ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3285/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3285/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 864/6 iunie 2013

pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a contencios administrativ și

fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul T.C.C. în

contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA Sibiu și intervenientul forțat V.P., a fost

admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții T.G., T.I.T. și T.E.T. și

obligată pârâta să plătească cu titlu de daune morale reclamantei T.G. suma de

200.000 lei și reclamanților T.I.T. și T.E.T., reprezentați de T.G., câte

50.000 lei. A fost respinsă cererea reclamanților T.G., T.I.T. și T.E.T., prin

reprezentant legal, privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și cu

dobânda legală aferentă. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților

T.I.T. și T.E.T., reprezentați de T.G. o prestație periodică în cuantum de 218

lei pe lună pentru fiecare reclamant, începând cu data de 20 septembrie 2010

pentru T.I.T. și începând cu data de 17 februarie 2010 pentru T.E.T., până la

împlinirea vârstei de 18 ani și în continuare până la terminarea studiilor, dar

nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani în cazul ambilor reclamanți. A

fost obligată pârâta să plătească reclamanților T.G., T.I.T. și T.E.T., prin

reprezentant legal, suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință tribunalul a reținut următoarele:

Referitor la

reclamantul T.C.C., acesta a fost victima unui accident rutier în data de 20

septembrie 2010 produs de intervenientul forțat V.P., accident în urma căruia

reclamantul a suferit leziuni ce au necesitat 90 - 100 zile de îngrijiri

medicale pentru vindecare, leziunile cranio-cerebrale fiind de natură să-i pună

viața în primejdie.

Prin Rezoluția din 4

mai 2012 dată în Dosarul nr. 311/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Iași s-a constatat că la data de 20 septembrie 2010 s-a început urmărirea

penală față de învinuitul V.P. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare

corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen., constând în

aceea că la data de 20 septembrie 2010, în timp ce se afla la volanul

autoutilitarei marca D. cu nr. de înmatriculare xxx1, pe șos. Nicolina din mun.

Iași, la ieșirea din curtea imobilului nr. 208 nu a acordat prioritate de

trecere și a intrat în coliziune cu autoturismul marca V. cu nr. de înmatriculare

xxx2 condus de partea vătămată T.C.C. care, în urma leziunilor suferite a

necesitat 90 - 100 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Reținând că pe

parcursul cercetărilor părțile s-au împăcat total și necondiționat, în baza

art. 242 raportat la art. 11 pct. 1 lit. c) raportat la art. 10 lit. h) C.

proc. pen. organul de urmărire penală a dispus încetarea urmăririi penale față

de învinuitul V.P. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din

culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen.

Instanța a mai

constatat că potrivit art. 132 C. pen. împăcarea părților înlătură răspunderea

penală și stinge acțiunea civilă. încetarea procesului penal în cazul

infracțiunii a cărui victimă este reclamantul a intervenit pentru că organul de

urmărire penală a constatat nemijlocit acordul de voință al învinuitului și al

părții vătămate de a se împăca total, necondiționat și definitiv, exprimat

personal, conform declarațiilor aflate la Dosar nr. 311/P/2011.

Conform art. 50 din

Legea nr. 135/1996 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul

este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată

persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin

avarierea ori distrugerea de bunuri.

Așadar, asigurătorul

este ținut ca în temeiul contractului de asigurare să achite în limitele legale

părții vătămate despăgubirile la plata cărora inculpatul este obligat urmare a

stabilirii vinovăției sale și antrenării răspunderii penale a acestuia.

În condițiile în care

acțiunea civilă este stinsă conform legii față de inculpat, în sarcina acestuia

nu mai pot fi stabilite despăgubiri care să poată fi suportate direct de

asigurătorul său, tocmai datorită caracterului total, necondiționat și

irevocabil al împăcării.

Reclamantul a invocat

art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 21/2009 care prevede că în cazul în care

accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi

stabilite pe cale amiabilă, dacă potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă

sau poate fi stinsă prin împăcarea părților.

Aceste dispoziții

privesc însă situația despăgubirilor ce pot fi stabilite pe cale amiabilă,

aspect ce nu se regăsește în cauză, având în vedere refuzul pârâtei SC C.A. SA

Sibiu privind acordarea despăgubirilor, reclamantul solicitând intervenția

instanței în vederea obținerii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească.

