ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3269/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 02 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material și moral, care i-a fost creat în urma producerii evenimentului rutier din data de 01 mai 2013, prin plata sumei de 42.027 euro, cu titlu de daune morale și 16.756 RON, cu titlu de daune materiale, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a depus la data de 13 octombrie 2017 cerere modificatoare, solicitând și anularea în totalitate a Deciziei nr. 5335/18.04.2017, emisă de pârât.

Prin sentința civilă nr. 1948 din 24 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat, în parte, Decizia nr. 5335/18.04.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în sensul că a admis cererea de plată pentru suma de 63300 RON (60.000 RON daune morale și 3.300 RON daune materiale), în loc de 38.228 RON;

- a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1948 din 24 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a susținut că în mod nelegal instanța de fond s-a raportat la practica instanțelor de judecată din România, având în vedere că hotărârile judecătorești reținute de instanța de fond au ca părți pârâte asigurătorii, iar nu Fondul de Garantare a Asiguraților.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că și-a îndeplinit obligațiile/atribuțiile legale prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma ASF nr. 16/2015, dată în aplicarea Legii nr. 213/2015, având în vedere că nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment și nu plătește în baza unei răspunderi contractuale, neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare.

Recurentul-pârât a învederat că în mod nelegal instanța de fond a respins Procedura internă a FGA aprobată cu Decizia nr. 142/26.05.2016, completată prin Decizia nr. 258/16.11.2016, de acordare a daunelor morale și materiale, având în vedere că aceasta nu încalcă nicio prevedere legală, fiind validată și de către lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală a asigurătorului aflat în faliment.

Totodată, menționează că această procedură a fost stabilită în baza analizei procedurii interne de acordare de daune morale ale asigurătorului B. S.A. prin raportare la Ghidul Fondului Victimelor Străzii și prin raportare la practica judiciară în această materie, având rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 08 martie 2019, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 martie 2019, recurentul-pârât a invocat, în principal, excepția nulității recursului părții adverse și, în consecință, anularea recursului reclamantei A., ca nemotivat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând, cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de reclamanta A., invocată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...)

(3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancțiunea nulității."

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Examinând recursul declarat în cauză, prin raportare la aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care pârâta își întemeiază cererea, criticile formulate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în raport cu soluția pronunțată de prima instanță. Astfel, cererea de recurs se limitează la reluarea conținutului cererii de chemare în judecată, fără a se formula critici raportat la conținutul concret al hotărârii atacate.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de control judiciar fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport de dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.. Prin urmare, simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul dintre motivele de casare prevăzute de acest text de lege, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, atât timp cât criticile expuse nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

În cauză, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor impuse de dispozițiile legale mai sus menționate și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs într-unul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., rezumându-se la preluarea argumentelor expuse prin cererea de chemare în judecată depusă în dosarul instanței de fond, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și va constata nul recursul declarat de reclamanta A..

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că recursul declarat de aceasta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/29.02.2016 la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamanta A. a solicitat acordarea sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale și a sumei de 18.984,34 RON, cu titlu de daune materiale.

Prin Decizia nr. 5335/18.04.2017, emisă de pârât, cererea de plată formulată de către reclamantă a fost admisă pentru suma totală de 38.228 RON (din care 2.228 RON reprezentând daune materiale și 36.000 RON reprezentând daune morale). În considerentele deciziei, în ceea ce privește daunele morale, au fost avute în vedere dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Noma A.S.F. nr. 14/2011, informațiile cuprinse în raportul de expertiză - medico legală (faptul că reclamantul a suferit vătămări care au necesitat un număr de 80 de zile de îngrijiri medicale), procedura internă a autorității administrative, coroborată cu jurisprudența în materie și practica societății asigurătoare aflată în faliment.

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ, iar prin sentința recurată a fost anulată, în parte, Decizia nr. 5335/18.04.2017 și admisă în parte cererea de plată pentru suma totală de 63.300 RON (60.000 RON daune morale și 3.300 RON daune materiale).

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 49 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a arătat că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, Înalta Curte reținând că, în acord cu instanța de fond, Ghidul Fondului de protecție a victimelor străzii sau tabelul rezervelor de daună, invocate atât în decizia contestată, cât și în cererea de recurs, nu sunt acte normative, astfel că nu pot avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanța de judecată.

Înalta Curte reamintește că instanța supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare și, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită precum și de toate consecințele acesteia, astfel cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Totodată, Înalta Curte apreciază că FGA nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice și s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale si convenționale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condițiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună și depășirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forță juridică inferioară C. civ. și care contravin și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității".

Reține instanța supremă că dispozițiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiții și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

Având în vedere că recurentul - pârât a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în recurs, în raport de soluția de respingere a recursului declarat de acesta, ca nefondat, precum și de dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste cheltuieli nu pot fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1948 din 24 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1948 din 24 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2021.