ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 842/2021

Ședința publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 11.11.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR AUTO DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), cu citarea, în temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995, a numitului B., în calitate de intervenient forțat, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata: sumei de 200.000 Euro (900.000 RON), în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale ca urmare a accidentului de circulație produs în data de 30 august 2013; sumei de 20.000 RON, reprezentând cheltuieli materiale ca urmare a accidentului de circulație produs în data de 30 august 2013, și a sumei de 1.500 RON reprezentând prestație lunară, începând cu luna septembrie a anului 2013, până la sfârșitul vieții, precum și a cheltuielilor de judecată.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 901 din 27.03.2018, Tribunalul București, secția a

VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C., prin reprezentantul său de despăgubiri pe teritoriul României - D. S.A. și intervenientul forțat B., și a obligat pârâta la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta la 613 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Soluția instanței de apel

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1788/A din 30 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și apelanta-pârâtă C., prin reprezentantul său de despăgubiri pe teritoriul României D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 901 din data de 27.03.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul intervenient forțat B., și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro în echivalentul RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale, precum și a sumei de 135 RON daune materiale; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

II. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cât și pârâta D. S.A. - în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu trimitere spre rejudecare.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul- reclamant a criticat soluția instanței de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

S-a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. d) și lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 1391 alin. (1), art. 1385 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) din C. civ.

Astfel, recurentul a susținut că în determinarea cuantumului daunelor morale instanța nu a procedat la o analiză amplă a repercusiunilor evenimentului rutier din anul 2013, nesocotind atât criteriile jurisprudențiale, cât și dispozițiile Ordinului nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

A apreciat că regulile în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecințele negative suferite în plan fizic și moral, având în vedere importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială or, instanța de apel nu s-a raportat la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale.

Întrucât posibilitățile de viață familială și socială i-au fost restrânse semnificativ, recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel trebuia să dea eficiență principiului reparării integrale a prejudiciului și să oblige asigurătorul la plata sumei solicitate cu titlu de daune morale.

De asemenea, a criticat decizia recurată din perspectiva faptului că au fost încălcate dispozițiile art. 1385 alin. (4) C. civ., în sensul că nu s-a ținut cont de faptul că lucra în Italia de peste 20 de ani, unde câștiga un venit semnificativ, conform documentelor depuse la dosar.

Mai exact, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a nesocotit faptul că, după momentul producerii accidentului rutier, a fost privat de șansa de a mai pleca în Italia să muncească pentru a-și întreține familia.

Cu privire la cuantumul daunelor materiale a menționat că dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 prevăd, în mod clar, faptul că la stabilirea despăgubirilor trebuie avute în vedere cheltuielile de transport și cheltuielile efectuate cu tratamentul și spitalizarea, precum și cheltuielile efectuate pentru recuperare, achiziționarea de proteze, procurarea unor alimente suplimentare, însă instanța de apel a apreciat eronat că nu există legătură de cauzalitate între înscrisurile prezentate și prejudiciul material reclamat.

În acest sens, recurentul a relevat faptul că tranzacțiile de schimb depuse la dosar au fost efectuate de către fiul său, E., deoarece în momentele respective era imobilizat la pat și se afla în imposibilitate obiectivă de a efectua personal acele tranzacții.

Referitor la bonurile de benzină, a susținut că instanța de apel a apreciat, în mod nejustificat, că nu se poate reține că au legătură cu deplasările la spital, în condițiile în care, analizând datele inscripționate pe bonurile și chitanțele aferente combustibilului, se poate observa că acestea coincid cu perioadele de recuperare efectuate.

În opinia recurentului-reclamant, prestația periodică lunară a fost respinsă de către instanța de apel cu nerespectarea dispozițiilor art. 1386 C. civ., întrucât a arătat că i-a fost afectată capacitatea de muncă în totalitate, conform deciziilor medicale asupra capacității de muncă nr. 4291 din 07.12.2015 și nr. 3895 din 06.12.2017 depuse la dosarul cauzei.

Temeiul acordării acestei prestații periodice îl reprezintă principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul, potrivit căruia prin reparare se urmărește acordarea unei despăgubiri efective, principii care au fost nesocotite de către instanța de apel.

Mai mult decât atât, recurentul a relevat faptul că are nevoie în permanență de o persoană care să se ocupe de îngrijirea și supravegherea sa, deoarece se află în imposibilitate de a duce o viață normală, ceea ce este un prejudiciu indemnizabil.

