ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4101/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4101/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 10 martie 2011,

reclamantul R.D. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, solicitând instanței ca

prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumelor de 206.434

euro, în echivalent în RON, cu titlu de daune materiale, 700.000 euro, în echivalent

în RON, reprezentând daune morale, 1.500 euro, în echivalent în RON, reprezentând

prestație periodică lunară începând cu data de 07 august 2009, precum și Ia plata

penalităților de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 27 septembrie

2010 până Ia plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 5167 din 20 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta Ia plata către reclamant a sumelor de

29.543,45 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, și de 300.000 euro în echivalent

în RON Ia data plății, cu titlu de daune morale și a respins celelalte capete de

cerere, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că în seara zilei de 07 august 2009,

numitul F.D., în timp ce conducea autoturismul marca P. (asigurat RCA la pârâtă),

a pierdut controlul volanului și a intrat în coliziune cu autoturismul marca D.,

condus de către reclamant. A reținut și că făptuitorul a decedat, așa încât a fost

confirmată propunerea organelor de poliție de a nu se începe urmărirea penală.

Prima instanță

a constatat că, în urma accidentului, reclamantul a fost internat în spital, cu

diagnosticul de politraumatism (fracturi deschise, traumatism abdominal, șoc traumatic,

șoc hemoragic), tratamentul necesitând 273 de zile de concediu medical. Din examinarea

raportului de expertiză medicală, întocmit la data de 28 septembrie 2010, dar și

a referatului medical din data de 08 octombrie 2010 și a raportului de evaluare

psihologică din data de 12 mai 2010, precum și a evaluării Institutului Național

de Cercetări Economice - Institutul de Cercetare a Calității Vieții, aflat sub egida

Academiei Române, prima instanță a notat și că reclamantul a suferit numeroase traume

fizice și psihice, că și-a pierdut, în totalitate, capacitatea de muncă și a rămas

cu o infirmitate de 60%, nemaiputând să-și folosească membrele inferioare. De asemenea,

a reținut că la data accidentului rutier, reclamantul avea vârsta de 23 de ani și

6 luni, că era absolvent al Facultății de Automatică, Calculatoare și Electronică

din cadrul Universității Craiova și masterand ia Facultatea de Economie și Administrarea

Afacerilor și că deținea și calitatea de arbitru în cadrul Federației Române de

Fotbal.

În analiza pretențiilor

reclamantului, prima instanță a notat că sunt aplicabile prevederile art. 49 și

50 din Legea nr. 136/1995 și cele ale art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul

nr. 20/2008 al Președintelui C.S.A., pe care le-a citat în considerentele sentinței

sale, apreciind că criteriile stabilite pentru acordarea despăgubirilor au caracter

limitativ, atât timp cât nu s-a prevăzut că pot fi acordate și alte categorii de

despăgubiri.

Astfel, a apreciat

că, în cauză, nu s-a probat că reclamantul realiza venituri Ia data producerii accidentului,

dar și că evaluarea făcută de Institutul de Cercetare a Calității Vieții nu justifică

acordarea salariului minim brut pe economie [Ia care se referă art. 49 lit. c) din

Norme], deoarece nu au fost avute în vedere decât criterii generale (cărți, taxe),

nefiind atașate înscrisuri care să releve, spre exemplu, taxele percepute de instituția

de învățământ superior.

În aceste condiții,

prima instanță a constatat că probele administrate relevă că suma cheltuielilor

prilejuite de accident este de 13.247,81 RON; însă a apreciat că, întrucât în urma

accidentului reclamantul nu se poate deplasa decât cu ajutorul a două cârje, se

justifică și acordarea sumei de 18.295,64 RON pentru a se putea procura un fotoliu

rulant cu antrenare electrică.

