ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1089/2015

Decizia nr. 1089/2015

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 10 martie 2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumelor de 206.434 euro, în echivalent în RON, cu titlu de daune materiale, 700.000 euro, în echivalent în RON, reprezentând daune morale, 1.500 euro, în echivalent în RON, reprezentând prestație periodică lunară începând cu data de 07 august 2009, precum și la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 27 septembrie 2010 până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5167 din 20 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 29.543,45 RON, cu titlu de despăgubiri materiale și de 300.000 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale și a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în seara zilei de 07 august 2009, numitul C., în timp ce conducea autoturismul marca AA, (asigurat RCA la pârâtă) a pierdut controlul volanului și a intrat în coliziune cu autoturismul marca BB, condus de către reclamant. A reținut și că făptuitorul a decedat, așa încât a fost confirmată propunerea organelor de poliție, de a nu se începe urmărirea penală.

Tribunalul a constatat că în urma accidentului, reclamantul a fost internat în spital, cu diagnosticul de politraumatism (fracturi deschise, traumatism abdominal, șoc traumatic, șoc hemoragie), tratamentul necesitând 273 de zile de concediu medical. Din examinarea raportului de expertiză medicală întocmit la data de 28 septembrie 2010, dar și a referatului medical din data de 06 octombrie 2010 și a raportului de evaluare psihologică din data de 12 mai 2010, precum și a evaluării Institutului Național de Cercetări Economice - Institutul de Cercetare a Calității Vieții aflat sub egida Academiei Române, instanța de fond a notat și că reclamantul a suferit numeroase traume fizice și psihice, că și-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă și a rămas cu o infirmitate de 60%, nemaiputând să-și folosească membrele inferioare. De asemenea, a reținut că la data accidentului rutier, reclamantul avea vârsta de 23 de ani și 6 luni, că era absolvent al Facultății de Automatică, Calculatoare și Electronică din cadrul Universității Craiova și masterand la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor și că deținea și calitatea de arbitru în cadrul Federației Române de Fotbal.

În analiza pretențiilor reclamantului, prima instanță a notat că sunt aplicabile prevederile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 și cele ale art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Președintelui C.S.A., pe care Ie-a citat în considerentele sentinței, apreciind că criteriile stabilite pentru acordarea despăgubirilor au caracter limitativ, atât timp cât nu s-a prevăzut că pot fi acordate și alte categorii de despăgubiri.

Tribunalul a constatat că probele administrate relevă că suma cheltuielilor prilejuite de accident este de 13.247,81 RON; însă a apreciat că întrucât în urma accidentului reclamantul nu se poate deplasa decât cu ajutorul a două cârje, se justifică și acordarea sumei de 16.295,64 RON pentru a se putea procura un fotoliu rulant cu antrenare electrică. La plata acestei sume, cu titlu de despăgubiri materiale, prima instanță a obligat-o pe pârâtă.

A respins însă capetele de cerere ale reclamantului privind plata sumelor pentru achiziționarea unui automobil echipat special pentru nevoile unei persoane aflate în incapacitate fizică, pentru procurarea unei garsoniere și a unor bunuri de folosință îndelungată, dar și pentru cheltuielile de asigurare de îmbrăcămintei, încălțămintei, alimentației suplimentare, a celor lunare de locuire și servicii, apreciind că asemenea cheltuieli nu sunt unele „prilejuite de accident" în sensul art. 49 lit. d) din Norme și că au fost stabilite în mod arbitrar prin evaluarea Institutului de Cercetare a Calității Vieții. Instanța de fond a apreciat că nici în privința cheltuielilor pentru acoperirea aparaturii și dispozitivelor medicale, pe care reclamantul Ie-a evaluat la 10.104 euro, nu se justifică admiterea cererii, deoarece reclamantul beneficiază de o asigurare socială, din care astfel de sume pot fi recuperate.

Cu privire la daunele morale, prima instanță a apreciat că ele vor fi acordate, pentru a încerca o atenuare a prejudiciilor suferite de către reclamant ca urmare a pierderii posibilităților de a trăi normal activ și de a participa la viața socială înțeleasă sub toate aspectele ei, de a se destinde și îmbogăți spiritual, de a progresa ca orice ființă umană cu depline capacități fizice și psihice, fără însă ca daunele morale să ducă la o îmbogățire nejustificată, de vreme ce ele nu reprezintă prețul durerii suferite.

Pornind de la aceste considerații, Tribunalul a notat dificultatea cuantificării daunelor morale cuvenite reclamantului, având în vedere urmările produse asupra acestuia, dar a precizat că va lua în considerare criterii precise în evaluarea lor; astfel, a notat vârsta reclamantului la data producerii accidentului, studiile superioare finalizate și viața sportivă dusă anterior, dar și faptul că probele au relevat că s-a produs pierderea parțială a capacității de muncă, precum și instalarea unei stări de depresie accentuată, cu elemente nevrotice, care poate duce la luarea unor decizii imprudente.

Toate aceste elemente reținute, ca și numărul mare de zile de îngrijiri medicale, coroborat cu necesitatea altor intervenții chirurgicale și perioada nedeterminată de tratament pentru ameliorarea capacității locomotorii, au determinat instanța de fond să aprecieze că suma de 300.000 euro, în echivalent în RON la data plății, poate fi acordată cu titlu de daune morale.

