ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2625/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

- 60.000 RON, reprezentând cheltuielile ocazionate de spitalizări, alimentație suplimentară, medicamentație, contravaloare consultații medicale, tratamente, transport, convorbiri telefonice etc., pentru intervalul de timp cuprins între data producerii accidentului, respectiv 10 august 2013 și 10 august 2015;

- 84.864 RON, constând în beneficiul nerealizat de către acesta, în intervalul de timp cuprins între data producerii accidentului și 10 august 2015, respectiv diferența dintre venitul pe care-l realiza anterior accidentului și pensia de care beneficiază la acest moment;

- 810 euro/lună, respectiv contravaloarea a 3.536 RON, plătibili în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând prestație lunară periodică, sumă calculată începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată și până la împlinirea vârstei legale de pensionare pentru limită de vârstă, reprezentând diferența dintre venitul pe care-l realiza anterior accidentului și totalul veniturilor pe care le realizează acum;

- 855 euro/lună, respectiv contravaloarea a 3.720 RON, plătibili în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, sumă calculată începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată și plătibilă lunar până la încetarea stării de nevoie, reprezentând cheltuieli suplimentare impuse de handicapul special și constând în contravaloarea medicamentației, masajului, tratamentelor medicale, alimentației speciale, transportului special și a serviciilor conexe (menaj, igienă corporală, aprovizionare, companie).

- 3.5000.000 euro, plătibili în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății efective, pretinsă pentru suferința fizică/psihică produsă în urma producerii accidentului rutier, cauzat din culpa exclusivă a numitului D..

- penalități de întârziere (daune interese moratorii), în cuantum de 0,2% pe zi întârziere, calculate asupra sumelor solicitate prin petitele 1, 2 și 5 și pretinse pentru lipsa de folosință a acestora, în temeiul art. 37 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 14/2011, calculate începând cu data înregistrării acțiunii introductive și până la achitarea efectivă a debitului.

De asemenea, reclamantul a solicitat și cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.535, art. 1.349, art. 1.357, 1.381, art. 1.385 - art. 1.387, art. 1.388, art. 1.391 și art. 2.223 - art. 2.226 din C. civ., art. 41, art. 42, art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, dispozițiile Legii nr. 172/2004 și ale Ordinului nr. 14/2011, emis de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, publicat în M. Of. nr. 858 din 6 decembrie 2011.

Prin sentința civilă nr. 2061/2019 din 10 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 37.966,14 RON, cu titlu de daune materiale și de 2.000 RON, lunar, reprezentând contravaloarea serviciilor de îngrijire personală și de transport, începând cu 8 ianuarie 2016 și până la data încetării stării de nevoie.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata daunelor morale, în cuantum de 1.200.000 euro, fiind respinse restul pretențiilor, ca nefondate.

De asemenea, aceasta a fost obligată să plătească reclamantului și suma de 6.464,34 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Astfel, prin cererea de apel formulată la 23 octombrie 2019, reclamantul a solicitat schimbarea hotărârii pronunțate în primă instanță, în principal, în sensul admiterii acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, majorarea daunelor materiale și morale acordate.

Prin cererea de apel, pârâta a solicitat schimbarea, în parte, a cuantumului daunelor morale acordate, în sensul diminuării acestora, iar intervenientul-forțat a solicitat, de asemenea, schimbarea, în parte, a sentinței primei instanțe, sub aspectul cuantumului daunelor morale, arătând că își însușește toate criticile aduse de apelanta-pârâtă prin propria cale de atac.

Prin decizia civilă nr. 16A/2020 din 15 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate în cauză.

În susținerea recursului, aceasta a învederat că instanța de apel, nesocotind dispozițiile art. 5 C. proc. civ., a respins calea de atac formulată de către aceasta, ca neîntemeiată, considerând, în mod eronat, că aprecierea asupra cuantumului daunelor morale este un atribut exclusiv al instanței de judecată.