Mai mult,

dispozițiile invocate au fost stabilite printr-un act normativ cu forță

juridică inferioară Codului Penal, de la dispozițiile căruia nu se poate

deroga.

În consecință, a fost

respinsă acțiunea reclamantului T.C.C. în contradictoriu cu pârâta SC C.A.

Sibiu SA, inclusiv cererea sa privind acordarea onorariului de avocat din faza

de urmărire penală.

Referitor la

reclamanții T.G., T.I.T. și T.E.T., ultimii reprezentați de T.G., aceștia sunt

soția și respectiv copiii victimei accidentului rutier, acțiunea fiind

formulată împotriva societății la care era asigurat autoturismul

intervenientului forțat V.P., conform poliței aflată la dosar.

Potrivit art. 9 din

Legea nr. 136/1995 asigurătorul se obligă prin contractul de asigurare, ca la

producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului

asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată denumită

indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile

prezentei legi, în limitele și la termenele convenite.

Potrivit art. 42

alin. (2) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul poate fi chemat în judecată de

persoanele păgubite în limitele ce-i revin acestuia din contractul de

asigurare.

Asigurătorul acordă

despăgubiri (art. 49 din Legea nr. 136/1995) în baza contractului de asigurare,

pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite

prin accidente de vehicule.

Potrivit Legii nr.

136/1995 și art. 26 din Ordinul CSA nr. 21/2009 asigurătorul RCA are obligația

de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma

accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit

pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de

probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de

asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în

perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în

formă bănească, pentru vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii

fără caracter patrimonial,pagube materiale, pagube consecință a lipsei de

folosință a vehiculului avariat, cheltuieli de judecată efectuate de către

persoana prejudiciată.

Potrivit art. 50 din

Legea nr. 135/1996 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul

este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată

persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea

ori distrugerea de bunuri.

Reclamanții T.G.,

T.I.T. și T.E.T., membrii familiei reclamantului T.C.C. au fost în mod evident

prejudiciați în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat,

fiind vorba de repararea unui prejudiciu de afecțiune invocat de o victimă

indirectă, motiv pentru care în cauză nu este necesară efectuarea unor

expertize privind dinamica producerii accidentului sau stabilire a alcoolemiei

în sensul solicitat de pârâtă, față de partea chemată în judecată și prevederile

art. 42 alin. (2) și 49 din Legea nr. 136/1995.

Referitor la daunele

morale solicitate de reclamanții menționați, instanța a reținut că prejudiciul

afectiv suferit este de necontestat.

Dacă în cazul

răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ ușoară,

întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a

pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile

nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale,

nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale, vor fi avute în vedere consecințele pe orice plan,

suferite de cel ce invocă un prejudiciu afectiv, urmând a se stabili o anumită

sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Pe de altă parte,

această compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu

întinderea pagubei suferite.

Faptul că reclamanții

T.C.C. și T.G. aveau un copil în vârstă de 2 ani la data accidentului, reclamanta

T.G. fiind însărcinată cu al doilea copil la data respectivă, fiind nevoită să

se ocupe ulterior atât de soțul său, cât și de copii reprezintă aspecte

importante ce vor fi avute în vedere la evaluarea prejudiciului afectiv.

Din actele medicale

depuse la dosar rezultă că reclamantul T.C.C. pentru o perioadă lungă de timp a

necesitat intervenții chirurgicale, îngrijiri speciale, alimentație pe sonda

nazo-gastrică, a fost nedeplasabil, având nevoie în permanență de însoțitor.

Instanța a reținut că

starea de sănătate alterată a acestui reclamant a influențat în mod negativ

viața de familie, soția acestuia aflându-se în situația de a îngriji atât pe

soțul său, cât și pe copiii cu vârste foarte mici și de a face față

schimbărilor și dificultăților la care familia a fost supusă.