În continuare, prima instanță a prezentat argumentele pentru care a hotărât că sunt neîntemeiate capetele de cerere privind acordarea de penalități de întârziere și plata unei prestații periodice lunare.

Rezumând, ele vizează îndeplinirea de către pârâtă a obligației de a răspunde cererii reclamantului, notificându-i motivele pentru care nu i-a aprobat pretențiile de asigurare [art. 36 alin. (2) lit. b) din Norme], iar prestația periodică lunară nu este prevăzută în art. 49 din Norme, care reglementează cu titlu limitativ criteriile de stabilire a despăgubirilor în caz de vătămare corporală sau deces.

I. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul A. prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată în totalitate.

În motivare, apelantul-reclamant a prezentat, pe scurt, situația de fapt și a arătat că în mod eronat a apreciat prima instanță că dispozițiile art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Președintelui C.S.A. ar avea caracter limitativ, de vreme ce legiuitorul nu a stabilit că numai criteriile evocate în actul normativ ar putea fi avute în vedere la stabilirea despăgubirilor, cu excluderea altora.

Pornind de la acest considerații cu valoare de principiu, apelantul-reclamant a susținut că instanța de fond a diminuat sumele pretinse cu titlu de daune materiale, de vreme ce Institutul de Cercetare a Calității Vieții din cadrul Academiei Române a evaluat necesarul de resurse materiale la suma de 206.434 euro.

Astfel, a criticat soluția tribunalului de neacordare a sumelor cerute pentru achiziționarea bunurilor solicitate prin prezenta acțiune, arătând că sumele sunt în interdependență cu evenimentul cauzator de prejudicii și au fost pretinse, în considerarea necesității asigurării resurselor materiale pentru existență, dezvoltare individuală, participare și afirmare socială.

Pe de altă parte, a mai afirmat, referindu-se la daunele morale, că deși prima instanță a reținut gradul ridicat al afectării psiho-fizice, a acordat sumele pretinse cu acest titlu doar într-un cuantum mediu, cu toate că Directivele a III-a europeană 232/1990 și a V-a europeană nr. 14/2005, ca și Recomandările Consiliului Europei din 1969 recunosc principiul reparației daunelor morale și rolul despăgubirii de a compensa victima prejudiciului, sens în care a dezvoltat care sunt acestea.

În altă ordine de idei, a arătat și că respingerea cererii de acordare a prestației periodice lunare este contrară dispozițiilor art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 și principiului reparației integrale a prejudiciului, iar cuantificarea prestației este în concordanță cu gradul de educație, nivelul de pregătire și nevoile personale, fiind în relație directă cu pierderea capacității de muncă și cu infirmitatea permanentă accentuată.

În ceea ce privește penalitățile, apelantul-reclamant a susținut că la data de 29 septembrie 2010 a avizat dauna intimatei, care era obligată ca în 90 de zile să procedeze potrivit art. 36 alin. (2) din Norme; cum răspunsul intimatei a fost dat la data de 14 ianuarie 2011, după împlinirea termenului de 90 de zile, a susținut că aceasta îi datorează penalități de întârziere în procent de 0,1% pe zi de întârziere, potrivit art. 37.

II. Împotriva aceleiași hotărâri a formulat apel și pârâta SC B. SA.

Prin calea de atac promovată de apelanta-pârâtă, s-a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul reducerii sumei la plata căreia a fost obligată, cu titlu de daune morale, până la 150.000 RON.

În motivare, apelanta-pârâtă a arătat, pe larg, argumentele pentru care cuantumul acestora este exagerat, invocând și criteriile de evaluare a acestora.

Prin decizia civilă nr. 72 din 07 martie 2013 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta SC B. SA și a schimbat în parte sentința civilă nr. 5167 din 20 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 150.000 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul A.

Prin decizia civilă nr. 4101 din 21 noiembrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta SC B. SA București împotriva deciziei civile nr. 72 din 7 martie 2013, pe care a casat-o cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În apel după casare, în considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și a considerentelor deciziei de casare, instanța de apel a dispus completarea probatoriului, în sensul depunerii la dosarul cauzei a unor relații din partea Institutului Național de Statistică și întocmirii unei expertize medico-legale pentru stabilirea capacității de muncă a apelantului, respectiv completarea probei cu înscrisuri relevante cu referire la notificarea societății de asigurare cu privire la cererea de despăgubire.

Prin decizia civilă nr. 869 din 23 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, în considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. - au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și apelanta-pârâtă SC B. SA, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A fost obligată pârâta la următoarele sume: 150.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, la plata către reclamant a unei prestații periodice lunare reprezentând echivalentul salariului de bază minim brut pe economie începând de la data de 07 august 2009, la plata către reclamant a unei penalizări de 0,1% calculată asupra despăgubirilor cuvenite, pentru fiecare zi de întârziere de la data de 14 ianuarie 2011 și până la data plății.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, cu obligarea apelantului - reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 10.728,5 RON cheltuieli de judecată.

