ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2001/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/3/2006, modificată la primul termen de judecată, reclamantul O.M.E. a chemat în judecată pe pârâții M.M. (ziarist la jurnalul „E.Z."), Ș.E. (șef secție investigații la același jurnal), C.G. (redactor șef adjunct „E.Z."), I.R. (redactor șef „E.Z."), Jurnalul E.Z., prin reprezentanți legali, T.R.R. SRL (în calitate de editor al cotidianului „E.Z."), prin reprezentant legal, precum și pe pârâtul I.D.N., solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON; obligarea redacției și editorului ziarului E.Z. la publicarea integrală a dispozitivului hotărârii care se va pronunța, cu respectarea reproducerii în ziar la scara 1:1 a dimensiunilor formatului de pagină pe care tribunalul va redacta hotărârea (format A4), cu următorul titlu: „E.Z. obligat la despăgubiri în procesul cu M.O.", având caractere identice ca format și dimensiuni cu titlurile articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină și în cele imediat următoare pentru reproducerea integrală a textului dispozitivului hotărârii judecătorești, în întreg tirajul și în toate edițiile teritoriale, pe parcursul a cinci numere consecutiv (reprezentând egalul numerelor de ziar în care reclamantul a fost denigrat), pe cheltuiala pârâților; obligarea redacției și editorului E.Z. ca publicarea, în condițiile anterior menționate, să se facă în termen de maxim trei zile de la momentul luării la cunoștință de conținutul dispozitivului hotărârii rămasă definitivă și irevocabilă, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 10.000 RON pe fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea întocmai a obligației, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 875 din 6 mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Jurnalul E.Z.; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Jurnalul E.Z., pentru lipsa capacității procesuale pasive a pârâtului; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ș.E. și C.G.; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Ș.E. și C.G., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.R.; a admis, în parte, cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții M.M., I.R. și I.D.N.; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a unor despăgubiri, pentru daune morale cauzate, în sumă de 20.000 RON; a obligat pârâta SC R.R. SRL, în calitate de editor al jurnalului E.Z., să publice în acest jurnal, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, dispozitivul hotărârii, cu respectarea reproducerii în ziar la scara 9:1 a dimensiunilor formatului de pagină A4 cu titlul „Editorul E.Z. obligat la despăgubiri în proces cu M.O.", având caractere identice ca format și dimensiune cu titlurile articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină și, eventual, pe cele următoare, pentru reproducerea integrală a textului dispozitivului, în întreg tirajul jurnalului, pe parcursul a 5 (cinci) numere consecutive; a obligat pârâții M.M., SC R.R. S.R.L., I.R. și I.D.N. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului în sumă de 1.270 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că în edițiile jurnalului E.Z. apărute în datele de 28 și 29 noiembrie precum și 1, 5 și 6 decembrie 2006 au fost publicate, sub semnătura autorului, pârât în cauză, M.M., o serie de articole privindu-l pe reclamant.

Asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului jurnalul E.Z., instanța de fond a reținut că E.Z. este o publicație (marcă înregistrată) a editorului SC R.R. S.R.L., nefiind o persoană juridică, în raport de dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului jurnalul E.Z., motiv pentru care, excepția a fost admisă și s-a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Jurnalul E.Z., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, care nu poate avea obligații generate de dreptul civil, material sau procesual.

Relativ la excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ș.E., C.G. și I.R., instanța de fond a constatat că aceștia erau, la vremea apariției articolelor, șef secție investigații, redactor - șef adjunct și, respectiv, redactor-șef la publicația E.Z.

Având în vedere dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituție coroborat cu art. 76 din Legea nr. 3/1973, enunțate, s-a reținut că răspunderea civilă pentru conținutul articolelor publicate revine pârâtului M.M., în calitate de autor (indiferent de calitatea sa de ziarist angajat al editorului său colaborator) și editorului de presă SC R.R. S.R.L., în cazul acestuia din urmă art. 30 alin. (8) din Constituție instituind o răspundere directă, iar nu în calitate de comitent pentru prepusul ziarist. S-a apreciat că în mod fondat reclamantul a făcut referire în cererea introductivă la răspunderea directă pentru faptă delictuală a editorului, invocând inclusiv prevederile art. 1003 C. civ. referitoare la solidaritatea răspunderii.