Martorii T.P. și L.I.

au arătat că anterior accidentului reclamantul se afla în relații bune cu

soția, era angajat, realiza venituri din care își întreținea familia, iar după

accident nu s-a refăcut integral, nu a mai putut lucra, are nevoie de ajutor

pentru că nu își poate purta singur de grijă, de el ocupându-se soția și mama

sa.

Familia a suportat

cheltuieli foarte mari pentru tratamentul medical al reclamantului, iar acesta,

urmare a stării de neputință pe care o are, a adoptat un comportament agresiv

față de soție și copii, băiatul cel mare mergând des în vizită la spital și

suferind pentru că tatăl său nu putea să-i vorbească.

Despăgubirile

solicitate în prezentul dosar și care sunt considerate întemeiate de către

instanță au scopul de a alina suferința pricinuită reclamanților sus menționați

din cauza stării fizice și psihice a unui membru de familie de care sunt legați

afectiv, stare care influențează bunul mers al vieții de familie după cum au

declarat martorii audiați.

Este evident că s-a

produs un prejudiciu moral reclamanților T.I.T. și T.E.T., reprezentați de T.G.

astfel cum rezultă din înscrisurile și declarațiile depuse la dosar, având în

vedere că afecțiunile soțului, respectiv tatălui sunt severe, au determinat

încadrarea sa în grad de handicap grav la o vârstă foarte tânără, starea de

sănătate a lui T.C.C. nu este în plin proces de ameliorare și reprezintă

principalul motiv pentru care viața de familie este dificilă din perspectiva

resurselor material-financiare necesare întreținerii și a dezechilibrului creat

între modul de viață anterior, sub aspectul climatului socio-familial, care, de

asemenea, s-a modificat, precum și din perspectiva necesității de a face față

unor obligații sociale și a unor sarcini administrative pentru care familia

reclamantului nu era pregătită.

Având în vedere

aspectele expuse, ținând seama de dificultățile intervenite în viața

reclamanților în urma evenimentului rutier din data de 20 septembrie 2010,

faptul că afectarea psihică și emoțională persistă cu aceeași intensitate și în

prezent, cât și limitele maximale prevăzute de legislația asigurărilor în

materie, instanța a reținut că suma de câte 200.000 lei pentru reclamanta T.G.

și de 50.000 lei pentru fiecare din copiii săi minori poate reprezenta o justă

și integrală reparare a prejudiciului nepatrimonial, reparare care trebuie să

fie una efectivă și nu iluzorie.

Sumele reprezentând

daune morale nu vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală

aferentă, cumulul fiind admisibil doar în privința daunelor materiale, în cazul

cărora dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata

inflației urmărind păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.

În cazul daunelor

morale, evaluarea acestora se realizează global la momentul pronunțării

instanței, raportat la întregul prejudiciu moral suferit de cel care îl invocă

până la acest moment.

În privința

prestației periodice solicitată pentru minorii familiei, instanța a constatat

că din fișa fiscală depusă la dosar rezultă că veniturile nete ale

reclamantului T.C.C. pentru anul 2010 erau de 15.712 lei (18.705 - 2.993),

rezultând un venit net lunar de 1309 lei.

Prin urmare, raportat

la venit net lunar de 1309 lei și prevederile art. 529 alin. (2) C. civ.,

instanța a obligat asigurătorul să plătească reclamanților câte o prestație

periodică în cuantum de 218 lei pe lună pentru fiecare reclamant, începând cu

data de 20 septembrie 2010 pentru T.I.T. și începând cu data de 17 februarie

2011 pentru T.E.T. și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de

împlinirea vârstei de 26 de ani în cazul ambilor reclamanți.

În consecință, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanții T.G., T.I.T. și T.E.T.,

reprezentați de T.G., iar în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.,

pârâta a fost obligată să plătească reclamanților față de care s-a admis

acțiunea cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat.

Împotriva Sentinței

nr. 844/2013 a Tribunalului Iași au declarat apel toate părțile.