S-a reținut, în esență, că s-a reținut corect situația de fapt, iar, conform raportului de expertiză medico-legală în vederea evaluării capacității de muncă (Dosar nr. x/3/2011*) - dispus în faza apelului - s-a constatat că reclamantul a necesitat circa 180 zile de îngrijiri medicale de la data producerii leziunilor, se încadrează în gradul III de invaliditate, având capacitatea de muncă redusă cel puțin jumătate.

S-a constatat că la data de 29 septembrie 2010 reclamantul A. a notificat societății de asigurare SC B. SA solicitarea sa de a i se acorda despăgubiri în cuantum de 1.500.000 euro cu titlu de daune patrimoniale, daune nepatrimoniale și prestație periodică. La data de 14 ianuarie 2011 Divizia Operațiuni privind Daune la Asigurări Generale a comunicat reclamantului că nu a dovedit cuantumul daunelor materiale, iar cu privire la cuantumul daunelor morale, a considerat că sunt prea mari în raport de jurisprudența în materie.

În ceea ce privește dreptul aplicabil, instanța de apel a considerat că accidentul rutier care a determinat daunele ce se cer a fi acoperite prin acțiunea introductivă de instanță a avut loc la data de 07 august 2009, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 9 și art. 41 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 37 și art. 49 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Președintelui CSA nr. 20/2008.

În ceea ce privește daunele materiale în sumă totală de 206.434 euro, s-a apreciat că, și în cazul în care s-ar aprecia că dispozițiile art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Președintelui CSA au caracter exemplificativ, fără a putea limita natura despăgubirilor ce se pot acorda în cazul vătămării corporale, este imperios necesar ca aceste despăgubiri să acopere cheltuielile prilejuite de accident, noțiune stipulată de art. 49 lit. d) din Norme.

Curtea a evidențiat că poate valorifica concluziile evaluării întocmite de către Institutul de Cercetare a Calității Vieții din subordinea Academiei Române, dar numai în măsura în care criteriile reținute de această evaluare sunt corecte, iar cheltuielile constatate de Institut se circumscriu noțiunii de cheltuieli prilejuite de accident. Estimările unei instituții care nu este acreditată de către Ministerul Justiției pentru efectuarea de expertize judiciare trebuie analizate în legătură nemijlocită cu normele de drept incidente. Or, observă instanța de control judiciar că, în fapt, așa cum rezultă din expertiza medico-legală întocmită în cauză, premisa lipsei totale a capacității de muncă reținute în evaluare a fost infirmată, iar în ceea ce privește sumele solicitate pentru acoperirea cheltuielilor curente de consum, cheltuieli lunare de locuire și de asigurare a serviciilor, pentru îmbrăcăminte și încălțăminte, a cheltuielilor de educație și formare profesională sau pentru achiziționarea unor bunuri de folosință îndelungată, automobil sau a unei garsoniere, nu reprezintă cheltuieli prilejuite de accident, în înțelesul art. 49 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

De aceea a considerat că, în mod temeinic și legal instanța fondului a limitat cuantumul acestor daune, acordând doar acele cheltuieli care rezultă nemijlocit din producerea riscului asigurat. În opinia instanței de control judiciar această soluție se impune și prin raportare la izvorul obligației asigurătorului pârât în cauză, respectiv contractul de asigurare, încheiat cu scopul de a dezdăuna pe păgubit, fără a putea reprezenta o sursă de câștig pentru acesta.

În ceea ce privește cererea apelantului reclamant de obligare a pârâtei la plata unei prestații periodice, instanța de rejudecare a constatat că, în analiza nemijlocită a recursului formulat de A., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 27 și art. 49 din Norme, nu a lămurit pe deplin fondul cauzei, fiind evident faptul că reclamantul și-a pierdut capacitatea de muncă, în totalitate, tocmai ca urmare a producerii respectivului accident de muncă, astfel încât, pentru viitor acesta are nevoie de venituri lunare pentru întreținere, respectiv, de o prestație periodică.

În ceea ce privește daunele materiale în sumă totală de 206.434 euro, Curtea a subliniat că, și în cazul în care s-ar aprecia că dispozițiile art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Președintelui CSA au caracter exemplificativ, fără a putea limita natura despăgubirilor ce se pot acorda în cazul vătămării corporale, este imperios necesar ca aceste despăgubiri să acopere cheltuielile prilejuite de accident, noțiune stipulată de art. 49 lit. d) din Norme.

Instanța de recurs a apreciat că se impune casarea deciziei pentru ca instanța de apel, ținând cont de circumstanțele cauzei și de concluziile ce vor rezulta în urma unei eventuale administrări de noi probe, să poată stabili și cuantumul prestației periodice ce se cuvine reclamantului.

În considerarea caracterului obligatoriu al deciziei de casare, instanța de apel a dispus completarea probatoriului în cauză, în sensul depunerii la dosarul cauzei a unor relații din partea Institutului Național de Statistică și întocmirii unei expertize medico-legale pentru stabilirea capacității de muncă a apelantului.

Prin adresa din 03 aprilie 2014 (Dosar nr. x/3/2011*) Institutul Național de Statistică a comunicat instanței valoarea câștigului salarial mediu lunar pentru activități de servicii în tehnologia informației, activități de servicii informatice, ca fiind de 3639 RON.

