ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 298/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 298/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei
civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4362 din
29 noiembrie 2012, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, cererea
formulată de reclamanții B.M.C. și B.D.O., prin reprezentanți legali B.O. și B.G.,
F.K.C. și F.L.C. în contradictoriu cu asigurătorul SC O.V.I.G. SA și
intervenienții forțați B.M.C. și B.D.O., prin curator special N.O.R. și în
consecință:
A obligat
asigurătorul sa îe achite reclamanților, cu titlu de daune morale, câte 400.000
RON fiecăruia.
A obligat asigurătorul
să Ie achite reclamanților B.M.C. și B.D.O. o rentă lunară reprezentând diferența
dintre salariul minim net pe economie și pensia de urmaș pe care o încasează fiecare,
respectiv suma de 394 RON lunar, conform deciziei din 15 aprilie 2010, până la terminarea
studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, cu începere de
la data de 13 noiembrie 2009.
A obligat asigurătorul
să îi achite reclamantei F.L.C. o rentă lunară reprezentând diferența dintre salariul
minim net pe economie și pensia de urmaș pe care o încasează fiecare, respectiv
suma de 405 RON lunar, conform deciziei din 2 februarie 2010, până la terminarea
studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, cu începere de
fa data de 13 noiembrie 2009.
A admis cererea
formulată de reclamanta B.D.O. în contradictoriu cu asigurătorul și intervenienții
forțați și a fost obligat asigurătorul să îi achite, cu titlu de daune materiale,
suma de 1.592,35 RON.
A admis, în parte,
cererea formulată de reclamantul F.M. în contradictoriu asigurătorul și cu intervenienții
forțați, cu consecința obligării asigurătorului să îi achite suma de 1.633,27 RON
cu titlu de daune materiale și suma în cuantum de 200.000 RON cu titlu de daune
morale, respingând restul pretențiilor formulate.
A respins cererile
formulate de reclamanții B.O., B.G., D.V.I., D.L. și D.I.I. în contradictoriu cu
asigurătorul și intervenienții forțați, având ca obiect obligarea asigurătorului
la plata de daune morale.
A fost obligat
asigurătorul să le achite reclamanților B.G. și F.M. cheltuieli de judecată în cuantum
de 3.500 RON pentru fiecare.
Pentru a hotărî
astfel, tribunalul a reținut următoarele:
La data de 13
noiembrie 2009, pe DN 1, între localitățile C.N. și T., a avot loc un eveniment
rutier în care au fost implicate autovehiculul marca X1, condus de B.C.M., asigurat
R.C.A. la SC O.V.I.G. SA și autovehiculul marca X2, condus de H.P., în condițiile
în care nu a fost adaptată viteza la condițiile de drum, conducătorul autovehiculului
marca X1 pierzând controlul volanului și intrând în coliziune frontală cu celălalt
autovehicul, care circula regulamentar.
În urma accidentului,
conducătoarea autoturismului marca X1 a decedat la locul producerii accidentului,
împreună cu ceilalți ocupanți ai locului din față și din spate, B.D.G. și F.M.A.,
în timp ce conducătorul autoturismului marca X2 a suferit un traumatism minor TCC
grad zero, o contuzie le genunchiul drept și la antebraț.
Prin rezoluția
Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca din Dosar nr. 11447/P/2009, s-a
confirmat propunerea organelor de cercetare penală de a nu se începe urmărirea penală
pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 172 alin.
(2)-alin. (5) C. pen. și a infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută
de art. 174 alin. (1)-alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen., față
de făptuitorul B.C.M., ca urmare a decesului acesteia, apreciindu-se că în cauză
sunt incidente prevederile art 10 lit. g) C. proc. pen., decesul făptuitorului împiedicând
punerea în mișcare a acțiunii penale.
Autovehiculul
condus de defuncta B.C.M. era asigurat RCA la societatea pârâtă SC O.V.I.G. SA,
fapt pe care aceasta nu l-a contestat și nu a fost contestată nici împrejurarea
că vinovată de producerea accidentului a fost defuncta B.C.M.
La data de 9 mai
2011, i-a fost comunicată asigurătorului cererea de despăgubiri și convocare la
conciliere directă formulată de reclamanți, solicitându-se plata în favoarea acestora
a cheltuielilor de înmormântare în cuantum de 5.201,32 RON, ocazionate de reclamanții
B.O. și B.G., în calitate de părinți, precum și a sumei de 5.000 RON, reprezentând
costurile monumentului funerar.
S-a solicitat,
totodată, plata unor prestații lunare pentru reclamanții B.M.C. și B.D.O., în calitate
de copii ai defunctei B.C.M., în cuantum de 266 RON pentru fiecare până la terminarea
studiilor, solicitându-se și plata unor daune morale în cuantum de 400.000 RON pentru
aceștia și de câte 200.000 RON pentru fiecare dintre reclamanții B.O. și B.G.
Prin aceeași cerere
s-a solicitat, în urma decesului lui F.M.A., despăgubiri materiale în cuantum de
6.476,35 RON, reprezentând cheltuieli cu înmormântarea și 5.000 RON costuri monument
funerar, efectuate sau în curs de efectuare, solicitate de reclamantul F.M. și o
prestație lunară în cuantum de 245 RON în favoarea reclamantei F.L.C., până Ia terminarea
studiilor.
Au fost solicitate
și daune morale în cuantum de 400.000 RON în favoarea reclamantelor F.K.C. și F.L.C.,
în calitate de copii ai defunctei F.M.A., 350.000 RON în favoarea reclamantului
F.M. în urma decesului soției, câte 200.000 RON daune morale în favoarea reclamanților
D.L. și D.V.I., părinți și 120.000 RON în favoarea reclamantului D.I.I., fratele
defunctei F.M.A.
Calitatea părților
și gradul de rudenie cu defuncții a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosar,
certificate de naștere, certificate de căsătorie, pârâta necontestând, de altfel,
gradul de rudenie pretins de reclamanți.
La data formulării
cererii, reclamanta B.D.O. era minoră, ca de altfel și reclamanta F.L.C., iar în
urma decesului numiților B.C.M. și a soțului său B.D.G., în favoarea copiilor acestora,
reclamanții B.D.O. și B.M.C., prin sentința civilă nr. 8228 din 17 iunie 2010 s-a
dispus instituirea tutelei în favoarea reclamanților B.G. și B.O., bunicii paterni,
delegându-se în favoarea acestora exercițiul tuturor drepturilor părintești.
