venit acordate reclamantului, criticile recurentei privind caracterul incert al prejudiciului vor fi înlăturate.

Recurenta susține că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 22 pct. 1 lit. a) din Norma A.S.F. nr. 39 din 2016, aceasta arătând că asigurătorul R.C.A. plătește despăgubiri în baza contractului de asigurare R.C.A., despăgubirea nerespectând principiul reparării integrale a prejudiciului, statuat de art. 1349 C. civ. ce vizează răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte reține că această critică este formulată omisso medio direct în recurs astfel că o va înlătura raportat la dispozițiile art. 478 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ.

Sunt nefondate și criticile prin care recurenta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată și cu încălcarea prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 263 din 2010, în privința obligării acesteia la plata diferenței de venit, începând cu iulie 2018 și până în martie 2027, fără a se ține seama că decizia medicală nu este definitivă, având termen de revizuire în 2019.

Înalta Curte constată faptul că instanța de apel a reținut că reclamantul a depus la dosar dovada trecerii în rezervă ca urmare a stării de sănătate cauzate de accident, prin urmare decizia medicală nr. x/12 din 18.05.2018 invocată de recurentă nu a stat la baza stabilirii prestațiilor periodice ci decizia de pesionare anticipată parțială nr. x/27.08.2018, emisă în temeiul art. 18 lit. b) din Legea nr. 223/2015.

Este însă fondată critica recurentei-pârâte prin care a arătat că decizia pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132 din 2017, în ceea ce privește penalitățile de întârziere deoarece răspunderea părților și întinderea acesteia au fost stabilite prin hotărârea judecătorească, motiv pentru care consideră nelegală obligarea acesteia la plata penalităților începând cu 7 august 2018, dată la care despăgubirea nu avea un caracter cert, deoarece nu era individualizată și cuantificată, fiind stabilită ulterior prin hotărârea pronunțată de instanța de apel.

Conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

Potrivit alin. (5) al aceluiași act normativ, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de sumă neachitată.

Textul evocat distinge două momente în raport cu care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei. Cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere reglementate de 21 alin. (5) din Legea nr. 132 din 2017 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma reprezentând despăgubirile pe care este obligată să le plătească.

Sub aspectul regimului juridic, penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile înscrise 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132 din 2017 au un pronunțat caracter sancționator aferent refuzului la plată, însă sancțiunea plații unor penalități de întârziere poate fi aplicată, numai dacă exista o culpă în întârzierea plații despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid și exigibil. Or, în cauză, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale pendinte, ca efect al probatoriului administrat de reclamant.

Prin urmare, este contrară dispozițiilor legale menționate statuarea instanței de apel cu privire la determinarea momentului de la care pot fi acordate penalitățile de întârziere și anume că acestea pot fi acordate de la data depunerii cererii de despăgubire, fapt ce atrage casarea hotărârii în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea argumentelor reținute, în temeiul art. 492 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 304 din 23 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată a apelului reclamantului A., în ceea ce privește data de la care asigurătorul este obligat să plătească penalitățile, menținând celelalte dispoziții din decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 304 din 23 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată a apelului reclamantului A..

Menține celelalte dispoziții din decizia atacată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2022.