Însă, având în vedere că, la data producerii accidentului, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie era societatea B., era necesară aplicarea legii locului, respectiv a legii cehe, evenimentul rutier fiind încadrat în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995. Astfel, calculul recurentei-pârâte cu privire la cuantumul daunelor morale rezonabil a fi acordate a fost efectuat în conformitate cu dispozițiile legii cehe, acestea fiind mai clare în ceea ce privește stabilirea acestei sume, în baza unor criterii obiective.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, deși a precizat că suma nu era una definitivă, urmând a fi sporită în cazul înrăutățirii stării de sănătate a reclamantului, propunerea acesteia a fost respinsă ab initio de reprezentanții acestuia; de altfel, poziția acesteia nu a fost una de evitare a răspunderii civile.

În condițiile în care legiuitorul ceh a stabilit, printr-un sistem de punctaj, modalitatea de acordare a daunelor morale, instanța de judecată nu era nevoită să se pronunțe în cadrul unui vid legislativ, criteriile de determinare a cuantumului daunelor fiind prevăzute de legislația cehă. De altfel, recurenta-pârâtă a mai precizat că s-a conformat dispozițiilor instanței și a transmis traducerea Decretului nr. 440/2001, care indica punctajul pe baza căruia se face calculul daunelor morale în caz de accident, precum și punctajul și modul de calcul în cazul reclamantului.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că prima instanță i-a recunoscut reclamantului compensarea prejudiciului moral, interpretând eronat art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 440/2001. Deși instanța de apel a reținut că prima instanța a apreciat, în mod greșit, ca nefiind atributul acesteia de a stabili evaluarea prin punctaj a suferinței și a abilității diminuate de participare din plin la viața socială a reclamantului, a apreciat că întrucât normele legale cehe nu stabilesc cuantumul maxim al despăgubirii, este posibilă confirmarea hotărârii, deoarece art. 7 alin. (3) din Decret permite majorarea excepțională a acesteia.

Niciuna din instanțele de judecată nu a efectuat evaluarea propriu-zisă a suferinței și a abilității diminuate de participare din plin la viața socială a reclamantului, în conformitate cu Decretul nr. 440/2001, încât să se obțină valoarea de bază a dreptului de compensare.

Astfel, instanța de apel a menținut cuantumul compensației, stabilite în mod arbitrar de instanța fondului, fără ca hotărârea să fie justificată, iar o astfel de procedură este în contradicție cu principiile unui stat de drept democratic și cu ordinea de drept a Republicii Cehe.

Prin urmare, în aprecierea recurentei-pârâte, se impune casarea hotărârii instanței de apel, aceasta fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, prevederile Legii nr. 40/1964 și ale Ordinul nr. 440/2001 nefiind aplicate decât aparent. Astfel, instanțele au decis, arbitrar, în afara cadrului legal, motiv pentru care hotărârea este în contradicție cu normele de drept și principiile echității.

De asemenea, se arată că instanța de apel ar fi aplicat inconsecvent dreptul Uniunii Europene, întrucât nu a avut în vedere contextul extins al legislației care ar fi trebuit aplicate.

Soluția pronunțată, în opinia recurentei-pârâte, se abate de la funcția compensatorie, neputând avea caracterul unei sancțiuni, nerespectând cerința adecvării și proporționalității, potrivit jurisprudenței. Majorarea de către instanță a compensării nu ar fi trebuit să reprezinte decât un multiplu al despăgubirilor stabilite prin punctaj pentru evaluarea prejudiciului.

Recurenta invocă și jurisprudența instanței supreme și a instanței constituționale din Republica Cehă, precum și dispozițiile art. 13 și art. 303

0

din Legea nr. 89/2012-Noul C. civ.

