ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 288/2015

Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 2 octombrie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, reclamanta G.A. a chemat în judecată pe pârâta SC O.V.I.G. SA, solicitând obligarea acesteia la plata echivalentului în RON la data plății al sumei de 38.130,19 euro, reprezentând daune materiale, precum și a sumei de 1.520.000 euro reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 5011 din 18 iunie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis în parte cererea completată, formulată de reclamanta G.A. în contradictoriu cu pârâta SC O.V.I.G. SA, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 38.829,97 euro, cu titlu de daune materiale și 50.000 euro, cu titlu de daune morale, în echivalentul în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale întocmit la 15 august 2011 în Dosarul nr. 534/P/2011, s-a reținut că în 20 ianuarie 2011, în jurul orei 21:45 numitul L.R.D., conducând autoturismul marca X. pe DN1, din direcția P. către B., când a ajuns la km 21+500m a pătruns pe sensul opus de circulație, intrând în coliziune frontală cu autoturismul marca Y. ce circula pe DN 1 din direcția B. către P., condus de reclamanta G.A. În urma accidentului, conducătorul auto L.R.D. a decedat, iar numiții G.A. și C.N.C.D., pasagerul din dreapta reclamantei, au fost răniți.

S-a mai reținut în cuprinsul aceluiași document și că reclamanta prezenta la data de 20 ianuarie 2011, conform raportului de expertiză medico-legală, leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure în condițiile unui accident de circulație, pentru care necesită 90-100 zile de îngrijiri medicale; leziunile traumatice nu i-au pus în primejdie viața. De asemenea, concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară au fost în sensul că producerea accidentului s-a datorat conducătorului autoturismului X., numitul L.R.D., pentru care, urmare a intervenirii decesului, s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin rezoluția din 8 septembrie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 534/P/2011.

Tribunalul a subliniat că în baza raportului de asigurare, obligația de reparare a prejudiciului material și moral suferit de reclamantă revine societății de asigurare emitente a poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA, conform art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data accidentului și la data formulării cererii de chemare în judecată și aplicabile în cauză potrivit art. 5 și 223 din Legea nr. 71/2011) și art. 26 alin. (1) și art. 49 pct. 1 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009. De asemenea, tribunalul a reținut incidența în speță a prevederilor art. 998-art.

999 C. civ. din anul 1864, aplicabil în cauză potrivit art. 5 și art. 223 din Legea nr. 71/2011. Din interpretarea coroborată a probatoriului administrat, prima instanță a apreciat că în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile existenței prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și prezența vinovăției, care îmbracă forma neglijenței sau imprudenței cu care s-a acționat. În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamantă pentru daunele materiale suferite, tribunalul, constatându-le a fi întemeiate, în aplicarea dispozițiilor art. 49 pct. 1 din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 38.829,97 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății.

Pentru a dispune asupra despăgubirilor solicitate de reclamantă pentru daunele morale suferite, tribunalul a analizat probele administrate prin prisma consecințelor negative suferite de persoana vătămată în plan fizic și psihic, importanței valorilor lezate, măsurii în care acestea au fost afectate, intensității perceperii consecințelor vătămării și gradului de afectarea a situației familiale, profesionale și sociale, toate aceste criterii subordonându-le condiției unei aprecierii rezonabile, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimelor, astfel încât despăgubirile să nu constituie nici amendă pentru autorul daunei și nici venituri nejustificate pentru victima daunei. În raport de cele anterior expuse prima instanță a apreciat cuantumul pretențiilor cerute de reclamantă cu acest titlu ca fiind disproporționat de mare față de măsura în care a fost afectată de traumele produse de accident viața socială, profesională și familială a reclamantei.

