ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5086/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5086/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 875 din 06 mai 2005, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului

J.E.Z.; a respins cererea formulată de reclamantul O.M.E. în contradictoriu cu

pârâtul J.E.Z., pentru lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtului; a

admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Ș.E. și C.G.; a

respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Ș.E. și

C.G., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.R.;

a admis, în parte, cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârât

M.M., I.R. și I.D.N.; a oblig pârâții, în solidar, la plata către reclamant a

unor despăgubiri, pentru daune morale cauzate, în sumă de 20.000 lei; a obligat

pârâta SC R.R. SRL, în calitate de editor al J.E.Z., să publice în acest

jurnal, după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, dispozitivul

hotărârii, cu respectarea reproducerii ziar la scara 9:1 a dimensiunilor

formatului de pagină A4 cu titlul „Editorul E.Z. obligat la despăgubiri în

proces cu M.O.”, având caractere identice ca format și dimensiune cu titlurile

articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină și,

eventual, pe cele următoare, pentru reproducerea integrală a textului

dispozitivului, în întreg tirajul jurnalului, pe parcursul a 5 (cinci) numere

consecutive; a obligat pârâții M.M., SC R.R. SRL, l.R. și I.D.I. la plata

cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului, în si mă de 1.270 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantul O.M.E., pârâții SC R.R. SRL, M.M., I.M.R. și I.N.D.

Prin decizia civilă nr. 425/ A din 2

iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile

declarate.

Referitor la apelul formulat de

reclamantul O.M.E., Curtea a reținut, în esență, că reclamantul a criticat

faptul că ir stanța de fond s-a pronunțat asupra excepției lipsei capacității

de folosință a cotidianului „E.Z.” fără să motiveze soluția și în lipsa

oricărei probe administrate de pârât și, de asemenea, fără indicarea oricărui

temei juridic pentru această soluție.

În acest sens, apelantul arată că a

înțeles să cheme în judecată publicația „E.Z.” (jurnal ca atare) și nu prin

reprezentanții săi legali, temeiul juridic constituindu-l art. 1, 7 și 10 din

Rezoluția nr. 1033/1993 a Consiliului Europei și art. 5 din Legea nr. 3/1974,

respectiv art. 41 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea a respins acest motiv de apel,

reținând următoarele:

Capacitatea procesuală semnifică

aptitudinea persoanelor de a deveni părți în procesul civil și ea se analizează

sub cele două aspecte: capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.

Așa cum corect a argumentat și prima

instanță, potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are

folosința drepturilor civile poate fi parte în judecată. Legat de capacitatea

persoanelor colective, pot fi discutate unele elemente specifice, constând în

eventualele lor vocații de a sta în justiție, chiar fără a fi înzestrate cu

personalitate juridică [(art. 41 alin. (2) C. proc. civ.)].

Or, din felul cum este redactată

acțiunea, sub aspect pur formal, nu se face distincție între jurnalul „E.Z.” și

reprezentații săi legali Jurnalul „E.Z.” este o publicație, care este

concepută, redactată de angajații săi, rândul său publicația, ca atare, fiind

înglobată în SC R.R. SRL.

Chemând în judecată și pe SC R.R. SRL,

implicit, era inclusă și publicația acesteia, pe fond delictul civil neputând

fi scindat între publicație și trustul ce deține publicația.

Chiar dacă motivarea nu este ampla și

nu cuprinde în drept numeroase articole (inclusiv din legislația europeană),

soluția instanței de fond este corectă, iar motivul de apel neîntemeiat.

Curtea de apel constata că aceeași

situație se repeta și în ce privește pe intimatul pârât C.G. și pe intimata

pârâtă Ș.E.

Astfel, din motivarea primei instanțe,

referitor la cele două persoane fizice, se reține că cei doi nu au legătură cu

articolele presă respective și că, nu au contribuit la apariția și publicarea

ace articole.

Or, se reține de instanța de apel,

față de motivarea primei instanțe, că în cauză există clar o interacțiune între

„calitate” „interes” (cu toată existența lor autonomă), anume calitatea

apreciază în persoana reprezentantului, iar interesul în persoana ce ui

reprezentat.

În cauză, cei doi nu puteau avea

calitate în raport de aceasta interconexiune, „calitate” și „interes”,

deoarece, nu aveau cum să contribuie nici la apariția și nici la publicarea

articolelor de presă, iar soluția primei instanțe este legală și temeinică sub

acest aspect.

Pe fond, apelantul reclamant susține

că deși prima instanță a admis acțiunea sa, de fapt a favorizat pârâții.