Prima instanță

a respins, însă, capetele de cerere ale reclamantului privind plata sumelor pentru

achiziționarea unui automobil echipat special pentru nevoile unei persoane aflate

în incapacitate fizică, pentru procurarea unei garsoniere și a unor bunuri de folosință

îndelungată, dar și pentru cheltuielile de asigurare de îmbrăcămintei, încălțămintei,

alimentației suplimentare, a celor lunare de locuire și servicii, apreciind că asemenea

cheltuieli nu sunt unele „prilejuite de accident” în sensul art. 49 lit. d) din

Norme și că au fost stabilite, în mod arbitrar, prin evaluarea Institutului de Cercetare

a Calității Vieții. Prima instanță a apreciat că nici în privința cheltuielilor

pentru acoperirea aparaturii și dispozitivelor medicale, pe care reclamantul le-a

evaluat la 10.104 euro, nu se justifică admiterea cererii, deoarece reclamantul

beneficiază de o asigurare socială, din care astfel de sume pot fi recuperate.

Cu privire la

daunele morale, prima instanță a apreciat că ele vor fi acordate, pentru a încerca

o atenuare a prejudiciilor suferite de către reclamant ca urmare a pierderii posibilităților

de a trăi normal activ și de a participa la viața socială, înțeleasă sub toate aspectele

ei, de a se destinde și îmbogăți spiritual, de a progresa ca orice ființa umană

cu depline capacități fizice și psihice, fără însă ca daunele morale să ducă la

o îmbogățire nejustificată, de vreme ce ele nu reprezintă prețul durerii suferite.

Pornind de la

aceste considerații, prima instanță a notat dificultatea cuantificării daunelor

morale cuvenite reclamantului, având în vedere urmările produse asupra acestuia,

dar a precizat că va lua în considerare criterii precise în evaluarea lor; astfel,

a notat vârsta reclamantului la data producerii accidentului, studiile superioare

finalizate și viața sportivă dusă anterior, dar și faptul că probele au relevat

că s-a produs pierderea parțială a capacității de muncă, precum și instalarea unei

stări de depresie accentuată, cu elemente nevrotice, care poate duce Ia luarea unor

decizii imprudente.

Toate aceste elemente

reținute, ca și numărul mare de zile de îngrijiri medicale, coroborat cu necesitatea

altor intervenții chirurgicale și perioada nedeterminată de tratament pentru ameliorarea

capacității locomotorii, au determinat prima instanță să aprecieze că suma de 300.000

euro, în echivalent în RON la data plății, poate fi acordată cu titlu de daune morale.

În continuare,

prima instanță a prezentat argumentele pentru care a hotărât că sunt neîntemeiate

capetele de cerere privind acordarea de penalități de întârziere și plata unei prestații

periodice lunare.

Rezumând, ele

vizează îndeplinirea de către pârâtă a obligației de a răspunde cererii reclamantului,

notificându-i motivele pentru care nu i-a aprobat pretențiile de asigurare [art.

38 alin. (2) lit. b) din Norme], iar prestația periodică lunară nu este prevăzută

în art. 49 din Norme, care reglementează cu titlu limitativ criteriile de stabilire

a despăgubirilor în caz de vătămare corporală sau deces.

Împotriva acestei

sentințe, ambele părți au declarat apel.

Prin calea de

atac promovată, apelantul-reclamant R.D. a solicitat schimbarea în parte a sentinței

atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin calea de

atac promovată de apelanta-pârâtă, s-a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței

atacate, în sensul reducerii sumei la plata căreia a fost obligată, cu titlu de

daune morale, până la 150.000 RON.

Ambele părți au

depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat ca apelurile să fie respinse.

Prin decizia civilă

nr. 72 din 07 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis

apelul declarat de apelanta SC A. SA, în contradictoriu cu intimatul R.D. și, în

consecință:

A schimbat, în

parte, sentința civilă nr. 5167 din 20 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 18063/3/2011, în sensul că:

A obligat pârâta

la plata către reclamant a sumei de 150.000 euro, în echivalent în RON la data plății,

cu titlu de daune morale.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

A respins, ca

nefondat, apelul declarat de către apelantul R.D., împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Apelanta-pârâtă

nu a criticat, în apelul său, acordarea de către prima instanță a despăgubirilor

de ordin material, în cuantum de 29.543,45 RON; prin urmare, în controlul devolutiv

al sentinței, această dispoziție a sentinței nu a mai fost analizată.