La 24 septembrie 2020, reclamantul a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Totodată, acesta a formulat și recurs incident, invocând, în principal, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În esență, recurentul-reclamant a susținut că prin stabilirea daunelor morale au fost nesocotite dispozițiile art. 1.349, art. 1.381, art. 1.385, art. 1.391 și art. 1.531 din C. civ., sub aspectul încălcării dreptului la repararea integrală a prejudiciului, nefiind examinate toate argumentele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, referitor la cuantumul daunelor materiale, se contestă cuantumul stabilit și se susține că acestea nu pot fi dovedite exclusiv cu înscrisuri, ci cu orice mijloc de probă.

La 16 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare cu privire la recursul incident, prin care a invocat excepția nulității, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile formulate în susținerea căii de atac nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, în complet de filtru, constatând întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, acestea înțelegând să nu-și exercite dreptul de a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul principal declarat de pârâta B., precum și recursul incident declarat de reclamantul A. și a stabilit termen de judecată la 7 decembrie 2021, cu citarea părților, pentru când a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului incident.

Înalta Curte, verificând recursul incident declarat de reclamant, constată nulitatea acestuia, pentru următoarele considerente:

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității, sancțiune care intervine nu doar atunci când motivele lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sensul procedural, a recursului, ca în speță.

Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege pentru motivele expres și limitativ reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant își întemeiază în drept calea de atac pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. doar formal, nefiind dezvoltate argumente circumscrise acestor dispoziții de strictă interpretare.

Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reținute de instanță în justificarea soluției pronunțate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor pe motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de atac examinate, reclamantul nu face decât să reia întocmai cu privire la despăgubirile morale și materiale susținerile formulate în cuprinsul cererii de apel, dezvoltând împotriva deciziei atacate critici vizând exclusiv reevaluarea probatoriului și temeinicia soluției, deși s-au indicat motivele de nelegalitate menționate.

De asemenea, reiterându-se, ca atare, motivele prezentate în cuprinsul cererii de apel privind principiile răspunderii civile delictuale, nu se formulează nicio critică propriu-zisă la adresa deciziei instanței de apel care a constatat autoritatea de lucru judecat a sentinței în privința identificării dispozițiilor de drept material incidente litigiului pendinte și a aplicat, în consecință, legea străină.

Simpla reluare a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de fond și nu a hotărârii pronunțate în apel.

Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al reclamantului.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din instanța de prim control judiciar devolutiv.

Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și cum în cauză nu pot fi reținute nici motive de ordine publică, Înalta Curte va constata nulitatea căii extraordinare de atac, în temeiul art. 248 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate prin recursul pârâtei, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă își fundamentează calea extraordinară de atac prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legii străine incidente în cauză.

Preliminar, cu privire la cadrul judecății în calea extraordinară de atac, Înalta Curte reține că litigiul poartă asupra unei cereri de despăgubiri rezultate din accidentul de circulație produs în data de 10 august 2013 pe teritoriul Republicii Cehe, soldat cu rănirea gravă a reclamantului, dispozițiile de drept ceh fiind aplicabile rationae materie în ce privește răspunderea civilă.

Recurenta-pârâtă (societate de asigurare) nu contestă dreptul reclamantului la repararea prejudiciului moral, ca urmare a vătămărilor corporale suferite și a atingerii aduse integrității persoanei ce include suferințele fizice și psihologice.

Recurenta-pârâtă critică interpretarea și aplicarea greșită a normelor integrate regimului juridic al răspunderii civile, prin nesocotirea de către instanțele fondului a criteriilor obiective instituite prin Ordinul nr. 440/2001 emis de Ministerul Sănătății din Republica Cehă, care prevăd o limitare a acoperirii răspunderii, printr-o procedură de evaluare a compensării, în lipsa reperului legal stabilit, dată de valoarea de bază a dreptului de compensare, cuantumul daunelor morale fiind apreciat, în opinia recurentei-pârâte, în mod arbitrar.

Recurenta-pârâtă descrie modalitatea de evaluare a indemnizației de despăgubire care se efectuează de către medicul-expert, printr-un punctaj distinct alocat pentru suferințele cauzate de accident și pentru diminuarea abilităților victimei, conform anexelor actului normativ menționat anterior, cuantumul total stabilit fiind multiplicat cu o valoare financiară prestabilită, cu urmarea determinării valorii de pornire (de bază) a compensației.