Modul cum a fost formulat în scris

apelul vizează modul cum au fost apreciate probatoriile și mai ales, stabilirea

cuantumului daunelor morale, considerându-se că în raport de suma solicitată de

1.000.000 lei și 20.000 lei, cea acordata, practic cea din urmă, este

derizorie.

Or, în ce privește daunele morale,

prima instanță trebuia să aibă în vedere mai multe criterii, care în opinia

instanței de ape, sunt: consecințele negative suferite de reclamant în plan

fizic, psihic, afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acesta a

fost leza', intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și

altele

Aceasta, cu atât mai mult cu cât,

cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de

determinare și revine instanței acest atribut în funcție de probe, dar și de

aprecierea sa.

Având în vedere argumentația instanței

de fond și criteriile mai sus-menționate și instanța de apel a considerat că

această cuantificare a daunelor morale la 20.000 lei este corectă, iar sentința

pronunțată este legală și temeinică.

Se mai critică sentința, sub aspectul

ca instanța de fond a interpretat de o manieră proprie textele de lege (art. 55

din Decretul nr. 31/1954 și art. 583 C. proc. civ.) referitoare la daunele

cominatorii solicitate de 10.000 lei pe zi de întârziere.

Se reține în apel, în raport de

motivarea primei instanțe că motivul de apel este neîntemeiat și că nu există o

interpretare proprie, subiectivă a instanței de fond în acest sens, față de

dispozițiile art. 583 C. proc. civ., care prevede modalitatea în care se poate

realiza obținerea unei reparațiuni, în cazul în care eventuala sentința

definitivă, nu s-ar executa de bună voie, fiind nevoie de executarea silită.

Se mai face vorbire de „scara” la care

se publică dispozitivul sentinței (de 1:1 inițial în minuta din 06 mai 2008, ca

apoi să se treacă în considerente și dispozitiv 9:1), aspect cu privire la care

se constată că fiind vorba de cifre, este evident o eroare materială, ci nu

judecată de fond, neputând fi reținut ca motiv de apel întemeiat.

De asemenea, se critică sentința

pentru că nu s-au acordat cheltuieli de judecată (onorariu de avocat), întrucât

nu ar fi existat dovada acestora, când în realitate chitanțele erau atașate la

dosar fond. Chiar dacă s-a făcut o eroare în acest sens, aceste cheltuieli

puteau fi oricând solicitate pe cale separată de apelant, deși în considerente

se arată că nu sa încasat onorariu de avocat.

Soluția propusă de desființare a

sentinței (pentru judecarea într-un termen rezonabil) cu trimitere spre

rejudecare, nu face decât să mărească intervalul de timp în soluționare.

Cu privire la apelul formulat de pârâții

SC R.R. SRL și M.M., curtea de apel a constatat că, în esență, se critică

sentința pentru că în mod greșit s-a reținut vreo răspundere pe situația de

fapt (de fapt se face o analiză a probatoriului, a mijloacelor de probă), că

l-a plasat pe reclamant „fără să existe un suport real actual, în centrul

proiecției tranzacției cu armament”, indicând fila x dosar fond.

Curtea reține că, de fapt, se

analizează interogatoriul reclamantului, conținutul articolului, martorii și se

concluzionează că i fost o „tranzacție a reclamantului care a fost implicat în

această tranzacție”.

În raport de mijloacele de probă de la

dosar, s-a reținut de instanța de apel că situația de fapt a fost corect

stabilită, ca un martor cerut în apel nu ar fi făcut o dovadă peste celelalte

probe (este cunoscut adagiul latin „testus unus, testus nullum”) și ca atare,

motivele de apel în ansamblul lor sunt neîntemeiate, iar apelul a fost respins

ca nefondat.

Referitor la apelul formulat de

pârâtul l.N.D., în esență, se arată că, nu există o faptă culpabilă a apelanți

lui, că probele administrate nu demonstrează aceasta și în final, că nu se face

vinovat de comiterea delictului civil.

Din analiza motivelor scrise de apel,

dar și din mijloacele de probă aflate la dosar, cât și din argumentația corectă

a stabilirii situației de fapt de către prima instanță, curtea de apel reține

că motivele de apel nu pot fi primite. A face din nou o analiză detaliată în

apel, conform mijloacelor de probă aflate la dosar, pe fiecare motiv de apel

expus, înseamnă a relua situația de fapt, însă cu o sită modalitate de

exprimare.

În ceea ce privește apelul formulat de

pârâtul l.M.R., se reține ca apelul nu este motivat.

Față de dispozițiile art. 292 alin.

