ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4101/2013

Asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 10 martie 2011, reclamantul R.D. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumelor de 206.434 euro, în echivalent în RON, cu titlu de daune materiale, 700.000 euro, în echivalent în RON, reprezentând daune morale, 1.500 euro, în echivalent în RON, reprezentând prestație periodică lunară începând cu data de 07 august 2009, precum și Ia plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 27 septembrie 2010 până Ia plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5167 din 20 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta Ia plata către reclamant a sumelor de 29.543,45 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, și de 300.000 euro în echivalent în RON Ia data plății, cu titlu de daune morale și a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în seara zilei de 07 august 2009, numitul F.D., în timp ce conducea autoturismul marca P. (asigurat RCA la pârâtă), a pierdut controlul volanului și a intrat în coliziune cu autoturismul marca D., condus de către reclamant. A reținut și că făptuitorul a decedat, așa încât a fost confirmată propunerea organelor de poliție de a nu se începe urmărirea penală.

Prima instanță a constatat că, în urma accidentului, reclamantul a fost internat în spital, cu diagnosticul de politraumatism (fracturi deschise, traumatism abdominal, șoc traumatic, șoc hemoragic), tratamentul necesitând 273 de zile de concediu medical. Din examinarea raportului de expertiză medicală, întocmit la data de 28 septembrie 2010, dar și a referatului medical din data de 08 octombrie 2010 și a raportului de evaluare psihologică din data de 12 mai 2010, precum și a evaluării Institutului Național de Cercetări Economice - Institutul de Cercetare a Calității Vieții, aflat sub egida Academiei Române, prima instanță a notat și că reclamantul a suferit numeroase traume fizice și psihice, că și-a pierdut, în totalitate, capacitatea de muncă și a rămas cu o infirmitate de 60%, nemaiputând să-și folosească membrele inferioare.

De asemenea, a reținut că la data accidentului rutier, reclamantul avea vârsta de 23 de ani și 6 luni, că era absolvent al Facultății de Automatică, Calculatoare și Electronică din cadrul Universității Craiova și masterand ia Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor și că deținea și calitatea de arbitru în cadrul Federației Române de Fotbal. În analiza pretențiilor reclamantului, prima instanță a notat că sunt aplicabile prevederile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 și cele ale art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Președintelui C.S.A., pe care le-a citat în considerentele sentinței sale, apreciind că criteriile stabilite pentru acordarea despăgubirilor au caracter limitativ, atât timp cât nu s-a prevăzut că pot fi acordate și alte categorii de despăgubiri.

Astfel, a apreciat că, în cauză, nu s-a probat că reclamantul realiza venituri Ia data producerii accidentului, dar și că evaluarea făcută de Institutul de Cercetare a Calității Vieții nu justifică acordarea salariului minim brut pe economie [Ia care se referă art. 49 lit. c) din Norme], deoarece nu au fost avute în vedere decât criterii generale (cărți, taxe), nefiind atașate înscrisuri care să releve, spre exemplu, taxele percepute de instituția de învățământ superior. În aceste condiții, prima instanță a constatat că probele administrate relevă că suma cheltuielilor prilejuite de accident este de 13.247,81 RON; însă a apreciat că, întrucât în urma accidentului reclamantul nu se poate deplasa decât cu ajutorul a două cârje, se justifică și acordarea sumei de 18.295,64 RON pentru a se putea procura un fotoliu rulant cu antrenare electrică.

Prima instanță a respins, însă, capetele de cerere ale reclamantului privind plata sumelor pentru achiziționarea unui automobil echipat special pentru nevoile unei persoane aflate în incapacitate fizică, pentru procurarea unei garsoniere și a unor bunuri de folosință îndelungată, dar și pentru cheltuielile de asigurare de îmbrăcămintei, încălțămintei, alimentației suplimentare, a celor lunare de locuire și servicii, apreciind că asemenea cheltuieli nu sunt unele „prilejuite de accident” în sensul art. 49 lit. d) din Norme și că au fost stabilite, în mod arbitrar, prin evaluarea Institutului de Cercetare a Calității Vieții. Prima instanță a apreciat că nici în privința cheltuielilor pentru acoperirea aparaturii și dispozitivelor medicale, pe care reclamantul le-a evaluat la 10.104 euro, nu se justifică admiterea cererii, deoarece reclamantul beneficiază de o asigurare socială, din care astfel de sume pot fi recuperate.

