ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3285/2014

Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 864/6 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul T.C.C. în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA Sibiu și intervenientul forțat V.P., a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții T.G., T.I.T. și T.E.T. și obligată pârâta să plătească cu titlu de daune morale reclamantei T.G. suma de 200.000 lei și reclamanților T.I.T. și T.E.T., reprezentați de T.G., câte 50.000 lei. A fost respinsă cererea reclamanților T.G., T.I.T. și T.E.T., prin reprezentant legal, privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților T.I.T. și T.E.T., reprezentați de T.G. o prestație periodică în cuantum de 218 lei pe lună pentru fiecare reclamant, începând cu data de 20 septembrie 2010 pentru T.I.T. și începând cu data de 17 februarie 2010 pentru T.E.T., până la împlinirea vârstei de 18 ani și în continuare până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani în cazul ambilor reclamanți. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților T.G., T.I.T. și T.E.T., prin reprezentant legal, suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut următoarele: Referitor la reclamantul T.C.C., acesta a fost victima unui accident rutier în data de 20 septembrie 2010 produs de intervenientul forțat V.P., accident în urma căruia reclamantul a suferit leziuni ce au necesitat 90 - 100 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, leziunile cranio-cerebrale fiind de natură să-i pună viața în primejdie. Prin Rezoluția din 4 mai 2012 dată în Dosarul nr. 311/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași s-a constatat că la data de 20 septembrie 2010 s-a început urmărirea penală față de învinuitul V.P. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen., constând în aceea că la data de 20 septembrie 2010, în timp ce se afla la volanul autoutilitarei marca D. cu nr. de înmatriculare xxx1, pe șos.

Nicolina din mun. Iași, la ieșirea din curtea imobilului nr. 208 nu a acordat prioritate de trecere și a intrat în coliziune cu autoturismul marca V. cu nr. de înmatriculare xxx2 condus de partea vătămată T.C.C. care, în urma leziunilor suferite a necesitat 90 - 100 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Reținând că pe parcursul cercetărilor părțile s-au împăcat total și necondiționat, în baza art. 242 raportat la art. 11 pct. 1 lit. c) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. organul de urmărire penală a dispus încetarea urmăririi penale față de învinuitul V.P. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen. Instanța a mai constatat că potrivit art. 132 C. pen.

împăcarea părților înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. încetarea procesului penal în cazul infracțiunii a cărui victimă este reclamantul a intervenit pentru că organul de urmărire penală a constatat nemijlocit acordul de voință al învinuitului și al părții vătămate de a se împăca total, necondiționat și definitiv, exprimat personal, conform declarațiilor aflate la Dosar nr. 311/P/2011. Conform art. 50 din Legea nr. 135/1996 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Așadar, asigurătorul este ținut ca în temeiul contractului de asigurare să achite în limitele legale părții vătămate despăgubirile la plata cărora inculpatul este obligat urmare a stabilirii vinovăției sale și antrenării răspunderii penale a acestuia.

În condițiile în care acțiunea civilă este stinsă conform legii față de inculpat, în sarcina acestuia nu mai pot fi stabilite despăgubiri care să poată fi suportate direct de asigurătorul său, tocmai datorită caracterului total, necondiționat și irevocabil al împăcării. Reclamantul a invocat art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 21/2009 care prevede că în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților. Aceste dispoziții privesc însă situația despăgubirilor ce pot fi stabilite pe cale amiabilă, aspect ce nu se regăsește în cauză, având în vedere refuzul pârâtei SC C.A.