La data de 25 iunie 2014 a fost înregistrat la dosarul cauzei Raportul de expertiză medico-legală în vederea evaluării capacității de muncă, ale cărui concluzii au fost în sensul că: numitul A., în vârstă de 28 de ani a prezentat leziuni traumatice ce se puteau produce prin lovire cu și de corpuri dure, în condițiile accidentului de trafic rutier suferit la data de 07 august 2009. A necesitat circa 180 zile îngrijiri medicale de la data producerii leziunilor. în urma reexaminării sus-numitului și a actelor sale medicale rezultă că prezintă dg: sechele post-fracturi multiple deschise membre inferioare. Pseudartroză supra și intracondiliană femur drept, după fractură deschisă. Fractură pilon tibial stâng și peroneu stâng consolidată după fractură deschisă. Gonartroză secundară stânga după fractură deschisă supra- și intracondiliană operată cu material de osteosinteză restant. Pareză sciatic popliteu extern drept. Scurtare membru inferior cu circa 5,5-6,5 cm, urmare a accidentului de trafic rutier din 07 august 2009, cu deficiență locomotorie și neuromotorie medie și incapacitate adaptativă 65%. Se încadrează în gradul III de invaliditate, având capacitatea de muncă redusă cel puțin jumătate. Termen de revizuire 12 luni.

Raportat la conținutul probelor administrate în cauză, a caracterului obligatoriu al deciziei de casare, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 și art. 49 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, instanța de apel a apreciat că se impune obligarea în cauză a pârâtei la plata către reclamant a unei prestații periodice lunare.

În stabilirea cuantumului acestei prestații în valorificarea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. c), în sensul de a stabili valoarea acestei prestații la nivelul salariului de bază minim brut pe economie; în opinia instanței, cuantumul pretins de reclamant, 1500 euro, nu își găsește suport probator în considerarea finalității urmărite de legiuitor prin instituirea acestei compensații pecuniare, respectiv acoperirea diferenței dintre veniturile necesare unui trai la nivel similar celui anterior momentului producerii riscului asigurat și veniturile ce pot fi obținute în prezent de persoana prejudiciată.

În ceea ce privește raportarea la cuantumul venitului lunar mediu net în domeniul informatic, instanța a considerat că nu poate stabili prestația periodică la nivelul acestuia întrucât, pe de o parte, deși a probat pregătirea profesională în acest domeniu, apelantul reclamant nu a dovedit desfășurarea unei activități de acest fel nici la momentul producerii accidentului rutier, dar nici anterior acestui moment; în cauză nu au fost administrate dovezi nici cu referire la eventuale demersuri ale reclamantului de a se angaja în domeniu.

Pe de altă parte, concluziile raportului de expertiză medico-legală au infirmat premisa considerentelor deciziei de casare, respectiv pierderea în totalitate a capacității de muncă, reținând capacitate de muncă redusă cel puțin la jumătate. Reține instanța că natura deficiențelor locomotorii și neuromotorii, deși îngreunează semnificativ viața reclamantului, nu determină imposibilitatea manifestării sale profesionale conform pregătirii.

Deși apelantul reclamant afirmă că situația sa nu poate fi asimilată celei descrise de art. 49 pct. 1 lit. c) din Norme, instanța de apel a concluzionat că parcurgerea cursurilor postuniversitare la momentul accidentului reprezintă o formă de calificare profesională care permite valorificarea acestor dispoziții legale, chiar în considerarea caracterului nelimitativ al situațiilor descrise de art. 49, susținut de reclamantul apelant.

Drept urmare, instanța a reținut că în cauză se impune admiterea apelului reclamantului apelant cu privire la acordarea acestor despăgubiri, urmând ca sentința pronunțată de instanța fondului să fie schimbată în consecință.

Cu referire la capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere, s-a apreciat că și în privința acestei cereri Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat că prima instanță de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 36 și art. 37 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008, (..), pârâta nerăspunzând la solicitările reclamantului și neacordând acestuia despăgubirile solicitate.

În consecință, față de reținerea în mod irevocabil a încălcării de către pârâtă a obligației de a soluționa cererea reclamantului de despăgubire, formulată în condițiile art. 36 din Norme, instanța de apel a admis apelul reclamantului sub acest aspect și și a obligat pârâta SC B. SA la plata penalităților de întârziere de 0,1%. În ceea ce privește data de la care sunt datorate aceste penalități, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1) despăgubirea se efectuează de către asigurătorul RCA în maximum 15 zile de la data la care asigurătorul a definitivat investigația necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (2) asigurătorul RCA este obligat să desfășoare investigația privind producerea accidentului, în termen de cel mult 3 luni de la avizării producerii evenimentului asigurat. În condițiile în care avizarea asigurătorului a fost făcută la data de 29 septembrie 2010, dată reținută în considerente anterioare, potrivit dispozițiilor anterior citate pârâta era obligată să plătească despăgubirea în maxim 3 luni și 15 zile de la momentul avizării sale, termen ce s-a împlinit la data de 13 ianuarie 2011. În consecință, penalitatea se va calcula pentru fiecare zi de întârziere de la data de 14 ianuarie 2011 și până la data plății.

