ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3486/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 8 mai 2017 și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare al Asiguraților a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 5461/21.04.2017 emisă de pârât, respectiv anularea art. 2 al dispozitivului acesteia, obligarea pârâtului la plata sumei de 6996,29 RON cu titlu de despăgubire și la plata dobânzii legale aferente sumei de 6996,29 RON începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 5094 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare A Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 5094 din 20 decembrie 2017 a declarat, la data de 15 octombrie 2018, recurs reclamantul A. care, apreciind hotărârea atacată drept nelegală și netemeinică, a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., admiterea recursului și în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării parțiale a Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 emisă de pârât, respectiv a art. 2 al dispozitivului acesteia, obligarea pârâtului la plata sumei de 6996,29 RON cu titlu de despăgubire și la plata dobânzii legale aferente sumei de 6996,29 RON începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului. În susținerea căii de atac promovate, recurentul arată, dintr-o primă perspectivă, că nelegalitatea hotărârii atacate ar fi generată de existența unei motivări a acesteia ce este străină de natura cauzei, constând în referirile din cuprinsul hotărârii ce fac trimitere la o cerere de plată formulată de B. S.R.L. pentru suma de 27.809,89 RON sau la autoturismele x și x ori la asigurătorul C. S.A. O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea cadrului procesual dedus judecății în fața instanței de fond, reclamantul apreciind că prin simplul fapt al formulării contestației împotriva Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 s-ar subînțelege că nu a fost de acord cu suma stabilită de Fondul de Garantare a Asiguraților cu titlu de valoare a autovehiculului, respectiv a despăgubirilor. Tot nelegală, în opinia recurentului - reclamant, este și conduita instanței de fond de a nu face aplicarea prevederilor art. 237 alin. (2), pct. 7 din C. proc. civ., ce permiteau acesteia să încuviințeze probele solicitate de părți, pe care le găsea concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le considera necesare pentru judecarea procesului și să le administreze în condițiile legii. În esență, a mai susținut recurentul - reclamant, că în baza prevederilor legale, este îndreptățit, indiferent de context, la a fi despăgubit pentru întreaga valoare a reparațiilor aferente remedierii avariilor autoturismului, astfel cum au fost aceste reparații evaluate prin devizul estimativ întocmit la data de 19.08.2016 de D. S.R.L. Recurentul - reclamant a făcut trimitere la dispozițiile art. 6, pct. 6, art. 7, pct. 7, art. 11 pct. 3 și art. 12 pct. 1 din O.U.G. nr. 54/2016, apreciind că maniera de soluționare a acțiunii sale de către prima instanță încalcă astfel de prevederi legale și că prin efectul Legii nr. 213/2015, de obligațiile asigurătorului reglementate de O.U.G. nr. 54/2016 este ținut și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. De asemenea, mai afirmă recurentul-reclamant că este și titularul unui drept privind plata, în condițiile art. 1489 C. civ., a dobânzii legale aferente sumei de 6996,29 RON începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 13.12.2018, intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului drept nefondat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 18.02.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9.06.2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea punctului nr. 2 al Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("F.G.A.") și obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 6996,29 RON. A arătat reclamantul că pretențiile sale reprezintă diferența dintre: suma de 8990,27 RON, solicitată de reclamant, pe baza devizului estimativ întocmit la data de 19.08.2016 de D. S.R.L, cu titlu de valoare a lucrărilor de remediere a avariilor suferite de autoturismul proprietatea sa, cu număr de înmatriculare x, în urma accidentului ce a avut loc la data de 26.07.2016, din culpa conducătorului autoturismului cu numărul de înmatriculare x și suma de 1993,98 RON, pentru care cererea de plată nr. x/9.09.2016 formulată de reclamant a fost admisă de pârât. De asemenea, reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale aferente sumei de 6996,29 RON, începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins o astfel de cerere, reținând că acțiunea în contencios administrativ și pretențiile reclamantului nu au fundament legal, întrucât despăgubirile acordate acestuia de pârâtul F.G.A. respectă prevederile legale aplicabile ipotezei daunei majore, incidentă în raport de valoarea daunelor suferite de autoturismul proprietatea reclamantului, evaluarea efectuată de F.G.A. fiind conformă criteriilor de determinare a valorii maximale a unor astfel de despăgubiri, raportat la valoarea de piață a autoturismului avariat. Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative aplicabile, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, fiind motivată în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. Criticile formulate de recurentul-reclamant, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate, teza existenței unor motive străine de natura cauzei nefiind incidentă în prezentul dosar. Din analiza prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă că partea hotărârii judecătorești constând în considerentele acesteia este, la rândul său, structurată în mai multe subdiviziuni, fiind necesar să cuprindă pe de o parte, arătarea obiectului cererii și susținerile pe scurt ale părților, pe de altă parte expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, iar nu în ultimul rând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Totodată, din cuprinsul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... "6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei." Pe cale de consecință, singura componentă a hotărârii judecătorești vizată de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este cea a motivării. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt, astfel cum aceasta rezultă din actelor dosarului, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să aibă posibilitatea de a cunoaște rațiunile avute în vedere în pronunțarea soluției, precum și pentru ca instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Analizând sentința recurată, raportat la motivele de recurs invocate de recurentul - reclamant, Înalta Curte observă că elementele enumerate de recurent, referitoare la o cerere de plată formulată de B. S.R.L. sau la autoturismele x și x, ori la asigurătorul C. S.A vizează, în realitate, subdiviziunea considerentelor constând în arătarea, pe scurt, a susținerilor părților. Pe cale de consecință elementele hotărârii criticate de recurent nu constau în raționamentul care a stat la baza soluției pronunțate, ci doar la arătarea, de către prima instanță, în cuprinsul hotărârii pronunțate, a apărărilor formulate de pârât (astfel cum acesta a înțeles să le formuleze). Faptul că judecătorul fondului a redat, în cuprinsul hotărârii, inclusiv elementele învederate în întâmpinarea formulată de F.G.A. ce fac trimitere, aparent, la o altă situație de fapt, nu reprezintă, în realitate decât îndeplinirea, de către prima instanță, a obligației sale de a atâta susținerile părților, fără ca o astfel de conduită să poată fi calificată drept o motivare străină de cauza dedusă judecății, cum susține recurentul. Față de aceste coordonate teoretice și de fapt, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza dintr-o primă perspectivă, criticile recurentului-reclamant prin care acesta apreciază că, în raport de prevederile art. 6, pct. 6, art. 7, pct. 7, art. 11 pct. 3 și art. 12 pct. 1 din O.U.G. nr. 54/2016, maniera de soluționare a acțiunii sale de către prima instanță reprezintă o încălcare a unor astfel de prevederi legale, susținând, totodată, recurentul că, în virtutea acestora, este îndreptățit la plata valorii integrale a reparațiilor necesare remedierii avariilor aduse autoturismului proprietatea sa, iar prin efectul Legii nr. 213/2015, de obligațiile asigurătorului reglementate de O.U.G. nr. 54/2016 este ținut și pârâtul F.G.A. Înalta Curte apreciază astfel de susțineri drept nefondate, având în vedere, într-un prim plan, faptul că legea aplicabilă prezentei cauze nu este reprezentată de prevederile O.U.G. nr. 54/2016. Chestiunea litigioasă asupra căreia este chemată să se pronunțe instanța de control judiciar este aceea a legalității punctului nr. 2 al Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 emisă de F.G.A., ce vizează, în esență, aspectul întinderii despăgubirilor la care reclamantul este îndreptățit, în contextul în care autoturismul proprietatea sa (cu număr de înmatriculare x) a fost avariat la data de 26.07.2016 urmare a unui eveniment rutier generat de culpa unui alt participant la traficul rutier ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x. Acest din urmă participant la trafic era, la data producerii evenimentului rutier, asigurat cu polița RCA nr. x, emisă de societatea de asigurare - S.C. E., S.A., societate aflată în procedura de faliment. În opinia recurentului, dreptul acestuia la achitarea integrală a sumei de 8990,27 RON (din care face parte și suma de 6996,29 RON), solicitată de reclamant pe baza devizului estimativ întocmit la data de 19.08.2016 de D. S.R.L, ar fi reglementat legal de prevederile O.U.G. nr. 54/2016. Observă, însă, instanța de control judiciar că O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie a intrat în vigoare la data de 19 septembrie 2016, nefiind, astfel, aplicabilă nici condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în polița RCA nr. x, perfectată la data de 16.12.2015 și nici în vigoare la data producerii evenimentului asigurat prin aceasta - 26.07.2016 (data accidentului rutier). De asemenea nici teza unei subrogări a F.G.A. în obligațiile asigurătorului, susținută, în fapt, de recurent prin criticile învederate în fila finală a recursului, nu poate fi reținută, în contextul în care prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la examinarea recursului în interesul legii s-a reținut că nici din punct de vedere legal și nici convențional Fondului de garantare a asiguraților nu-i revine vreo obligație decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce privește plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanței de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător. Așadar, în cazul Fondului de garantare a asiguraților există o societate de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților se asigură efectuarea plății despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. Raporturile dintre creditorii de asigurări și Fondul de garantare a asiguraților se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate în cap. III din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. În raport de astfel de considerente, nu poate fi reținută existența unui drept al reclamantului de despăgubire întemeiat pe prevederile O.U.G. nr. 54/2016, cadrul normativ aplicabil cauzei fiind cel reglementat de Legea nr. 213/2015, ce face, prin prevederile art. 12 alin. (2), teză finală, respectiv art. 13 alin. (3), trimitere la dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și la condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare. Or, la data producerii evenimentului asigurat (26.07.2016) dispozițiile cu caracter normativ în vigoare în materia stabilirii despăgubirilor în cazul avarierii sau al distrugerii vehiculelor, erau, sub aspectul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cele reglementate de art. 51 și următoarele din Norma A.S.F. nr. 23/2014. Nici susținerile recurentului potrivit cărora, în baza prevederilor legale, este îndreptățit, indiferent de context, la a fi despăgubit pentru întreaga valoare a reparațiilor aferente remedierii avariilor autoturismului, astfel cum au fost acestea evaluate prin devizul estimativ depus de reclamant, nu pot fi apreciate drept fondate în contextul în care prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014 tratează în mod diferit cuantumul daunelor ce pot fi acordate în ipoteza daunei parțiale, de cel aferent daunei majore. Astfel, în acord cu aspectele reținute de prima instanță, Înalta Curte arată că potrivit prevederilor art. 51 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, despăgubirile pentru vehicule nu pot depăși nici cuantumul pagubei, dar nici valoarea vehiculului la data producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA. Se reține, de asemenea, că deși potrivit prevederilor alin. (3) din sus indicatul act infralegislativ cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53, astfel de prevederi nu sunt incidente ipotezei în care dauna produsă vehiculelor este calificată drept daună majoră. După cum a reținut și judecătorul fondului, potrivit prevederilor art. 51 alin. (12) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, noțiunea de dauna majoră vizează ipoteza în care cuantumul despăgubirii stabilit de asigurător pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea daunelor auto depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului. Pe cale de consecință în determinarea încadrării daunei în categoria celor majore sunt avute în vedere două categorii de evaluări: cea a daunelor suferite de autoturismul avariat și cea a valorii vehiculului la data producerii evenimentului. În măsura în care valoarea daunei depășește 75% din valoarea vehiculului, o astfel de daună este calificată drept majoră. Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a criticat calificarea dată de prima instanță tipului de daună incident prezentei cauze, respectiv cel de daună majoră, ci doar a apreciat că este îndreptățit, în orice context, la achitarea integrală a valorii reparațiilor necesare remedierii daunelor produse autovehiculului proprietatea sa, astfel cum astfel de reparații au fost evaluate de unitatea service aleasă de reclamant, precum și că valoarea de piață a autovehiculului ar fi diferită de cea reținută de pârâtul F.G.A. Or, întrucât, conform prevederilor art. 430 alin. (2) teză finală C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește și considerentele pe care se sprijină dispozitivul, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, aspectul încadrării daunei în categoria celei majore reprezintă, față de lipsa unor critici în recurs care să îl vizeze, un element dezlegat cu putere de lucru judecat. Plecând de la un astfel de element dezlegat de către prima instanță, se impune a fi menționat faptul că potrivit dispozițiilor art. 52 din Norma 24/2014 valoarea vehiculului la data producerii accidentului se stabilește pe baza valorilor de piață ale unor vehicule de aceeași marcă, tip, model, caracteristici tehnice și dotări, an de fabricație, având un parcurs în kilometri și o stare de întreținere comparabile. Valoarea de piață a unui vehicul se stabilește pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România, precum și în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciată în dovedirea prejudiciului suferit. Din analiza coroborată a acestor prevederi cu caracter normativ și a celor ale art. 51 alin. (1) și (12) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, rezultă că în cazul în care persoana păgubită optează pentru repararea vehiculului, iar din analiza comparativă a evaluării daunelor cu cea a valorii autoturismului, rezultă incidența cazului de daună majoră, despăgubirile nu pot depăși valoarea a 75% din valoarea de piață a vehiculului, indiferent