SA Sibiu privind acordarea despăgubirilor, reclamantul solicitând intervenția instanței în vederea obținerii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească. Mai mult, dispozițiile invocate au fost stabilite printr-un act normativ cu forță juridică inferioară Codului Penal, de la dispozițiile căruia nu se poate deroga. În consecință, a fost respinsă acțiunea reclamantului T.C.C. în contradictoriu cu pârâta SC C.A. Sibiu SA, inclusiv cererea sa privind acordarea onorariului de avocat din faza de urmărire penală. Referitor la reclamanții T.G., T.I.T. și T.E.T., ultimii reprezentați de T.G., aceștia sunt soția și respectiv copiii victimei accidentului rutier, acțiunea fiind formulată împotriva societății la care era asigurat autoturismul intervenientului forțat V.P., conform poliței aflată la dosar.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 136/1995 asigurătorul se obligă prin contractul de asigurare, ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată denumită indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite. Potrivit art. 42 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele ce-i revin acestuia din contractul de asigurare. Asigurătorul acordă despăgubiri (art. 49 din Legea nr. 136/1995) în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Potrivit Legii nr. 136/1995 și art. 26 din Ordinul CSA nr. 21/2009 asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în formă bănească, pentru vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial,pagube materiale, pagube consecință a lipsei de folosință a vehiculului avariat, cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 135/1996 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Reclamanții T.G., T.I.T. și T.E.T., membrii familiei reclamantului T.C.C. au fost în mod evident prejudiciați în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, fiind vorba de repararea unui prejudiciu de afecțiune invocat de o victimă indirectă, motiv pentru care în cauză nu este necesară efectuarea unor expertize privind dinamica producerii accidentului sau stabilire a alcoolemiei în sensul solicitat de pârâtă, față de partea chemată în judecată și prevederile art. 42 alin. (2) și 49 din Legea nr. 136/1995.

Referitor la daunele morale solicitate de reclamanții menționați, instanța a reținut că prejudiciul afectiv suferit este de necontestat. Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ ușoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani. La stabilirea cuantumului daunelor morale, vor fi avute în vedere consecințele pe orice plan, suferite de cel ce invocă un prejudiciu afectiv, urmând a se stabili o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Pe de altă parte, această compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu întinderea pagubei suferite. Faptul că reclamanții T.C.C. și T.G. aveau un copil în vârstă de 2 ani la data accidentului, reclamanta T.G. fiind însărcinată cu al doilea copil la data respectivă, fiind nevoită să se ocupe ulterior atât de soțul său, cât și de copii reprezintă aspecte importante ce vor fi avute în vedere la evaluarea prejudiciului afectiv. Din actele medicale depuse la dosar rezultă că reclamantul T.C.C. pentru o perioadă lungă de timp a necesitat intervenții chirurgicale, îngrijiri speciale, alimentație pe sonda nazo-gastrică, a fost nedeplasabil, având nevoie în permanență de însoțitor.

Instanța a reținut că starea de sănătate alterată a acestui reclamant a influențat în mod negativ viața de familie, soția acestuia aflându-se în situația de a îngriji atât pe soțul său, cât și pe copiii cu vârste foarte mici și de a face față schimbărilor și dificultăților la care familia a fost supusă. Martorii T.P. și L.I. au arătat că anterior accidentului reclamantul se afla în relații bune cu soția, era angajat, realiza venituri din care își întreținea familia, iar după accident nu s-a refăcut integral, nu a mai putut lucra, are nevoie de ajutor pentru că nu își poate purta singur de grijă, de el ocupându-se soția și mama sa. Familia a suportat cheltuieli foarte mari pentru tratamentul medical al reclamantului, iar acesta, urmare a stării de neputință pe care o are, a adoptat un comportament agresiv față de soție și copii, băiatul cel mare mergând des în vizită la spital și suferind pentru că tatăl său nu putea să-i vorbească.

Despăgubirile solicitate în prezentul dosar și care sunt considerate întemeiate de către instanță au scopul de a alina suferința pricinuită reclamanților sus menționați din cauza stării fizice și psihice a unui membru de familie de care sunt legați afectiv, stare care influențează bunul mers al vieții de familie după cum au declarat martorii audiați. Este evident că s-a produs un prejudiciu moral reclamanților T.I.T. și T.E.T., reprezentați de T.G. astfel cum rezultă din înscrisurile și declarațiile depuse la dosar, având în vedere că afecțiunile soțului, respectiv tatălui sunt severe, au determinat încadrarea sa în grad de handicap grav la o vârstă foarte tânără, starea de sănătate a lui T.C.C.

nu este în plin proces de ameliorare și reprezintă principalul motiv pentru care viața de familie este dificilă din perspectiva resurselor material-financiare necesare întreținerii și a dezechilibrului creat între modul de viață anterior, sub aspectul climatului socio-familial, care, de asemenea, s-a modificat, precum și din perspectiva necesității de a face față unor obligații sociale și a unor sarcini administrative pentru care familia reclamantului nu era pregătită. Având în vedere aspectele expuse, ținând seama de dificultățile intervenite în viața reclamanților în urma evenimentului rutier din data de 20 septembrie 2010, faptul că afectarea psihică și emoțională persistă cu aceeași intensitate și în prezent, cât și limitele maximale prevăzute de legislația asigurărilor în materie, instanța a reținut că suma de câte 200.000 lei pentru reclamanta T.G.