Reclamantul B.M.C.,
născut la data de 2 octombrie 1993, a devenit major pe parcursul derulării procesului,
la data de 2 octombrie 2011.
Cererea formulată
de reclamanți de plată a despăgubirilor materiale și morale nu a fost aprobată de
către asigurător, acesta invocând în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar lipsa
de interes a reclamanților în formularea cererii de chemare în judecată.
Astfel, s-a susținut
că din interpretarea textelor legale incidente, respectiv art. 50 alin. (2) și alin.
(3) din Legea nr. 136/1995, rezultă faptul că în caz de vătămare corporală sau deces
se acordă despăgubiri și pentru persoanele aflate în vehiculul răspunzător de producerea
accidentului, inclusiv dacă este vorba de soțul, soția sau persoane care se află
în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului,
excepție tăcând conducătorul vehiculului respectiv.
Or, în speță,
cererea formulată de reclamanții B. vizează faptul că în urma accidentului auto
care a avut loc la data de 13 noiembrie 2009 s-a produs decesul fiului, respectiv
tatălui reclamanților, defunctul B.D.G., cererea de despăgubiri formulându-se ca
urmare a producerii riscului asigurat, nefiind solicitate despăgubiri ca urmare
a decesului persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv a defunctei
B.C.M.
În conformitate
cu dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii
accidentului, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat
să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite
prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri,
alin. (2) al aceluiași articol statuând asupra faptului că în caz de vătămare corporală
sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului
care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția
conducătorului vehiculului respectiv.
Din perspectiva
dispozițiilor alin. (2) al normei legale invocate, instanța a apreciat că reclamanților
le este recunoscut un drept de a fi despăgubiți, în condițiile în care dreptul rezultă
din calitatea de moștenitori ai defunctului B.D.G., persoană aflată în vehiculul
asigurat RCA la societatea pârâtă, decedată la data de 13 noiembrie 2009 și în sarcina
căreia nu se poate reține răspunderea pentru producerea accidentului.
În același sens,
și reclamanții F.M., F.K.C. și F.L.C., în calitate de soț și respectiv fiice ai
defunctei F.M.A., ca persoane păgubite în urma decesului defunctei, sunt îndreptățiți
să beneficieze de despăgubiri.
Susținerile asigurătorului
în sensul că reclamanții B.O. și B.G., respectiv D.V.I., D.L. și D.I.I. trebuie
să facă dovada faptului că se aflau în întreținerea conducătorului vehiculului răspunzător
de producerea accidentului au fost înlăturate, întrucât formularea cererilor de
despăgubire se raportează la prevederile art, 50 alin. (1) și alin. (2) din Legea
nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului, cererea neilind formulată
în condițiile reglementate de alin. (3) al art. 50, calitatea de persoană îndreptățită
Ia plata despăgubirilor rezultând din raporturile de rudenie cu defuncții B.D.G.
și F.M.A.
Aceasta întrucât
dispozițiile alin. (1) al art. 50 statuează asupra dreptului la dezdăunare cuvenit
tuturor persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau prin deces, or, este de
netăgăduit împrejurarea că reclamanții, în calitate de părinți, copii și soț, pot
fi încadrați în categoria de persoane păgubite ca urmare a decesului persoanelor
implicate în accidentul rutier din 13 noiembrie 2009.
Dispozițiile Legii
nr. 136/1995 acoperă răspunderea civilă a asiguraților față de „terțe persoane păgubite”
prin accidente de autovehicule, fără a oferi alte indicații privind înțelesul și
cuprinsul acestei noțiuni.
Întrucât legea
nu aduce limitări, terța persoană poate să fie, în principiu, orice persoană fizică
sau juridică, având reședința sau sediul în țară sau străinătate, păgubită printr-un
accident de autovehicul, păgubirea putându-se produce prin vătămare corporală sau
deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri. În caz de deces, calitatea de
terți o au, pe cale de consecință, urmașii persoanei decedate care au fost păgubiți
prin moartea acesteia, precum și persoanele care dovedesc că au suportat anumite
cheltuieli ca urmare a accidentului (cheltuieli de transport al cadavrului, de înmormântare
etc).
Întrucât actul
normativ în materie nu prevede limitări în această privință, în afara raporturilor
de rudenie sau căsătorie, de afinitate, care conferă anumitor persoane calitatea
de persoană păgubită, aceeași calitate o conferă legea și altor persoane care dovedesc
că au suportat anumite cheltuieli ca urmare a accidentului.
Tribunalul a apreciat
că din perspectiva dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, asiguratul deținător
al autovehiculului implicat în producerea riscului asigurat, fiind legat de raportul
de asigurare, nu are calitate de terț și, drept urmare, asigurătorul nu îi datorează
despăgubiri în caz de vătămare corporală sau deces ori de distrugere a bunurilor.
Totodată, nici
conducătorul autovehiculului nu are calitatea de terț, întrucât este cuprins în
raporturile de asigurare obligatorie de răspundere civilă, asigurătorul datorând
despăgubiri și în cazul în care cel care conducea autovehiculul răspunzător de producerea
accidentului este o altă persoană decât asiguratul.
Drept urmare,
singurele categorii de persoane care ar putea suferi o pagubă, însă cărora asigurătorul
nu este obligat să le achite despăgubiri în baza dispozițiilor art. 50, sunt conducătorul
auto și asiguratul, în situația în care cele două categorii nu sunt identice.
Din această perspectivă,
excepția lipsei de interes invocată de asigurător se impune a fi respinsă, ca nefondată.
Chiar și în condițiile
în care reclamanții B.D.O. și B.M.C. au și calitatea de intervenienți forțați în
prezentul litigiu și ar fi ținuți, în calitate de succesori legali și continuatori
ai patrimoniului defunctei B.C.M., la plata despăgubirilor în măsura în care cuantumul
acestora ar depăși limita maximă prevăzută de lege stabilită în baza răspunderii
civile obligatorii, în condițiile în care aceștia au calitatea de succesori legali
ai defunctului lor tată B.D.G., interesul lor de reparare a prejudiciului moral
suferit ca urmare a decesului tatălui este pe deplin justificat.
