ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6902/2020

Ședința publică din data de 17 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21.12.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea în totalitate a deciziei nr. 11704/28.11.2017 și obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 5000 RON.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 2382 din 22 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea reclamantului, a fost anulată Decizia FGA nr. 11704/28.11.2017 și obligat pârâtul FGA să soluționeze cererea de plată nr. x/08.12.2016 (29.11.2016-data poștei) pe fond. a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 350 de RON, cheltuieli de judecată și a fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând casarea sentinței atacate și, ulterior rejudecării, respingerea acțiunii.

În motivarea căii de atac, recurentul a expus critci ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând sentința atacată, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în totalitate a deciziei nr. 11704/28.11.2017 și obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 5000 RON.

Prin sentința atacată, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului, a fost anulată Decizia FGA nr. 11704/28.11.2017 și obligat pârâtul FGA să soluționeze cererea de plată nr. x/08.12.2016 (29.11.2016-data poștei) pe fond. a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 350 de RON, cheltuieli de judecată, acțiunea fiind respinsă în rest, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea de plată nr. x/08.12.2016 (29.11.2016-data poștei), reclamantul a solicitat pârâtului plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma accidentului de circulație produs din culpa conducătorului auto cu nr. x, asigurat RCA cu polița nr. x emisă de B. S.A.

Prin Decizia nr. 11704/28.11.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a fost respinsă cererea de plată, ca tardivă.

Curtea de apel a constatat că actul administrativ a fost emis cu încălcarea legii.

Astfel, în ceea ce priveșțe tardivitatea formulării cererii, judecătorul fondului a reținut că potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cererea de plată se poate depune la Fondul de Garantare a Asiguraților în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Problema care se pune în cauză este de a stabili dacă termenul de depunere a cererii a curs de la dara rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment- 28.04.2016- (după cum pretinde pârâtul) sau de la rămânerea definitivă a ordonanței (emise la 01.09.2016) prin care a fost clasată cauza privitoare la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă de către conducătorul auto cu nr. x, asigurat RCA cu polița nr. x emisă de B. S.A. (după cum pretinde reclamantul).

În vederea tranșării acestei chestiuni, preliminar, prima instanță a reținut că, astfel după cum rezultă din cuprinsul referatului de urmărire penală, în cadrul dosarului de urmărire penală reclamantul s-a constituit parte civilă, la data de 12.09.2015, dorind să fie despăgubit pentru daunele ce i-au fost pricinuite prin accidentul rutier.

Or, astfel după cum rezultă din dispozițiile art. 27 alin. (1) C. proc. pen., interpretat per a contrario, odată aleasă calea procesului penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune, persoană vătămată nu are opțiunea unei căi paralele pentru obținerea despăgubirii. Cu titlu de excepție, calea civilă poate fi exercitată dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă acesta a încetat fără ca acțiunea civilă să fi fost exercitată.

Prin urmare, instanța fondului a reținut că atât timp cât procesul penal se afla în derulare, reclamantul constituit parte civilă în cadrul acestuia, nu era îndreptățit să exercite acțiune civilă împotriva asiguratorului și implicit nici cerere de plată la pârâtul F.G.A., responsabil cu garantarea plății despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatorie, în contextul falimentului asigurătorului. Astfel, la data de 28.04.2016 (data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment) exista un impediment legal care împiedica reclamantul să se adreseze pârâtului cu cerere de plată.

În aceste condiții, se constată că în mod nelegal pârâtul a reținut că termenul de introducere a cererii de plată a curs de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului, câtă vreme prescripția nu curge împotriva celui care nu a putut acționa ("contra non valentem agere non currit praescriptio,,).

Din contră, data de la care curgea termenul de exercitare a cererii de plată era cea a rămânerii definitive a ordonanței de clasare, act care a pus capăt procesului penal, fără a soluționa chestiunea despăgubirii pretinse de reclamant.

Pe cale de consecință, instanța de fond a constatat că, în mod legal, a fost reținută tardivitatea cererii de plată.

Admiterea acțiunii a fost doar parțială întrucât consecința nelegalității Deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. Chiar dacă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanței de contencios să reformeze decizia administrativă, instanța de fond a apreciat că aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească. Or, în speță, această situație nu se regăsește. Aceasta întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de parte, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii tardivității cererii de plată.

Referitor la pretențiile având ca obiect daune morale, instanța fondului a reținut că reclamantul nu a probat pretinsul prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată, deși sarcina probei în acest sens, îi revenea, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, simpla soluție de anulare a deciziei și de obligare a pârâtului la soluționarea cererii de plată, în cazul concret, reprezintă o satisfacție echitabilă acordată reclamantului pentru vătămarea produsă prin actul nelegal.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, față de dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtului, instanța de fond l-a obligat pe acesta să plătească reclamantului suma de 350 de RON, cheltuieli de judecată (din care 50 de RON, taxă judiciară de timbru și 300 de RON, onorariu avocațial, achitat de reclamant, astfel cum rezultă din ordinul de plată depus la fila nr. x de la dosarul cauzei).

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 27 alin. (1) din C. proc. pen., în sensul că acestea nu ar fi permis intimatului-reclamant, constituit parte civilă în procesul penal, să formuleze cerere de plată în temeiul prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte are în vedere că prevederile menționate ale C. proc. pen., interpretate per a contrario, stipulează imposibilitatea părții vătămate, constituite parte civilă în procesul penal, de a se adresa instanței civile pentru repararea prejudiciului. Dat fiind că aceste prevederi instituie o limitare a dreptului de acces la justiție, nu pot fi considerate altfel decât ca având un caracter de excepție și, în consecință, trebuie interpretate restrictiv (exceptio est strictissimae interpretationis). Ca urmare, interdicția de formulare a acțiunii civile în fața instanței civile nu poate fi extinsă la cererea de plată ce trebuie adresată FGA potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de textul legal menționat este un termen de decădere, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, aceste momente fiind stabilite de lege în mod limitativ. Potrivit dispozițiilor art. 2548 alin. (1) din Noul C. civ., termenul menționat nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare și, ca urmare, nu prezintă relevanță aprecierile instanței de fond cu privire la neînceperea cursului termenului de prescripție.

În consecință, Înalta Curte apreciază drept legală respingerea ca tardivă a cererii de plată prin decizia atacată, atâta timp cât cererea a fost formulată după expirarea termenului de 90 de zile calculat potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Va obliga intimatul la 100 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurent, reprezentând contravaloarea taxei de timbru aferente cererii de exercitare a căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2382 din 22 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Respinge acțiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Obligă intimatul la 100 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurent.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 decembrie 2020.