ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1817/2016

Decizia nr.

1817

/20

16

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2008, pe rolul Judecătoriei Sebeș,

reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta

SC B. SRL și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 52.750 RON reprezentând despăgubiri materiale, a sumei de 700.000 RON daune morale și a sumei de 1.700 RON lunar, cu titlu de despăgubiri eșalonate, începând de la data pronunțării sentinței și până la încetarea stării de incapacitate de muncă pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă din culpa pârâtei.

Prin cererea depusă la data de 19 mai 2010, reclamanta a precizat cuantumul despăgubirilor materiale solicitate la valoarea de 62.710 RON.

Prin sentința civilă nr. 204 din 09 martie 2011, în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății, Judecătoria Sebeș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Prin cererile depuse la data de 24 mai 2011 și la data de 12 octombrie 2011, reclamanta a arătat că înțelege să-și formuleze pretențiile atât în contradictoriu cu SC B. SRL, cât și cu angajații pârâtei - răspunzători de producerea accidentului de muncă din care a rezultat prejudiciul produs reclamantei, și a indicat temeiul juridic al cererii sale ca fiind art. 998-999 C. civ. coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 12 octombrie 2011, tribunalul a dispus citarea în cauză a pârâțițor

C., D. și E.

Prin sentința civilă nr. 265 din 08 februarie 2012, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea reclamantei A. și a obligat pârâții SC B. SRL, D., E. și C., în solidar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 45.543 RON cu titlu de despăgubiri materiale, a sumei de 100.000 RON daune morale și la plata lunară a sumei reprezentând diferența dintre venitul net obținut la ora actuală de un sortator, angajat al SC B. SRL și cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta, începând cu data pronunțării hotărârii și până la încetarea stării de incapacitate de muncă a acesteia.

Pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei în sumă de 1.000 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, din ansamblul probelor administrate, rezultă că în cauză sunt îndeplinite, în persoana tuturor pârâților, condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale.

Tribunalul a apreciat că reclamanta a dovedit în parte despăgubirile materiale, în sumă de 45.543 RON, reprezentând diferența dintre salariul de care ar fi beneficiat (respectiv 1.234 RON) și pensia de 350 RON încasată lunar, celelalte pretenții materiale și suma de 1.700 RON lunar nefiind probate în cauză.

În ceea ce privește prejudiciul moral, prima instanță a considerat că suma de 100.000 RON este de natură să repare suferința pricinuită reclamantei, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei, de modul în care au acționat prepușii comitentei, de suferințele fizice și psihice încercate de reclamantă.

S-a reținut, de asemenea, că răspunderea comitentului este alăturată celei a prepușilor, fapta păgubitoare fiind săvârșită în comun, obligația fiind, prin urmare, in solidum.

Prin decizia civilă nr. 68 din 15 noiembrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul formulat de reclamantă, a admis apelurile declarate de pârâții D., E., C. și SC B. SRL, împotriva sentinței civile nr. 265 din 08 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă. Reclamanta a fost obligată să plătească apelanților pârâți cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Prin decizia civilă nr. 989 din 13 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 68 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a avut în vedere următoarele considerente:

Instanța de apel a reținut în mod corect că cererea de chemare în judecată a pârâtului C. a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a solicita tragerea la răspundere civilă delictuală a acestui pârât, și că pentru pârâții D. și E. nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, sub aspectul vinovăției, acest lucru rezultând din două sentințe penale definitive, respectiv sentința penală nr. 70 din 17 aprilie 2008 a Judecătoriei Sebeș și decizia penală nr. 29 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Alba.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă sub aspectul dezlegărilor date acțiunii îndreptate împotriva pârâtei

SC B. SRL

. au fost constatate ca fiind întemeiate.

Instanța de apel a reținut, în mod corect, că acțiunea reclamantei față de această pârâtă nu este prescrisă, cursul prescripției fiind întrerupt până la data soluționării definitive a plângerii penale, reclamanta precizându-și acțiunea față de această pârâtă la data de 24 mai 2011, indicând drept temei al răspunderii delictuale civile dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Cu privire la aceste din urmă dispoziții, însă, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a lor.