Prin Decizia nr. 5

din 8 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă, a fost

admis apelul declarat de T.C.C., T.G., T.I.T. și T.E.T. împotriva Sentinței

civile nr. 864 din 6 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care

o schimbă în parte, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamantul T.C.C. în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA Sibiu, a fost

obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 36000 lei cu titlu de daune

materiale, suma de 400000 lei cu titlu de daune morale, precum și o prestație

periodică lunară în sumă de 185 lei începând cu data de 20 septembrie 2010, pe

toată durata vieții acestuia. A fost admisă cererea reclamanților T.C.C., T.G.,

T.I.T. și T.E.T. de actualizare a daunelor morale acordate cu dobânda legală și

cu indicele de inflație, de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri

și până la momentul plății efective. A fost admisă cererea reclamantului T.C.C.

de actualizare a daunelor materiale cu dobânda legală și cu indicele de

inflație, de la data de 20 septembrie 2010 și până la momentul plății efective.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respinsă ca

nedovedită cererea apelanților privind acordarea cheltuielilor de judecată

efectuate în apel. A fost respins apelul declarat de SC C.A. SA Sibiu împotriva

aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța

această soluție, curtea a reținut următoarele:

Cu privire la

calitatea procesuală activă a reclamantului T.C.C.:

Urmare a accidentului

rutier produs la data de 20 septembrie 2010 de către intervenientul forțat

V.P., reclamantul T.C.C. a suferit leziuni ce au necesitat 90 - 100 zile de

îngrijiri medicale. Deși s-a dispus de către Parchetul de pe lângă Judecătoria

Iași începerea urmăririi penale împotriva învinuitului V.P., pe parcursul

cercetărilor, părțile s-au împăcat total și necondiționat în baza art. 242

raportat la art. 11 pct. 1 lit. c) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.

S-a dispus încetarea urmăririi penale față de învinuitul V.P. pentru săvârșirea

infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) și

(4) C. pen.

Partea vătămată

T.C.C. s-a adresat instanței cu o acțiune în despăgubiri față de societatea de

asigurare SC "C.A." SA.

Curtea a constatat că

actele normative incidente în prezenta cauză sunt Legea nr. 136/1995 și Ordinul

CSA nr. 5/2010.

Curtea a reținut că,

în mod greșit Tribunalul Iași a stabilit că atâta timp cât a intervenit

împăcarea părților în procesul penal, odată cu acțiunea penală se stinge și

acțiunea civilă, potrivit dispozițiilor art. 13 C. pen.

Textul invocat de

prima instanță se aplică în raporturile dintre persoana vătămată și cel care a

produs accidentul.

Cum reclamantul

T.C.C. a dovedit că nu a fost despăgubit de către asigurat (intervenientul

forțat V.P.), iar acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților, în mod

nelegal instanța de fond a statuat că reclamantul T.C.C. nu avea deschisă

acțiunea în pretenții împotriva asigurătorului autorului accidentului.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor solicitate de apelantul-reclamant T.C.C., Curtea a

avut în vedere culpa celor două persoane implicate în producerea accidentului.

Din depozițiile

martorilor audiați la urmărirea penală (S.N. și P.V.), cât și din

procesul-verbal de cercetare la fața locului, a rezultat că vinovat de

producerea accidentului este V.P. care, la ieșirea din imobilul nr. 208, pe

șoseaua Nicolina din mun. Iași, nu s-a asigurat corespunzător la efectuarea

manevrei de mers înapoi și a intrat în coliziune cu autoturismul condus de

către reclamant. Victima a necesitat pentru vindecarea leziunilor suferite în

urma accidentului un număr de 90 - 100 de zile de îngrijiri medicale, cu

punerea în primejdie a vieții.

Având în vedere

faptul că intervenientul forțat V.P., prin comportamentul său, a creat starea

de pericol, eventuala reacție a reclamantului T.C.C. nu mai are relevanță în

cauză.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor materiale solicitate de reclamantul T.C.C., curtea a

reținut că la dosarul cauzei s-au depus înscrisuri reprezentând chitanțe cu

contravaloarea alimentelor, medicamentelor și a altor bunuri necesare acestuia.

De asemenea, martorii T.P. și L.I., audiați în fața primei instanțe, au

declarat că medicamentele necesare acestuia se ridică la 500 lei pe lună.

Reținând ca o medie

un cuantum de 1000 lei pe lună pentru aceste cheltuieli, curtea a constatat că

reclamantul-apelant a dovedit producerea de daune materiale în sumă de 36.000

lei de la data producerii accidentului și până în prezent.