Referitor la daunele morale cerute de către reclamant, instanța de apel a avut în vedere că unele repere ale instanței de fond au fost infirmate de probe administrate în apel în sensul că reclamantul nu și-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă, aceasta fiind, în fapt, redusă cel puțin la jumătate; tot astfel, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare a fost de 180, iar nu de o perioadă de aproape nouă luni.

În plus, instanța de apel a avut în vedere consecințele fizice și psihice încercate de reclamant pe criterii de echilibru, echitate și rezonabilitate, consacrate de jurisprudența C.E.D.O.

Sub acest aspect, instanța de apel a considerat că instanța de fond a dispus acordarea unor despăgubiri mult prea mari, al căror cuantum nu întrunește exigențele de rezonabilitate și echitabilitate și nu are în vedere reperele economice și sociale din România.

Pentru toate aceste motive, instanța de apel a statuat în sensul diminuării valorii daunelor morale la suma de 150.000 euro, în echivalent în RON la data plății.

S-au avut în vedere și cheltuielile de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Împotriva deciziei pronunțată în apel reclamantul și pârâta au declarant recurs.

1.1. Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul critică soluția din apel sub aspectul că pronunțarea deciziei s-a dat cu încălcarea art. 998-999 C. civ., în sensul că instanța de apel nu i-a acordat despăgubirile materiale și prestația periodică în cuantumul suferit și probat.

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantul arată că în mod nelegal instanța anterioară nu i-a acordat bunurile identificate de către I.C.C.V. necesare în raport de afecțiunile de care suferă ca urmare a accidentului suferit. în opinia sa, în mod greșit nu s-au avut în vedere despăgubirile materiale prezentate în raportul Academiei Române - I.C.C.V. - nefiind asimilate cu cheltuielile prilejuite de accident.

Or, acest raționament al instanței este nelegal, întrucât potrivit art. 26 din Normele Ordinului nr. 20/2008, nu este obligatoriu ca I.C.C.V. să fie un expert autorizat de Ministerul de Justiție în condițiile aplicării art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

1.2. Reclamantul printr-un alt motiv de recurs critică soluția din apel privind neacordarea prestațiilor periodice, deoarece prin art. 998 C. civ. și urm. se instituie regula general de reparare a prejudiciului. în opinia sa, despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se stabilește în cazul său, în baza venitului net pe care l-ar fi putut realiza conform pregătirii profesionale.

1.3. Un alt motiv de recurs formulat de reclamant se referă la aplicarea nelegală a art. 36 și 37 din Normele Ordinului nr. 20/2008.

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantul arată că instanța anterioară face o interpretare parțială corectă a dispozițiilor art. 36 și 37 din Normele Ordinului nr. 20/2008 în sensul că asigurătorul trebuie să acorde aceste penalizări, însă greșește atunci când decide că acestea se calculează după trecerea celor 90 de zile la care se adaugă alte 15. În acest context, reclamantul arată că atâta timp cât nu s-a făcut o investigație - de la care curge 15 zile de la data când asigurătorul a terminat propria investigație care în cauză nu a existat -, dreptul la despăgubire s-a născut la data avizării, iar penalizările cerute sunt datorate de la data de 29 septembrie 2010, având în vedere că nu a existat vreun demers pentru evaluarea pretențiilor reclamantului.

1.4. Printr-un ultim motiv de recurs, reclamantul susține că s-au încălcat dispozițiile art. 998 și urm. din vechiul C. civ., coroborate cu Directivele europene, în sensul că instanța de apel a ignorat principiul reparării integrale a prejudiciului în funcție de impactul pe care l-a avut evenimentul asupra persoanei prejudiciate, în stabilirea daunelor nepatrimoniale care sunt justificate de alterarea calității vieții și de efectele vătămătoare ireversibile. În susținerea celor arătate, reclamantul menționează expres Directive Europene, art. 24 din Normele Ordinului nr. 20/2008.

După menționarea expresă a actelor normative europene și actelor normative naționale, reclamantul învederează că instanțele anterioare erau obligate la individualizarea sumelor, reținând pe lângă circumstanțele individuale și îndreptarea acestora către maximul intervalului 0 - 1.500.000 - 5.000.000 euro, nu în cuantum de 300.000 euro și respectiv 150.000 euro, cum greșit au procedat instanțele anterioare. în același context, reclamantul reproșează instanței de apel că în rejudecare, daunele morale nu a avut în vedere starea de infirmitate, pareza sciatica, incapacitatea adaptive de 65%, făcând trimitere doar la incapacitate de muncă.

Concluzionează reclamantul în sensul că motivarea instanței de apel este nefondată deoarece sumele solicitate se circumscriu valorii contractului la suma de 150.000 euro, fără a exced limitei de răspundere a asigurătorului și a legislației naționale și comunitare.

Reclamantul solicit admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul acordării daunelor materiale în cuantumul cerut, a prestației periodice în valoarea comunicată de I.N.S., a daunelor morale în sumă de 700.000 euro și a penalităților începând cu data avizării, adică 29 septembrie 2010.

Prin recursul declarat, pârâta a formulat următoarele motive de recurs, după cum urmează:

2.1. Printr-un prim motiv de recurs, pârâta arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 53 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, respectiv prevederile art. 36, 37 și art. 38 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008, în sensul că a sancționat societatea pârâtă cu aplicarea penalităților de întârziere, deși a făcut dovada că a răspuns în termen legal solicitărilor persoanei păgubite.