și de 50.000 lei pentru fiecare din copiii săi minori poate reprezenta o justă și integrală reparare a prejudiciului nepatrimonial, reparare care trebuie să fie una efectivă și nu iluzorie. Sumele reprezentând daune morale nu vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă, cumulul fiind admisibil doar în privința daunelor materiale, în cazul cărora dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărind păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești. În cazul daunelor morale, evaluarea acestora se realizează global la momentul pronunțării instanței, raportat la întregul prejudiciu moral suferit de cel care îl invocă până la acest moment. În privința prestației periodice solicitată pentru minorii familiei, instanța a constatat că din fișa fiscală depusă la dosar rezultă că veniturile nete ale reclamantului T.C.C.

pentru anul 2010 erau de 15.712 lei (18.705 - 2.993), rezultând un venit net lunar de 1309 lei. Prin urmare, raportat la venit net lunar de 1309 lei și prevederile art. 529 alin. (2) C. civ., instanța a obligat asigurătorul să plătească reclamanților câte o prestație periodică în cuantum de 218 lei pe lună pentru fiecare reclamant, începând cu data de 20 septembrie 2010 pentru T.I.T. și începând cu data de 17 februarie 2011 pentru T.E.T. și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani în cazul ambilor reclamanți. În consecință, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții T.G., T.I.T. și T.E.T., reprezentați de T.G., iar în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., pârâta a fost obligată să plătească reclamanților față de care s-a admis acțiunea cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat. Împotriva Sentinței nr. 844/2013 a Tribunalului Iași au declarat apel toate părțile. Prin Decizia nr. 5 din 8 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de T.C.C., T.G., T.I.T. și T.E.T. împotriva Sentinței civile nr. 864 din 6 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o schimbă în parte, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul T.C.C. în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA Sibiu, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 36000 lei cu titlu de daune materiale, suma de 400000 lei cu titlu de daune morale, precum și o prestație periodică lunară în sumă de 185 lei începând cu data de 20 septembrie 2010, pe toată durata vieții acestuia.

A fost admisă cererea reclamanților T.C.C., T.G., T.I.T. și T.E.T. de actualizare a daunelor morale acordate cu dobânda legală și cu indicele de inflație, de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri și până la momentul plății efective. A fost admisă cererea reclamantului T.C.C. de actualizare a daunelor materiale cu dobânda legală și cu indicele de inflație, de la data de 20 septembrie 2010 și până la momentul plății efective. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respinsă ca nedovedită cererea apelanților privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel. A fost respins apelul declarat de SC C.A. SA Sibiu împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această soluție, curtea a reținut următoarele: Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului T.C.C.: Urmare a accidentului rutier produs la data de 20 septembrie 2010 de către intervenientul forțat V.P., reclamantul T.C.C.

a suferit leziuni ce au necesitat 90 - 100 zile de îngrijiri medicale. Deși s-a dispus de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași începerea urmăririi penale împotriva învinuitului V.P., pe parcursul cercetărilor, părțile s-au împăcat total și necondiționat în baza art. 242 raportat la art. 11 pct. 1 lit. c) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. S-a dispus încetarea urmăririi penale față de învinuitul V.P. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. Partea vătămată T.C.C. s-a adresat instanței cu o acțiune în despăgubiri față de societatea de asigurare SC "C.A." SA. Curtea a constatat că actele normative incidente în prezenta cauză sunt Legea nr. 136/1995 și Ordinul CSA nr. 5/2010.