Tot recurenta-pârâtă arată și că această valoare de bază poate fi majorată procentual de către medicul-expert și multiplicată de instanța sesizată cu cerere de despăgubire, dar numai în cazuri excepționale, justificate.

Contrar alegațiilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a validat criticile acesteia și a reținut eroarea primei instanțe, care apreciase că reperul legal al valorii de bază a compensației ar fi fost opțional și îi înlăturase în mod greșit toate apărările întemeiate pe dispozițiile Ordinului nr. 440/2001 privind evaluarea compensării pentru prejudiciul nepatrimonial, urmare a traducerii inexacte, în situația de excepție de la principiul iura novit curia, în care mijloacele de dovedire a conținutului legii străine au forță probantă juris tantum (până la dovada contrară).

Totodată, în ceea ce privește regulile de drept substanțial în stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța de apel a reținut că, astfel cum rezultă și din jurisprudența instanței supreme din Republica Cehă, același act normativ, prin dispozițiile art. 7 alin. (3) permite instanței abilitarea unei evaluări pentru cazurile excepționale, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte, despăgubirea nu este plafonată la valoarea stabilită prin formula de calcul prevăzută de Ordinul nr. 440/2001 și nici nu se impune legislativ o anumită limită a majorării despăgubirii stabilite de instanță, prin raportare la valoarea rezultată din aplicarea punctajului.

Interpretarea greșită a legii, la care face referire motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune ca textul legal incident speței să fie susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța să fi dat o interpretare neconformă sensului real al textului, ipoteză care nu se confirmă, criticile recurentei-pârâte nefiind fondate.

Astfel, deși nivelul despăgubirii de bază era alocat unui punctaj căruia îi corespundea o valoare fixă, instanței sesizate îi revenea sarcina de a interpreta aceste reglementări și de a corecta efectele unei aplicări rigide, recurenta-pârâtă recunoscând prin cererea de apel dreptul instanței de a aprecia cuantumul daunelor morale în echitate.

Astfel cum corect a reținut instanța de apel, dispozițiile art. 7 alin. (3) aplicate în stabilirea despăgubirilor pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, conținând o ipoteză nedeterminată, permiteau evaluarea în funcție de circumstanțele cauzei, a gravității, a consecințelor cu caracter permanent asupra sănătății, determinate prin compararea activității și a modului de viață al victimei înainte de deteriorarea stării de sănătate și după stabilizarea acesteia.

Or, recurenta-pârâtă nici nu a contestat, de-a lungul procesului, că posibilitățile reclamantului, urmare a prejudicierii grave a sănătății sale au fost în mod obiectiv limitate, în apel nefiind aduse critici criteriilor concrete avute în vedere de prima instanță la evaluarea daunelor morale și nici nu s-a susținut deturnarea acestora, prin cuantumul stabilit, de la scopul și finalitatea prevăzută de lege, în sensul lipsei justificării cauzale a prejudiciilor și a consecințelor acestora.

Contrar alegațiilor recurentei, interpretarea de catre instanța de apel a legii străine nu a fost în sensul de a se valida o pretinsă funcție sancționatorie, ci funcția compensatorie a despăgubirilor morale, în acord cu legea și interpretarea dată de instanțele naționale și de contencios constituțional la care se face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

Constatările instanței de apel au avut ca fundament dispozițiile art. 444 din Legea nr. 40/1964 C. civ. ceh care prevăd că prejudiciul de vătămare a sănătății se compensează sub formă de sumă unică pentru suferințele victimei și diminuarea abilității de participare din plin la viața socială.

Despăgubirea pentru durerile provocate și pentru dificultățile afirmării sociale, circumscrisă prejudiciului nepatrimonial, reprezintă, prin natura sa, o compensație pentru consecințele produse asupra activităților de viață ale celui afectat, pentru satisfacerea nevoilor sale vitale și sociale, ținându-se seama și de vârsta victimei la data producerii prejudiciului.