Răspunderea civilă a editorului pârât a fost analizată prin raportare la invocata faptă delictuală proprie (editarea articolelor), iar nu la calitatea de comitent, pe care pârâtul a încercat să o nege invocând statutul de colaborator al jurnalistului M.M., fără însă să fi și dovedit acest statut.

S-a apreciat că pârâtul I.R. având calitatea de redactor-șef al publicației, avea, la rândul său, o răspundere pentru conținutul articolelor de presă, conform art. 76 alin. (1) și art. 77 din Legea nr. 3/1973, iar în cauză s-a dovedit, prin înscrisurile depuse de reclamant și chiar prin cuprinsul articolului apărut în 5 decembrie 2006, că reclamantul a solicitat și comunicat redactorului - șef al E.Z. un drept la replică care însă nu a fost publicat.

Prin prisma răspunderii care-i revine redactorului-șef în publicarea articolelor, ca și în exercitarea dreptului la replică al reclamantului (prevăzut de art. 72 din Legea nr. 3/1973), a fost justificată calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în cauză, respectiv față de acesta fiind analizată, de asemenea, întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie.

Nu aceeași situație a fost reținută pentru pârâții Ș.E. și C.G., arătându-se că nu au legătură cu articolele de presă vizate de cererea introductivă și nici nu a fost invocată eventuala lor calitate de membri în consiliul de conducere sau colegiul de redacție al publicației (la care face referire art. 70 din Legea nr. 3/1973), nefiind dovedit că, prin fapte proprii, cei doi pârâți au contribuit la apariția, publicarea articolelor.

Așa fiind, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți și a respins cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu aceștia, pe temeiul lipsei calității procesuale pasive și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul I.R.

Asupra fondului cererii formulate de reclamant, în contradictoriu cu pârâții M.M., SC R.R. SRL, I.R. și I.D.N., s-a reținut, în esență, că articolele de presă vizate de cererea introductivă reprezintă un demers jurnalistic plasat, fără îndoială, în contextul unei teme de interes general public: invocatul trafic cu arme de producție autohtonă în țări din Africa, aflate sub embargo.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile care prezintă un interes public. Acestui drept îi corespunde o „obligație" a jurnaliștilor de a răspândi informații și idei, îndeplinindu-și astfel rolul de „câine de pază al democrației". Însă comunicarea informațiilor și ideilor asupra unor teme de interes general nu trebuie să depășească anumite limite. Când s-a invocat existența unor fapte, adevărul lor trebuie să fie demonstrat. Distorsiunea realității, realizată cu rea-credință, depășește limitele criticii acceptabile.

S-a reținut că, în cauză, jurnalistul pârât M.M., plecând de la discuția reală purtată cu pârâtul I.D.N. (al cărei conținut a fost anterior menționat), l-a plasat pe reclamant, fără să existe un suport real factual, în centrul proiectatei tranzacții cu armament, generalizând apoi, prin implicarea reclamantului în „mecanismul spălării șpăgilor din tranzacțiile ilegale cu armament românesc", numindu-l „samsar de tehnică militară", acuzându-l de spălare de bani în Elveția, prin intermediul pârâtului I.D.N. și de coruperea unui funcționar al unei bănci elvețiene, tocmai în scopul desfășurării unor astfel de afaceri ilegale.

Aceste afirmații, care privesc fapte (iar nu judecăți de valoare) au o gravitate extremă, afectând reputația reclamantului, prin crearea unei imagini eronate în ochii publicului și, prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă. Or, o astfel de bază factuală nu a fost dovedită să existe în cauză.

Contactat de jurnalist, chiar înainte de apariția articolelor în E.Z., reclamantul s-a delimitat de afirmațiile pârâtului I.D.N., arătând că firma „G.F.&I.G." nu este și nu poate fi implicată în astfel de afaceri.

În circumstanțele date, jurnalistul pârât nu a întreprins alte diligente, care ar fi fost necesare pentru verificarea autenticității afirmațiilor pârâtului I.D.N. (referitoare la posibila implicare a reclamantului în proiectata tranzacție, prin intermediul „G.F.&I.G."). Mai mult, a distorsionat informația, prezentând ca adevăruri certe implicarea reclamantului în traficul cu armament românesc, respectiv spălarea de bani proveniți din astfel de tranzacții.