Cu privire la daunele morale, prima instanță a apreciat că ele vor fi acordate, pentru a încerca o atenuare a prejudiciilor suferite de către reclamant ca urmare a pierderii posibilităților de a trăi normal activ și de a participa la viața socială, înțeleasă sub toate aspectele ei, de a se destinde și îmbogăți spiritual, de a progresa ca orice ființa umană cu depline capacități fizice și psihice, fără însă ca daunele morale să ducă la o îmbogățire nejustificată, de vreme ce ele nu reprezintă prețul durerii suferite.

Pornind de la aceste considerații, prima instanță a notat dificultatea cuantificării daunelor morale cuvenite reclamantului, având în vedere urmările produse asupra acestuia, dar a precizat că va lua în considerare criterii precise în evaluarea lor; astfel, a notat vârsta reclamantului la data producerii accidentului, studiile superioare finalizate și viața sportivă dusă anterior, dar și faptul că probele au relevat că s-a produs pierderea parțială a capacității de muncă, precum și instalarea unei stări de depresie accentuată, cu elemente nevrotice, care poate duce Ia luarea unor decizii imprudente. Toate aceste elemente reținute, ca și numărul mare de zile de îngrijiri medicale, coroborat cu necesitatea altor intervenții chirurgicale și perioada nedeterminată de tratament pentru ameliorarea capacității locomotorii, au determinat prima instanță să aprecieze că suma de 300.000 euro, în echivalent în RON la data plății, poate fi acordată cu titlu de daune morale.

În continuare, prima instanță a prezentat argumentele pentru care a hotărât că sunt neîntemeiate capetele de cerere privind acordarea de penalități de întârziere și plata unei prestații periodice lunare. Rezumând, ele vizează îndeplinirea de către pârâtă a obligației de a răspunde cererii reclamantului, notificându-i motivele pentru care nu i-a aprobat pretențiile de asigurare [art. 38 alin. (2) lit. b) din Norme], iar prestația periodică lunară nu este prevăzută în art. 49 din Norme, care reglementează cu titlu limitativ criteriile de stabilire a despăgubirilor în caz de vătămare corporală sau deces. Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel. Prin calea de atac promovată, apelantul-reclamant R.D.

a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată. Prin calea de atac promovată de apelanta-pârâtă, s-a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul reducerii sumei la plata căreia a fost obligată, cu titlu de daune morale, până la 150.000 RON. Ambele părți au depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat ca apelurile să fie respinse. Prin decizia civilă nr. 72 din 07 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta SC A. SA, în contradictoriu cu intimatul R.D. și, în consecință: A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 5167 din 20 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 18063/3/2011, în sensul că: A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 150.000 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul R.D., împotriva aceleiași sentințe. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Apelanta-pârâtă nu a criticat, în apelul său, acordarea de către prima instanță a despăgubirilor de ordin material, în cuantum de 29.543,45 RON; prin urmare, în controlul devolutiv al sentinței, această dispoziție a sentinței nu a mai fost analizată. S-a reținut că prima instanță a prezentat în mod complet și necontestat de părți împrejurările producerii accidentului. Potrivit art. 9 din Legea nr. 138/1995, „prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată”.

În asigurarea de răspundere civilă, conform dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în fața legii fața de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat cu procesul civil. Apelantul a pretins, cu titlu de daune materiale, suma totală de 208.434 euro, în echivalent în RON la data plății (mai puțin suma deja acordată de prima instanță), 400.000 euro, în echivalent în RON, reprezentând daune morale, (în plus față de cei 300.000 euro acordați), 1.500 euro lunar, în echivalent în RON, reprezentând prestație periodică lunară, începând cu data de 07 august 2009, precum și plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 27 septembrie 2010 până Ia plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Cu referire la daunele materiale, instanța de apel a arătat că și dacă ar împărtăși susținerea apelantului-reclamant, în sensul că dispozițiile art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Președintelui C.S.A., care sunt aplicabile în speță, nu ar indica în mod limitativ despăgubirile ce pot fi acordate, a reținut că Normele au fost emise în aplicarea art. 53 din Legea nr. 138/1995; așa fiind, actul normativ cu putere inferioară, dar care este emis în temeiul celui de putere superioară, se impune părților cu forța legii. De aceea, chiar dacă s-ar putea considera că Normele nu indică în mod limitativ despăgubirile care pot fi acordate de către asigurător, este totuși obligatoriu ca sumele cerute în aplicarea art. 49 lit. d) se poată fi circumscrise noțiunii de „cheltuieli prilejuite de accident”.

În aceste condiții, dar luând în considerare și faptul că Institutul de Cercetare a Calității Vieții din subordinea Academiei Române nu este autorizat de Ministerul Justiției să efectueze expertize judiciare, ci să desfășoare activități specifice de cercetare în domeniile fundamentale ale științei (după cum rezultă din adresa Academiei Române, depusă la dosar), instanța de apel a reținut că sumele pretinse pentru achiziționarea unui automobil special echipat pentru nevoile unei persoane aflate în incapacitate fizică, a unei garsoniere cu rampă de urcat, a unor bunuri de folosință îndelungată și a cheltuielilor lunare de locuire și de asigurare a serviciilor, ca și a celor pentru îmbrăcăminte și încălțăminte, nu sunt cheltuieli prilejuite de accident, în sensul art. 49 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 a Președintelui C.S.A.

Pe de altă parte, suma de 1.500 euro solicitată cu titlu de prestație lunară, nu respectă prevederile art. 49 lit. c) din Norme, care fac referire Ia salariul de bază minim brut pe economie (apelantul urmând, la data producerii accidentului, cursuri postuniversitare). Mai mult decât atât, suma de 1.500 euro lunar nu a fost probată, în sensul în care apelantul ar fi trebuit să administreze probe care să releve că ar fi câștigat această sumă lunar, anterior producerii accidentului și ulterior, datorită intervenirii acestui eveniment, nu a mai fost în măsură să o câștige. În acest context au fost înlăturate susținerile apelantului referitoare la incapacitatea sa totală de muncă (consemnată într-un raport de expertiză care nu are caracter medico-legal), reținând că imobilizarea suferită nu este de natură, prin ea însăși, să-i afecteze abilitățile conferite de specializarea în materie informațională.

În ce privește capătul de cerere privind acordarea unor penalități de 0,1% pe zi de întârziere, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 36 din Norme, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCÂ este obligat, fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigații cu privire la producerea evenimentului asigurat, în cazul în care se dovedește îndeplinirea condițiilor de asigurare și producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA; fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Art. 37 din Norme prevede că dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la art. 38, evocat mai sus sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere. În speță, deși apelantul a susținut că la data de 29 septembrie 2010 a avizat dauna intimatei, care era astfel obligată ca în 90 de zile să procedeze potrivit art. 38 alin. (2) din Norme, probele nu au permis a se trage concluzia că, în mod cert, data avizării ar fi fost cea indicată de autorul căii de atac.

S-a mai reținut că și în măsura în care răspunsul intimatei, dat la data de 14 ianuarie 2011, ar fi depășit termenul de 90 de zile, eventualele penalități de întârziere, calculate potrivit art. 37 din Norme, nu ar fi putut viza decât perioada care s-a scurs între data avizării și data de 14 ianuarie 2011, dar nu să curgă în continuare, așa cum pretinde apelantul, deoarece odată ce asigurătorul a formulat un răspuns, chiar și defavorabil părții, acesta și-a îndeplinit obligația impusă de Norme.

Date fiind împrejurările concrete ale producerii accidentului și, mai ales, consecințele suferite de apelantul-reclamant, care și-a pierdut, parțial, capacitatea de muncă și a suferit instalarea unei stări de depresie accentuată, cu elemente nevrotice, privite nu doar prin prisma vârsta acestuia la data producerii accidentului, dar și a studiilor superioare finalizate și a vieții sportive duse anterior, apelantul-reclamant a suferit un grav prejudiciu moral, pentru care asigurătorul RCA al celui vinovat de producerea accidentului este ținut a răspunde prin plata unor daune morale, tocmai pentru a încerca o atenuare a prejudiciilor suferite, evocate în mod amplu și judicios de către prima instanță.

Acesta este și sensul directivelor europene pe care Ie citează apelantul-reclamant; ele nu au însă rolul de a indica nivelul sumelor ce se acordă, cu titlu de daune morale. Prejudiciul de natură morală nu poate fi evaluat prin probe certe, daunele morale stabilindu-se prin apreciere suverană a instanței, ca urmare a aplicării unor criterii, care, formulate de doctrină și aplicate în jurisprudență, se referă la gravitatea prejudiciului nepatrimonial, Ia importanța valorilor lezate, Ia durata în timp a consecințelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura suferințelor și intensitatea acestora. Fiecare victimă prejudiciată acordă propria sa apreciere subiectivă valorii nepatrimoniale lezate.

În acest sens, un rol semnificativ îl au aspectele privind vârsta, sexul, împrejurările speciale de viață, care în contextul dat își modifică substanțial coordonatele, ceea ce determină fiecare persoană păgubită să aprecieze diferit prejudiciul suferit. Prima instanță a reținut, în mod corect, că apelantul-reclamant a suferit un prejudiciu moral direct și însemnat. În stabilirea cuantumului daunelor morale, nu a ținut, însă, seama de circumstanțele reale de viață ale apelantului-reclamant, nici de forma culpei asiguratului apelantei-pârâte și nici de aspecte legate de contextul social și economic al României. Desigur că este posibil ca, indiferent de valoarea despăgubirilor acordate, apelantul-reclamant să nu își recapete valoarea afectivă pierdută.

Însă, pentru determinarea valorii finale a daunelor trebuie să se țină seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care face apel la echilibru, echitate și rezonabilitate. Scopul acordării unor indemnizații bănești celor care au suferit traume psihice și afective este acela de a oferi o satisfacție compensatorie de natură a alina suferințele celor afectați. Aceste despăgubiri nu se pot transforma, însă, într-un mijloc de îmbogățire fără justă cauză, pentru că în acest caz s-ar denatura rostul acestor daune și din „morale” ar deveni „imorale”, ceea nu este nici permis, dar nici benefic. Or, un cuantum exagerat de mare al despăgubirilor, privit prin prisma circumstanțelor reale de viață din România, ar reprezenta o evaluare dezechilibrată a prejudiciului suferit.

De aceea, instanța de apel a considerat că prima instanță a dispus acordarea unor despăgubiri excesiv de mari, pe care le-a micșorat până la un cuantum rezonabil. Astfel, ținând seama de argumentele mai sus evocate, instanța de apel a apreciat că suma de 150.000 euro, care urmează a fi achitată în RON, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezintă o despăgubire justă, rațională și echitabilă, care asigură, efectiv, o compensație suficientă, nu și exagerată, a prejudiciului moral suferit. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurentul-reclamant R.D., cât și pârâta SC A. SA București. I. În recursul său, reclamantul R.D. a adus următoarele critici deciziei recurate: 1. Hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea prev. art. 998 și art. 999 C. civ.

și a dispozițiilor Directivelor nr. 232/1990 și nr. 84/5/CEE, în sensul că a ignorat principiul reparării integrale a prejudiciului. Astfel, cu toate că limitele de despăgubire se circumscriu sumelor de 1.500.000 euro sau chiar 5.000.000 euro și, deși determinarea valorică a prejudiciului nepatrimonial este unul din atributele instanței de judecată, totuși, cât timp în legislație se indică respectivele limite, judecătorul național este obligat să motiveze soluția raportându-se Ia aceste niveluri de despăgubire. În acest context, se arată că instanța de apel a concluzionat greșit că reclamantul și-a pierdut doar parțial capacitatea de muncă, aspect contrazis de raportul de expertiză medicală din 28 septembrie 2010 prin care se concluzionează că reclamantul și-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă, neținându-se cont nici de faptul că starea de infirmitate a ajuns la 80%.

Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel, în loc să majoreze daunele morale, le-a diminuat. De asemenea, s-a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a ținut cont de gradul culpei, aceasta nefiind relevantă în cauză, deoarece suma alocată prin contract este cu titlu de garanție, alocarea acestei sume neavând nicio legătură cu îmbogățirea fără justă cauză. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 27 și art. 49 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A., cu privire la despăgubirile materiale și prestația periodică. S-a mai susținut de către recurentul-reclamant, că potrivit art. 26 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A., nu este obligatoriu ca raportul să fie elaborat de un expert autorizat de Ministerul de Justiție, potrivit art. 201 alin. (3) C. proc.

civ., un astfel de raport putând fi elaborat de specialiști în domeniu, în speța de față acești specialiști fiind reuniți în Institutul de Cercetare a Calității Vieții aflat sub egida Academiei Române. Sub acest aspect, s-a arătat că toate bunurile identificate de Institutul de Cercetare a Calității Vieții au legătură directă cu starea de incapacitate de muncă astfel încât se impune și acordarea acestora. 3. În mod greșit, instanța de apel nu a acordat prestația periodică solicitată, recurentul-reclamant anexând practică judiciară în acest sens, cuantumul acestei prestații având legătură cu salariul mediu din luna februarie 2013, respectiv cu salariul mediu din domeniul informatic. S-a mai susținut că, potrivit hotărârii nr. 155/2001, expertiza medicală este cea prin care se face determinarea capacității de muncă, nefiind necesar un raport medico-legal.

4. În mod greșit și cu aplicarea incorectă a prevederilor art. 30 și art. 37 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A., nu s-au acordat penalitățile de întârziere, fiind evident faptul că pârâta nu a acordat despăgubirile solicitate de către reclamant, acestea fiind acordate, parțial, doar prin hotărârile instanțelor de judecată, astfel încât pârâta datorează și penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi. II. În recursul său, recurenta-pârâtă SC A. SA București a adus următoarele critici deciziei recurate: 1. Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 988 - 999 din vechiul C. civ., în sensul că despăgubirile acordate trebuie să acopere prejudiciul efectiv suferit de către victimă, acestea neputând să se constituie într-o sursă de îmbogățire fără justă cauză, recurenta-pârâtă depunând în sprijinul celor afirmate practică judiciară.

În acest context, s-a apreciat de către pârâtă că acordarea sumei de 150.000 euro ca daune morale reprezintă o îmbogățire fără just temei. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 53 din Legea nr. 138/1995 și a art. 49 pct. 2 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A. În acest context, s-a relevat faptul că potrivit practicii unor instanțe din România, dar și al Curții Europene a Drepturilor Omului, sumele acordate cu titlu de despăgubiri au fost în cuantum mult mai mic, rezultând că suma acordată de instanța de apel reclamantului se constituie într-o adevărată sursă de îmbogățire fără justă cauză a acestuia. Analizând decizia recurată, prin raportare Ia criticîle formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente: I. În privește recursul reclamantului R.D.

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 27 și art. 49 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A., cât timp s-a reținut că despăgubirile constând în prestația periodică nu au legătură cu accidentul produs, fiind evident faptul că reclamantul-recurent și-a pierdut capacitatea de muncă, în totalitate, tocmai ca urmare a producerii respectivului accident de muncă, astfel încât, pentru viitor, acesta are nevoie de venituri lunare pentru întreținere, respectiv de o prestație periodică. Această idee se desprinde din principiul reparării integrale a prejudiciului, caracteristic atât legislației românești, cât și legislației Uniunii Europene.

Sub acest aspect, respectiv cel al reparării integrale a prejudiciului, se poate concluziona că instanța de apel nu a lămurit pe deplin fondul cauzei, astfel încât se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Ia aceeași instanță, pentru ca aceasta, ținând cont de circumstanțele cauzei și de concluziile ce vor rezulta în urma unei eventuale administrări de noi probe, să poată stabili și cuantumul prestației periodice ce se cuvine reclamantului.

De asemenea, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 38 și art. 37 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A., în ce privește penalitățile de întârziere, pârâta nerăspunzând Ia solicitările reclamantului și neacordând acestuia despăgubirile solicitate, în termenul prevăzut de respectivele dispoziții legale, astfel încât, și sub acest aspect, fondul cauzei apare ca nefiind pe deplin cercetat, impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să dea o dezlegare unitară și completă cauzei sub aspectul cuantumului despăgubirilor, sub toate laturile sale. II.

Ținând cont de soluția dată în recursul reclamantului se impune și admiterea recursului formulat de pârâta SC A SA București, tocmai pentru ca instanța de apel să dea o dezlegare unitară apelurilor formulate de către părți, ținând seama de criticile acestora, urmând să stabilească cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate reclamantului, cu referire la toate componentele sale. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul R.D. și de pârâta SC A. SA București împotriva deciziei civile nr. 72 din 07 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013.