Asigurătorul RCA acoperă prejudiciul produs de asiguratul său in conformitate cu contractul de asigurare în vigoare la data producerii accidentului. Contractul de asigurarea RCA este un contract legal, clauzele, condițiile, drepturile și obligațiile părților sunt prevăzute în Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, precum și în Normele tehnice in vigoare la data producerii accidentului de circulație. La data producerii accidentului de circulație în speță, erau în vigoarea Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în contractul de asigurare RCA, drepturile și obligațiile părților sunt prevăzute prin lege, iar potrivit art. 8 din aceeași Lege „Avizarea și constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor ori a sumelor asigurate se efectuează în condițiile legii și ale normelor adoptate in baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, pentru asigurările obligatorii, sau ale contractului de asigurare, in cazul asigurărilor facultative".

Problema juridică poartă asupra momentului de la care încep să curgă penalitățile de întârziere pentru neplata despăgubirilor, aspect care trebuia analizat în strict concordanță cu prevederile art. 36, art. 37 și art. 38 din Normele tehnice în vigoare.

Sub această problemă invocată, pârâta susține în esență, după menționarea dispozițiilor art. 36 art. 37 din Normele tehnice, că în data de 23 septembrie 2010, reclamantul a formulat o adresă către societatea pârâtă, înregistrată din 29 septembrie 2010 prin care i se comunica producerea accidentului asigurat, faptul că solicit despăgubiri în limita sumei asigurate de 1.500.000 de euro, constând în daune materiale, daune nepatrimoniale și prestații periodice.

În data de 21 octombrie 2010, asigurătorul RCA răspunde persoanei prejudiciate indicând numărul dosarului de daună, numărul de înregistrare a adresei din data de 23 septembrie 2010 și solicită transmiterea Cererii de despăgubiri. Deoarece avocatul apelantului-reclamant nu răspunde la această solicitare, se revine în data de 15 noiembrie 2010, cu mențiunea că fără Cererea de despăgubiri nu se pot soluționa pretențiile. La această revenire, avocatul apelantului-reclamant arată că nu este încă în posesia tuturor documentelor doveditoare și spera ca, într-un interval de aproximativ 2 săptămâni, va fi în măsură să înainteze înscrisurile de care înțelege să se folosească și cererea de despăgubiri.

Cererea de despăgubiri este transmisă în data de 02 decembrie 2010 la Sucursala B. Dolj, unde este și înregistrată.

În opinia acestei recurente, de la această data începe să curgă termenul de 3 luni în care asigurătorul este obligat să răspundă solicitărilor persoanei păgubite. în legătură cu pretențiile cerute de către reclamant, pârâta a răspuns că daunele materiale și prestațiile periodice nu sunt dovedite, iar daunele morale sunt în cuantum foarte ridicat.

Pentru aplicarea penalităților de întârziere de 0,1% pe zi din suma datorată, este aceea că asigurătorul este obligat să reacționeze în termen de 3 luni de la înaintarea cererii de despăgubiri, fie prin avizare favorabilă, fie prin respingerea pretențiilor formulate de persoana prejudiciată.

În concluzie cu privire la primul motiv de recurs, pârâta arată că stabilirea unor penalități de întârziere în sarcina sa duce la încălcarea prevederilor art. 36 - 38 și art. 44 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

2.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâta susține că s-au încălcat prevederile art. 49 lit. c) din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

În susținerea acestui motiv de recurs, pârâta învederează că În baza contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA, în vigoare la data producerii accidentului în speță, [art. 49 lit. c) din Normele tehnice], asigurătorul despăgubește persoana păgubită pentru prejudiciul suferit ca urmare a vătămărilor corporale, pe perioada spitalizării, precum și pe perioada de tratament și convalescență, la nivelul salariului minim brut pe economie ["(..) salariul de baza minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare (..)" – art. 49 lit. c)]. Pentru acest fapt s-a asigurat persoana vinovata și această modalitate de despăgubire este luată în calcul în cazul stabilirii rezervelor de daune.

Pensie pentru invalidate poate fi obținută de către intimatul reclamant de la asigurările sociale. Intimatul reclamant are dreptul la această pensie iar statul este obligat să o plătească, societățile de asigurare nu pot prelua obligațiile altor sisteme de asigurări.

În baza legii special aplicabile în material asigurărilor la data producerii accidentului de circulate în speță, respective art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și prevederile art. 49 lit. c) din Normele tehnice, asigurătorul poate acorda o despăgubirile, la nivelul slariuliii mediu pe economie din anul 2009, pentru perioada în care intimatul reclamant a fost spitalizat, a fost în convalescență sau recuperare. Acordarea unor prestații periodice, fără să se menționeze perioada pentru care se acordă și cuantumul acestora, duce la eludarea prevederilor legale.