De asemenea, a învederat că a înțeles să solicite acordarea prestației periodice lunare, avându-se în vedere că înainte de accident lucra în Italia cu contract de muncă, unde câștiga lunar un salariu de peste 1.000 euro, iar după accident a fost nevoit să renunțe la acel loc de muncă, existând la dosar documente care atestă împrejurarea că a lucrat mai mult de 20 ani în Italia cu contract de muncă.

Cu toate acestea, instanța de apel, contrar documentelor existente la dosarul cauzei și cu nesocotirea dispozițiilor legale, a dispus respingerea acestui capăt de cerere.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că instanța de apel nu a analizat probele administrate în prezenta cauză, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, deși, a evocat, la nivel teoretic, o parte dintre normele substanțiale și procedurale incidente, soluția pronunțată fiind nesusținută și pur formală.

A apreciat că instanța de apel nu a stabilit, în mod clar, situația de fapt, nu s-a raportat la totalitatea repercusiunilor evenimentului rutier și nu a determinat criteriile pentru acordarea daunelor morale, rezumându-se la a reține că "suma de 100.000 euro este suficientă pentru a acoperi prejudiciul moral cauzat reclamantului".

Ulterior, instanța de apel a reținut că "suma de 200.000 euro solicitată de apelantul-reclamant cu titlu de daune morale este nejustificat de mare în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant".

În acest context, recurentul a susținut că este vorba despre o limitare a raționamentului, ceea ce nu răspunde exigențelor unei motivări apte de a prezenta un raționament juridic propriu al instanței de apel, chemate să verifice legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe.

În concluzie, a arătat că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor din C. civ., indicate în cuprinsul cererii de recurs, astfel încât a pronunțat o hotărâre nelegală și nemotivată în ceea ce privește capetele de cerere vizând acordarea daunelor materiale și prestația lunară periodică.

Recurenta- pârâtă D. S.A., în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C. a criticat decizia recurată ca nelegală și netemeinică, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.., sens în care a invocat, în esență, următoarele motive:

O primă critică vizează nemotivarea hotărârii instanței de apel, potrivit exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. coroborat cu art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că motivarea hotărârii recurate reflectă fie împrejurarea că instanța de apel nu a stabilit corect situația de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii.

Or, așa cum, în mod constant, s-a statuat în jurisprudență, o asemenea situație face imposibilă chiar exercitarea controlului judiciar.

S-a arătat că hotărârea pronunțată în apel este nemotivată în ceea ce privește daunele morale acordate, atâta timp cât argumentele instanței nu au suport în starea de fapt.

De asemenea, recurenta- pârâtă a menționat faptul că instanța de apel nu a făcut referire, în motivarea deciziei, la necuplarea centurii de siguranță a victimei, situație în care s-ar fi putut reține incidența dispozițiilor art. 1371 C. civ.

A mai susținut faptul că legea nu oferă criterii obiective, însă art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 stipulează că, în caz de vătămare corporală a unei persoane, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În prezenta cauză, instanța de apel nu a făcut nici măcar o referire la jurisprudență, astfel încât nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care s-a considerat că suma de 100.000 euro este corespunzătoare și reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudența constantă a instanțelor.

Totodată, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a înlăturat nejustificat practica relevantă depusă la dosar, fără o motivare în acest sens (când raportarea la jurisprudența națională a devenit un criteriu legal prin inserarea lui în norma specială a art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011), raportându-se la o hotărâre unică, nerelevantă.

S-a arătat că nu există nicio hotărâre judecătorească în care să se fi acordat un cuantum așa de mare al daunelor morale pentru o singură victimă, fapt care demonstrează că instanța de apel, în loc să se raporteze la jurisprudența națională (de regulă, la medie) a creat un precedent judiciar nou.

Deși, instanța de apel nu a împărtășit justificarea și motivarea judecătorului fondului la acordarea daunelor morale în cuantum de 150.000 euro și a motivat corect netemeinicia și nelegalitatea respectivelor considerente, aceasta a redus cuantumul daunelor morale doar cu suma de 50.000 euro.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de recurs urmează a constata că există motive străine de natura cauzei și faptul că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, ceea ce împiedică efectuarea controlului de legalitate.