Astfel, dacă articolele de presă s-au bazat pe unele aspecte reale, cum ar fi: susținerile pârâtului I.D.N., date despre existența firmelor invocate în conținutul articolelor și compunerea capitatului social al acestora, legăturile de prietenie sau afaceri ale reclamantului cu alte persoane, instanța de fond a reținut că jurnalistul pârât M.M. a și construit afirmații lipsite de suport probator, cu intenție calomnioasă la adresa reclamantului.

Dacă unele exagerări sunt permise ziariștilor, mai ales în exprimarea unor judecăți de valoare, iar anumite accente ale articolelor în cauză ar putea fi încadrate în categoria unor astfel de exagerări permise, nu același lucru se poate spune despre afirmarea unor fapte, date ca fiind certe și care nu sunt dovedite, respectiv implicarea reclamantului în trafic de armament și spălare de bani (se pretinde că a fost „aranjată" derularea tranzacției cu arme prin firma „G.F.&I.G.", aparținând în proporție de 75% reclamantului, reclamantul este prezentat ca „samsar de tehnică militară", personaj făcând parte din „suveica elvețiană", s-a arătat că au fost demonstrate practicile de corupție prin care reclamantul își derulează afacerile).

Analizând întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâților anterior menționați, prima instanță a constatat că atât autorul articolelor, pârâtul M.M., cât și editorul publicației E.Z., SC R.R. SRL și redactorul-șef al publicației, I.R., au săvârșit fapte ilicite de natură a atrage răspunderea lor civilă, constând în crearea, respectiv publicarea articolelor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, precum și neacordarea dreptului la replică solicitat de reclamant. Prejudiciul produs a constat în atingerea adusă demnității, onoarei, reputației reclamantului, prin imputarea desfășurării activităților ilegale anterior menționate, printr-un mijloc de informare a publicului larg. Legătura de cauzalitate între fapte și prejudiciu, precum și vinovăția pârâților rezultă cu claritate.

Pârâtul I.D.N., deși nu a recunoscut integral că a făcut afirmațiile puse pe seama sa în articolele anterior menționate, nu se poate apăra arătând că nu-și amintește, în parte, conținutul discuțiilor purtate cu jurnalistul. Susținerile sale în fața jurnalistului se găsesc în anterioritatea legăturii de cauzalitate cu prejudiciul produs, întrucât au stat la baza publicării articolelor și s-au constituit de asemenea într-o faptă delictuală, în măsura în care au sugerat ca posibilă desfășurarea unei tranzacții cu armament prin firma „G.F.&I.G.", fără să fi avut acordul reclamantului în a-l implica în astfel de afirmații. S-a apreciat ca fiind lipsit de relevanță aspectul invocat de acest pârât în sensul lipsei oricărei intenții de a leza demnitatea și reputația reclamantului prin afirmațiile făcute, întrucât răspunderea civilă delictuală se angajează chiar și pentru culpa simplă, conform art. 999 C. civ.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în repetate rânduri (spre exemplu, în cauza Nilsen și Johnsen contra Norvegiei) că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină și care nu sunt susținute nici de afirmațiile pârtii vătămate, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a apreciat că afirmațiile extrem de serioase vizându-l pe reclamant impuneau diligențe speciale din partea autorului articolelor, a redactorului-șef al publicației, dar și a editorului, în a verifica adevărul declarațiilor factuale.

Pe de altă parte, informațiile primite de jurnalist de la pârâtul I.D.N. nu puteau fi calificate drept credibile, cât timp cealaltă parte a anchetei jurnalistice, atât cât a fost realizată, nu a susținut aceste informații.

În aceste condiții, se poate considera că articolele respective s-au constituit într-o campanie de defăimare a reclamantului, în măsura arătată anterior, care nu este protejată de dreptul constituțional la libertatea de exprimare, respectiv informare prin presă și nici de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Articolul 54 din Decretul nr. 31/1954 prevede ca reparație pentru un astfel de prejudiciu moral îndeplinirea acelor fapte destinate să restabilească dreptul atins, așa cum este, în cazul de față, solicitarea reclamantului de publicare în jurnalul E.Z., după rămânerea irevocabilă a hotărârii, a dispozitivului hotărârii, cu respectarea reproducerii în ziar la scara 9:1 a dimensiunilor formatului de pagină A4 cu titlul „Editorul E.Z. obligat la despăgubiri în proces cu M.O.", având caractere identice ca format și dimensiune cu titlurile articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină și, eventual, pe cele următoare, pentru reproducerea integrală a textului dispozitivului, în întreg tirajul jurnalului, pe parcursul a 5 (cinci) numere consecutive. Considerând-o o reparație potrivită pentru restabilirea dreptului atins, tribunalul a primit solicitarea reclamantului, punând obligația în sarcina editorului publicației, SC R.R. SRL.