Astfel, a reținut că suma de 50.000 euro reprezintă o reparație rezonabilă, justă și echitabilă pentru prejudiciului moral suferit de reclamantă ca urmare a accidentului suferit, care nu depășește limita unei îmbogățiri fără just temei a victimei, ci vine să repare suferințe psihice acumulate de acesta ca urmare accidentului propriu-zis și a traumatismelor pricinuite de acel eveniment. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta, ambele părți criticând în principal hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate. Prin decizia civilă nr. 51/A/28 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis excepția netimbrării apelului formulat de reclamanta G.A.

împotriva sentinței civile nr. 5011 din 18 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă și, în consecință a anulat apelul acestei părți ca netimbrat și a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut referitor la apelul formulat de reclamanta G.A., următoarele: Prin rezoluția emisă la primirea cererii de apel, curtea a stabilit în sarcina apelantei-reclamante obligația de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 34.895,56 RON [în temeiul art. 11 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997] și timbru judiciar de 5 RON [în temeiul art. 3 alin. (2) din O.G.

nr. 32/1995]. S-a avut în vedere că scutirea prevăzută de art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 nu îi este aplicabilă apelantei-reclamante, întrucât nu a existat un proces penal (cauză penală), dispunându-se, urmare a decesului făptuitorul, neînceperea urmării penale. Pentru termenul din 28 ianuarie 2014, apelanta-reclamantă a fost citată în două rânduri cu mențiunea plății taxei judiciare de timbru și depunerii timbrului judiciar, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar apel. La 4 decembrie 2013, apelanta-reclamantă a formulat o cerere intitulată „de clarificare”, în cuprinsul căreia a susținut că, în baza art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și care a fost calificată conform art. 18 din aceeași lege ca fiind cerere de reexaminare, iar prin încheierea din camera de consiliu de la 6 ianuarie 2014, a fost soluționată în sensul respingerii ca tardiv formulată.

Această încheiere irevocabilă potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 a fost comunicată părții la 9 ianuarie 2014. Astfel, având în vedere că reclamanta nu a plătit taxa judiciară de timbru datorată și nu a depus la dosar timbru judiciar în valoare de 5 RON, nici până la termenul din 28 ianuarie 2014, curtea a invocat din oficiu excepția netimbrării apelului, pe care a admis-o, reținând incidența dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, conform cărora neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii. Referitor la apelul declarat de pârâta SC O.V.I.G.

SA, curtea a reținut că singura critică formulată de această parte a vizat exclusiv cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, susținând că pretențiile reclamantei cu acest titlu ar fi justificate doar în limita sumei de 25.000 euro, față de 50.000 euro, cât a stabilit prima instanță.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat susținerile pârâtei ca fiind nefondat și a notat că tribunalul a făcut o corectă evaluare a prejudiciului moral produs reclamantei prin accidentul rutier din 20 ianuarie 2011. Argumentele reținute de instanța de prim control judiciar în susținerea acestor concluzii au constat, în esență, în aceea că valoarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite de reclamantă a fost stabilită motivat, pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, instanța ținând cont de gravitatea și multitudinea leziunilor traumatice (fractura deschisă de gleznă, fractură de cap și col femural cu luxație de șold, fractura claviculă cu deplasare), de complexitatea și durata tratamentelor medicale necesare pentru atenuarea/vindecarea leziunilor, ce implică suferințe fizice considerabile, dar și de consecințele de ordin psihic ale traumelor asupra vieții reclamantei, determinate de afectarea activităților personale și profesionale, de dificultățile de mișcare și deplasare, de amintirea îngrozitoare a accidentului ce a determinat tulburarea de stres posttraumatic.

De asemenea, curtea a avut în vedere că la stabilirea cuantumului daunelor morale, prima instanță a aplicat prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 și ale art. 53 din Legea nr. 136/1995, raportat la circumstanțele speței, urmărind ca despăgubirile să fie echitabile și proporționale față de consecințele accidentului rutier, precum și că în mod corect a reținut că nu este posibilă identificarea unor criterii de ordin general, că aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea prețului suferințelor fizice și psihice pe baza unui calcul matematic, acestea fiind inestimabile, ci înseamnă aprecierea în concret, multilaterală, a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului și implicația acestuia, pe toate planurile sociale în care activa reclamanta.