Curtea a reținut că, în mod greșit Tribunalul Iași a stabilit că atâta timp cât a intervenit împăcarea părților în procesul penal, odată cu acțiunea penală se stinge și acțiunea civilă, potrivit dispozițiilor art. 13 C. pen. Textul invocat de prima instanță se aplică în raporturile dintre persoana vătămată și cel care a produs accidentul. Cum reclamantul T.C.C. a dovedit că nu a fost despăgubit de către asigurat (intervenientul forțat V.P.), iar acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților, în mod nelegal instanța de fond a statuat că reclamantul T.C.C. nu avea deschisă acțiunea în pretenții împotriva asigurătorului autorului accidentului. Cu privire la cuantumul despăgubirilor solicitate de apelantul-reclamant T.C.C., Curtea a avut în vedere culpa celor două persoane implicate în producerea accidentului.

Din depozițiile martorilor audiați la urmărirea penală (S.N. și P.V.), cât și din procesul-verbal de cercetare la fața locului, a rezultat că vinovat de producerea accidentului este V.P. care, la ieșirea din imobilul nr. 208, pe șoseaua Nicolina din mun. Iași, nu s-a asigurat corespunzător la efectuarea manevrei de mers înapoi și a intrat în coliziune cu autoturismul condus de către reclamant. Victima a necesitat pentru vindecarea leziunilor suferite în urma accidentului un număr de 90 - 100 de zile de îngrijiri medicale, cu punerea în primejdie a vieții. Având în vedere faptul că intervenientul forțat V.P., prin comportamentul său, a creat starea de pericol, eventuala reacție a reclamantului T.C.C.

nu mai are relevanță în cauză. Cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale solicitate de reclamantul T.C.C., curtea a reținut că la dosarul cauzei s-au depus înscrisuri reprezentând chitanțe cu contravaloarea alimentelor, medicamentelor și a altor bunuri necesare acestuia. De asemenea, martorii T.P. și L.I., audiați în fața primei instanțe, au declarat că medicamentele necesare acestuia se ridică la 500 lei pe lună. Reținând ca o medie un cuantum de 1000 lei pe lună pentru aceste cheltuieli, curtea a constatat că reclamantul-apelant a dovedit producerea de daune materiale în sumă de 36.000 lei de la data producerii accidentului și până în prezent. Referitor la suma solicitată cu titlu de prestație periodică, având în vedere starea de sănătate a reclamantului (încadrat în gr.

I de invaliditate permanentă), curtea a reținut că acestuia i se cuvine suma de 185 lei lunar reprezentând diferența dintre veniturile încasate înainte de producerea accidentului (1309 lei conform fișei fiscale aferente anului 2009) și cuantumul pensiei de invaliditate (1124 lei), sumă ce urmează a fi achitată de pârâtă pe toată durata vieții reclamantului începând cu data de 20 septembrie 2010. Cu privire la daunele morale solicitate de reclamanți, curtea a reținut următoarele: Urmare a accidentului produs, reclamantului i s-a pus în pericol viața, conform raportului de constatare medico-legală întocmită în faza de urmărire penală.

După expirarea perioadei de îngrijiri medicale necesare vindecării, de 90 - 100 zile, reclamantul se află în incapacitate totală e muncă (gradul I), evoluția tratamentului fiind dificilă și trenantă din cauza leziunilor și operațiilor chirurgicale suferite, fiind incertă și evoluția sa viitoare, impunându-se totodată reexaminarea și reconsiderarea acesteia. Se poate aprecia că reclamantul-apelant este supus unor traume fizice și psihice excepționale pentru efortul suplimentar pe care îl depune pentru a-și păstra un minim din condițiile de viață avute anterior vătămării. În consecință, curtea a apreciat că suma de 400.000 lei acordată reclamantului T.C.C. cu titlu de daune morale este rezonabilă pentru a acoperi toate suferințele fizice și morale datorate nu numai îngrijirilor medicale, dar și reacțiilor sociale, incertitudinii și riscului agravării situației, perturbațiilor intervenite în viața afectivă și conjugală a acestuia.

Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamanților T.G. și a celor doi copii minori, instanța de fond a argumentat pe larg necesitatea acordării acestor daune. Faptul că reclamanta T.G. este ajutată în gospodărie și de alte persoane, cum a susținut pârâta prin motivele de apel, nu se reflectă în cuantumul daunelor morale, ci a celor materiale, de care instanța de apel a ținut cont în aprecierea acestora în urmă. Viața de familie a fost afectată, în egală măsură, atât pentru T.C.C., cât și pentru reclamanta-apelantă T.G. și copii acestora, situația tatălui limitându-le copiilor accesul la o viață socială și afectivă normală, potrivit vârstei lor. Reținând că evaluarea daunelor morale este extrem de anevoioasă, dar având în vedere criteriile de cuantificare expuse anterior, curtea apreciază că sumele acordate de instanța de fond cu acest titlul sunt rezonabile.