S-a arătat că articolele publicate și-au produs efectele în urmă cu aproximativ un an și jumătate, iar publicarea dispozitivului prezentei hotărâri, după trecerea unei astfel de perioade de timp, nu se mai poate constitui într-o reparație integrală a prejudiciului moral suferit. Prin urmare, s-a apreciat că acest prejudiciu este susceptibil și de o reparație pecuniară, în completarea celei anterior menționate, însă nicidecum la nivelul solicitat de reclamant, în echitate, apreciindu-se că o despăgubire de 20.000 RON este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs.

Cât privește solicitarea ca publicarea anterior menționată să se facă în termen de maxim trei zile de la momentul luării la cunoștință de către pârâtul editor asupra conținutului dispozitivului hotărârii rămasă definitivă și irevocabilă, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 10.000 RON pe fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea întocmai a obligației, prima instanță a apreciat ca fiind inutilă stabilirea termenului, întrucât hotărârea, sub aspectul publicării, va trebui executată, conform solicitării reclamantului, imediat după rămânerea irevocabilă, fără să mai fie necesară stabilirea unui termen. S-a reținut că daunele cominatorii nu pot fi acordate în raport de dispozițiile art. 580

3

alin. (5) C. proc. civ., coroborat și cu art. 55 din Decretul nr. 31/1954, care prevăd, în cazul neconformării de către editorul pârât obligației dispuse în sarcina sa, posibilitatea constrângerii la executare silită prin plata unei amenzi civile, respectiv plata unor despăgubiri în favoarea creditorului obligației.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul O.M.E. și pârâții SC R.R. SRL, M.M., I.R. și I.D.N. au declarat apeluri, care, prin Decizia civilă nr. 425A din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, au fost respinse, ca nefondate.

Prin Decizia nr. 5086 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a fost admis recursul declarat de pârâții SC R.R. SRL și M.M. împotriva Decizia civilă nr. 425A din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a fost casată hotărârea recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, reținându-se, în esență, incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 725 A din 29 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie au fost anulate, ca netimbrate, apelurile formulate de pârâții I.D.N. și I.M.R. împotriva Sentinței civile nr. 875 din 6 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. x/3/2006. A fost respins, ca nefondat, apelul reclamantului O.M.E. împotriva aceleiași sentințe civile.

Au fost admise apelurile pârâților SC R.R. SRL și M.M. împotriva aceleiași sentințe civile și a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că:

Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale cauzate.

A fost obligată pârâta SC R.R. SRL să publice dispozitivul hotărârii, astfel cum va rămâne irevocabilă, în aceleași condiții, cu excepția mențiunii referitoare la scară, care va fi de 1:1.

Au fost obligați pârâții la plata sumei de 573,26 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 2.282 RON, cheltuieli de judecată în apel.

S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantul-reclamant.

Constatând că se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin Decizia nr. 2986 din 2 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 495/2/2011**, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul O.M.E. și de pârâții SC R.R. SRL București și M.M. împotriva Deciziei civile nr. 725A din 29 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Primind dosarul, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia civilă nr. 288A din 30 iunie 2014 a anulat ca netimbrate apelurile declarate de pârâții I.M.R. și I.D.N. împotriva Sentinței civile nr. 875 din data de 6 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București , secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ș.E., C.G. și E.Z.

Prin aceeași hotărâre a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul O.M.E. împotriva aceleiași sentințe.

A admis apelurile pârâților SC R.R. SRL și M.M. împotriva Sentinței civile nr. 875 din data de 6 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligat apelantul reclamant la 38.701 RON cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă, în condițiile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.

În motivarea hotărârii, reluând judecata apelurilor formulate în primul ciclu procesual, instanța de control judiciar a reținut că apelantul reclamant a criticat soluția primei instanțe din perspectiva modului de soluționare al excepției capacității de folosință a pârâtului cotidianul E.Z., excepție care, în opinia sa, a fost admisă de prima instanță fără ca aceasta să motiveze soluția adoptată și în lipsa oricărei probe administrată de către pârât precum și fără indicarea vreunui temei juridic invocat de către acesta.