Împotriva deciziei civile nr. 51/A din 28 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs reclamanta G.A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea cu trimitere exclusiv pentru soluționarea pe fond a apelului său. În baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat instanței de recurs să dea indicații instanței de trimitere în sensul administrării probei cu înscrisurile medicale și privind cheltuielile aferente acestora, care nu au fost avute în vedere de instanțele de fond, precum și a unei noi expertize medico-legale, în cazul în care nu ar fi primită opiniei expertale întocmite la data de 22 ianuarie 2014 de Cabinetul expertului medico-legal dr.

A.C., care să fie completată față de noile documente medicale și intervențiile chirurgicale suferite. În susbsidiar, pentru eventualitatea în care instanța supremă ar aprecia că poate decide asupra fondului cauzei, recurenta, a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată în ceea ce privește petitul privind acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale, iar în ceea ce privește daunele materiale, a solicitat să includă și cheltuielile efectuate după pronunțarea instanței de apel, în cuantum de 22.500 RON, conform dovezilor anexate. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru susținerea litigiului.

În motivare, autoarea căii de atac, după o amplă și detaliată expunere a parcursului litigiului în fazele procesuale anterioare, a criticat anularea apelului său ca netimbrat, arătând că în mod greșit instanța de prim control judiciar a stabilit în sarcina sa obligația de achitare a unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 34.896,56 RON, susținând că în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1996, potrivit cărora acțiunea introductivă și căile de atac sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru. În acest sens, a arătat că norma legală evocată era incidență în speță, în considerarea obiectului cauzei, despăgubiri pentru daunele morale și materiale pentru vătămările corporale suferite în urma unui accident rutier.

Astfel, recurenta a arătat că definiția sintagmei „cauză penală”, folosită de legiuitor în art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1996, vizează toate fazele procesului penal, urmărirea penală, judecata, punerea în executare a hotărârilor penale, iar împrejurarea că, în speță, procesul penal a încetat ca urmare a decesului autorului faptei nu este de natură să conducă la ideea inexistenței cauzei penale ci, mai mult, dau dreptul părților civile prejudiciate să-și valorifice pretențiile pe calea dreptului civil, cu aplicarea prevederilor privind scutirea la plata taxei judiciare de timbru, instrument gândit de legiuitor tocmai pentru protecția drepturilor patrimoniale ale persoanelor prejudiciate în urma unor fapte de natură penală.

În susținerea concluziei anterior evocate, autoarea căii de atac a invocat pentru identitate de rațiune prevederile art. 24 lit. o) din Ordinul nr. 760/C/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, care statuează că sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru acțiunile și cererile în justiție referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru daunele materiale și morale decurgând din acestea, formulate cu prilejul soluționării dosarului penal sau prin acțiune civilă separată, introduse la instanța civilă potrivit dispozițiilor art. 19 și art. 20 C. proc. pen. sau ca urmare a amnistiei intervenite în cursul procesului penal.

Recurenta a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, precum și hotărârea pronunțată în dosarul disjuns din prezentul, în care calitate de reclamant are chiar C.N.C.D., pasager în autoturismul implicat în accident, în timp ce era condus de reclamantă. O altă categorie de critici dezvoltate de reclamată au vizat refuzul instanței de apel a-i încuviința administrarea probei cu înscrisuri noi, respectiv acte medicale eliberate ulterior soluționării cauzei în primă instanță, între care opinia expertală din 22 ianuarie 2014, întocmită de Cabinetul expertului medico-legal „Dr. A.C.”, utile în stabilirea pe bază de constatări științifice de specialitate, a numărului de zile de îngrijiri medicale, a nivelului de invaliditate permanentă posttraumatică, precum și a faptului că din februarie 2014 și până în prezent, a mai suferit o serie de intervenții chirurgicale, care au generat cheltuieli în cuantum de aproximativ 22.500 RON.