Nefondată este critica apelantei-pârâte referitoare la cuantumul prestațiilor periodice acordate minorilor. Venitul mediu realizat de T.C.C. pe anul 2010 este de 1309 lei, astfel că prestația periodică acordată fiecărui copil de câte 218 lei lunar nu depășește 1/3 din acest venit (art. 529 alin. (2) C. civ., 1309:3 = 436:2 = 218). " De asemeni, nu au fost reținute susținerile apelanților-reclamanți conform cărora trebuiau să se aibă în vedere și dispozițiile Directivei nr. 14/2005/CE din 11 mai 2007, întrucât acestea au fost transpuse în legislația internă, respectiv în ordinele CSA ce au constituit temeiul legal în soluționarea cauzei. În ceea ce privește actualizarea sumelor acordate, aceasta se va face raportat atât la dobânda legală, cât și la indicele de inflație.

Pentru daunele materiale actualizarea va fi efectuată de la data producerii accidentului și până la momentul plății efective a acestora. Cu privire la suma stabilită cu titlu de daune morale, curtea a reținut că în această situație nu se poate susține existența unui câștig nerealizat pe perioada cuprinsă între data producerii accidentului și data rămânerii definitive a hotărârii, deoarece suma de bani solicitată cu acest titlu nu a fost niciodată în patrimoniul reclamanților, astfel că actualizarea daunelor morale se va face de la data rămânerii irevocabile a hotărârii și până la plata efectivă a acestora. Critica apelantei-pârâte cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în prima instanță, nu a mai fost analizată având în vedere soluția pronunțată în această cale de atac.

Împotriva Deciziei nr. 5 din 8 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC C.A. SA Sibiu solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârilor recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca nefondată, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârilor atacate, în sensul reducerii atât a daunelor morale cât și a prestației periodice și a cheltuielilor de judecată. Recurenta a invocat în drept motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a arătat faptul că înțelege să declare recurs atât împotriva sentinței instanței de fond cât și a deciziei pronunțate de instanța de apel. În dezvoltarea criticilor, recurenta a redat situația de fapt, a analizat soluțiile pronunțate de instanțele de fond și a punctat faptul că despăgubirile acordate sunt prea mari și conduc la îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților și la fraudarea societății de asigurare.

Soluțiile sunt criticate prin prisma faptului că nu au fost administrate probele solicitate sens în care arată că era necesară efectuarea unei expertize care să stabilească modul concret de producere a accidentului dat fiind că procesul penal a încetat prin împăcarea părților și astfel, în cadrul procesului penal, nu a mai fost pronunțată o hotărâre pe fondul cauzei. Recurenta critică faptul că instanța de apel a reținut că instanța de fond în mod greșit a stabilit că odată cu acțiunea penală se stinge și acțiunea civilă atât timp cât a intervenit împăcarea părților în procesul penal, în speță fiind aplicabile Legea nr. 136/1997 și Ordinul CSA nr. 5/2010. Apreciază recurenta că în mod greșit instanța de control judiciar a reținut că în cauză reclamantul are deschisă acțiunea în pretenții împotriva asigurătorului autorului accidentului.

Instanța nu a stabilit gradul de culpă al fiecărui conducător auto implicat în accident. Nefiind efectuată o expertiză, nu s-a stabilit nici legătura de cauzalitate și gradul de vinovăție al victimei și autorului accidentului. Instanța de judecată a efectuat o cercetare judecătorească incompletă și nu a analizat dispozițiile imperative ale Legii nr. 136/1995 și a ordinului CSA nr. 5/2010. Arată recurenta că, potrivit art. 132 C. pen, împăcarea părților înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. Conform dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 135/1996 asigurătorul este ținut ca în temeiul contractului de asigurare să achite în limitele legale părții vătămate despăgubirile la plata cărora inculpatul este obligat, urmare a stabilirii vinovăției sale și antrenării răspunderii penale a acestuia.