Aceiași critică a fost adusă modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a redactorului șef adjunct C.G. și a Șefului Secției Investigații, Ș.E. din cadrul publicației E.Z. Cei doi pârâți fac parte din colegiul redacțional al publicației E.Z. materialele defăimătoare apărând în cadrul secției investigații sub semnătura ziaristului M.M., dar hotărârea publicării acestor materiale este luată de colegiul redacțional începând cu șeful secției, redactorul șef adjunct și terminând cu redactorul șef al publicației. În plus, susține reclamantul, în lipsa oricăror probe administrate de către cei doi pârâți care să contrazică susținerile sale, refuzul evident al acestora de a se răspunde interogatoriilor formulate de către celelalte părți, se impunea ca instanța să considere această atitudine procesuală a pârâților drept o mărturie deplină a implicării lor culpabile în publicarea materialelor defăimătoare, în temeiul dispozițiilor art. 225 C. proc. civ.

Prima instanță a nesocotit o obligație esențială, aceea de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată asupra excepțiilor capacității de folosință, respectiv calității procesuale pasive a pârâților C.G. și Ș.E. și în temeiul căror norme juridice aplicabile susținerilor ambelor părți.

Cu privire la fondul cauzei reclamantul a arătat că, deși prima instanță a dat câștig de cauză reclamantului, hotărârea se îndepărtează tot mai mult de momentul în care reclamantul ar trebui să beneficieze de o justă reparație din partea persoanelor responsabile și nu a avut nici un moment în vedere calitatea oficială a acestuia de membru al Comitetului Economic și Social cu rang de înalt funcționar, cu statut diplomatic al Comisiei Europene. Prin campania de presă s-a dorit producerea unor consecințe ireparabile asupra personalității și credibilității reclamantului.

Prin soluția de diminuare a despăgubirilor pretinse, de la 1.000.000 RON la doar 20.000 RON, se întărește concluzia că pretențiile reclamantului au fost, în realitate, respinse fiind împinse spre derizoriu.

În mod netemeinic și nelegal au fost respinse și daunele cominatorii de 10.000 RON pe zi de întârziere, aplicate până la îndeplinirea obligației de publicare a dispozitivului hotărârii pe care prima instanță le-a apreciat ca fiind inutile prin interpretarea greșită a prevederilor art. 55 din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 580

3

C. proc. civ. Daunele cominatorii nu reprezintă un mijloc de despăgubire a reclamantului ele urmând a fi încasate cu titlu provizoriu până la îndeplinirea obligației de publicare de către debitorul obligație de a face.

S-a mai reținut că reclamantul a criticat, de asemenea, neconcordanța minutei cu dispozitivul sentinței, relativ la formatul pe care trebuie să-l conțină hotărârea în cuprinsul cotidianului, precum și neacordarea cheltuielilor de judecată ale reclamantului constând în onorariul de avocat.

În privința apelului pârâților SC R.R. SRL și M.M., instanța de apel a reținut că aceștia au criticat soluția primei instanțe, întrucât nu a fost reținută corect situația de fapt, nu au fost analizate toate probele administrate în cauză și care, în opinia acestora, ar fi condus instanța la concluzia că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, și că, în cauza de față, nu a fost încălcat principiul libertății de exprimare și principiul potrivit căruia în chestiuni de interes public opinia publică are dreptul la informare. De asemenea, s-a criticat faptul că instanța nu a coroborat probatoriul administrat în cauză și nici nu a fost argumentată legătura de cauzalitate a faptelor fiecărui pârât cu pretinsul prejudiciu al reclamantului în contextul în care jurnalistul nu a acționat cu rea-credință, nu a distorsionat realitatea cu depășirea limitelor dreptului său subiectiv privind exercitarea profesiei de ziarist.

În privința apelurilor declarate de pârâții I.M.R. și I.D.N., curtea a apreciat că nu se mai impune reluarea criticilor dezvoltate de aceștia în primul ciclu procesual, întrucât prin soluția instanței din apel din cel de-al doilea ciclu procesual aceste apeluri au fost anulate ca netimbrate.

Întrucât acești apelanți pârâți nu au recurat soluția pe care au primit-o apelurile promovate, prin Decizia civilă nr. 2986 din 2 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație, această soluție a dobândit putere de lucru judecat, astfel că a fost menținută întocmai.