Tribunalul a considerat
că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., răspunderea
asigurătorului fiind una delictuală, rezultată din încheierea contractului de asigurare
de răspundere civilă obligatorie pentru autovehiculul marca X1, și, implicit, din
producerea riscului asigurat, constând în accidentul rutier care a avut loc la data
de 13 noiembrie 2009.
Asigurătorul datorează
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule în cazul în
care pentru acest accident se poate angaja, potrivit legii, răspunderea civilă a
persoanei asigurate, vinovate de producerea riscului asigurat.
În toate cazurile,
însă, asigurarea obligatorie de răspundere civilă acoperă numai răspunderea civilă
delictuală a asiguratului.
Deoarece legea
se referă la prejudiciile pentru care asigurații răspund în baza legii, nu poate
fi invocată răspunderea contractuală a deținătorului autovehiculului, care își are
originea în acordul de voință încheiat de acesta cu asigurătorul.
În condițiile
în care nu sunt îndeplinite cerințele pentru stabilirea despăgubirilor pe baza unei
tranzacții extrajudiciare, ele urmează să fie stabilite potrivit dreptului comun
în materia răspunderii civile delictuale, prin hotărâre judecătorească.
Legea civilă condiționează
tragerea la răspundere civilă delictuală de îndeplinirea următoarelor condiții;
existența faptei cauzatoare de prejudicii, care în speță este infracțiunea de ucidere
din culpă; vinovăția autorului faptei, care în speță este prezentă în forma culpei;
producerea unui prejudiciu cert, real și efectiv; existența legăturii de cauzalitate
dintre faptă și prejudiciu.
În ceea ce privește
existența faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, aceasta a constat în decesul
numiților B.D.G. și F.M.A. ca urmare a accidentului rutier produs de defuncta B.C.M.,
pe fondul neadaptării vitezei de deplasare și a neatenției în conducerea autovehiculului
marca X1, conducătorul autoturismului părăsind direcția de mers, intrând în impact
frontal cu autoturismul marca X2, condus regulamentar de numitul H.P., cetățean
francez.
Vinovăția aparține
în exclusivitate conducătoarei autoturismului marca X1, aspect, de altfel, necontestat
de asigurător, fapta acesteia având drept rezultat uciderea din culpă a soțului
său și a surorii sale, F.M.A., doar decesul făptuitoarei B.C.M. împiedicând punerea
în mișcare a acțiunii penale împotriva acesteia pentru săvârșirea infracțiunii de
ucidere din culpă.
Pentru acordarea
de despăgubiri civile este necesar să se stabilească prin probe certe atât existența
prejudiciului, cât și întinderea acestuia. Tragerea la răspundere civilă a autorului
faptei ilicite nu poate să opereze decât în limita valorii prejudiciului real și
efectiv produs.
Rezultă deci,
că despăgubirile civile datorate ca urmare a comiterii unui delict nu sunt nelimitate
și nici nu sunt prestabilite de legiuitor ca întindere, ci, dimpotrivă, acestea
trebuie stabilite în urma administrării de probe.
Apoi, calea de
recuperare a acestor prejudicii pe care părțile păgubite pot să o aleagă este fie
obligarea persoanei vinovate de producerea prejudiciului la pretențiile civile,
existând posibilitatea teoretică de a achiesa la acestea și de a le achita personal
în cadrul procesului penal, de exemplu, acest fapt fiind avut în vedere de instanța
penală la momentul individualizării pedepsei.
O altă cale de
reparare a prejudiciului real și efectiv produs o constituie, în cazul accidentelor
de circulație soldate cu pierderi de vieți omenești, posibilitatea conferită de
lege ca pentru persoana vinovată de producerea accidentului, asigurată RCA, plata
despăgubirilor stabilite ca urmare a evaluării prejudiciului real și efectiv produs
să fie realizată de asigurător, cum este și cazul în speță.
Obligația de dezdăunare
are ca izvor delictul, ceea ce înseamnă că regulile ce guvernează stabilirea despăgubirilor
sunt specifice răspunderii civile delictuale. În virtutea poliței de asigurare RCA,
plata despăgubirilor cauzate persoanelor prejudiciate este realizată de asigurător
în locul persoanei vinovate de producerea riscului asigurat, asigurătorul putând
fi obligat la plata parțială sau totală a despăgubirilor în baza raporturilor contractuale
ce izvorăsc din contractul de asigurare RCA, raporturi care îi privesc, însă, doar
pe asigurat și asigurător. Părțile civile sunt terți în raport de contractul de
asigurare și față de acestea contractul nu produce nici un fel de efecte directe,
acestea fiind îndreptățite la plata prejudiciului real și efectiv doar ca efect
al dispozițiilor legale ce reglementează regimul juridic al asigurării de răspundere
civilă obligatorie reflectate de polița RCA.
În speță, reclamanta
B.D.O. a făcut dovada faptului că, în calitate de persoană păgubită, a suferit un
prejudiciu material constând în cheltuielile de înmormântare ocazionate în urma
decesului fiului său B.D.G.
Astfel, la dosar
a fost depusă copie după factura și bonul fiscal ce atestă plata contravalorii cheltuielilor
ocazionate cu înmormântarea fiului defunct, precum și plata contravalorii serviciilor
prestate de Institutul de Medicină Legală, așa încât tribunalul a apreciat că, în
baza dispozițiilor art. 998-art. 999 C. civ., asigurătorul se impune a fi obligat
la plata acestor despăgubiri materiale în cuantum total dovedit de 1.592,35 RON.
Totodată, tribunalul
a considerat fondată și cererea formulată de reclamantul F.M., în calitate de persoană
păgubită ca urmare a decesului lui F.M.A., având ca obiect plata despăgubirilor
materiale constând în cheltuielile de înmormântare și plata contravalorii serviciilor
Institutului de Medicină Legală achitate în urma decesului defunctei, în cuantum
de 1.633,27 RON, ale căror dovezi au fost depuse la dosarul cauzei, nefiind acordată
contravaloarea unor produse pentru care au fost depuse la dosar bonuri, însă nu
pot fi incluse în cheltuieli ocazionate de evenimentul în cauză, respectiv contravaloarea
portocalelor, bananelor și a merelor în valoare de 22,86 RON.