2.3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâta susține că hotărârea atacată este nelegală în raport de art. 24 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

Asigurătorul nu poate acorda despăgubiri în euro decât în situația în care rezervele constituite de asigurați pentru riscuri cuprins în asigurare sunt constituite și ținute în moneda euro. În acest caz este vorba de o asigurare RCA intern, prima de asigurare este plătită în RON și la această clasă de asigurări sumele reprezentând rezervă de fonduri asigurate se constituie și de administrează în moneda națională, respectiv în RON. Consideră că se poate aprecia cuantumul de despăgubire în euro, dar despăgubirea se plătește în RON la cursul de schimb valutar valabil la data accidentului, nu cel valabil la data plății efective.

2.4. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâta critică cuantumul acordat reclamantului cu titlu de daune morale, în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 53 din Legea nr. 136/1995 și art. 49 pct. 2 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008. În susținerea acestui motiv de recurs, pârâta invocă practica judiciară națională și internațională în material determinării cuantumului daunelor morale sub aspectul unor sume mai reduse, iar cu privire la reclamant suma de 100.000 RON cu titlul de daune morale este o sumă îndestulătoare raportat la vătămarea corporală suferită și îngrijirile medicale în sumă de 180 de zile. În același context, pârâta se referă la stabilirea daunelor morale să fie o compensație justă și nu o îmbogățire fără justă cauză.

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursurile ca fiind nefondate și acestea urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

1.1. Referitor la primul motiv de recurs, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât instanța de apel în mod corect nu a avut în vedere raportul de expertiză întocmit de I.C.C.V., raport extrajudiciar, pe care instanța de judecată nu îl poate avea în vedere doar dacă este efectuat de către experți autorizați numai de Ministerul Justiției.

În acest sens, acești experți sunt specialiști autorizați și confirmați de Ministerul Justiției, iar părțile pot să aleagă numai dintre experții care figurează în tabelul întocmit de Biroul Central de expertize tehnice judiciare, precum și încuviințarea de către instanța de judecată a unui expert propus de parte - pe cheltuiala sa - însă nu poate fi absolutizat - cum vrea să se înțeleagă reclamantul - sub aspectul forței probante, constatare ce permite instanței chiar înlăturarea lucrării ce nu se coroborează cu vreun mijloc de probă administrat în cauză, neexistând obligație pentru instanță de a-și însuși observațiile, constatările și concluziile expertului desemnat.

Din examinarea considerentelor expuse în decizia atacată în raport de criticile forțate de reclamant circumscrise primului motiv de recurs, instanța de apel în mod corect a apreciat acesta în sensul că, cităm:

"și în cazul în care s-ar aprecia că dispozițiile art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Președintelui CSA au caracter exemplificativ, fără a putea limita natura despăgubirilor ce se pot acorda în cazul vătămării corporale, este imperios necesar ca aceste despăgubiri să acopere cheltuielile prilejuite de accident, noțiune stipulată de art. 49 lit. d) din Norme. Curtea evidențiază că poate valorifica concluziile evaluării întocmite de către Institutul de Cercetare a Calității Vieții din subordinea Academiei Române, dar numai în măsura în care criteriile reținute de această evaluare sunt corecte, iar cheltuielile constatate de Institut se circumscriu noțiunii de cheltuieli prilejuite de accident. Estimările unei instituții care nu este acreditată de către Ministerul Justiției pentru efectuarea de expertize judiciare trebuie analizate în legătură nemijlocită cu normele de drept incidente. Or, observă instanța de control judiciar că, în fapt, așa cum rezultă din expertiza medico-legală întocmită în cauză, premisa lipsei totale a capacității de muncă reținute în evaluare a fost infirmată, iar în ceea ce privește sumele solicitate pentru acoperirea cheltuielilor curente de consum, cheltuieli lunare de locuire și de asigurare a serviciilor, pentru îmbrăcăminte și încălțăminte, a cheltuielilor de educație și formare profesională sau pentru achiziționarea unor bunuri de folosință îndelungată, automobil sau a unei garsoniere, nu reprezintă cheltuieli prilejuite de accident, în înțelesul art. 49 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

Drept urmare, Curtea consideră că în mod temeinic și legal instanța fondului a limitat cuantumul acestor daune, acordând doar acele cheltuieli care rezultă nemijlocit din producerea riscului asigurat. în opinia instanței de control judiciar această soluție se impune și prin raportare la izvorul obligației asigurătorului pârât în cauză, respectiv contractul de asigurare, încheiat cu scopul de a dezdăuna pe păgubit, fără a putea reprezenta o sursă de câștig pentru acesta".

De aceea, Înalta Curte constată că în cauză au fost aplicate corect dispozițiile legale pretins încălcate de reclamant.

Pe de altă parte, este de evidențiat și faptul că aceste critici sunt la granița dintre motivele de nelegalitate și motivele de netemeinicie, întrucât se tinde subtil la o reevaluare a daunelor materiale, a căror evaluare se face strict - printre altele - prin mijloace de probe constând în înscrisuri doveditoare, etc.

1.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs vizând neacordarea prestațiilor periodice, Înalta Curte constată că sunt nefondate, întrucât acestea se referă la o reevaluare a sumelor statuate cu acest titlu, sau o reapreciere a situației de fapt deja stabilită, ceea ce nu poate forma controlul judiciar în calea de atac a recursului.