Referitor la suma

solicitată cu titlu de prestație periodică, având în vedere starea de sănătate

a reclamantului (încadrat în gr. I de invaliditate permanentă), curtea a

reținut că acestuia i se cuvine suma de 185 lei lunar reprezentând diferența

dintre veniturile încasate înainte de producerea accidentului (1309 lei conform

fișei fiscale aferente anului 2009) și cuantumul pensiei de invaliditate (1124

lei), sumă ce urmează a fi achitată de pârâtă pe toată durata vieții

reclamantului începând cu data de 20 septembrie 2010.

Cu privire la daunele

morale solicitate de reclamanți, curtea a reținut următoarele:

Urmare a accidentului

produs, reclamantului i s-a pus în pericol viața, conform raportului de

constatare medico-legală întocmită în faza de urmărire penală.

După expirarea

perioadei de îngrijiri medicale necesare vindecării, de 90 - 100 zile,

reclamantul se află în incapacitate totală e muncă (gradul I), evoluția

tratamentului fiind dificilă și trenantă din cauza leziunilor și operațiilor

chirurgicale suferite, fiind incertă și evoluția sa viitoare, impunându-se

totodată reexaminarea și reconsiderarea acesteia.

Se poate aprecia că

reclamantul-apelant este supus unor traume fizice și psihice excepționale

pentru efortul suplimentar pe care îl depune pentru a-și păstra un minim din

condițiile de viață avute anterior vătămării.

În consecință, curtea

a apreciat că suma de 400.000 lei acordată reclamantului T.C.C. cu titlu de

daune morale este rezonabilă pentru a acoperi toate suferințele fizice și

morale datorate nu numai îngrijirilor medicale, dar și reacțiilor sociale,

incertitudinii și riscului agravării situației, perturbațiilor intervenite în

viața afectivă și conjugală a acestuia.

Cu privire la

cuantumul daunelor morale acordate reclamanților T.G. și a celor doi copii

minori, instanța de fond a argumentat pe larg necesitatea acordării acestor

daune.

Faptul că reclamanta

T.G. este ajutată în gospodărie și de alte persoane, cum a susținut pârâta prin

motivele de apel, nu se reflectă în cuantumul daunelor morale, ci a celor

materiale, de care instanța de apel a ținut cont în aprecierea acestora în

urmă.

Viața de familie a

fost afectată, în egală măsură, atât pentru T.C.C., cât și pentru

reclamanta-apelantă T.G. și copii acestora, situația tatălui limitându-le

copiilor accesul la o viață socială și afectivă normală, potrivit vârstei lor.

Reținând că evaluarea

daunelor morale este extrem de anevoioasă, dar având în vedere criteriile de

cuantificare expuse anterior, curtea apreciază că sumele acordate de instanța

de fond cu acest titlul sunt rezonabile.

Nefondată este

critica apelantei-pârâte referitoare la cuantumul prestațiilor periodice

acordate minorilor.

Venitul mediu

realizat de T.C.C. pe anul 2010 este de 1309 lei, astfel că prestația periodică

acordată fiecărui copil de câte 218 lei lunar nu depășește 1/3 din acest venit

(art. 529 alin. (2) C. civ., 1309:3 = 436:2 = 218). "

De asemeni, nu au

fost reținute susținerile apelanților-reclamanți conform cărora trebuiau să se

aibă în vedere și dispozițiile Directivei nr. 14/2005/CE din 11 mai 2007,

întrucât acestea au fost transpuse în legislația internă, respectiv în ordinele

CSA ce au constituit temeiul legal în soluționarea cauzei.

În ceea ce privește

actualizarea sumelor acordate, aceasta se va face raportat atât la dobânda

legală, cât și la indicele de inflație.

Pentru daunele

materiale actualizarea va fi efectuată de la data producerii accidentului și

până la momentul plății efective a acestora.

Cu privire la suma

stabilită cu titlu de daune morale, curtea a reținut că în această situație nu

se poate susține existența unui câștig nerealizat pe perioada cuprinsă între

data producerii accidentului și data rămânerii definitive a hotărârii, deoarece

suma de bani solicitată cu acest titlu nu a fost niciodată în patrimoniul

reclamanților, astfel că actualizarea daunelor morale se va face de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii și până la plata efectivă a acestora.