Pe cale de consecință,
cererea formulată de reclamantul F.M. de obligare a asigurătorului la plata daunelor
materiale în cuantum de 1.756,13 RON a fost admisă în parte, în limita susmenționată
și dovedită în cuantum de 1.633,27 RON, restul pretențiilor fiind respinse ca nefondate,
nefiind făcută dovada faptului că sumele au fost utilizate cu titlu de cheltuieli
de natura celor reglementate de dispozițiile art. 49 din Ordinul nr. 20/2008.
Reclamanții B.M.C.,
B.D.O. și F.L.C. au solicitat asigurătorului plata unei rente lunare reprezentând
diferența dintre salariul minim brut pe economie și pensia de urmaș pe care o încasează,
începând cu data de 13 noiembrie 2009 și până la terminarea studiilor.
Art. 66 din Ordinul
nr. 20/2008 reglementează dreptul persoanei păgubite la plata unor prestații bănești
periodice, sumele stabilite în condițiile prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol
urmând a fi plătite până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacității
de muncă, ținându-se seama de deciziile de pensionare, de certificatele medicale
și de alte dovezi care stabilesc aceste situații, cu respectarea limitelor de despăgubire
stabilite prin polița de asigurare RCA.
Din înscrisurile
depuse la dosar de către reclamanții B.M.C. și B.D.O. rezultă faptul că, în urma
decesului tatălui lor, aceștia sunt beneficiarii unei pensii de urmaș conform deciziei
din 15 aprilie 2010, în cuantum de 394 RON fiecare.
Totodată, reclamanta
F.L.C. beneficiază de pensie de urmaș în urma decesului mamei sale, F.M.A., în baza
deciziei nr. 263887 din 3 februarie 2010, în cuantum de 405 RON.
Toți reclamanții
se află în continuarea studiilor, aspect ce rezultă din adeverința depusă la dosar,
în ceea ce o privește pe reclamanta F.L.C. și respectiv, din înscrisurile depuse
la dosar, în ceea ce-i privește pe reclamanții B.
Ținând cont de
pensia de urmaș pe care o încasează reclamanții, copii ai defuncților B.D.G. și
F.M.A., și venitul minim brut pe economie, prin raportare și la dispozițiile art
1390 din noul C. civ., întrucât obligația stabilită în sarcina asigurătorului este
o prestație care se întinde în timp și după data intrării în vigoare a acestui act
normativ, tribunalul a obligat asigurătorul să le achite reclamanților B. o rentă
lunară reprezentând diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia de
urmaș pe care o încasează fiecare, respectiv suma de 394 RON lunar, începând cu
data la care s-a născut starea de nevoie, data producerii accidentului, 13
noiembrie 2009, și până la terminarea studiilor, însă nu mai târziu de împlinirea
vârstei de 26 ani.
Totodată, asigurătorul
a fost obligat să-i achite reclamantei F.L.C., aflată în continuarea studiilor,
o rentă lunară reprezentând diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia
de urmaș pe care o încasează, respectiv 405 RON pe lună conform deciziei din 2
februarie 2010, până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei
de 26 de ani, cu începere de la data de 13 noiembrie 2009, dată la care a început
starea de nevoie.
În ceea ce privește
daunele morale solicitate, tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamanții
B.O., B.G., D.V.I., D.L. și D.I.I. se impune a fi respinsă, întrucât formularea
cererii împotriva asigurătorului are în vedere faptul că acesta răspunde pentru
fapta cauzată de persoana vinovată de producerea accidentului în baza răspunderii
civile delictuale.
Vinovată de producerea
accidentului în urma căruia au decedat atât B.D.G., cât și F.M.A. este defuncta
B.C.M., or, este puțin plauzibilă situația în care acești reclamanți, în calitate
de socri și părinți ai defunctei, s-ar fi îndreptat cu o cerere împotriva persoanei
vinovate de producerea accidentului pentru a-i solicita acesteia plata unor despăgubiri
morale, în condițiile în care datorită vinovăției acesteia s-a produs moartea fiului
și respectiv fiicei reclamanților.
Împrejurarea că
persoana vinovată de producerea accidentului a decedat nu poate fi considerată o
justificare pentru formularea unei acțiuni având ca obiect plata unor despăgubiri
morale doar pe simplul motiv că plata acestora se impune a fi efectuată de către
societatea de asigurare.
Este de necontestat
împrejurarea că reclamanții au suferit o traumă majoră în urma decesului fiului
și respectiv fiicei, care nu au avut nici un fel de responsabilitate în producerea
accidentului din data de 13 noiembrie 2009 și că, cu atât mai mult decesul persoanei
vinovate de producerea acestuia, B.C.M., fiică a reclamanților D.L. și D.V.I. și
respectiv, noră a reclamanților B.O. și B.G., le-a creat o traumă incomensurabilă.
Cu toate acestea,
prin raportare la faptul că răspunderea civilă a asigurătorului se grefează pe principiul
răspunderii civile delictuale, reclamanții reclamând în baza dispozițiilor art.
998 și art. 999 C. civ. repararea unui prejudiciu moral datorat unei fapte culpabile
produse de nora și respectiv de fiica lor, tribunalul a considerat că singurul motiv
că efectuarea plății se face de către asigurător nu justifică, din punct de vedere
moral, plata acestor despăgubiri, în condițiile în care cu certitudine o cerere
similară nu s-ar fi înregistrat dacă decesul persoanei vinovate de producerea accidentului
nu ar fi survenit.
În ceea ce privește
cererea formulată de reclamantul D.I.I. având ca obiect plata daunelor morale în
cuantum de 120.000 RON, ca urmare a decesului surorii sale F.M.A., aceasta se impune
a fi respinsă ca nefondată, întrucât deși cade în sarcina persoanei prejudiciate
obligația de a aduce un minim de argumente și indicii din care să rezulte măsura
afectării drepturilor nepatrimoniale pretins lezate prin fapta ilicită a autorului
accidentului, de natură să conducă la evaluarea corectă a despăgubirilor solicitate
cu titlu de compensație a prejudiciului moral, această dovadă nu s-a făcut.
Este evidentă
împrejurarea că o suferință psihică i-a fost cauzată reclamantului, însă, ca și
în situația reclamanților B.O., B.G., D.L. și D.V.I., părinții defuncților, este
puțin probabilă formularea unei cereri de plată a despăgubirilor față de autorul
faptei ilicite, defuncta B.C.M., cealaltă soră decedată în același accident rutier,
pentru recuperarea prejudiciului pretins cauzat.
În plus, se impune
a se preciza faptul că reclamanții B.M.C. și B.D.O., în calitate de succesori al
defunctei B.C.M., au calitate de intervenienți forțați în cauză, calitate care ar
impune repararea prejudiciului solicitat în situația în care acesta ar depăși limita
maximă stabilită în baza poliței RCA, fiind cert faptul că nici bunicii și nici
fratele mamei nu ar fi formulat nici un fel de pretenții dacă s-ar fi pus problema
recuperării daunelor de la proprii nepoți.
Cererea formulată
de reclamanții B.M.C., B.D.O., F.K.C., F.L.C., copii ai defunctului B.D.G. și ai
defunctei F.M.A., având ca obiect plata unor despăgubiri morale se impune a fi admisă
prin raportare la dispozițiile art. 998 C. civ., răspunderea civilă fiind guvernată
de principiul reglementat de norma legală, în materia răspunderii civile delictuale
prejudiciul produs unei persoane fiind unic, presupunând plata a două categorii
de daune, materiale și morale.
Dacă în ceea ce
privește întinderea daunelor materiale, acestea au la bază probe, daunele morale
se stabilesc de către instanță prin apreciere, în baza unor criterii jurisprudențiale.
Decesul părinților
este de natură să cauzeze copiilor, mai ales în situația în care aceștia sunt minori,
o traumă psihică, ce în cauza de față a fost dovedită prin declarațiile martorilor
G.L., D.M., B.G.M. și C.V., aflate la dosar.
Așa fiind, se
impune a fi admisă și cererea formulată de reclamanți având ca obiect plata despăgubirilor
morale în cuantum de 400.000 RON, instanța considerând că plata acestor despăgubiri
este echitabilă și că sumele solicitate de reclamanți, în calitate de copii, descendenți
direcți ai defuncților B.D.G. și F.M.A., sunt de natură a le permite să beneficieze
de o reparație justă, de natură a atenua suferințele morale, Iară a se ajunge la
situația îmbogățirii tară just temei.
Se impune a fi
admisă, în parte, și cererea formulată de reclamantul F.M. având ca obiect plata
unor daune morele în cuantum de 200.000 RON, pentru suferința psihică determinată
de moartea soției, în condițiile în care aceasta era persoana care asigura, conform
declarațiilor martorilor, veniturile necesare traiului de zi cu zi, instanța considerând
că față de situația materială concretă a familiei F., plata acestei sume trebuie
considerată ca o măsură menită să îi permită celui prejudiciat anumite avantaje
de natură a atenua suferințele morele, rară a se ajunge în situația îmbogățirii
fără just temei.
În baza dispozițiilor
art. 274 C. proc. civ., asigurătorul a fost obligat să le achite reclamanților cheltuieli
de judecată în cuantum de 3.500 RON pentru flecare, sumă ce reprezintă onorariu
avocațial conform chitanțelor depuse la dosar, fiind în culpă procesuală.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel reclamanții B.O., B.D.G., F.M., D.V.I., D.L. și D.I.I.
Prin decizia civilă
nr. 79 din 31 mai 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată,
în sensul ca a obligat asigurătorul SC O.V.I.G. SA să achite următoarele sume:
- 200.000 RON
reclamantei B.O., reprezentând daune morale;
- 200.000 RON
reclamantului B.G., reprezentând daune morale;
- 200.000 RON
reclamantului D.V.I., reprezentând daune morale;
- 200.000 RON
reclamantei D.L., reprezentând daune morale;
- 50.000 RON reclamantului
D.I.I., reprezentând daune morale;
- 300.000 RON
reclamantului F.M., reprezentând daune morale, din care suma de 200.000 RON a fost
acordată deja de prima instanță.
A menținut restul
dispozițiilor sentinței.
A obligat intimata
SC O.V.I.G. SA să achite suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată,
apelantului D.V.I. și suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, apelantului
B.G.
În motivarea soluției
pronunțate, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Tribunalul a considerat,
în mod judicios, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 998 și art. 999
C. civ., răspunderea asigurătorului fiind una delictuală, rezultată din încheierea
contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie pentru autovehiculul
marca X1, și, implicit, din producerea riscului asigurat, constând în accidentul
rutier care a avut loc la data de 13 noiembrie 2009.
Asigurătorul datorează
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule în cazul în
care pentru accident se poate angaja, potrivit legii, răspunderea civilă a persoanei
asigurate, vinovate de producerea riscului asigurat. În toate cazurile, însă, asigurarea
obligatorie de răspundere civilă acoperă numai răspunderea civilă delictuală a asiguratului.
Obligația de dezdăunare
are ca izvor delictul, ceea ce înseamnă că regulile ce guvernează stabilirea despăgubirilor
sunt specifice răspunderii civile delictuale. În virtutea poliței de asigurare RCA,
plata despăgubirilor cauzate persoanelor prejudiciate este realizată de asigurător
în locul persoanei vinovate de producerea riscului asigurat, asigurătorul putând
fi obligat la plata parțială sau totală a despăgubirilor în baza raporturilor contractuale
ce izvorăsc din contractul de asigurare RCA, raporturi care îi privesc, însă, doar
pe asigurat și asigurător. Părțile civile sunt terți în raport de contractul de
asigurare și față de acestea contractul nu produce nici un fel de efecte directe,
acestea fiind îndreptățite la plata prejudiciului real și efectiv doar ca efect
al dispozițiilor legale ce reglementează regimul juridic al asigurării de răspundere
civilă obligatorie reflectate de polița RCA.
Limitele minime
de despăgubire sunt stabilite anual de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, poliței
de asigurare RCA în vigoare la data producerii accidentului aplicându-i-se dispozițiile
stabilite de Ordinul nr. 20/2008. Dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 statuează
asupra faptului că despăgubirile se stabilesc și se efectuează conform art. 43 și
art. 49, iar în cazul stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, drepturile
persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor
asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă,
în limitele obligației acestuia.