Intervenția instanței, în sensul evaluării compensației, este permisă de legislația cehă în cazurile excepționale, demne de o atenție specială, în care fie posibilitățile victimei de a se afirma în viață sunt semnificativ limitate ori integral pierdute, comparativ cu nivelul activităților practicate înainte de producerea prejudiciului, fie victima nu mai este capabilă să își poarte de grijă fără un alt sprijin exterior, premise în care instanța de apel a motivat că se încadrează reclamantul în vârstă de 27 ani, imobilizat la pat, cu paraplegie flască și sechele multiple, permanente.

Prin urmare, nu se poate reține aplicarea greșită a legii, în sensul unei incongruențe a normei juridice raportate la situația de fapt reținută de instanța de apel.

Nu sunt fondate nici criticile privind interpretarea greșită a dispozițiilor dreptului comunitar, potrivit jurisprudenței CJUE, Înalta Curte constatând că nu poate fi confundată legea străină cu instrumentele legislative emise de instituțiile Uniunii Europene.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în acest sens, că obligația de acoperire prin asigurarea de răspundere civilă a pagubelor produse de autovehicule unor terți - definită și garantată de normele Uniunii - este distinctă de întinderea despăgubirii acestor pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului, reglementată, în esență, de dreptul național (v.cauzele conexate C-22/12 si C-277/12).

În realitate, criticile recurentei-pârâte, în substanța acestora, nu susțin încălcarea unei norme de drept material care instituie un plafon de despăgubire, ci se contestă proporționalitatea compensației care, în acest context legislativ, trebuie să se păstreze într-o anumită corelare cu evaluarea prin punctaj a consecințelor individuale ale deteriorării sănătății și, în cazul unei majorări a acestora, la nivelul exprimării bănești prin comparare cu alte cauze similare pentru a-și păstra caracterul adecvat și rezonabil.

Or, instanța de apel și-a însușit toate aceste argumente de drept ale pârâtei, însă a reținut că, pe de o parte nu s-a indicat în cadrul motivelor de apel prin care s-a criticat cuantumul daunelor morale, valoarea despăgubirii stabilite printr-o evaluare medicală actuală a reclamantului, pentru ca pornind de la această valoare de bază să se poată verifica susținerile pârâtei privind caracterul disproporționat al despăgubirilor acordate de prima instanță.

Pe de altă parte, revizuindu-se probatoriul, în temeiul art. 479 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că evaluarea prejudiciului prin punctaj depusă de pârâtă - la care, oricum, nu se raportase prin cererea de apel - fiind efectuată cu caracter provizoriu, în perioada imediat următoare accidentului, nu putea constitui o bază de analiză a proporționalității despăgubirilor evaluate de prima instanță în urma unei expertize de specialitate.

În privința cadrului procesual al controlului judiciar devolutiv, stabilit potrivit principiului disponibilității, este de subliniat că pârâta s-a raportat la reperele legale într-un mod teoretic, fără precizarea limitelor aprecierii valorice a daunelor morale în cauză, lăsându-se, practic, la latitudinea instanței stabilirea cuantumului daunelor morale.

Simplele afirmații ale pârâtei din cererea de apel, de contestare a daunelor morale stabilite de prima instanță, fără a se raporta în calea de atac la o anumită valoare medie stabilită jurisprudențial ori la jurisprudența obligatorie, s-a apreciat, prin hotărârea atacată cu recurs, că nu erau suficiente pentru a se proceda la schimbarea sentinței, contrar susținerilor recurentei, sub aspectul nivelului despăgubirii, instanța de apel analizând exemplele invocate de practică judiciară.

Cu privire la argumentele privind necesitatea studiului practicii judiciare în materie, în privința evaluării subiective a instanței și a proporționalității despăgubirilor acordate, ceea ce reține instanța de apel este că nu s-a probat de către pârâtă trasarea unor delimitări extrem de precise, în sensul unei valori absolute a maximului despăgubirii, în situația particulară a reclamantului și de inexistență a posibilității de a mai reveni la viața anterioară accidentului.

Instanța de apel a verificat, deci, și dacă pe cale jurisprudențială s-au determinat valorile prejudiciului care ar constitui limitele marjei de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirii, cele trei exemple de jurisprudență la care s-a raportat pârâta în apel, inclusiv rezultatul unei înțelegeri amiabile a societății de asigurare cu persoanele prejudiciate într-un accident cu mai multe victime, în afara unui cadru jurisdicțional nefiind apreciate de natură să justifice reformarea hotărârii atacate.

Înalta Curte formulează observația că analiza instanței de control judiciar devolutiv ex lege a privit toate reperele de legalitate indicate în calea de atac, nefiind cazul unui refuz al aplicării legii străine ori al unei derobări de îndatoririle privind soluționarea cererii de apel, potrivit art. 5 C. proc. civ., în situația specială a aplicării legii străine pe teritoriul legii forului.

Instanța de apel a procedat la verificarea sentinței în limitele criticilor formulate de pârâtă, cu privire atât la interpretarea și aplicarea normelor de drept străin, cât și la temeinicia acesteia, respectiv a măsurii în care situația de fapt stabilită prin hotărârea criticată corespunde probelor administrate, fiind de observat și că pârâta nu a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 ori încălcarea unor norme de procedură care constituie legea procesuală a cauzei, care să poată fi încadrate, din oficiu, în acest motiv de recurs.

Recurenta-pârâtă, în calea extraordinară de atac, privind verificarea adecvării și proporționalității daunelor morale prin raportare la jurisprudență face trimitere și la dreptul național al instanței, argumente care nu pot fi primite.

Astfel, cunoașterea dreptului străin trebuie să fie certă și sistematic stabilită, nefiind permisă recurgerea la prezumția existenței unor similitudini cu principiile și dispozițiile din sistemul de drept național al instanței.

În acest sens, dispozițiile art. 2563 C. civ. statuează că în contextul interpretării și aplicării legii străine sunt incidente regulile de interpretare și de aplicare existente în sistemul de drept străin însuși.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că atâta timp cât în cauză s-a invocat aplicarea legii străine, instanța raportându-se la principiile de drept procesual civil român în materie, potrivit art. 14 alin. (2) C. proc. civ., pârâtei îi revenea obligația de a-și face apărările și probele atât asupra conținutului și interpretării legii de drept material aplicabile, cât și asupra fondului dreptului.

Înalta Curte constată că motivele de recurs nu au în vedere argumentele folosite de instanța de apel în fundamentarea respingerii apelului declarat de pârâtă.

Astfel, soluția a fost motivată, în esență, prin nedovedirea de către societatea de asigurare a reperelor pentru stabilirea daunelor morale invocate formal în calea de atac, respectiv a întinderii prejudiciului calculat în baza sistemului tabelar, prin evaluarea în puncte de către medicul-expert ori a unei jurisprudențe constante și consistente în cauze similare, constatare întemeiată pe dispozițiile art. 249 și 482 C. proc. civ. ce instituie sarcina probei titularului căii de atac, nefiind identificate, în aceste condiții, în limita criticilor din cererea de apel, potrivit art. 477 C. proc. civ., motive pentru a se proceda la schimbarea sentinței primei instanțe.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă, sub pretextul invocării dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material încearcă să repună în discuție modalitatea în care instanța de apel, respingând calea de atac, a interpretat probele administrate de pârâtă asupra fondului dreptului de despăgubire dedus judecății.

Stabilirea nivelului compensației de bază, de competența medicului-expert, forma obiectul probei, în sensul art. 250 C. proc. civ.