În susținerea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat faptul că soluția instanței de apel este greșită, deoarece au fost interpretate eronat mai multe norme legale și nu s-au observat regulile privind concursul dintre norma generală și norma specială.

A arătat că instanța de prim control judiciar nu a avut în vedere criteriile legale la momentul la care a stabilit despăgubirile, încălcând astfel dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

De asemenea, recurenta- pârâtă apreciază că instanța de apel a nesocotit și jurisprudența CEDO, în sensul că nu a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză (nici măcar a victimei, care nu conștientizează și nu se bucură de aceasta), fiind nerezonabilă și artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect care este de natură a încălca și principiul nediscriminării (în materie de reparație, axată pe calitatea persoanei care face plata).

În cauză dedusă judecății, susține aceasta, este ușor de observat faptul că instanțele devolutive nu s-au raportat deloc la jurisprudența relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective, fără a fi avute în vedere deciziile invocate de pârâtă în apărare.

Cu toate că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse integrității corporale a unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, acesta trebuie să aibă în vedere și anumite criterii obiective, printre care și necesitatea acoperirii prejudiciului în mod just, dar echitabil și echilibrat, aspect subliniat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit.

Or, în speță, instanțele anterioare nu au oferit suficiente criterii de natură a justifica valoarea extrem de mare (100.000 euro), acordată cu titlu de daune morale pentru o persoană care totuși este, în prezent, recuperată, iar, pe de altă parte, nu au oferit nici elemente concrete care să înlăture orice dubiu cu privire la faptul că acest cuantum al daunelor morale nu constituie, în realitate, o îmbogățire fără justă cauză.

Pentru toate aceste argumente, recurenta-pârâtă a conchis în sensul că decizia Curții de Apel București este dată cu aplicarea greșită a legii și nemotivată.

În fine, recurenta-pârâtă a susținut că este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a precizat că acțiunea reclamantului este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar o astfel de răspundere nu poate privi decât pe conducătorul auto (chemat în judecată ca pârât).

În opinia sa, temeiul juridic, în baza căruia asigurătorul putea fi chemat în judecată este răspunderea civilă contractuală.

A mai arătat că asigurătorul nu are calitate procesuală pasivă în cererea de răspundere civilă delictuală, răspundere în baza căreia este motivată sentința primei instanțe.

De altfel, excepția lipsei calității procesuale pasive, fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie, poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, chiar direct în recurs, potrivit art. 248 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a opinat că judecătorul fondului trebuia, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., să pună în discuția contradictorie a părților, calificarea juridică corectă a cererii și calitățile procesuale ale persoanelor chemate în judecată, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât această chestiune a constituit, totodată, un motiv de apel de ordine publică.

Întrucât instanța de apel a trecut peste această chestiune și, mai mult decât atât, a motivat soluția pe temeiul răspunderii civile contractuale, recurenta- pârâtă susține că a fost schimbată cauza cererii de chemare în judecată direct în apel, din inițiativa instanței, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ. și, prin urmare, încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ. atrage nulitatea deciziei recurate, fiind vorba despre o nulitate necondiționată de vătămare, conform art. 176 pct. 6 din același cod.

Apărarea formulată în cauză

Recurența-pârâtă D. S.A. în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, înregistrată la data de 09 martie 2020, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul, și, în subsidiar, ca nefondat.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursurilor

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 01 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți, iar prin încheierea din 11 februarie 2021 recursurile au fost admise în principiu, fiind acordat termen pentru judecata acestora pe fond.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept invocat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, și, dat fiind că acestea conțin critici comune, urmează a fi analizate împreună.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat prin ambele recursuri- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanța de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat susțin recurentul- reclamant și recurenta- pârâtă.

De asemenea, se reține că nemulțumirea recurenților valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezultă din faptul că instanța de apel nu ar fi analizat criticile formulate în apel cu privire la probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ... Dacă argumentele și probele administrate de către părți au format convingerea instanței de apel în sensul soluției adoptate, și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta nu conține nici motive contradictorii sau străine de natura cauzei, în sensul arătat de recurenți, instanța de apel prezentând în mod logic argumentele în temeiul cărora a apreciat că daunele morale în sumă de 100.000 euro, în echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plății acordate recurentului- reclamant A., reprezintă o reparație echitabilă și proporțională a prejudiciului suferit.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenței date, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speță, hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, în fapt și în drept, atât prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât și prin prisma jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea de Apel București a analizat toate criticile formulate de părți prin cererile de apel, cu privire la cuantumul daunelor materiale și morale acordate de către prima instanță. Din considerentele deciziei rezultă fără echivoc faptul că instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor materiale acordate reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., prin analizarea fiecărei probe în parte (înscrisuri și declarații de martor), corelarea logică a acestora și coroborarea probatoriilor, după cum rezultă din motivarea deciziei.