Instanța de control judiciar a apreciat ca fiind nefondat apelul reclamantului, întrucât soluția adoptată de prima instanță, relativ la modul de soluționare a excepțiilor capacității procesuale de folosință a pârâtului Jurnal E.Z., a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.G. și I.R., a fost argumentată de prima instanță prin considerente lipsite de echivoc și care, în opinia instanței de apel, se circumscriu întru totul dispozițiilor art. 261 C. proc. civ.; astfel că sub acest aspect a fost menținută soluția primei instanțe.

Tribunalul s-a raportat atât la actele constitutive ale publicației E.Z., marcă înregistrată, la momentul apariției articolelor în dispută, a SC R.R. SRL cât și la dispozițiile art. 73 - 76 din Legea nr. 3/197, ale art. 1003 și ale art. 969 C. civ. cu privire la răspunderea civilă solidară a editurii, ziaristului și redactorului șef al editurii.

În privința criticilor care privesc fondul cauzei, critici expuse de reclamant prin memoriul de apel, acestea au fot privite ca nefondate pentru aceleași considerente comune cu acelea pentru care apelul pârâților a fost privit ca întemeiat. Astfel, instanța de apel a apreciat că nu se mai impune analiza motivelor de apel care privesc cuantumul prejudiciul moral pe care l-a acordat prima instanță și nici a acelora care privesc modul de aplicare a dispozițiilor art. 580

3

C. proc. civ. și publicarea sentinței în maniera pretinsă pe calea acțiunii de față, în contextul analizei pe care a primit-o răspunderea civilă delictuală în speța pendinte.

S-a apreciat ca fiind întemeiat apelul declarat de pârâții SC R. SRL și respectiv, M.M.

Pornind de la premisa, surprinsă de instanța de fond respectiv, aceea a caracterului incontestabil de interes public al demersului jurnalistic - traficul de arme de producție autohtonă în țări din Africa aflate sub embargo - de la obligația jurnaliștilor de a răspândi informații și idei în scopul îndeplinirii misiunii activității jurnalisticele care instanța de contencios european o caracterizează ca având rolul de câine de pază al democrației) instanța de apel a avut în vedere faptul că deși limitele unei critici admisibile sunt mai largi în privința unui om politic, unui funcționar public, vizați în această calitate decât în privința unui om obișnuit, iar ziariștilor le revine obligația de a răspândi informații și idei în legătură cu domenii de interes public, presa nu trebuie să depășească limitele stabilite, printre altele, în vederea protecției dreptului la reputație a persoanelor vizate, care, ca element al vieții private, este protejat de art. 8 al Convenției.

Raportându-se la probatoriul administrat în cauză: răspunsurile la interogatorii coroborate cu conținutul înscrisurilor și declarațiile martorilor, instanța de apel a reținut că, demersul jurnalistic contestat în prezenta cauză se circumscrie exigențelor art. 8 și ale art. 10 din Convenție întrucât elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum aceasta este reglementată în dreptul intern prin dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., nu sunt întrunite.

Jurnalistul a demarat o investigație incognito cu privire la posibilitatea existenței unui comerț ilicit cu arme și, în aceste condiții, a primit informații cu privire, printre altele, și la persoana reclamantului.

Instanța de fond a reținut că fapta jurnalistului pârât nu este o simplă judecată de valoare, ci se referă la fapte concrete, situație în care trebuia să verifice veridicitatea informațiilor publicate.

Curtea de apel a constatat că pârâtul I.D.N., ca și sursă a jurnalistului în Elveția unde a fost efectuată investigația incognito, este cel care a furnizat numele reclamantului și implicarea sa în tranzacțiile în discuție prin raportare la modul de constituire al societăților comerciale, componența acționariatului, existența unor oferte cuprinzând prețul oferit de firmele producătoare de armament.

Prin urmare, s-a arătat că informațiile furnizate de sursă au fost verificate de jurnalist în realizarea articolelor, cu referire strictă la înscrisurile deja administrate în cauză, în contextul în care, sub acest aspect, jurisprudența este unanimă în a recunoaște că, și în măsura în care sunt verificate informațiile care îi parvin, jurnalistul nu poate fi absolut sigur de veridicitatea acestora.

S-a reținut că fapta prejudiciabilă nu există, pârâtul aflându-se sub protecția art. 10 din Convenție.

Curtea a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene în cauza Pedersen și Baadsgard c. Danemarcei, unde arată că va verifica „dacă ziariștii au acționat cu bună credință și s-au conformat obligației obișnuite care le incumbă de a verifica o declarație factuală. Această obligație semnifică faptul că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă care să poată fi considerată ca proporțională cu natura și forța afirmației lor, având în vedere că cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă".