S-a reținut că

prima instanță a prezentat în mod complet și necontestat de părți împrejurările

producerii accidentului.

Potrivit art.

9 din Legea nr. 138/1995, „prin contractul de asigurare, contractantul asigurării

sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă

ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării

sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată”.

În asigurarea

de răspundere civilă, conform dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul

se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde

în fața legii fața de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de

asigurat cu procesul civil.

Apelantul a pretins,

cu titlu de daune materiale, suma totală de 208.434 euro, în echivalent în RON la

data plății (mai puțin suma deja acordată de prima instanță), 400.000 euro, în echivalent

în RON, reprezentând daune morale, (în plus față de cei 300.000 euro acordați),

1.500 euro lunar, în echivalent în RON, reprezentând prestație periodică lunară,

începând cu data de 07 august 2009, precum și plata penalităților de 0,1% pe zi

de întârziere, începând cu data de 27 septembrie 2010 până Ia plata efectivă, cu

cheltuieli de judecată.

Cu referire la

daunele materiale, instanța de apel a arătat că și dacă ar împărtăși susținerea

apelantului-reclamant, în sensul că dispozițiile art. 49 din Normele aprobate prin

Ordinul nr. 20/2008 al Președintelui C.S.A., care sunt aplicabile în speță, nu ar

indica în mod limitativ despăgubirile ce pot fi acordate, a reținut că Normele au

fost emise în aplicarea art. 53 din Legea nr. 138/1995; așa fiind, actul normativ

cu putere inferioară, dar care este emis în temeiul celui de putere superioară,

se impune părților cu forța legii.

De aceea, chiar

dacă s-ar putea considera că Normele nu indică în mod limitativ despăgubirile care

pot fi acordate de către asigurător, este totuși obligatoriu ca sumele cerute în

aplicarea art. 49 lit. d) se poată fi circumscrise noțiunii de „cheltuieli prilejuite

de accident”.

În aceste condiții,

dar luând în considerare și faptul că Institutul de Cercetare a Calității Vieții

din subordinea Academiei Române nu este autorizat de Ministerul Justiției să efectueze

expertize judiciare, ci să desfășoare activități specifice de cercetare în domeniile

fundamentale ale științei (după cum rezultă din adresa Academiei Române, depusă

la dosar), instanța de apel a reținut că sumele pretinse pentru achiziționarea unui

automobil special echipat pentru nevoile unei persoane aflate în incapacitate fizică,

a unei garsoniere cu rampă de urcat, a unor bunuri de folosință îndelungată și a

cheltuielilor lunare de locuire și de asigurare a serviciilor, ca și a celor pentru

îmbrăcăminte și încălțăminte, nu sunt cheltuieli prilejuite de accident, în sensul

art. 49 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 a Președintelui C.S.A.

Pe de altă parte,

suma de 1.500 euro solicitată cu titlu de prestație lunară, nu respectă prevederile

art. 49 lit. c) din Norme, care fac referire Ia salariul de bază minim brut pe economie

(apelantul urmând, la data producerii accidentului, cursuri postuniversitare). Mai

mult decât atât, suma de 1.500 euro lunar nu a fost probată, în sensul în care apelantul

ar fi trebuit să administreze probe care să releve că ar fi câștigat această sumă

lunar, anterior producerii accidentului și ulterior, datorită intervenirii acestui

eveniment, nu a mai fost în măsură să o câștige. În acest context au fost înlăturate

susținerile apelantului referitoare la incapacitatea sa totală de muncă (consemnată

într-un raport de expertiză care nu are caracter medico-legal), reținând că imobilizarea

suferită nu este de natură, prin ea însăși, să-i afecteze abilitățile conferite

de specializarea în materie informațională.

În ce privește

capătul de cerere privind acordarea unor penalități de 0,1% pe zi de întârziere,

instanța de apel a reținut că, potrivit art. 36 din Norme, în termen de cel mult

3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată

ori de către asigurat, asigurătorul RCÂ este obligat, fie să răspundă cererii părții

solicitante, formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigații cu

privire la producerea evenimentului asigurat, în cazul în care se dovedește îndeplinirea

condițiilor de asigurare și producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie

RCA; fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate

sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Art. 37 din Norme

prevede că dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut

la art. 38, evocat mai sus sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează

nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de

asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

În speță, deși

apelantul a susținut că la data de 29 septembrie 2010 a avizat dauna intimatei,

care era astfel obligată ca în 90 de zile să procedeze potrivit art. 38 alin.

(2) din Norme, probele nu au permis a se trage concluzia că, în mod cert, data avizării

ar fi fost cea indicată de autorul căii de atac.

S-a mai reținut

că și în măsura în care răspunsul intimatei, dat la data de 14 ianuarie 2011, ar

fi depășit termenul de 90 de zile, eventualele penalități de întârziere, calculate

potrivit art. 37 din Norme, nu ar fi putut viza decât perioada care s-a scurs între

data avizării și data de 14 ianuarie 2011, dar nu să curgă în continuare, așa cum

pretinde apelantul, deoarece odată ce asigurătorul a formulat un răspuns, chiar

și defavorabil părții, acesta și-a îndeplinit obligația impusă de Norme.

Date fiind împrejurările

concrete ale producerii accidentului și, mai ales, consecințele suferite de apelantul-reclamant,

care și-a pierdut, parțial, capacitatea de muncă și a suferit instalarea unei stări

de depresie accentuată, cu elemente nevrotice, privite nu doar prin prisma vârsta

acestuia la data producerii accidentului, dar și a studiilor superioare finalizate

și a vieții sportive duse anterior, apelantul-reclamant a suferit un grav prejudiciu

moral, pentru care asigurătorul RCA al celui vinovat de producerea accidentului

este ținut a răspunde prin plata unor daune morale, tocmai pentru a încerca o atenuare

a prejudiciilor suferite, evocate în mod amplu și judicios de către prima instanță.

Acesta este și

sensul directivelor europene pe care Ie citează apelantul-reclamant; ele nu au însă

rolul de a indica nivelul sumelor ce se acordă, cu titlu de daune morale.

Prejudiciul de

natură morală nu poate fi evaluat prin probe certe, daunele morale stabilindu-se

prin apreciere suverană a instanței, ca urmare a aplicării unor criterii, care,

formulate de doctrină și aplicate în jurisprudență, se referă la gravitatea prejudiciului

nepatrimonial, Ia importanța valorilor lezate, Ia durata în timp a consecințelor

vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura suferințelor și intensitatea acestora.

Fiecare victimă

prejudiciată acordă propria sa apreciere subiectivă valorii nepatrimoniale lezate.

În acest sens, un rol semnificativ îl au aspectele privind vârsta, sexul, împrejurările

speciale de viață, care în contextul dat își modifică substanțial coordonatele,

ceea ce determină fiecare persoană păgubită să aprecieze diferit prejudiciul suferit.

Prima instanță

a reținut, în mod corect, că apelantul-reclamant a suferit un prejudiciu moral direct

și însemnat.

În stabilirea

cuantumului daunelor morale, nu a ținut, însă, seama de circumstanțele reale de

viață ale apelantului-reclamant, nici de forma culpei asiguratului apelantei-pârâte

și nici de aspecte legate de contextul social și economic al României.

Desigur că este

posibil ca, indiferent de valoarea despăgubirilor acordate, apelantul-reclamant

să nu își recapete valoarea afectivă pierdută. Însă, pentru determinarea valorii

finale a daunelor trebuie să se țină seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, care face apel la echilibru, echitate și rezonabilitate. Scopul acordării

unor indemnizații bănești celor care au suferit traume psihice și afective este

acela de a oferi o satisfacție compensatorie de natură a alina suferințele celor

afectați. Aceste despăgubiri nu se pot transforma, însă, într-un mijloc de îmbogățire

fără justă cauză, pentru că în acest caz s-ar denatura rostul acestor daune și din

„morale” ar deveni „imorale”, ceea nu este nici permis, dar nici benefic.

Or, un cuantum

exagerat de mare al despăgubirilor, privit prin prisma circumstanțelor reale de

viață din România, ar reprezenta o evaluare dezechilibrată a prejudiciului suferit.

De aceea, instanța

de apel a considerat că prima instanță a dispus acordarea unor despăgubiri excesiv

de mari, pe care le-a micșorat până la un cuantum rezonabil.

Astfel, ținând

seama de argumentele mai sus evocate, instanța de apel a apreciat că suma de 150.000

euro, care urmează a fi achitată în RON, la cursul Băncii Naționale a României din

ziua plății, reprezintă o despăgubire justă, rațională și echitabilă, care asigură,

efectiv, o compensație suficientă, nu și exagerată, a prejudiciului moral suferit.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât recurentul-reclamant R.D., cât și pârâta SC A.

SA București.

I.

În recursul său, reclamantul R.D. a adus următoarele critici

deciziei recurate:

instanțe a fost dată cu încălcarea prev. art. 998 și art. 999 C. civ. și a dispozițiilor

Directivelor nr. 232/1990 și nr. 84/5/CEE, în sensul că a ignorat principiul reparării

integrale a prejudiciului.

Astfel, cu toate

că limitele de despăgubire se circumscriu sumelor de 1.500.000 euro sau chiar 5.000.000

euro și, deși determinarea valorică a prejudiciului nepatrimonial este unul din

atributele instanței de judecată, totuși, cât timp în legislație se indică respectivele

limite, judecătorul național este obligat să motiveze soluția raportându-se Ia aceste

niveluri de despăgubire.

În acest context,

se arată că instanța de apel a concluzionat greșit că reclamantul și-a pierdut doar

parțial capacitatea de muncă, aspect contrazis de raportul de expertiză medicală

din 28 septembrie 2010 prin care se concluzionează că reclamantul și-a pierdut în

totalitate capacitatea de muncă, neținându-se cont nici de faptul că starea de infirmitate

a ajuns la 80%.

Prin urmare, în

mod greșit, instanța de apel, în loc să majoreze daunele morale, le-a diminuat.

De asemenea, s-a

arătat că, în mod greșit, instanța de apel a ținut cont de gradul culpei, aceasta

nefiind relevantă în cauză, deoarece suma alocată prin contract este cu titlu de

garanție, alocarea acestei sume neavând nicio legătură cu îmbogățirea fără justă

cauză.

de apel a fost dată cu încălcarea art. 27 și art. 49 din Normele de aplicare ale

Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A., cu privire la despăgubirile materiale și prestația

periodică.

S-a mai susținut

de către recurentul-reclamant, că potrivit art. 26 din Normele de aplicare ale Ordinului

nr. 20/2008 al C.S.A., nu este obligatoriu ca raportul să fie elaborat de un expert

autorizat de Ministerul de Justiție, potrivit art. 201 alin. (3) C. proc. civ.,

un astfel de raport putând fi elaborat de specialiști în domeniu, în speța de față

acești specialiști fiind reuniți în Institutul de Cercetare a Calității Vieții aflat

sub egida Academiei Române.

Sub acest aspect,

s-a arătat că toate bunurile identificate de Institutul de Cercetare a Calității

Vieții au legătură directă cu starea de incapacitate de muncă astfel încât se impune

și acordarea acestora.

instanța de apel nu a acordat prestația periodică solicitată, recurentul-reclamant

anexând practică judiciară în acest sens, cuantumul acestei prestații având legătură

cu salariul mediu din luna februarie 2013, respectiv cu salariul mediu din domeniul

informatic.

