ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 979/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.12.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 11474/23.11.2017 emise de pârât solicitând admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 11474/23.11.2017 și obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 RON în vederea acoperirii prejudiciului patrimonial și nepatrimonial suferit ca urmare a implicării în accidentul rutier din data de 17.05.2012, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2688 din 08 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, a fost anulată decizia atacată și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 23.000 RON daune materiale și morale. A fost respinsă cererea pentru diferența până la plafon, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și respingerea contestației formulate de intimatul-reclamant, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului a prezentat situația de fapt și a arătat că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea disp. art. 12, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 din Norma nr. 16/2015 și art. 132 alin. (1) C. pen.

A susținut că motivarea instanței de fond este neîntemeiată, întrucât în practica judiciară și în doctrină s-a apreciat că împăcarea părților produce efecte dacă este totală și necondiționată, acestea fiind două dintre condițiile pe care actul bilateral al împăcării trebuie să le îndeplinească. Aceste condiții reclamă faptul că împăcarea nu trebuie să fie afectată de condiția reparării prejudiciului, să nu fie parțială cu privire la aspectul penal sau civil al procesului. Împăcarea părților este totală atunci când are în vedere stingerea conflictului dintre părți, atât sub aspect penal, cât și civil.

Recurenta a mai arătat că prin rezoluția de încetare a urmăririi penale, organul de urmărire penală a verificat tocmai întrunirea acestor condiții ale împăcării, iar persoana vătămată, nemulțumită de rezoluția procurorului, avea posibilitatea formulării unei plângeri conform art. 278

1

din vechiul C. proc. pen.. Întrucât intimatul reclamant nu a contestat soluția procurorului în ce privește legalitatea constatării intervenirii împăcării, soluția procurorului are caracter definitiv.

Împăcarea reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală a infractorului, dar și răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune. În consecință, înlătură însuși dreptul acestuia de a formula o acțiune civilă pe cale separată. În plus, numai în condițiile în care se pune problema răspunderii persoanei asigurate (inculpat în dosarul penal) intervine posibilitatea acestuia de a opune asigurarea obligatorie de răspundere civilă și, în consecință, atragerea răspunderii asigurătorului.

O altă critică adusă sentinței vizează obligarea directă a Fondului la plata unor sume de bani, fiind încălcate atribuțiile date exclusiv în sarcina Comisiei speciale din cadrul Fondului. În acest sens recurentul a invocat disp. art. 12 alin. (4) din Legea nr. 215/2015, art. 20 din Norma nr. 16/2015, art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, din care rezultă, fără echivoc, faptul că doar comisia specială are atribuții în soluționarea cererilor de plată și că în mod greșit prima instanță a obligat pârâtul la plata unor sume de bani impunându-se, în cazul în care este înlăturată apărarea referitoare la împăcarea părților, reluarea procedurii administrative și analiza de către Fond a cererii de plată.

Recurentul a invocat, de asemenea, art. 16 din Norma sus menționată precizând că instanța de fond, în aprecierea întinderii despăgubirilor, s-a raportat la o hotărâre civilă care nu este definitivă, fiind lipsită de efecte juridice. A mai arătat că nu are vreo obligație comună cu un asigurător, drepturile și obligațiile celor două persoane juridice neavând aceeași cauză, Fondul nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului, iar între Fond și persoanele titulare ale unor contracte de asigurare nu există raporturi juridice. Fondul, ca schemă de protecție în domeniul asigurărilor, este înființat ca instituție de drept public pentru a asigura acordarea de despăgubiri/indemnizații, potrivit condițiilor prevăzute de lege.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, apărările din întâmpinare și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin Decizia nr. 11474/23.11.2017, pârâtul a respins cererea de plată formulată de reclamant reținând că în data de 17.05.2012 a avut loc un accident de circulație din culpa comună a conducătorului auto și a reclamantului, soldat cu vătămarea reclamantului. La data respectivă, autovehiculul era asigurat la S.C. B. S.A., fiind deschis dosar de daună.