Curtea europeană a statuat cu caracter de principiu (ex. cauza Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei), că ziariștii nu trebuie să fie obligați să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor publicate atunci când acționează cu bună credință, bazându-se pe informații credibile.

De asemenea, în cauza Lingens c. Austriei, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmațiile unui ziarist au caracterul unor judecăți de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de art. 10 cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor, chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală (cauza Cumpănă și Mazăre c. României, Pedersen și Baadsgard c. Danemarcei).

Or, pentru a se bucura de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să existe o verificare corespunzătoare realizată de către ziarist înaintea redactării materialului, să existe fapte reale pe care s-au bazat acuzațiile aduse de acesta, să existe buna credință a ziaristului și acesta să respecte regulile de etică jurnalistică (cauza Gaudio c. Italiei).

Pe de altă parte, hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare de instanțe, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții incriminate.

În consecință, atunci când persoana acuzată de săvârșirea unui delict de presă nu poate dovedi întru totul exactitatea afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale (verificând dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus diligentele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor), cât și cu scopul demersului jurnalistic (verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes public) chiar dacă acesta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia

Exercițiul dreptului la libertatea de exprimare nu este însă absolut, însăși Convenția stabilind la art. 10 paragraf 2 ca „poate fi supus unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, dacă constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecția moralei, reputației sau drepturilor altuia".

Rezultă de aici că, aria restricțiilor aduse de stat libertății de exprimare este determinată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții: restricția să fie prevăzută de lege, să urmărească cel, puțin unul din scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.

În speța pendinte, fiind îndeplinită condiția ca informațiile prezentate să fie de interes public, este înlăturat caracterul ilicit al faptei, ca urmare a dovedirii veridicității acestora, antrenând inexistența uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale.

Mai mult, pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție.

În acest cadru general evocat, s-a apreciat că pârâtul nu a avut intenția directă de a aduce atingere reputației reclamantului, de a defăima imaginea acestuia, de a duce atingere vieții sale particulare ci a urmărit exclusiv să informeze opinia publică asupra unor chestiuni incontestabil de interes general.

Sigur că, față de importanța subiectului dezvoltat în jurnalul chemat în judecată, pentru a atrage atenția publicului, jurnalistul a folosit expresii care să aibă impact asupra cititorului.

Or, considerând că nu este demonstrată existența faptei licite și a vinovăției ziaristului, în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerințele care antrenează răspunderea sa civilă delictuală astfel că, pârâtul și-a exercitat, în opinia instanței, dreptul prevăzut de Constituție respectiv, dreptul la exprimare, iar aspectele prezentate publicului larg sunt înscrise în limitele criticii obiective permise în materie de jurisprudența europeană.

Având în vedere dispozițiile 998 - 999 C. civ., ale art. 72 - 75 din Legea nr. 3/1974, ale art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și ale art. 4 din Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, curtea a apreciat că acțiunea este nefondată și, pe cale de consecință, apelul reclamantului a fost respins.

S-a susținut în apel, în privința capătului de cerere privind publicarea sentinței de condamnare civilă, că ar fi rămas fără obiect, în opinia apelantului pârât, întrucât ziarul E.Z. nu se mai află în proprietatea pârâtei SC R. SRL, curtea de apel a apreciat însă că nu se mai impune analiza acestei susțineri, deși din actele depuse în fața instanței de recurs rezultă că aspectele învederare se confirmă, având în vedere soluția de respingere fundamentată pe inexistența elementelor răspunderii civile delictuale.

Cu privire la cheltuielile de judecată pretinse de apelantul pârât, având în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în dovedirea acestor pretenții precum și dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că se impune reducerea onorariului de avocat urmând ca reclamantul să suporte jumătate din aceste cheltuieli.

Împotriva Deciziei civile nr. 288A din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, reclamantul O.M.E. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile aer. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, reclamantul O.M.E. a susținut, în esență, încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității reglementată de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. referitor la încălcarea principiului disponibilității, prin omiterea cercetării criticilor aduse de apelantul reclamant hotărârii atacate și întemeierea soluției date în apel exclusiv pe criticile aduse de către apelanții pârâți cu simpla precizare, că se resping criticile reclamantului, întrucât se admit criticile pârâților, precum și încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție referitoare la obligația asigurării unui proces echitabil.