În ceea ce privește stabilirea valorii despăgubirilor morale, contrar celor susținute de recurenți, se constată că instanța de apel s-a raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, reținând că daunele morale acordate de către instanța de apel au fost stabilite concret, printr-o analiză atentă a împrejurărilor cauzei, și cu respectarea criteriilor generale și jurisprudenței în materie.

În acest sens, curtea de apel a făcut o analiză proprie a probelor și o reevaluare a prejudiciului suferit de recurentul-reclamant, precum și a sumelor care pot să conducă la o reparare a acestuia, astfel încât între despăgubire și prejudiciu să existe un raport rezonabil de proporționalitate, fără a se ajunge la situația îmbogățirii fără just temei, având în vedere suferințele încercate de către reclamant.

Așa fiind, instanța de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate și netemeinicie invocate de apelanți și și-a prezentat argumentele care au justificat soluția sa de reapreciere a cuantumului prejudiciului material și moral.

Împrejurarea că recurenții nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susțin, și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale vor fi respinse.

Instanței de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare în expunerea considerentelor care susțin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral fiind argumentată printr-o expunere clară și convingătoare, reținându-se că, nu se poate nega suferința ce a fost pricinuită reclamantului, însă cuantificarea daunelor morale se determină prin apreciere, ca urmare a aplicării în speță a criteriilor fundamentale în materie, consacrate de doctrină și jurisprudență.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanțe răspunzând argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind, astfel, identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

Analizând, în continuare, recursurile, în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenții contestă cuantumul despăgubirilor acordate de către instanța de apel în ce privește daunele morale stabilite.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru evaluarea prejudiciului moral. Așadar, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată, include o doză de aproximare, dar are la bază o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Din această perspectivă, în vederea acordării daunelor morale, Înalta Curte reține că în mod corect a argumentat instanța de apel că în lipsa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea trebuie stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de victime, importanța valorilor lezate, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură le-au fost afectate situația familială, socială și profesională.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurentul-reclamant îl consideră insuficient, ori, dimpotrivă, recurenta-pârâtă, împovărător și prea mare, Înalta Curte reține că spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentului-reclamant urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferință suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Criticile formulate de recurenți sunt nefondate, având în vedere că prin considerentele deciziei, instanța a argumentat soluția de acordare a despăgubirilor morale, soluție în sprijinul căreia a avut în vedere consecințele suportate de reclamant în plan personal, social și psihologic și, nu în ultimul rând, a avut în vedere criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criteriu consacrat, de asemenea, pe cale jurisprudențială.

Înalta Curte reamintește că pentru a-și păstra caracterul de satisfacție echitabilă, despăgubirile acordate pentru daune morale trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat sau le va îndura terța persoană păgubită.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că la stabilirea cuantumului despăgubirilor este necesar să se țină cont de importanța valorilor morale lezate și de tulburările care au afectat calitatea vieții reclamantului pe o perioadă de timp îndelungată. Totodată, s-a avut în vedere faptul că acordarea unor sume de bani cu titlu de daune morale nu poate fi disociată de contextul economic și social în care părțile vătămate se află, ținând cont de faptul că aceasta nu trebuie să reprezinte o sursă de modificare substanțială a nivelului de trai, în caz contrar scopul avut în vedere de către legiuitor pentru acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale putând fi deturnat de la finalitatea sa.

Nu există limite minime sau maxime cu privire la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimelor, legiuitorul lăsând posibilitatea instanțelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ținând cont de criteriile jurisprudențiale: vârsta victimei, natura și intensitatea leziunilor, consecințele negative fizice, psihice și sociale, posibilitățile de recuperare, existența prejudiciului estetic, etc.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate în cauză, însă, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat la o evaluare în abstract a acestora, ci a avut în vedere dispozițiile art. 24 alin. (2) și art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În acest sens, curtea de apel a aplicat la situația de fapt din cauza dedusă judecății, rezultată din ansamblului probator administrat, criteriile care stau la baza stabilirii nivelului daunelor morale în astfel de situații, consacrate de jurisprudența din România, în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilind cuantumul despăgubirilor în raport de aceste principii generale.