În condițiile în care acțiunea civilă este stinsă conform legii față de inculpat, în sarcina acestuia nu mai pot fi stabilite despăgubiri care să poată fi suportate direct de asigurătorul său, tocmai datorită caracterului total, necondiționat și irevocabil al împăcării. Reclamantul a invocat dispozițiile art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 5/2010 care prevede că, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă, potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților. Aceste dispoziții au fost stabilite prin act normativ inferior ca forță juridică, ca atare împăcarea părților nu poate fi parțială și condiționată, ci doar totală și necondiționată, iar acțiunea civilă se stinge prin efectul împăcării.

Prin renunțarea la acțiunea civilă împotriva învinuitului s-a renunțat implicit la acțiunea civilă împotriva eventualelor persoane responsabile civilmente, fie că aceasta răspundere civilă derivă din lege, sau este una convențională, cum este situația asigurătorului. Nu se poate accepta ideea că ar exista două acțiuni civile, conexe acțiunii penale, una ce poate fi promovată împotriva inculpatului și alta ce poate fi promovată împotriva asigurătorului. Prin celelalte susțineri recurenta critică cuantumul despăgubirilor acordate și modul de interpretare al probelor de către instanța de apel în ceea ce privește aprecierea acestui cuantum. Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat în drept motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a arătat faptul că înțelege să declare recurs atât împotriva sentinței instanței de fond cât și a deciziei pronunțate de instanța de apel. În privința acestui aspect, Înalta Curte reține că raportat la dispozițiile art. 299 C. proc. civ. obiect al recursului sunt hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile legii, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, prin urmare, hotărârea instanței de fond, astfel cum a solicitat recurenta, nu poate face obiectul recursului. Din analiza cererii de recurs se constată că, deși a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ care prevede situația când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de recurs. Deși amplu dezvoltată, cererea de recurs cuprinde o singură critică de legalitate privind decizia atacată, critică ce privește modul de aplicare al dispozițiilor legale privind acordarea despăgubirilor civile în situația în care are lor împăcarea părților în cadrul procesului penal. Această critica pe care instanța o va avea în vedere din perspectiva art. 304 pct. 9 este nefondată, instanța de apel făcând o corectă aplicare a actelor normative incidente cauză respectiv, Legea nr. 136/1995 și art. 46 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Astfel, conform art. 46 pct. 1 al Ordinului CSA nr. 5/2010 aplicabil în cauză, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților, legiuitorul stabilind astfel o normă specială cu aplicabilitate în cazurile prevăzute. După cum s-a reținut în cauză, pe parcursul cercetării penale părțile s-au împăcat total și necondiționat, în baza art. 242 raportat la art. 11 pct. 1 lit. c) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. motiv pentru care organul de urmărire penală a dispus încetarea urmăririi penale față de învinuitul V.P. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen.

Conform art. 132 C. pen. vechi aplicabil cauzei, împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă. Textul are în vedere stingerea acțiunii civile în situația când aceasta a fost inițiată însă în cauză acțiunea civilă nu a fost pornită, procesul încetând în faza de cercetare penală prin urmare, împăcarea părților nu poate produce efecte asupra acțiunii civile, Curtea reținând corect că împăcarea părților în procesul penal nu închide dreptul la despăgubiri civile. În situația dedusă judecății, efectele art. 132 C. pen. se aplică în raporturile dintre persoana vătămată și cel care a produs accidentul nu și în raporturile dintre asigurător și victima accidentului având în vedere dispozițiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Cum reclamantul T.C.C. a dovedit că nu a fost despăgubit de către asigurat, iar acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților, rezultă că reclamantul avea deschisă acțiunea în pretenții împotriva asigurătorului autorului accidentului având în vedere că societatea de asigurare nu a fost de acord cu acordarea despăgubirilor pe cale amiabilă. Nu pot fi primite susținerile recurentei privind faptul că dispozițiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 5/2010 au forță juridică inferioară dispozițiilor art. 132 C. pen. Ordinul în cauză este dat în aplicarea art. 49 din Legea nr. 136/1995 având caracterul de lege specială care derogă de la legea generală, respectiv Codul penal, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori există vreo situație care intră sub incidența prevederilor sale, norma specială aplicându-se prioritar față de norma generală. În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.A. SA Sibiu împotriva Deciziei nr. 5 din 8 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2014. Procesat de GGC - NN