Astfel, în mod greșit, instanța de apel a considerat că pentru a fi atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, impuse de art. 998-999 C. civ.

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este o răspundere principală și independentă de răspunderea prepusului pentru fapta proprie.

Pentru existența răspunderii comitentului pentru fapta prepusului trebuie să existe doar două condiții, și anume: a) existența raportului de prepușenie, or, în cauză s-a dovedit, pe deplin, existența raportului de prepușenie între SC B. SRL Sebeș și pârâții persoane fizice) și b) consumarea faptei ilicite ca urmare a îndeplinirii raporturilor de prepușenie, or, și sub acest aspect, s-a dovedit pe deplin, faptul că accidentul s-a produs în urma derulării raporturilor de muncă dintre pârâții persoane fizice și pârâta persoană juridică.

Prin urmare, a reținut instanța de recurs, pentru existența răspunderii comitentului pentru fapta prepusului nu trebuie să existe vinovăția prepusului, acest tip de răspundere civilă delictuală nefiind una de natură subiectivă, ci una de natură obiectivă.

Atâta timp cât prepusul a produs respectiva vătămare unei terțe persoane, el aflându-se, însă, în desfășurarea unei activități ce profită, în primul rând comitentului, este just și echitabil ca pentru vătămarea produsă unui terț de către prepusul aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice raportului de prepușenie, comitentul să răspundă, independent de culpa prepusului, răspunderea sa fiind, astfel, una principală și independentă în raport de răspunderea prepusului, eventuala culpă a prepusului putând să-i folosească comitentului doar pentru o eventuală acțiune în regres împotriva acestuia.

Ca atare, s-a considerat că soluția instanței de apel este nelegală sub acest aspect, intimata-pârâtă SC B. SRL Sebeș trebuind să răspundă, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru faptele intimaților-pârâți persoane fizice, în calitate de prepuși ai săi.

Cum însă întinderea prejudiciului nu a fost pe deplin stabilită, ceea ce echivalează cu o nelămurire, pe deplin, a stării de fapt, - a apreciat că este necesară casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel, pentru ca aceasta să stabilească întinderea prejudiciului și să oblige pe pârâta SC B. SRL Sebeș la despăgubirile ce urmează a fi stabilite.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 27 din 07 aprilie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile declarate de pârâții D., E. și C. împotriva sentinței civile nr. 265 din 08 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba și, în consecință:

A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții D., E. și C.

A înlăturat dispoziția de obligare a acestor pârâți la plata de cheltuieli de judecată la fond către reclamantă.

A menținut celelalte dispoziții ale sentințe, referitoare la obligarea pârâtei SC B. SRL Sebeș la despăgubiri civile și cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 RON.

A respins apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta SC B. SRL Sebeș împotriva aceleiași sentințe.

A obligat intimata reclamantă A. să plătească pârâților apelanți cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin decizia de casare, s-a stabilit ca fiind legală soluția instanței de apel sub aspectul acțiunii formulate de reclamantă împotriva pârâților persoane fizice, respectiv ca prescrisă (cea formulată împotriva pârâtului C.) și ca neîntemeiată pentru neîndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (cea formulată împotriva pârâților D. și E.). Prin urmare, se impune schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii promovate de reclamantă împotriva celor trei pârâți. Soluția respingerii acțiunii formulate împotriva acestora impune înlăturarea dispoziției instanței de fond de obligare a acestor pârâți la plata de cheltuieli de judecată către reclamantă, aceștia nemaiavând calitatea de părți căzute în pretenții care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Prin decizia de casare, instanța de recurs a tranșat în mod irevocabil și acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei SC B. SRL Sebeș, constatând, pe de o parte, că acțiunea față de această pârâtă nu este prescrisă și, pe de altă parte, că societatea pârâtă trebuie să răspundă în baza art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru faptele intimaților pârâți persoane fizice în calitate de prepuși.