Dispozițiile
art. 24 din Ordinul nr. 20/2008, pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea
obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse din accidente de vehicule,
în vigoare pe perioada de valabilitate a poliței de asigurare, reglementează limitele
minime de despăgubire, alin. (3) statuând asupra faptului că pentru vătămări corporale
și decese, inclusiv pentru prejudiciile fără caracter patrimonial produse în unul
și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire
se stabilește pentru anul 2009 la un nivel de cel puțin 1.500.000 euro, echivalent
în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului comunicat
de Banca Națională a României.
Prevederile art
26 din același ordin reglementează obligația asigurătorului RCA de a despăgubi partea
prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul
vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire,
dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute
în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs
în perioada de valabilitate a poliței, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru
vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial,
pagube materiale, pagube ce rezultă din lipsa de folosință a vehiculului avariat,
precum și cheltuieli de judecată efectuate de persoana prejudiciată.
În conformitate
cu dispozițiile art. 49 din același ordin, la stabilirea despăgubirilor în cazul
decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: a) cheltuielile de înmormântare,
inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor
religioase, probate cu documente justificative; b) cheltuielile cu transportul cadavrului,
inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea
unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea; c) veniturile
nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii
accidentului și până Ia data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost
cauzate de producerea accidentului; d) daunele morale în conformitate cu legislația
și jurisprudența din România.
Referitor la daunele
materiale solicitate de către reclamanți, prima instanță a recunoscut calitatea
de persoană păgubită a acestora.
Referitor la daunele
morale, prima instanță a făcut o distincție între categoriile de reclamanți și a
acordat parțial aceste daune unora dintre reclamanți (B.M.C. și B.D.O., F.K.C. și
F.L.C.) și a respins cererile de acordare a daunelor morale formulate de către alți
reclamanți (B.O., B.G., D.V.I., D.L. și D.I.I.).
Apelul formulat
de către acești ultimi reclamanți indicați vizează exclusiv acordarea daunelor morale
prin recunoașterea calității de persoane păgubite. De asemenea, apelantul F.M. a
solicitat exclusiv cu privire Ia daunele morale majorarea acestora față de cuantumul
admis de prima instanță.
Așa cum a reținut
prima instanță, din interpretarea art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 136/1995
rezultă faptul ca, în caz de vătămare corporală sau deces, se acordă despăgubiri
și pentru persoanele aflate în vehiculul răspunzător de producerea accidentului,
inclusiv dacă este vorba de soțul, soția sau persoane care se află în întreținerea
conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, excepție
făcând conducătorul vehiculului respectiv.
Or, în speță,
cererea formulată de reclamanții B. vizează faptul că, în urma accidentului auto
care a avut loc la data de 13 noiembrie 2009, s-a produs decesul fiului, respectiv
tatălui reclamanților, defunctul B.D.G., cererea de despăgubiri formulându-se ca
urmare a producerii riscului asigurat, nefiind solicitate despăgubiri ca urmare
a decesului persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv a defunctei
B.C.M.
În același sens,
și reclamanții F.M., F.K.C. și F.L.C., în calitate de soț și respectiv fiice ai
defunctei F.M.A., ca persoane păgubite în urma decesului defunctei, sunt îndreptățiți
să beneficieze de despăgubiri.
Alin. (3) al
art. 50 al aceluiași act normativ reglementează obligația asigurătorului de răspundere
civilă obligatorie de a acorda despăgubiri chiar și în cazul în care persoanele
care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se
afla în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător
de producerea accidentului.
Prin urmare, legea
nu înțelege să excludă de plano anumite categorii de moștenitori ai persoanelor
decedate de la posibilitatea obținerii daunelor morale, urmare a suferinței cauzate
de decesul antecesorilor acestora.
Deși prima instanță
reține că este de necontestat împrejurarea că reclamanții-apelanți B.O., B.G., D.V.I.,
D.L. și D.I.I. au suferit o traumă majoră în urma decesului fiului și respectiv
fiicei, care nu au avut niciun fel de responsabilitate în producerea accidentului
din data de 13 noiembrie 2009, respinge cererea de acordare a daunelor morale, apreciind
că „este puțin plauzibilă situația în care acești reclamanți, în calitate de socri
și părinți ai defunctei, s-ar fi îndreptat cu o cerere împotriva persoanei vinovate
de producerea accidentului pentru a-i solicita acesteia plata unor despăgubiri morale,
în condițiile în care datorită vinovăției acesteia s-a produs moartea fiului și
respectiv fiicei reclamanților.” Or, acest raționament nu a fost relevat pentru
ipoteza în care reclamanții B.M.C. și B.D.O., F.K.C. și F.L.C., în calitate de fii
și respectiv nepoți (de soră) ai defunctei, ar fi solicitat totuși obligarea defunctei
lor mame, respectiv mătuși la plata unor asemenea daune urmare a decesului tatălui,
respectiv mamei lor. Prin urmare, distincția tăcută de către prima instanță este
greșită, raționamentul avut în vedere atunci când a înțeles să nu acorde daune morale
părinților, respectiv fratelui defuncților B.G. și F.M.A. neputând fi validat de
instanța de apel
Ceea ce trebuia
stabilit este dacă în cazul reclamanților-apelanți sunt întrunite condițiile răspunderii
civile delictuale și, în caz afirmativ, care este cuantumul prejudiciului moral
suferit.
Nu poate fi reținut
nici argumentul primei instanțe că unii dintre reclamanți ar avea și calitatea de
intervenienți forțați și că astfel depășirea limitei maxime stabilită în baza poliței
RCA ar pune problema ca bunicii și fratele mamei să își recupereze daunele de la
proprii nepoți. Problema împrocesuării reclamanților B.M.C. și B.D.O. (în mod evident
la „sugestia primei instanțe”) și în calitate de intervenienți forțați nu a fost
dedusă judecății, însă trebuie observat că în acest fel s-a ajuns să se admită acțiunea
unei părți în contradictoriu cu ea însăși, aceeași parte cumulând atât calitatea
de reclamant, cât și aceea de întervenient forțat. Or, cei doi reclamanți, deși
sunt succesorii defunctei B.C.M., nu se justifica a fi împrocesuați și în calitate
de intervenienți forțați, de vreme ce erau deja părți litigante, adică reclamanți.