De altfel, după cum se poate, observa, reclamantul invocă încălcarea dispozițiilor art. 49 raportat la art. 27 din Ordinul CSA nr. 20/2008 - în vigoare la data producerii accidentului - însă nu este motivat, adică în ce constă nelegalitatea deciziei sub aspectul neacordării prestațiilor periodice.

1.3. Un alt motiv de recurs formulat de reclamant se referă la aplicarea nelegală a art. 36 și 37 din Normele Ordinului nr. 20/2008.

Nici aceste critici ale reclamantului nu sunt fondate, întrucât instanța de apel - în rejudecare - a avut în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și a examinat pricina și din punctul de vedere al dispozițiilor art. 36 și 37 din Normele Ordinului nr. 20/2008 în sensul că avizarea asigurătorului a fost făcută la data de 29 septembrie 2010, dată reținută în considerente anterioare, adică pârâta era obligată să plătească despăgubirea în maxim 3 luni și 15 zile de la momentul avizării sale, termen ce s-a împlinit la data de 13 ianuarie 2011.

1.4. Nici criticile reclamantului circumscrise ultimului motiv de recurs, nu sunt fondate, deoarece criticile formulate de recurent vizează nemulțumirea acestuia în raport de cuantumul stabilit cu titlul de daune morale, care sunt aspecte de netemeinicie tinzând la o reapreciere a probelor administrate în cauză, și nu de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că instanțele naționale, dar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit.

2.1. Primul motiv de recurs, vizează încălcarea dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, respectiv prevederile art. 36, 37 și art. 38 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008, în sensul că a sancționat societatea pârâtă cu aplicarea penalităților de întârziere, pe care Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât, așa cum s-a arătat și în recursul reclamantului, penalitățile de întârziere sunt datorate de pârâtă, în condițiile în care s-a reținut în mod irevocabil încălcarea de către pârâtă a obligației de soluționare a cererii reclamantului de despăgubire, formulată în condițiile art. 36 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008, în vigoare la data producerii accidentului.

Mai mult decât atât, în mod corect și cu aplicarea dispozițiilor legale pretins încălcate, instanța de apel a statuat că avizarea asigurătorului a fost făcută la data de 29 septembrie 2010, dată reținută de aceasta, iar pârâta era obligată să plătească despăgubirea în maxim 3 luni și 15 zile de la momentul avizării sale, termen ce s-a împlinit la data de 13 ianuarie 2011, penalitatea se va calcula pentru fiecare zi de întârziere de la data de 14 ianuarie 2011 și până la data plății.

De asemenea, în mod corect a fost tranșată și problema juridică asupra momentului de la care încep să curgă penalitățile de întârziere pentru neplata despăgubirilor, aspect analizat strict în concordanță cu prevederile art. 36, art. 37 și art. 38 din Normele tehnice în vigoare.

De aceea, față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să înlăture toate criticile și afirmațiile recurentei - pârâte - cu privire la acest aspect - precum și raționamentul pârâtei cu privire la data la care începe să curgă termenul de 3 luni, în care asigurătorul este obligat să răspundă solicitărilor persoanei păgubite.

2.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâta susține că s-au încălcat prevederile art. 49 lit. c) din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

Nici aceste critici nu sunt fondate, întrucât - fără a mai antama aspect privind probele administrate în cauză dat fiind că nu pot forma obiectul controlului judiciar - instanța de apel a avut în vedere dispozițiile legale invocate în raport de probele administrate în cauză, așa cum rezultă din examinarea considerentelor deciziei atacate, din conținutul cărora rezultă fără echivoc judecata acestei probleme, în temeiul contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA, în vigoare la data producerii accidentului în speță, [art. 49 lit. c) din Normele tehnice]; asigurătorul despăgubește persoana păgubită pentru prejudiciul suferit ca urmare a vătămărilor corporale, pe perioada spitalizării, precum și pe perioada de tratament și convalescență, la nivelul salariului minim brut pe economie ["(...) salariul de baza minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare (...)" - art. 49 lit. c)], ceea ce a și avut în vedere instanța de apel căreia nu i se poate reproșa aplicarea greșită sau eronată a dispozițiilor legale incidente în materie în prezenta speță.

2.3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâta susține că hotărârea atacată este nelegală în raport de art. 24 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 20/2008, motiv pe care Înalta Curte urmează să îl înlăture ca nefondat, întrucât nu argumentează în ce constă nelegalitatea cu privire la plata în euro de la momentul pretins de pârâtă, instanța de apel stabilind cuantumul despăgubirilor în RON, cuantificarea sumei în euro făcându-se prin raportare la modalitatea de exprimare formulată de către reclamant prin acțiune.

2.4. În ceea ce privește cel de-al patrulea motiv de recurs, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât instanța de apel a apreciat corect cuantumul acestora, care de altfel, nu mai poate fi cuantificat în recurs, în condițiile în care controlul judiciar al deciziei atacate se face numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute strict și limitative de pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ. Or, pârâta prin criticile formulate circumscrise motivului patru de recurs, nu face decât să aducă aspecte de netemeinicie, tinzând la reaprecierea probelor administrate în cauză, aspect ce nu poate forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta SC B. SA București împotriva deciziei civile nr. 869 din 23 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta SC B. SA București împotriva deciziei civile nr. 869 din 23 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2015.