(2) și art. 295 C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, atât

situația de fapt reținută de prima instanță, cât și aplicarea legii, așa cum

s-a arătat mai sus, la apelurile formulate de ceilalți apelanți în cauză, s-a

reținut că sentința pronunțată este legala și temeinică, apelul fiind respins

ca atare.

În consecință, față de dispozițiile

art. 296 C. proc. civ., apelurile declarate au fost respinse ca nefondate.

Referitor la cheltuielile de judecată

solicitate în apel și având în vedere culpa procesuală a apelanților, stabilită

conform art. 274 C. proc. civ., deoarece apelurile au fost respinse, ca

nefondate, acestea nu au fost acordate.

Împotriva deciziei curții de apel, au

declarat recurs pârâții SC R.R. SRL și M.M., criticând-o din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Se arată, în primul rând, că hotărârea

atacata nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel rezumându-se

doar la aprecierea apelului declarat de pârâți pe baza situației de fapt

reținuta de prima instanță. Trimiterea generală la mijloacele de prob administrate

în dosarul de fond și la situația de fapt stabilită d prima instanță nu

constituie o motivare a respingerii apelului declarat de pârâții în cauză.

Atât jurisprudența Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care consacră necesitatea menționării în cuprinsul

hotărârii a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

precum și a ce or pentru care s-au înlăturat susținerile părților, cât și

C.E.D.O., care menționează necesitatea ca hotărârile date să conțină motivele

pe care se întemeiază, impun în mod imperativ motivarea hotărârilor

judecătorești.

Curtea de apel nu a aplicat aceste

cerințe, încălcând astfel și dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

În al doilea rând, se critică

hotărârea curții de apel pentru ne legalitate și netemeinicie, fiind pronunțată

cu încălcarea, atât a legislației interne, cât și a normelor și jurisprudenței

internaționale, care au aplicabilitate directă și prioritară în dreptul intern.

Luând în examinare, cu prioritate,

motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care consacră nemotivarea hotărârilor judecătorești, fiind un motiv de

ordine publică, Înalta Curte constata că este întemeiat

Astfel, analizând apelul declarat de

pârâții SC R.R. SRL și M.M., instanța de apel a reținut într-un conținut extrem

de sumar și de lapidar că, „așa cum sunt mijloacele de probă la dosar, situația

de fapt a fost corect reținută, că un martor cerut în apel nu ar fi făcut o

dovadă peste celelalte probe (.) și ca atare motivele de apel în ansamblul lor

se rețin a fi neîntemeiate, iar apelul respins ca nefundat”.

În speță, deși curtea de apel a

respins apelul pârâților, judecătorii nu au indicat în cuprinsul hotărârii

pronunțate, considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format

convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și apărările

părților.

Fără arătarea motivelor și a probelor

pe care se sprijină și care au dus la soluția pronunțată, așa cum prevede art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu se poate exercita controlul judiciar,

fiind imposibilă în cadrul recursului analiza legalității și temeiniciei

hotărârii atacate.

Se constată astfel, că hotărârea

primei instanțe și care a fost apelată în cauză a fost criticată, în concret,

pentru că nu a reținut situația de fapt în raport de care s-a pronunțat

soluția; nu a analizat probele administrate în cauză; nu a analizat, prin

prisma probelor administrate, elementele răspunderii civile delictuale; nu a

analizat în ce a constatat prejudiciul pretins de apelantul-reclamant; nu a

arătat la de ce a înlăturat critica, potrivit căreia, hotărârea instanței de

fond încalcă principiul libertății de exprimare și principiul potrivit căruia,

în chestiuni de interes public, opinia publică are dreptul informare.

Față de dispozițiile art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația de a verifica sentința, în

limita investirii, atât sub aspectul temeiniciei ei, al modului în care prima

instanță a apreciat probele administrate în cauza și dacă pe baza acestora, a

reținut corect situația de fapt, cât și sub aspectul legalității, al aplicării

și interpretării legii aplicabile raporturilor juridice dintre părți.

Motivarea deciziei pronunțate în apel

nu poate fi sumară 5 au lapidară, confuza sau implicită, ci trebuie să se refere

la criticile în concret formulate de apelanți și la argumentele de fapt și de

drept pentru care acestea nu au putut fi primite.

Nerespectarea acestor cerințe face ca

hotărârea pronunțată fie nelegală, apreciindu-se că instanța a cărei hotărâre

este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și

consecință, în baza art. 304 pct. 7 raportat la art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare

la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții SC

R.R. SRL și M.M. împotriva deciziei nr. 425/ A din 2 iulie 2009 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacata și trimite

cauza spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 octombrie 2010.