Poate avea calitatea de intervenient (forțat ori voluntar) numai un terț străin
de cadrul procesual deja existent și nicidecum o parte deja împrocesuată.
Revenind la stabilirea
existenței și respectiv a întinderii daunelor morale solicitate de către reclamanții-apelanți,
curtea a observat (în acord cu prima instanță) că decesul fiul reclamanților B.O.
și B.G. este cauzator de traume psihice și, prin urmare, se poate reține o vătămare
morală a acestor apelanți. Aceeași situație se reține și în cazul apelanților D.V.I.,
D.L. și D.I.I., care au calitatea de părinți și respectiv, frate ai defunctei F.M.A.
În mod indiscutabil, și în cazul apelantului F.M., soț al defunctei F.M.A., se poate
reține afectarea morală cauzată de decesul soției. Atunci când dispare cineva apropiat
(soț, fiu, frate) durerea psihică produsă este atât de profundă încât, în realitate,
nicio sumă de bani nu o poate repara. Repararea prejudiciului în natură (prin restabilirea
situației anterioare) și nu prin echivalent (prin acordarea unei sume de bani cu
titlu de daună morală), dacă ar fi posibilă, ar fi agreată de orice persoană. Cum,
însă, această pierdere nu mai poate fi reparată, în plan civil s-a statuat că se
impune acordarea unor compensații bănești în asemenea situații, pentru a „repara
prin echivalent” prejudiciul suferit. Neexistând criterii legale prestabilite, revine
instanței sarcina să examineze în concret, de la caz la caz, care ar fi întinderea
acestor prejudicii. În societatea noastră, cetățeanul, actor al solidarității sociale,
devine animat de o filozofie a indemnizației, comportându-se cu ușurință ca victima
altuia, căutând în riscurile și nedreptățile vieții o sursă de finanțare și retribuție.
Căutând în dosar repere obiective, judecătorul, debarasat de această filozofie „a
omului modern” și a indemnizației cu orice preț, trebuie să aprecieze cât mai obiectiv
cu putință care este valoarea pierderilor suferite de parte.
Instanța va avea
în vedere consecințele accidentului rutier, planurile în care se produc și se conturează
aceste prejudicii (personal, familial, social, psihologic și profesional). Persoana
este alcătuită din suma existențelor sale în plan fizic, social, mental și afectiv.
în contextul existenței sale afective, aceasta dispune de un cadru familial și de
un drept de protecție a acestui cadru, conform art. 8 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, care statuează: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții
sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”. Rezultă
că, viața de familie este o valoare protejată la nivel convențional, fiind unul
din drepturile fundamentale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor
Omului. Atingerile aduse acestui drept sau valorii protejate dau naștere obligației
celui responsabil de a repara prejudiciul afectiv prin intermediul daunelor morale.
În analiza planului
familial și a consecințelor pe care fapta le produce în acest plan, instanța nu
trebuie să se oprească la prejudiciul actual. În primul rând, pentru că un prejudiciu
afectiv nu se consumă instantaneu, ci el se propagă în timp prin stările, senzațiile
sau amintirile pe care le provoacă, iar în al doilea rând, pentru că trebuie luate
în calcul și șansele persoanei de a evolua în respectivul plan, de a-și găsi sau
regăsi stabilitatea, de a forma sau repara relațiile alterate, șanse reduse considerabil
în cazul concret ca urmare a faptei ilicite.
Planul psihologic
poate fi delimitat, la rândul său, în alte două planuri care îl alcătuiesc, și anume:
planul mental și planul emoțional. Astfel, distingem planul mental de planul emoțional
prin faptul că acesta se referă la sănătatea mentală ca valoare umană protejată,
la integritatea psihică a persoanei care poate fi lezată prin evenimente de natură
a altera starea de confort psihologic. Planul emoțional cuprinde totalitatea sentimentelor
aparținând unei persoane. Delimitarea prezintă importantă atât în evaluarea prejudiciului
în întinderea sa, cât și în posibilitatea de a face o analiză in concreto a existenței
acestuia. Planul emoțional va putea fi evaluat cel mult pe baza prezumțiilor, spre
exemplu prezumția că între membrii familiei există relații de afectivitate, între
rude sau prieteni apropiați. Instanța nu poate pătrunde în mintea sau trăirile sufletești
ale persoanei pentru a putea individualiza prejudiciul, însă poate deduce din starea
de fapt, folosind prezumțiile, existența unui prejudiciu în acest plan. Deși sentimentele
formează un plan aparte, care se manifestă cel mult în comportamentul persoanei
față de alte persoane, acestea pot produce prin intensitatea lor și modificări la
nivel mental. Astfel, prin lezarea sentimentelor de afectivitate psihicul poate
fi afectat, nefiind capabil să se adapteze la suferința cauzată de prejudiciul subsecvent
accidentului,
Planul profesional
este alcătuit din totalitatea activităților pe care individul le poate întreprinde
în scopul obținerii de mijloace existențiale sau a recunoașterii meritelor prin
afirmarea în plan social. Planul profesional interferează cu planul social și este
în strânsă legătură cu planul familial, afectiv sau corporal.
Or, din această
perspectivă, curtea a apreciat că se impune, potrivit art 296 C. proc. civ., admiterea
apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul obligării asigurătorului
să achite câte 200.000 RON daune morale reclamanților-apelanți B.O., B.G., D.V.I.,
D.L., 50.000 RON reclamantului D.I.I. și 300.000 RON reclamantului F.M., din care
suma de 200.000 RON a fost acordată deja de prima instanță. Curtea a majorat în
acest fel cuantumul daunelor deja acordate cu 100.000 RON.
Potrivit art.
274 C. proc. civ., intimata-pârâtă va fi obligată să achite suma de 1.000 RON, reprezentând
cheltuieli de judecată, apelantului D.V.I. și suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli
de judecată, apelantului B.G.
Decizia curții
de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către intimata-pârâtă SC
O.V.I.G. SA, care a criticat-o sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate,
considerat excesiv de mare.
Astfel, prin cererea
de recurs de la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta a solicitat
reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamanților, susținând, în esență,
următoarele:
Cu privire la
daunele morale solicitate de reclamanții B.D.O. și B.M.C. (copiii vinovatei B.C.M.