Prin urmare, este corectă soluția primei instanțe care a admis acțiunea reclamantei față de SC B. SRL și a dispus obligarea acesteia la plata de despăgubiri și cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a apreciat că, date fiind limitele rejudecării apelurilor reclamantei și societății pârâte de necesitatea analizării doar a cuantumului despăgubirilor la care urmează a fi obligată societatea, nu se mai impun a fi analizate criticile din apelul pârâtei SC B. SRL referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și la stabilirea stării de fapt și de drept sub aspectul antrenării răspunderii acestei societăți și nici nu se mai poate pune în discuție o culpă concurentă a reclamantei în contextul în care instanța de recurs a statuat în cauză că vinovată de producerea accidentului este exclusiv societatea pârâtă.

S-a considerat că nici critica vizând obligarea pârâtei la plata diferenței dintre salariul net obținut de un sortator și pensia de invaliditate a reclamantei nu poate fi primită. Instanța nu avea alt criteriu de raportare la calculul acestei diferențe decât salariul unui sortator pentru că aceasta a fost încadrarea reclamantei înainte de a beneficia de pensia de invaliditate. Pe de altă parte, din cuprinsul adresei nr. 867 din 15 februarie 2011 emisă de societatea pârâtă rezultă că aceasta a identificat criterii de calcul al salariului unui sortator raportându-se la gradul de salarizare al reclamantei în condițiile în care activitatea se desfășoară fără greșeli. Împrejurarea că reclamanta nu ar fi solicitat reîncadrarea pe un alt post este lipsită de relevanță, relevant fiind prejudiciul concret, efectiv suportat de reclamantă datorită faptului că, în condițiile stării sale de incapacitate de muncă, veniturile sale s-au diminuat cu suma reprezentând diferența între salariul de sortator pe care îl putea primi și pensia de invaliditate de 350 RON lunar.

În ceea ce privește motivul expus de societatea pârâtă în precizarea motivelor de apel referitor la acordarea diferenței dintre salariul net și pensia de invaliditate pe o perioadă de 51 luni, instanța de apel a constatat că acesta este tardiv formulat, nefiind invocat în cererea de apel inițială, ci doar în precizarea depusă după trimiterea cauzei spre rejudecare. În consecință acesta nu va fi analizat.

Referitor la apelul declarat de reclamantă, curtea de apel a reținut că aceasta nu a probat efectuarea cheltuielilor cu spitalizarea și tratamentul impuse de accidentul suferit, declarațiile martorilor audiați în cauză nefăcând referire la aceste aspecte, iar la dosar nefiind depuse înscrisuri sau alte probe care să justifice respectivele solicitări.

Chitanțele onorariilor avocațiale plătite de reclamantă în procesele penale anterioare trebuiau valorificate în acele dosare, astfel că nici sub acest aspect criticile reclamantei nu pot fi primite.

În ceea ce privește despăgubirile pentru daune morale, instanța de apel a reținut că reclamanta a suferit un accident de muncă care i-a provocat leziuni multiple ochiului stâng, ce au necesitat 120 de zile de îngrijiri medicale. Aceasta a fost spitalizată în mai multe perioade, a suferit intervenții chirurgicale și a fost încadrată începând cu data de 20.02.2006 în gradul II de invaliditate constatându-se că are capacitatea de muncă pierdută în totalitate până la data de 18 februarie 2010. Începând cu această ultimă dată, reclamanta, prin decizia asupra capacității de muncă nr. 567 din 18 februarie 2010, a fost încadrată în gradul 3 de invaliditate stabilindu-se că are capacitatea de muncă redusă la jumătate. Această încadrare a fost menținută inclusiv prin decizia medicală asupra capacității de muncă nr. 256 din 13 februarie 2014.

Este evident că reclamanta a suferit o traumă fizică care a avut drept consecință pierderea pentru câțiva ani a capacității de muncă și încadrarea într-un grad de invaliditate, ceea ce i-a afectat viața familială, profesională și socială, privând-o de avantajele unei vieți normale și determinând și un prejudiciu psihologic pe lângă cel corporal.