Un al argument îl reprezintă, în opinia recurentului-reclamant, nemotivarea, motivarea insuficientă și contradictorie a hotărârii recurate, în ceea ce privește fiecare capăt de cerere din apelul formulat de reclamantul-apelant.

Sub acest aspect, apreciază că instanța de apel a dat aparența unei motivări a hotărârii ce trebuia pronunțată în rejudecarea cauzei după casarea dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, în realitate, pronunțând o hotărâre, care nu soluționează cauza în mod temeinic și legal, ci o tratează în mod subiectiv, neaducând niciun contraargument la cele stabilite deja, de prima instanță.

Totodată, consideră recurentul, instanța de apel, prin ignorarea probelor administrate în cauză și care fundamentează o situație de fapt care nu a putut fi schimbată, a interpretat greșit prevederile legale aplicabile în materie, refuzând chiar aplicarea acestor norme legale.

Solicită în principal admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la o instanță egală în grad cu cea a Curții de Apel București, pentru o mai bună administrare a cauzei, având în vedere că din 2009 pricina se află în cel de-al treilea recurs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, curtea de apel judecând deja a treia oară cauza după casarea repetată, din lipsa motivării hotărârilor adoptate, conform prevederilor legale, iar în subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului reclamantului apelant, așa cum a fost precizat în fața curții de apel și respingerii apelurilor formulate de apelanții pârâți M.M. și SC R.R., cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe, Sentința civilă nr. 875 din 6 mai 2008 și modificării parțiale, în sensul celor precizate în apelul reclamantului, referitor numai la îndreptarea erorii materiale privind dimensiunea de 1:1 pentru publicarea dezmințirii.

În temeiul dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă SC R.R. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

În ședința publică de la 4 martie 2015 intimatul-pârât Ziarul E.Z. București a depus cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, motivat de împrejurarea că SC Editura E.Z. și C. SRL se află sub incidența acestei legi.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. (..)".

Art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea U.ală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul de judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Instanța trebuie respecte cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale".

Înalta Curte reține că prin aceste dispoziții speciale, legiuitorul a avut în vedere că toate acțiunile prin care creditorii falitei urmăresc realizarea creanțelor împotriva acesteia să fie suspendate de drept, urmând ca, ulterior, creditorii să-și realizeze creanța în cadrul procedurii colective demarate prin deschiderea procedurii insolvenței. Astfel, măsura stabilită prin art. 36 se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență.

Soluția legislativă a suspendării de drept reglementată de art. 36 nu vizează însă toate acțiunile, indiferent de natura lor pe care debitorul falit le are, ci doar a celor personale vizând realizarea creanțelor împotriva falitului ca o necesitate a asigurării unei egalități de tratament juridic dintre debitor și alte persoane neimplicate în procedura insolvenței, urmărindu-se astfel evitarea instituirii unui tratament juridic privilegiat debitorului aflat în insolvență, în afara celui prevăzut de legea specială, ceea ce ar fi contrar art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, analizând recursul în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constată că acesta este fondat, în cauză având loc o greșită aplicare a legii de către instanța de apel în raport de prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

În speță, prin apelul formulat, reclamantul a reiterat pretențiile sale și împotriva publicației E.Z., în ceea ce privește modificarea erorii materiale privind dimensiunea publicării materialului de 9:1, în loc de dimensiunea normală solicitată de 1:1, precum și acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 25.000 RON, cu menținerea celorlalte dispoziții din hotărârea primei instanțe, instanța de apel pronunțându-se la data de 30 iunie 2014, în condițiile în care SC E. E.Z. și C. SRL se afla în insolvență încă din 26 februarie 2014.

Prin urmare, motivele vizând suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 invocate pentru prima dată în recurs, subzistau în apel, astfel încât, având în vedere toate considerentele expuse, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., să fie admis recursul, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Criticile recurentului-reclamant urmează a fi analizate în rejudecare, după casare, cu respectarea, totodată, a principiului non refomatio in pejus instituit de dispozițiile art. 296 C. proc. civ. și a prevederilor art. 315 C. proc. civ. (de care instanța de apel nu a ținut cont în al treilea ciclu procesual), cu respectarea, totodată, și a dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., a exigențelor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ținând cont că potrivit jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Cauza Virgil Ionescu contra României - Hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei - Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franței - Hotărârea din 21 martie 2000).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul O.M.E. împotriva Deciziei civile nr. 288A din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2015.

Procesat de GGC - LM