A susținut astfel, că instanței de apel îi revenea obligația încuviințării probei menționate, întrucât își avea utilitatea în a-i asigura apărarea reclamantei în cadrul apelului pârâtei care solicitase diminuarea cuantumului daunelor morale acordate în primă instanță. În considerarea criticilor anterior expuse, autoarea căii de atac a solicitat admiterea recursului astfel cum acesta a fost formulat, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința respingerii excepției netimbrării apelului și trimiterea cauzei spre judecarea apelului propriu și menținerea soluției de respingere a apelului pârâtei ca nefondat. Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare și nici alte apărări în faza procesuală pendinte.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, a actelor dosarului și susținerilor părților, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a invocat încălcarea prevederilor art. art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1996, susținând că instanța de apel trebuia să facă aplicarea acestora și să constate că este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Examinarea criticilor subsumate de autoarea căii de atac acestui motiv de recurs relevă că problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea căii de atac constă în stabilirea dacă chestiunea timbrajului poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs, în condițiile în care legiuitorul prin art. 18 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare a pus la dispoziția părții interesate calea reexaminării taxei de timbru stabilită în sarcina sa.

Astfel, așa cum rezultă din memoriul de recurs depus la dosar, autoarea căii de atac a criticat decizia atacată exclusiv din perspectiva greșitei aprecieri a instanței referitoare la inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1996, în situația în care instanța de apel și-a fundamentat soluția de anulare a apelului declarat de reclamantă pe faptul că cererea de reexaminare formulată împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost respinsă ca tardivă, iar partea nu s-a conformat obligației de plată a taxei de timbru stabilită în sarcina sa. Din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că în faza procesuală a apelului, în sarcina apelantei-reclamante s-a stabilit în temeiul art. 11 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997 obligația de plată a unei taxe de timbru în cuantum de 34.896,56 RON și a timbrului judiciar de 5 RON conform art. 3 alin. (2) din O.G.

nr. 32/1995, reținându-se că apelantei-reclamante nu îi este aplicabilă scutirea prevăzută de art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, întrucât nu a existat un proces penal (cauză penală), dispunându-se neînceperea urmării penale urmare a decesului făptuitorului. De asemenea, instanța supremă notează că apelanta-reclamantă a depus cerere de clarificare în care a invocat că este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, cerere care a fost calificată de instanța de apel ca fiind cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru și care a fost soluționată de completul imediat următor în sensul respingerii ca tardiv formulată prin încheierea din 6 ianuarie 2014 irevocabilă.

Astfel, față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că criticile formulate de autoarea căii de atac în faza procesuală a recursului relativ la chestiunea timbrajului în apel nu sunt admisibile, având în vedere principiul legalității și unicității căilor de atac raportat la dispozițiile art. 18 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 146/1997, care reglementează împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru calea de atac a cererii de reexaminare.

Totodată, instanța supremă reține că potrivit deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii s-a statuat că cererea de reexaminare, prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, este singura cale de atac prin care pot fi cenzurate existența și întinderea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, părțile interesate neavând un drept de opțiune între a formula cerere de reexaminare și a exercita apel sau recurs, după caz. Astfel, în aplicarea art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, Înalta Curte apreciază că nu poate cenzura criticile formulate de recurentă referitor la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, singura cale deschisă părții fiind cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, soluționată în speță, în mod irevocabil. În ceea ce privește restul susținerilor formulate de recurentă, inclusiv cele referitoare administrarea probei cu înscrisuri, Înalta Curte nu le va analiza, în condițiile în care apelul fiind anulat ca netimbrat, criticile recurentei sunt formulate omisso medio. Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivul invocat de recurentă nu justifică modificarea sa, așa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă G.A. împotriva deciziei civile nr. 51/A din 28 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.