Luând în considerare toate aspectele expuse și constatând că s-a probat crearea unui prejudiciu nepatrimonial reclamantei rezultat din vătămări aduse sănătății și integrității fizice cu consecințe asupra desfășurării normale a vieții sociale, familiale și profesionale a reclamantei, curtea de apel a apreciat că aceasta este îndreptățită la acordarea de daune morale stabilite în mod echitabil de către prima instanță la suma de 100.000 RON. Această sumă este într-un cuantum rezonabil și echitabil în raport de criteriile expuse mai sus astfel că nu poate fi primită solicitarea reclamantei de majorare a acestui cuantum, criticile formulate sub acest aspect de reclamantă fiind nefondate.

A fost considerat ca nefondat și motivul de apel vizând acordarea sumei de 1.700 RON lunar despăgubiri eșalonate. Reclamanta a fost angajată ca și sortator la momentul producerii accidentului, astfel că prejudiciul suferit de aceasta nu poate fi cuantificat decât ca diferență între venitul net al unui sortator și cuantumul pensiei de invaliditate, neexistând nicio rațiune pentru care acesta să fie raportat la venitul mediu pe economie. Faptul că reclamanta câștiga la acea vreme venituri peste medie nu poate constitui un argument în sensul celor cerute de reclamantă deoarece și în prezent un sortator poate câștiga la fel, adică venitul mediu pe economie sau o sumă mai mare, fără ca aceasta să justifice luarea în considerare a acestui venit la stabilirea despăgubirilor civile eșalonate.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanta, cât și pârâta

SC B. SRL

., iar prin decizia civilă nr. 2636 din 20 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantei și a admis recursul pârâtei, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului pârâtei, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

Înalta Curtea de Casație și Justiție a reținut, în ceea ce privește recursul reclamantei, că prima critică, vizând stabilirea situației de fapt, nu se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar în ce privește cheltuielile de judecată la care reclamanta a fost obligată către pârâții persoane fizice, a reținut că instanța de apel a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor legale.

În ceea ce privește recursul pârâtei, Înalta Curte a considerat că în mod greșit, instanța de apel a apreciat că, față de limitele rejudecării stabilite de către instanța de recurs, nu poate analiza eventuala culpă a reclamantei în producerea accidentului.

Prin decizia de casare s-a stabilită că răspunderea societății pârâte este una obiectivă, independentă de vreo vină a prepusului, întemeiată pe ideea de garanție. Această dezlegare nu înlătură de la analiză o eventuală culpă a victimei în producerea accidentului.

Totodată, în mod greșit instanța de apel nu a analizat criticile vizând acordarea diferențelor dintre salariul net al reclamantei și pensia de invaliditate pe o perioadă de 51 de luni și nici diferența dintre salariul net obținut la ora actuală de un sortator și pensia de invaliditate de care beneficiază reclamanta, apreciindu-le motive noi de apel, depuse tardiv, când de fapt reprezintă doar o dezvoltare a motivelor de apel formulate prin apelul inițial.

Casând în parte decizia recurată și trimițând cauza spre rejudecarea apelului, instanța de recurs a stabilit limitele rejudecării, în sensul că instanța de apel trebuie să stabilească întinderea prejudiciului cauzat reclamantei prin imposibilitatea desfășurării unei activități în condițiile existente anterior producerii accidentului. În ce privește daunele morale, instanța de apel are a se raporta la dezlegările date referitoare la limitele casării în primul ciclu procesual.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 765 din 17 mai 2016 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul pârâtei și a schimbat sentința civilă nr. 265 din 08 februarie 2012 a Tribunalului Alba, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la care pârâta a fost obligată către reclamantă, pârâta urmând să-i plătească acesteia suma de 50.000 RON, daune morale, precum și suma de 19.646 RON, despăgubiri materiale, reprezentând diferența dintre salariul de care ar fi beneficiat reclamanta și pensia de invaliditate încasată pe perioada martie 2006 - decembrie 2007.

Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat de la data încetării activității (urmare a accidentului de muncă suferit) până la încetarea incapacității de muncă.

În vederea soluționării acestei cereri, s-a administrat proba cu expertiza întocmită de către Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, prin care s-a concluzionat că, urmare a accidentului, reclamantei i-a fost afectată capacitatea de muncă până la începutul anului 2008.

Având în vedere proba administrată în instanță, în condiții de contradictorialitate, raportul fiind întocmit de forul medical superior în domeniul stabilirii capacității de muncă, nu pot fi luate în considerare deciziile prezentate de reclamantă prin care se atestă o altă situație de fapt, și anume încadrarea în grad de handicap și ulterior anului 2008, până în anul 2016.

Față de situația de fapt reținută pe baza expertizei administrate în cauză, instanța de apel a apreciat că se impune reducerea cuantumului despăgubirilor materiale stabilite de prima instanță și acordarea diferenței dintre salariul de care ar fi beneficiat reclamanta și pensia de invaliditate încasată pe perioada martie 2006 - decembrie 2007, acordarea acestei diferențe pentru perioada ulterioară nefiind justificată.

Curtea de apel nu a reținut apărarea pârâtei, în sensul că reclamanta ar fi avut propria culpă în producerea accidentului, prin faptul că a desfășurat altă activitate decât cea la care a fost repartizată în ziua producerii accidentului, precum și prin faptul că nu purta ochelari de protecție. Accidentul s-a produs în timp ce reclamanta presta activitate specifică postului de sortator, post pe care era angajată, potrivit contractului individual de muncă, iar pârâta nu a dovedit că ochelarii făceau parte din echipamentul de protecție furnizat reclamantei.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere faptul că reclamanta a suferit o traumă fizică care a dus la pierderea pentru o perioadă a capacității de muncă și la încadrarea într-un grad de invaliditate, ceea ce i-a afectat viața familială, profesională și socială, privând-o de avantajele unei vieți normale și determinând și un prejudiciu psihologic pe lângă cel corporal.

Față de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, din cuprinsul căruia rezultă că începând cu anul 2008 capacitatea de muncă a reclamantei nu mai este afectată, curtea de apel a apreciat că se impune reconsiderarea cuantumului daunelor morale stabilite de prima instanță, în sensul reducerii lor la suma de 50.000 RON, care reprezintă o despăgubire echitabilă pentru atingerea adusă integrității fizice și psihice a reclamantei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta A.

Prin motivele de recurs, pe care le-a întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici:

Prin prima decizie de casare - decizia nr. 989 din 13 martie 2014 - a fost stabilită răspunderea pârâtei, și nici în primele două cicluri procesuale, nici în prezenta rejudecare a cauzei, nu a fost administrată vreo probă din care să rezulte culpa concurentă a reclamantei.

Pe de altă parte, atât prin înscrisurile depuse la dosar, cât și prin declarațiile martorilor audiați în cauză, au fost dovedite în totalitate pretențiile materiale solicitate. Despăgubirile civile trebuie să se cifreze la suma reprezentând diferența dintre venitul net de care beneficiază la ora actuală un muncitor având calitatea de sortator în cadrul societății pârâte și pensia de care beneficiază în prezent reclamanta, reclamanta solicitând instanței de apel să actualizeze aceasta suma în raport de venitul mediu în România.

Nu subzistă apărarea pârâtei în sensul că instanța ar fi trebuit să acorde diferența de salariu doar până la data de 31 decembrie 2007, atâta vreme cât la dosar sunt depuse toate deciziile medicale ale reclamantei, ultima din data de 13 februarie 2014, în care se stabilește că reclamanta avea și la acel moment capacitatea de muncă pierdută în totalitate, încadrându-se în gradul 3 de invaliditate. De asemenea, este neîntemeiată apărarea pârâtei în sensul că diferența de salariu nu ar fi fost just stabilită, deoarece salariul acordat salariaților de către pârâtă nu este fix, ci negociabil (în funcție de munca și rezultatele fiecărui salariat în parte).