de costul reparațiilor. Observă, de asemenea, Înalta Curte că suma de 6996,29 RON (ce reprezintă parte din suma de 8990,27 RON), determinată pe baza devizului estimativ întocmit la data de 19.08.2016 de D. S.R.L, reprezintă contravaloarea unor reparații punctuale asupra unor componente avariate ale autoturismului reclamantului și vizează operațiuni de înlocuire a pieselor avariate cu unele noi (ex. aripă față stânga, ușă față stânga, ap pasaj roată f st, bieletă direcție, etc.), precum și operațiuni de vopsitorie și manoperă reparații. O astfel de evaluarea nu reprezintă, însă, o determinare a valorii de piață a autoturismului având an de fabricație 2000, în funcție de criteriile stabilite în art. 52 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, ci doar valoarea sus indicatelor piese noi și a operațiunilor anterior enumerate, la prețuri aferente anului 2016. Or, prejudiciul trebuie să se raporteze întotdeauna la valoarea autovehiculului la data producerii accidentului, în raport de tipul acestuia, model, caracteristici tehnice și dotări, vechime, grad de uzură etc., o interpretare contrară fiind de natură a genera ipoteza posibilității modernizării unui autovehicul aflat spre sfârșitul perioadei sale de funcționare, urmare a realizării unor reparații a căror valoare o depășește pe cea a acestuia. Că proprietarul poate realiza acest lucru este firesc, dar doar ca un demers de natură voluptorie, iar nu în cadrul unei scheme de despăgubire, precum cea reglementată de Legea nr. 213/2015. Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază nefondate susținerile recurentului privind existenta unui drept de despăgubire determinat în raport de valoarea integrală a reparațiilor, chiar și în contextul în care o astfel de valoare o depășește pe cea de piață a autovehiculului, apreciind drept legală interpretarea dată de prima instanță prevederilor legale sus citate. O altă critică distinctă în recurs vizează chestiunea valorii de piață a autovehiculului, recurentul susținând existența unei diferențe între valoarea determinată de pârâtul F.G.A și cea apreciată de acesta drept incidentă. Analizând, însă, cadrul procesual dedus judecății în prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, observă că prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a susținut nelegalitatea punctului 2 al Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 din perspectiva unei incorecte determinări a valorii de piață a autoturismului în raport de data producerii accidentului (respectiv 26.07.2016), ci a susținut doar teza menționată în paragrafele anterioare (existenta unui drept de despăgubire determinat în raport de valoarea integrală a reparațiilor, indiferent de context). Pe cale de consecință, aspectele privind o incorectă determinare a valorii de piață a autoturismului reprezintă o critică nouă de nelegalitate a punctului 2 al Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017, formulată omisso medio, adică fără a fi făcut obiectul cererii de chemare în judecată. Or, prevederile art. 494, coroborate cu cele ale art. 478 din C. proc. civ. nu dau posibilitatea formulării, în căile de atac, a unor critici noi, care nu au fost formulate de părți la prima instanță. Contrar celor învederate de către recurent, simplul fapt al formulării contestației nu este suficient spre a se prezuma că reclamantul ar fi intenționat să conteste totalitatea elementelor reținute în considerentele Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017. Înalta Curte subliniază faptul că potrivit prevederilor art. 194 lit. d) din C. proc. civ. cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază. Unul dintre rolurile motivării cererii de chemare în judecată este cel de a permite instanței să identifice cadrul procesual dedus judecății, respectiv a aspectelor ce au fost diferite instanței spre soluționare de către reclamant. În contextul unui act administrativ, precum cel în discuție, ce se bucură de prezumția de legalitate, dat fiind că obiectul unei cauze în contencios administrativ este reprezentat de controlul de legalitate exercitat asupra unui astfel de act, verificarea legalității, ce implică o răsturnare a unei prezumții legale, se poate realiza exclusiv în limitele motivelor invocate expres prin cererea de chemare în judecată, neputându-se prezuma o intenție a părții dincolo de ceea ce aceasta menționează expres prin cererea de chemare în judecată. Mai mult, niciunul dintre paragrafele acțiunii în contencios administrativ nu poate fi interpretat ca fiind de natură a cuprinde implicit critici de natură a viza valoarea de piață a autoturismului, astfel cum a fost aceasta stabilită de pârâtul F.G.A. Având în vedere efectele principiului legalității căilor de atac și formularea acestei critici omisso medio, susținerile din motivele de recurs privind lipsa legalității modului în care F.G.A. a determinat valoarea de piață a autoturismului, respectiv că aceasta ar fi, potrivit opiniei recurentului, cuprinsă între 1500 și 2000 Euro, nu pot fi reținute de către instanța de control judiciar, câtă vreme o astfel de critică nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată. De altfel, observă Înalta Curte că prin sentința atacată în mod corect a delimitat prima instanță cadrul procesual dedus