În mod constant, prin jurisprudență, s-a decis că daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Pe de altă parte, referitor la daunele morale solicitate ca urmare a unor accidente de circulație, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au avut victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Așadar, un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Pe de altă parte, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică, procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor privată, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Este o certitudine faptul că leziunile cauzate persoanei vătămate și intervențiile chirurgicale suferite de aceasta în vederea recuperării sale au produs o suferință fizică și psihică considerabilă și au împiedicat-o să-și desfășoare viața cotidiană în aceleași condiții ca și înainte de accident.

Însă, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a avut în vedere criteriile de apreciere a daunelor morale, așa cum au fost dezvoltate în jurisprudența instanțelor naționale și europene și în doctrină, cu trimitere la dispozițiile legale mai sus citate. Totodată, a indicat, prin raportare la cazul persoanelor care au suferit un prejudiciu din cauza unui accident de circulație, care sunt vătămările produse acestora, instanța făcând referire în considerentele hotărârii atacate la probele administrate în cauza de față.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, instanța de apel a analizat toate motivele și argumentele invocate de părți, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care conduc la soluția pronunțată, iară motivele reținute nu sunt contradictorii. Hotărârea pronunțată răspunde exigenței impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale și de a examina efectiv aspectele esențiale care îi sunt supuse aprecierii.

În fine, în ce privește ultima critică din recurs formulată doar de către recurenta- pârâtă D. S.A. și întemeiată pe pct. 5 art. 488 C. proc. civ.., Înalta Curte reține, de asemenea, că este nefondată.

În acest sens, Înalta Curte reține că între victima accidentului rutier și persoana responsabilă de producerea acestuia, respectiv, asiguratul de răspundere civilă (intervenientul forțat - în speță, B.), s-a născut un raport juridic de natură delictuală.

Pe de altă parte, între societatea de asigurare - recurenta- pârâtă S.C. D. S.A. în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C. în speță- și intervenientul forțat s-au stabilit raporturi de natură contractuală (contractul de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie), iar victimele accidentului de circulație au dobândit acțiune directă împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în temeiul legii.

Prin urmare, în speță, se pun în discuție raporturi juridice de natură complexă, însă, temeiul juridic al răspunderii asigurătorului este de natură contractuală, pe de o parte, și de natură legală, pe de altă parte, întrucât legea însăși dă dreptul persoanei prejudiciate prin accidentul de circulație auto să se îndrepte direct împotriva asigurătorului, deși între cele două părți nu există convenție.

Față de acestea, Înalta Curte constată că nici critica recurentei-pârâte prin care pretinde încălcarea astfel a regulilor de procedură la pronunțarea deciziei instanței de apel, nu este fondată.

În plus, analizând critica formulată de recurentul-reclamant, vizând prestațiile periodice solicitate și respinse de instanța de apel, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată.

Contrar celor susținute de recurent, în mod legal acestea nu au fost acordate, instanța de apel aplicând corespunzător dispozițiile art. 1386 alin. (3), art. 1387 și art. 1388 C. civ.

Într-adevăr, în condițiile în care, în urma leziunilor suferite, acesta a fost încadrat în gradul I de invaliditate, cu consecința pierderii totale și definitive a capacității de muncă este evident caracterul cert și continuu al prejudiciului, care îl îndreptățește la primirea unei prestații periodice lunare, calculate de la data producerii riscului asigurat, și până la încetarea stării de nevoie.

Însă, aceste prestații periodice nu se plătesc în mod automat, ci, așa cum dispune textul legal arătat, "(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.", condiție neîndeplinită în speță de recurentul- reclamant.

Soluția instanței de apel este în concordanță și cu dispozițiile art. 49 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, incident în speță, conform căruia, sumele stabilite cu titlu de prestații periodice în condițiile prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacității de muncă, dacă sunt probate cu documente fiscale și ținându-se seama de deciziile de pensionare, certificatele medicale și de alte dovezi care stabilesc aceste situații, cu respectarea limitelor de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă D. S.A., în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C., ca nefondate.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta D. S.A., în calitate de reprezentant pe teritoriul României al C. împotriva deciziei civile nr. 1788/A din 30 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2021.