Se mai arată că daunele morale acordate de instanța de fond, în suma de 100.000 RON, nu sunt mari sau nejustificate, raportat la întregul prejudiciu moral adus reclamantei prin pierderea vederii la ochiul accidentat pe când avea vârsta de 28 de ani, la suferința ocazionată de multiplele investigații, operații medicale și de tratamentul medical administrat, precum și de imensul stres cauzat de cei 5 ani de tergiversare a dosarului său între diferite instituții publice.

Recurenta susține că, în mod nelegal, apelul său nu a mai fost avut în vedere de către instanța de apel, care, prin decizia atacată, a procedat doar la rejudecarea apelului paratei SC B. SRL.

În acest fel, au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ. Instanța de apel nu a respectat limitele casării dispuse prin decizia instanței recurs care impunea ca, la stabilirea întinderii prejudiciului, să se aibă în vedere apărările pârâtei legate de fapta proprie a victimei în producerea accidentului care a determinat formularea prezentei acțiuni.

Instanța de apel, deși reține că nu a existat o culpă concurentă a reclamantei, a micșorat cuantumul despăgubirilor acordate de către instanța de fond și menținute de instanța de apel prin hotărârea pronunțată în al doilea ciclu procesual, printr-o așa-zisă reapreciere a probelor.

Motivarea hotărârii este lapidară și netemeinică, atâta vreme cât instanța de apel se raportează doar la raportul de expertiză pentru stabilirea capacității de muncă, înlăturând toate celelalte acte medicale depuse la dosar.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta analizează dovezile administrate și arată că acestea probează în totalitate pretențiile reclamantei, combate concluziile instanței prin raportare la parte din probele existente la dosar, arătă de ce ar trebui înlăturate toate apărările pârâtei legate de cuantumul daunelor acordate și susține că

instanța de apel s-a raportat doar la raportul de expertiză efectuat pentru stabilirea capacității de muncă, înlăturând nejustificat toate celelalte acte medicale depuse la dosar.

Motivele de recurs nu indică însă normele pretins încălcate de instanța de apel, nu precizează care sunt eventualele greșeli săvârșite de instanță în interpretarea ori aplicarea acestor norme și nu conțin o minimă argumentare în drept a unor critici de nelegalitate, deși condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Simpla menționare a probelor administrate și susținerile, neargumentate juridic, conform cărora pretențiile reclamantei sunt întemeiate, iar apărările pârâtei trebuie înlăturate nu pot reprezenta o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art. 302

1

C. proc. civ. Cerințele art. 302

1

C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, iar o astfel de cerință nu este satisfăcută chiar dacă sunt în mod formal indicate prevederile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Singura critică formulată prin cererea de recurs care, prin aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., ar putea fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este cea prin care recurenta susține că, în mod nelegal, prin hotărârea recurată, instanța de apel nu a mai analizat apelul declarat de reclamantă, încălcând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ. și reducând cuantumul despăgubirilor acordate în lipsa stabilirii unei culpe concurente din partea acesteia.

Susținerea nu este fondată.

Prin decizia civilă nr. 2636 din 20 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantei și a admis recursul pârâtei, a casat în parte decizia civilă nr. 27 din 07 aprilie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului pârâtei, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

În consecință, față de limitele casării dispuse prin hotărârea instanței de recurs, în mod corect, instanța de apel nu a mai cenzurat hotărârea tribunalului din perspectiva criticilor formulate prin apelul declarat de reclamantă. Analizarea susținerilor reclamantei prin apelul formulat ar fi însemnat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și ar fi atras nelegalitatea deciziei recurate.

Împrejurarea că instanța de apel a micșorat cuantumul daunelor acordate reclamantei fără să rețină o culpă concurentă a acesteia a avut la bază interpretarea dată de instanța de apel asupra probelor administrate în cauză în legătură cu întinderea prejudiciului pretins de reclamantă. Acest aspect nu poate fi cenzurat pe calea recursului,

față de împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o gravă greșeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 765 din 17 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2016.