Critica

apelantei-pârâte cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a

fost obligată în prima instanță, nu a mai fost analizată având în vedere

soluția pronunțată în această cale de atac.

Împotriva Deciziei

nr. 5 din 8 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă, a

declarat recurs recurenta-pârâtă SC C.A. SA Sibiu solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a hotărârilor recurate, iar pe fond respingerea

acțiunii ca nefondată, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea în

parte a hotărârilor atacate, în sensul reducerii atât a daunelor morale cât și

a prestației periodice și a cheltuielilor de judecată.

Recurenta a invocat

în drept motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și

a arătat faptul că înțelege să declare recurs atât împotriva sentinței

instanței de fond cât și a deciziei pronunțate de instanța de apel.

În dezvoltarea

criticilor, recurenta a redat situația de fapt, a analizat soluțiile pronunțate

de instanțele de fond și a punctat faptul că despăgubirile acordate sunt prea

mari și conduc la îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților și la fraudarea

societății de asigurare. Soluțiile sunt criticate prin prisma faptului că nu au

fost administrate probele solicitate sens în care arată că era necesară

efectuarea unei expertize care să stabilească modul concret de producere a

accidentului dat fiind că procesul penal a încetat prin împăcarea părților și astfel,

în cadrul procesului penal, nu a mai fost pronunțată o hotărâre pe fondul

cauzei.

Recurenta critică

faptul că instanța de apel a reținut că instanța de fond în mod greșit a

stabilit că odată cu acțiunea penală se stinge și acțiunea civilă atât timp cât

a intervenit împăcarea părților în procesul penal, în speță fiind aplicabile

Legea nr. 136/1997 și Ordinul CSA nr. 5/2010. Apreciază recurenta că în mod

greșit instanța de control judiciar a reținut că în cauză reclamantul are

deschisă acțiunea în pretenții împotriva asigurătorului autorului accidentului.

Instanța nu a stabilit gradul de culpă al fiecărui conducător auto implicat în

accident. Nefiind efectuată o expertiză, nu s-a stabilit nici legătura de

cauzalitate și gradul de vinovăție al victimei și autorului accidentului.

Instanța de judecată

a efectuat o cercetare judecătorească incompletă și nu a analizat dispozițiile

imperative ale Legii nr. 136/1995 și a ordinului CSA nr. 5/2010. Arată

recurenta că, potrivit art. 132 C. pen, împăcarea părților înlătură răspunderea

penală și stinge acțiunea civilă. Conform dispozițiilor art. 50 din Legea nr.

135/1996 asigurătorul este ținut ca în temeiul contractului de asigurare să

achite în limitele legale părții vătămate despăgubirile la plata cărora inculpatul

este obligat, urmare a stabilirii vinovăției sale și antrenării răspunderii

penale a acestuia. În condițiile în care acțiunea civilă este stinsă conform

legii față de inculpat, în sarcina acestuia nu mai pot fi stabilite despăgubiri

care să poată fi suportate direct de asigurătorul său, tocmai datorită

caracterului total, necondiționat și irevocabil al împăcării.

Reclamantul a invocat

dispozițiile art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 5/2010 care prevede că, în

cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal,

despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă, potrivit legii, acțiunea

penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților. Aceste

dispoziții au fost stabilite prin act normativ inferior ca forță juridică, ca atare

împăcarea părților nu poate fi parțială și condiționată, ci doar totală și

necondiționată, iar acțiunea civilă se stinge prin efectul împăcării. Prin

renunțarea la acțiunea civilă împotriva învinuitului s-a renunțat implicit la

acțiunea civilă împotriva eventualelor persoane responsabile civilmente, fie că

aceasta răspundere civilă derivă din lege, sau este una convențională, cum este

situația asigurătorului. Nu se poate accepta ideea că ar exista două acțiuni

civile, conexe acțiunii penale, una ce poate fi promovată împotriva

inculpatului și alta ce poate fi promovată împotriva asigurătorului.