Cererea de plată a fost respinsă întrucât conform Rezoluției de încetare a urmăririi penale emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași la data de 7.10.2012, prin manifestarea de voință a părților a intervenit împăcarea părților, în temeiul art. 132 alin. (1) C. pen. aplicabil. Conform acestor dispoziții, împăcarea părților înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. Pe cale de consecință, după renunțarea la pretenții prin stingerea acțiunii civile din dosarul penal, nu se poate reveni asupra renunțării prin formularea unei noi acțiuni pe cale civilă față de asigurător, întrucât răspunderea asigurătorului și, implicit, răspunderea FGA poate fi antamată doar în situația în care subzistă răspunderea asiguratului pentru care, în baza poliței RCA, există o răspundere contractuală pentru prejudiciul produs din culpa asiguratului. În cazul de față, răspunderea civilă a asiguratului nu mai există după stingerea acțiunii civile ca urmare a împăcării dintre persoana vătămată și asigurat.

Instanța de fond a admis acțiunea prin care s-a solicitat anularea deciziei FGA reținând că prin sentința civilă nr. 832/2015 pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în sensul acordării sumei de 3000 RON daune materiale și 20.000 RON daune morale, reținându-se răspunderea asiguratului RCA și a asigurătorului său B. S.A., acum în faliment.

A apreciat instanța că există un drept de creanță al reclamantului doar pentru suma de 23.000 RON, daune materiale și morale, suma inițial stabilită de Tribunalul Iași, fiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Lege, a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

În speță, a existat o culpă concurentă a creditorului de asigurări (persoană păgubită) cu cea a asiguratului RCA la S.C. B. S.A., după cum s-a reținut din probele administrate la fond, în dosarul nr. x/2014. Pârâta B. S.A. a renunțat prin întâmpinare la invocarea existenței împăcării părților în dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași. În plus, raportul de expertiză extrajudiciară a confirmat culpa comună a pietonului-reclamant (minor) cu cea a șoferului, coroborându-se probele cu aspectele reținute de Tribunalul Iași pentru a conchide că există elementele unei răspunderi delictuale, reclamantul fiind creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015. În schimb, în cauză nu se poate cuantifica exact valoarea pagubelor materiale și morale, optându-se pentru însușirea calculului efectuat de Tribunalul Iași în cauza 3313/99/2014, prin sentința nedefinitivă.

Prin reducere la absurd, dacă s-ar refuza reclamantului dreptul de despăgubire în temeiul Legii nr. 213/2015, pe baza unei împăcări în procesul penal, pe care B. a renunțat să o mai invoce, atunci s-ar crea o inechitate, fiindcă reclamantul ar rămâne prejudiciat prin traumatismele suferite și nedespăgubit în nicio modalitate financiară.

Pe de altă parte, o plată a unui cuantum superior sumelor constatate de Tribunalul Iași nu ar avea temei concret și legal, pentru că reclamantul nu își poate cuantifica/proba exact prejudiciul, martorul C. și chitanțele depuse în dosarul nr. x/2014 conducând la valoarea de 6000 RON daune materiale, reduse la 50% de Tribunal pe temeiul culpei comune. Daunele morale de 40.000 RON, evaluate judiciar de Tribunalul Iași, au fost de asemenea supuse procentului de 50% de reducere ca urmare a culpei comune. Curtea consideră că raportat la eveniment, traume psihice și zile de îngrijiri medicale, acestea ar putea fi considerate corespunzătoare, dar lipsesc cu adevărat criteriile concrete de stabilire a valorii lor efective.

Prima critică adusă sentinței are în vedere împrejurarea că împăcarea reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală a infractorului, dar și răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune. În consecință, înlătură însuși dreptul acestuia de a formula o acțiune civilă pe cale separată. În plus, numai în condițiile în care se pune problema răspunderii persoanei asigurate (inculpat în dosarul penal) intervine posibilitatea acestuia de a opune asigurarea obligatorie de răspundere civilă și, în consecință, atragerea răspunderii asigurătorului.

Critica nu poate fi reținută având în vedere că potrivit art. 132 (în prezent art. 159 C. pen.) "Împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței."

Înalta Curte constată că răspunderea asigurătorului nu este înlăturată de faptul că urmărirea penală împotriva învinuitului (șoferul autoturismului implicat în accident) a încetat ca efect al împăcării părților.

În acest sens are în vedere dispozițiile Ordinului CSA nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aplicabil în cauză în raport cu data producerii accidentului rutier - 17.05.2012, care la art. 27 reglementează cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, printre acestea nefiind inclus cazul în care intervine împăcarea între persoana vătămată în accident și conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului. Mai mult, același ordin stabilește la art. 46 pct. 1 că "În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă dacă, potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților."

Rezultă așadar că împăcarea părții vătămate cu învinuitul în procesul penal nu este relevantă în privința răspunderii asigurătorului RCA al autoturismului condus de învinuit față de daunele provocate de autorul accidentului.

Împrejurarea că prin rezoluția parchetului se constată că partea vătămată s-a împăcat total și necondiționat cu învinuitul are relevanță doar cu privire la latura penală a dosarului penal și nu sub aspectul răspunderii asigurătorului RCA, potrivit reglementării sus menționate.

În cauză este relevantă și Decizia nr. 1 din 28 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în care se menționează că în cazul producerii unui accident de circulație prin care s-a cauzat un prejudiciu pentru care era încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din C. civ., a celui care, prin fapta sa, a produs efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.

Prin urmare, nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a recursului împrejurarea că intimatul reclamant nu a contestat soluția procurorului în ce privește legalitatea constatării intervenirii împăcării, soluția procurorului având caracter definitiv. În consecință, critica referitoare la greșita aplicare a disp. art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 132 alin. (1) C. pen. nu este fondată.

Cea de-a doua critică adusă sentinței vizează obligarea directă a Fondului la plata unor sume de bani, susținându-se că au fost încălcate atribuțiile date exclusiv în sarcina Comisiei speciale din cadrul Fondului, cu privire la soluționarea cererilor de plată. În cadrul acestei critici, recurentul a invocat disp. art. 12 alin. (4) din Legea nr. 215/2015, precum și disp. art. 20 din Norma nr. 16/2015, dispoziții care condiționează plata indemnizațiilor/despăgubirilor către creditorii de asigurări, de aprobarea dată de comisia specială.

Critica este nefondată din moment ce această comisie s-a pronunțat asupra cererii de plată depuse de intimatul reclamant, prin decizia contestată fiind exprimat un refuz nejustificat de soluționare a cererii de plată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004, ceea ce permite instanței de contencios administrativ în prezentul litigiu să procedeze la soluționarea pe fond a cererii de plată.

Aceasta cu atât mai mult cu cât cuantumul despăgubirilor materiale și morale acordate intimatului reclamant a fost stabilit în cadrul unui proces civil, în urma administrării unui probatoriu complex, fiind pronunțată sent. nr. 832/2015/civ din 26.11.2015 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, prin care a fost obligată S.C. B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 3.000 RON cu titlu de daune materiale și suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale.

Este adevărat că la data de 13.06.2016 Curtea de Apel Iași a constatat suspendarea de drept a apelului declarat împotriva acestei sentințe, în temeiul art. 262 alin. (4) și art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în raport cu împrejurarea că S.C. B. S.A. se află în procedura falimentului.

Dar acest fapt nu este de natură să susțină critica recurentului pârât FGA în condițiile în care, potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ., când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. Acest text de lege consacră autoritatea de lucru judecat provizorie atunci când hotărârea e supusă apelului sau recursului și funcționează până la respingerea căii de atac împotriva căii de atac exercitate împotriva hotărârii.

Instanța de fond a făcut referire la sentința anterior menționată și a argumentat soluția de obligare a pârâtului la plata daunelor în cuantumul fixat de instanța de judecată în procesul civil.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare invocat de recurent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2688 din 08 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 februarie 2021.