judecății, apreciind că nu a fost investită de reclamant cu verificarea valorii autoturismului, respectiv că acesta nu a susținut că o astfel de valoare ar fi alta decât cea stabilită prin decizia contestată. În plus față de acestea, Înalta Curte reamintește că potrivit prevederilor art. 52 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, valoarea de piață se determină în raport de data producerii accidentului (26.07.2016), pe baza valorilor de piață ale unor vehicule de aceeași marcă, tip, model, caracteristici tehnice și dotări, an de fabricație, având un parcurs în kilometri și o stare de întreținere comparabile. Or, înscrisurile depuse de reclamant în dosarul de recurs, dincolo de faptul că privesc o critică nouă, vizează o altă dată decât cea a producerii accidentului (15.10.2018), precum și autoturisme având alte caracteristici (anul de fabricație 2001, față de anul de fabricație 2000, caroserie hatchback etc.). De asemenea, conform prevederilor art. 52 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 "Valoarea de piață a unui vehicul se stabilește pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România, precum și în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciată în dovedirea prejudiciului suferit." Așadar, utilizarea unor sisteme de evaluare este de bază la stabilirea valorii de piață, rațiunea unei astfel de reglementări fiind cea de a evita crearea unui mecanism de despăgubire variabil de la o situație la alta, în funcție de unitățile service care procedează la reparația autovehiculelor și de prețurile practicate de fiecare service, pentru ipoteze similare și daune asemănătoare. În cauza de față pârâtul F.G.A. a realizat o astfel de evaluare a autoturismului proprietatea reclamantului prin utilizarea sistemului F., ce reprezintă o bază de date acceptată de către toți asigurătorii și de unitățile de reparație și care furnizează informații uniforme pentru toate părțile implicate în procesul de prelucrare a daunelor auto, ajungând la o valoare de piață a acestuia de 2658,65 RON. Pe cale de consecință, legalitatea modului de determinare a valorii de piață stabilite prin Decizia nr. 5461 din 21.04.2017 emisă de pârât nu a fost răsturnată de reclamant. Verificând și argumentul referitor la nelegalitatea hotărârii atacate ce ar deriva, în opinia recurentului, din nerespectarea prevederilor art. 237 alin. (2), pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că printr-o astfel de critică recurentul tinde la invocarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv o încălcare a regulilor de procedură aferente materiei administrării probatoriului. Examinând, însă prevederile art. 237 alin. (2), pct. 7 din C. proc. civ., potrivit cărora, instanța va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii, prin coroborarea acestora cu cele ale art. 254 alin. (1), (5) și (6) din C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel, ele putând fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. Cu toate acestea, prevederile alin. (6) ale art. 254 din C. proc. civ. arată expres că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. În contextul descris anterior, dincolo de faptul că teza probatorie avută în vedere de recurent prin critica în discuție vizează un motiv de nelegalitate al Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 emisă de F.G.A cu care instanța de fond nu a fost investită (valoarea de piață a autoturismului avariat), analizând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că, în afara probei cu înscrisuri, reclamantul nu a mai solicitat încuviințarea niciunei alte probe, nici nu a solicitat, în cadrul unei astfel de probe (cu înscrisuri), obligarea pârâtului sau a unui alt terț la prezentarea vreunui document în sensul contestării valorii de piață a autoturismului și nici nu a administrat personal vreun înscris în acest sens. Pe cale de consecință, fiind îndeplinite condițiile reglementate de art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., prin care este reglementat un adevărat fine de neprimire a unor critici ce vizează conduita instanței în privința ordonării din oficiu a probatoriului, Înalta Curte va aprecia ca nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În fine, va fi respins și argumentul reclamantei referitor la existența unui drept privind plata, în condițiile art. 1489 din C. civ., a dobânzii legale, observând că o astfel de dobândă este solicitată de reclamant cu titlu de drept accesoriu pretenției principale în cuantum de 6996,29 RON, iar drept efect al respingerii motivelor de nelegalitate ce vizează o astfel de pretenție principală, vor fi respinse și criticile ce vizează pretenția accesorie. Cât privește susținerile recurentului privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 85/2014, întrucât pârâtul nu s-ar afla sub incidența legii insolvenței, instanța de control judiciar observă că prin niciunul dintre actele dosarului nu s-a susținut o teză precum cea învederată de recurent, iar prin hotărârea atacată, prima instanță nu a realizat nicio analiză dintr-o astfel de perspectivă, sens în care și acestea vor fi apreciate ca nefondate. Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496 - 497 din C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond. PENTRU ACESTE MOTIVE,