și ai defunctului B.D.G.), B.G. și B.O. (părinții defunctului B.D.G.), F.K.C. și
F.L.C. (fiicele defunctei F.M.A.), F.M. (soțul supraviețuitor al defunctei F.M.A.),
D.L. și D.V.I. (părinții vinovatei B.C.M. și ai defunctei F.M.A.), D.I.I. (fratele
vinovatei B.C.M. și al defunctei F.M.A.), este nelegală decizia instanței de fond
și de apel, acestea acordând reclamanților suma de 2.750.000 RON (27 miliarde 500
de mii ROL) cu titlu de daune morale, însă fără ca aceste pretenții să fie dovedite
integral.
Instanța a acordat
reclamanților întocmai sumele solicitate, fără însă a analiza temeinicia acestora
și probele ce fundamentau cererile respective.
Pretențiile reclamanților
sunt total abuzive, fiind solicitate sume exorbitante, scopul fiind unul singur,
îmbogățire fără just temei, iar instanța a acordat o sumă exagerată raportat la
caracteristicile speței.
Trebuie avut în
vedere faptul că orice pretenție civilă trebuie dovedită, fie ea și de natură nepatrimonială.
Această susținere a fost reiterată atât de jurisprudență, cât și de doctrină. A
reține un prejudiciu moral fără ca acesta să fie dovedit ar fi o sursă de îmbogățire
tară just temei. Legătura de sânge dintre reclamanți și victimele infracțiunii nu
creează o prezumție absolută a existenței unui prejudiciu moral. Dacă o astfel de
prezumție s-ar fi putut fundamenta, jurisprudența sau cel puțin doctrina ar fi consacrat-o
cu siguranță.
Prin cererea lor,
reclamanții au solicitat suma de 2.870.000 RON, iar instanța a acordat 2.750.000
RON, fără a ține cont de faptul că solicitarea era una exagerată.
Nu se contestă
trauma suferită, însă instanța trebuie să cenzureze cererea, prin acordarea unei
sume rezonabile cu titlu de daune morale. Stările de stres posttraumatic invocate
de reclamanți necesită a fi probate, simpla prezumție a suferinței ca urmare a decesului
unui membru de familie nefiind suficientă.
Scopul acordării
daunelor morale este acela de a complini modificările intervenite în stilul de viață
al părților civile, modificări care duc Ia privarea acestora de anumite activități
care, anterior evenimentului, puteau fi îndeplinite în mod natural, fără nicio intervenție
sau fără niciun ajutor sau, în situații grave, alinarea suferinței cauzate de decesul
unei persoane apropiate.
Reclamanții, prin
cererile exorbitante formulate, au speculat solvabilitatea asigurătorului și la
recomandarea reprezentantului convențional au înțeles să solicite aceste sume exagerate.
Cu privire la
daunele morale solicitate și acordate de instanță în întregime reclamanților B.D.O.
și B.M.C. (copiii vinovatei B.C.M. și ai defunctului B.D.G.), precum și a reclamantelor
F.K.C. și F.L.C. (fiicele defunctei F.M.A., sora vinovatei), 1.600.000 RON, acestea
sunt exagerate și abuzive.
Nu se contestă
durerea suferită de aceștia, prin pierderea ambilor părinți, însă daunele morale
trebuiau acordate într-o măsură să aline suferința acestora și nu să se transforme
într-o îmbogățire fără justă cauză și nici în venituri nejustificative pentru victime.
Cu titlu de exemplu,
recurenta invocă sentința civilă nr. 629 din 27 martie 2012 pronunțată de Judecătoria
Fălticeni în Dosar nr. 123/227/2012, în care instanța a acordat reclamanților P.B.M.
și P.G. suma de 30.000 RON pentru fiecare, în urma pierderii ambilor părinți și
15.000 RON reclamantei C.C., în urma pierderii tatălui.
Cu privire la
daunele morale acordate de instanță reclamanților B.O., B.G. (părinții defunctului
B.D.G.), F.M. (soțul defunctei F.M.A.), D.L. și D.V.I. (părinții vinovatei și ai
defunctei F.M.A.), D.I.I. (fratele vinovatei și al defunctei F.M.A.), 1.150.000
RON, și acestea sunt exorbitante și nelegale.
Accidentul care
a avut loc nu a avut repercusiuni asupra posibilității reclamanților susmenționați
de a munci în continuare și de a-și câștiga existența; prin urmare, se impune diminuarea
daunelor și acordarea lor într-o limită legală.
Prin acordarea
sumelor susmenționate, instanța nu a reținut faptul că pretențiile trebuiau acordate
printr-o analiză prealabilă atentă, așa cum s-a stabilit în doctrina civilă și printr-o
comparare a cuantumului acestora raportat la cel acordat în cazul infracțiunilor
săvârșite cu intenție, având în vedere faptul că, în speța de față, vătămarea corporală
ce a avut loc în urma accidentului de circulație a fost săvârșită din culpă.
În cazul infracțiunilor
săvârșite cu intenție, sumele solicitate cu titlu de daune morale atât împotriva
inculpaților persoane fizice, cât și împotriva Statului Român, deși au avut un cuantum
mult mai mare, au fost reduse substanțial.
Pe lângă aceste
aspecte, în aprecierea daunelor morale trebuie avute în vedere probele administrate
în cauză, respectiv cele privind suferința fizică provocată reclamanților.
Această suferință
trebuie analizată prin prisma jurisprudenței din România și C.E.D.O., care au reținut
ca motive de neacordare sau de reducere a daunelor morale următoarele:
- părțile civile
nu au beneficiat de tratament medical (psihiatric sau psihologic);
- vârsta și calitatea
victimei (dacă au fost părinți în vârstă de peste 50 de ani, Iară copii minori în
întreținere, aprox. 20.000 euro daune morale copiilor și 10.000 euro soțului supraviețuitor);
- calitatea de
persoană publică a inculpatului;
- publicitatea
efectuată cu ocazia accidentului/procesului;
- persoanele aflate
în întreținere, dacă sunt minori sau majori.
În doctrină se
afirmă că la stabilirea întinderii despăgubirii nu se iau în considerare nici starea
materială a autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei. Însă și atunci
când se cere o sumă foarte mare, trebuie să se țină seama de ceea ce este rezonabil,
de ceea ce este obișnuit pentru