Or, posibilitatea conferită judecătorului prin art. 22 alin. (2) teza II din C. proc. civ., de a dispune administrarea probelor nu le degrevează pe părți de obligația de a propune probele de care înțeleg să se folosească pentru dovedirea apărărilor formulate, acest aspect rezultând din art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., care statuează că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a administra din oficiu probele pe care ele însele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

În privința rolului instanței, se impune a se sublinia că procesul civil fiind un proces al intereselor private, părțile au nu numai dreptul, dar și obligația de a-și proba apărările, cu privire la care judecătorul de fond al cauzei are o marjă de apreciere lăsată de lege în competența sa deplină.

Administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care permite remedierea oricărei nelegalități doar pe tărâmul dreptului substanțial.

Pârâtei nu i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme a avut posibilitatea extinsă de a-și formula apărări pe chestiunile invocate de instanță și de părți în legătură cu conținutul legii străine și al normelor de interpretare a celor de drept material, criticile formulate neavând legătură cu încălcarea dispozițiilor art. 2562 alin. (1) C. civ. privind stabilirea propriu-zisă a conținutului legii străine de către instanță și nici cu interpretarea, ci cu aplicarea acesteia în contextul procesual al cauzei.

Totodată, întrucât obiectul căii de atac este hotărârea pronunțată de instanța de apel asupra căreia este exercitat controlul judiciar, în sensul conformității cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 și art. 488 C. proc. civ., nu pot fi analizate criticile referitoare la motivarea necorespunzătoare a soluției primei instanțe privind stabilirea daunelor morale.

Astfel, chiar dacă prin decizia recurată se menține această hotărâre, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Înalta Curte reține că în considerentele hotărârii pronunțate de instanța de apel sunt explicate rațiunile avute în vedere la respingerea căii de atac formulate de pârâtă, legate de conținutul criticilor formulate de aceasta, de limitele judecății, precum și de evaluarea probelor administrate în susținerea apelului, elemente de natură să fundamenteze puterea de convingere și să excludă arbitrariul în aplicarea regulilor de drept incidente în cauză.

Recurenta-pârâtă invocă, fără a se proba în sensul art. 2562 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 483 alin. (3) și art. 492 C. proc. civ., pentru prima dată în recursul de față, faptul că ar fi incidente în cauză și dispozițiile art. 13 și art. 303

0

din Legea nr. 89/2012 (Noul C. civ. ceh), în sensul coerenței și al posibilității, a necesității alinierii, privind caracteristicile esențiale, a deciziei similare cu un alt caz juridic decis, dispoziții cu privire la care se pretinde că sunt incidente și în cauzele examinate potrivit reglementărilor juridice anterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Înalta Curte constată că în cazul în care recurenta-pârâtă, parte interesată, nu a supus atenției instanței de apel chestiunea incidenței acestor dispoziții legale, drept motiv de nelegalitate a sentinței, deși pârâta a beneficiat de asistență de specialitate, fiind reprezentată prin apărător ales și având posibilitatea efectivă de a invoca aplicabilitatea acestor norme, motivul circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este înlăturat, pentru încălcarea interdicției instituite prin dispozițiile ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte reiterează observația, din perspectiva regulii instituite prin dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., că analizei instanței de apel nu i-au fost supuse critici legate de stabilirea de către prima instanță a cuantumului despăgubirilor de natură să devină un folos material injust, prin deturnarea despăgubirii de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, cu referire la principiul îmbogățirii fără just temei.

Deși pârâta face în memoriul de recurs o prezentare a criteriilor care pot fi utilizate de instanță în dimensionarea corespunzătoare a despăgubirilor morale, inclusiv a principiului echității și a principiului nevoii sociale nu formulează critici propriu-zise de nelegalitate referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a unuia sau mai multora dintre aceste criterii enunțate teoretic, de natură a constitui obiect al controlului judiciar în recurs.

Pentru toate aceste argumente ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei B., ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul principal declarat de pârâta B. și va anula recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 16A/2020 din 15 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâta B., împotriva deciziei civile nr. 16A/2020 din 15 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Anulează recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 7 decembrie 2021.