S-a mai susținut

că, potrivit hotărârii nr. 155/2001, expertiza medicală este cea prin care se face

determinarea capacității de muncă, nefiind necesar un raport medico-legal.

și cu aplicarea incorectă a prevederilor art. 30 și art. 37 din Normele de aplicare

ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A., nu s-au acordat penalitățile de întârziere,

fiind evident faptul că pârâta nu a acordat despăgubirile solicitate de către reclamant,

acestea fiind acordate, parțial, doar prin hotărârile instanțelor de judecată, astfel

încât pârâta datorează și penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi.

II. În recursul

său, recurenta-pârâtă SC A. SA București a adus următoarele critici deciziei recurate:

de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 988 - 999 din vechiul

C. civ., în sensul că despăgubirile acordate trebuie să acopere prejudiciul efectiv

suferit de către victimă, acestea neputând să se constituie într-o sursă de îmbogățire

fără justă cauză, recurenta-pârâtă depunând în sprijinul celor afirmate practică

judiciară.

În acest context,

s-a apreciat de către pârâtă că acordarea sumei de 150.000 euro ca daune morale

reprezintă o îmbogățire fără just temei.

de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 53 din Legea nr. 138/1995 și

a art. 49 pct. 2 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A.

În acest context,

s-a relevat faptul că potrivit practicii unor instanțe din România, dar și al Curții

Europene a Drepturilor Omului, sumele acordate cu titlu de despăgubiri au fost în

cuantum mult mai mic, rezultând că suma acordată de instanța de apel reclamantului

se constituie într-o adevărată sursă de îmbogățire fără justă cauză a acestuia.

Analizând decizia

recurată, prin raportare Ia criticîle formulate, Înalta Curte constată că recursurile

sunt fondate, pentru următoarele considerente:

I.

În privește recursul reclamantului R.D.

Hotărârea instanței

de apel a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.

27 și art. 49 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A., cât timp

s-a reținut că despăgubirile constând în prestația periodică nu au legătură cu accidentul

produs, fiind evident faptul că reclamantul-recurent și-a pierdut capacitatea de

muncă, în totalitate, tocmai ca urmare a producerii respectivului accident de muncă,

astfel încât, pentru viitor, acesta are nevoie de venituri lunare pentru întreținere,

respectiv de o prestație periodică.

Această idee se

desprinde din principiul reparării integrale a prejudiciului, caracteristic atât

legislației românești, cât și legislației Uniunii Europene.

Sub acest aspect,

respectiv cel al reparării integrale a prejudiciului, se poate concluziona că instanța

de apel nu a lămurit pe deplin fondul cauzei, astfel încât se impune casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Ia aceeași instanță, pentru ca aceasta,

ținând cont de circumstanțele cauzei și de concluziile ce vor rezulta în urma unei

eventuale administrări de noi probe, să poată stabili și cuantumul prestației periodice

ce se cuvine reclamantului.

De asemenea, instanța

de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 38 și art. 37 din Normele

de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A., în ce privește penalitățile de

întârziere, pârâta nerăspunzând Ia solicitările reclamantului și neacordând acestuia

despăgubirile solicitate, în termenul prevăzut de respectivele dispoziții legale,

astfel încât, și sub acest aspect, fondul cauzei apare ca nefiind pe deplin cercetat,

impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța

de apel să dea o dezlegare unitară și completă cauzei sub aspectul cuantumului despăgubirilor,

sub toate laturile sale.

II. Ținând cont

de soluția dată în recursul reclamantului se impune și admiterea recursului formulat

de pârâta SC A SA București, tocmai pentru ca instanța de apel să dea o dezlegare

unitară apelurilor formulate de către părți, ținând seama de criticile acestora,

urmând să stabilească cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate reclamantului,

cu referire la toate componentele sale.

Având în vedere

cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) raportat la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată

și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul R.D. și de pârâta SC A. SA București împotriva deciziei

civile nr. 72 din 07 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013.