Prin celelalte

susțineri recurenta critică cuantumul despăgubirilor acordate și modul de

interpretare al probelor de către instanța de apel în ceea ce privește aprecierea

acestui cuantum.

Înalta Curte,

analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate constată că

recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat

în drept motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și

a arătat faptul că înțelege să declare recurs atât împotriva sentinței

instanței de fond cât și a deciziei pronunțate de instanța de apel.

În privința acestui

aspect, Înalta Curte reține că raportat la dispozițiile art. 299 C. proc. civ.

obiect al recursului sunt hotărârile date fără drept de apel, cele date în

apel, precum și, în condițiile legii, hotărârile altor organe cu activitate

jurisdicțională, prin urmare, hotărârea instanței de fond, astfel cum a

solicitat recurenta, nu poate face obiectul recursului.

Din analiza cererii

de recurs se constată că, deși a fost invocat motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ care prevede situația când instanța, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia, recurenta nu a formulat critici care să

poată fi încadrate în acest motiv de recurs.

Deși amplu

dezvoltată, cererea de recurs cuprinde o singură critică de legalitate privind

decizia atacată, critică ce privește modul de aplicare al dispozițiilor legale

privind acordarea despăgubirilor civile în situația în care are lor împăcarea

părților în cadrul procesului penal.

Această critica pe

care instanța o va avea în vedere din perspectiva art. 304 pct. 9 este nefondată,

instanța de apel făcând o corectă aplicare a actelor normative incidente cauză

respectiv, Legea nr. 136/1995 și art. 46 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Astfel, conform art.

46 pct. 1 al Ordinului CSA nr. 5/2010 aplicabil în cauză, în cazul în care

accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi

stabilite pe cale amiabilă, dacă potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă

sau poate fi stinsă prin împăcarea părților, legiuitorul stabilind astfel o

normă specială cu aplicabilitate în cazurile prevăzute.

După cum s-a reținut

în cauză, pe parcursul cercetării penale părțile s-au împăcat total și

necondiționat, în baza art. 242 raportat la art. 11 pct. 1 lit. c) raportat la

art. 10 lit. h) C. proc. pen. motiv pentru care organul de urmărire penală a

dispus încetarea urmăririi penale față de învinuitul V.P. pentru săvârșirea

infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2),

(4) C. pen.

Conform art. 132 C.

pen. vechi aplicabil cauzei, împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege

înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă. Textul are în vedere

stingerea acțiunii civile în situația când aceasta a fost inițiată însă în

cauză acțiunea civilă nu a fost pornită, procesul încetând în faza de cercetare

penală prin urmare, împăcarea părților nu poate produce efecte asupra acțiunii

civile, Curtea reținând corect că împăcarea părților în procesul penal nu

închide dreptul la despăgubiri civile.

În situația dedusă

judecății, efectele art. 132 C. pen. se aplică în raporturile dintre persoana

vătămată și cel care a produs accidentul nu și în raporturile dintre asigurător

și victima accidentului având în vedere dispozițiile art. 46 din Ordinul CSA

nr. 5/2010.

Cum reclamantul

T.C.C. a dovedit că nu a fost despăgubit de către asigurat, iar acțiunea penală

a fost stinsă prin împăcarea părților, rezultă că reclamantul avea deschisă

acțiunea în pretenții împotriva asigurătorului autorului accidentului având în

vedere că societatea de asigurare nu a fost de acord cu acordarea

despăgubirilor pe cale amiabilă.

Nu pot fi primite

susținerile recurentei privind faptul că dispozițiile art. 46 din Ordinul CSA

nr. 5/2010 au forță juridică inferioară dispozițiilor art. 132 C. pen.

Ordinul în cauză este

dat în aplicarea art. 49 din Legea nr. 136/1995 având caracterul de lege

specială care derogă de la legea generală, respectiv Codul penal, potrivit

principiului specialia generalibus derogant.

Fiind derogatorie de

la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori există

vreo situație care intră sub incidența prevederilor sale, norma specială

aplicându-se prioritar față de norma generală.

În raport de cele mai

sus arătate, constatându-se că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în

baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-pârâtă SC C.A. SA Sibiu împotriva Deciziei nr. 5 din 8

ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN