ÎCCJ, decizie (scj.ro #114101)

Editarea unei lucrări reprezentând un plagiat. Angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a editurii. Obligația de diligență. Inexistența unei împrejurări care înlătură vinovăția.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor.

Index alfabetic :

răspundere civilă delictuală

- plagiat

- drept de autor

Legea nr. 8/1996

C.civ. din 1864, art. 998 - 999

Fapta de editare a unei lucrări contrafăcute, total sau parțial, are caracter ilicit, cât timp se produce prin încălcarea normelor dreptului obiectiv, respectiv prin încălcarea prerogativelor dreptului de autor reglementate de Legea nr. 8/1996, ceea ce determină antrenarea răspunderii civile delictuale a editurii pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 și 999 C.civ.

Ca regulă, răspunderea pentru încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală este angajată pentru culpa cea mai ușoară (culpa levissima), așadar, indiferent de gravitatea vinovăției. Răspunderea nu poate fi antrenată independent de vinovăția autorului faptei ilicite, deoarece sunt aplicabile, în absența unei prevederi legale contrare, cerințele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, inclusiv în privința împrejurărilor care înlătură vinovăția.

În acest context, nu poate fi ignorat faptul că societatea care încheie, în mod obișnuit, contracte de editare cu autorii, are calitatea de profesionist, care trebuie să acționeze cu diligența cerută acestui statut și să facă verificări, înainte de folosirea operei, în legătură cu calitatea de autor a acesteia și, cum contractul de editare implică, de regulă, cesiunea drepturilor patrimoniale asupra operei, aceasta presupune ca editorul să se asigure că va putea folosi opera, fără prejudicierea drepturilor unei terțe persoane. În mod evident, demersurile care se pot pretinde editorului nu depășesc sfera diligenței obișnuite cerute oricărui profesionist și a limitelor rezonabile în care s-ar putea identifica lipsa de originalitate a unei opere.

Astfel, nu se poate reține existența unei împrejurări asimilate forței majore, care să înlăture vinovăția

editurii și nici a unei erori de fapt scuzabile, în situația în care aceeași editură s-a ocupat, anterior, de editarea lucrării plagiate (aflându-se chiar în posesia manuscrisului operei originale), motiv pentru care trebuia să procedeze la verificări referitoare la conținutul comparativ al lucrărilor. De asemenea inserarea pe verso-ul coperții a mențiunii potrivit căreia „răspunderea pentru conținutul și originalitatea textului revin exclusiv autorului" nu este de natură a înlătura răspunderea editurii, întrucât acest fapt privește exclusiv raporturile contractuale dintre aceasta și autorul lucrării contrafăcute.

Secția I civilă, decizia nr. 1067 din 28 martie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul G.C. a chemat în judecată pe pârâții C.A. și Editura F.R.M., pentru să se dispună constatarea încălcării dreptului său de autor prin reproducerea și publicarea lucrării „Geografia regională a României. Carpații, Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii"; interzicerea reproducerii și încetarea distribuirii publicației „Geografia regională a României. Carpații, Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii"; retragerea de pe piață și distrugerea tuturor exemplarelor existente ale publicației sus menționate, sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 1000 lei pentru fiecare zi de întârziere; obligarea pârâților să facă dovada încetării reproducerii, distribuției, precum și a retragerii de pe piață și a distrugerii publicației prin care se aduce atingere dreptului de autor al reclamantului, prin documente emise de autoritățile competente ori prin orice mijloc de probă; obligarea pârâților la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri cauzate prin încălcarea dreptului de autor al reclamantului; obligarea pârâtului, potrivit art. 139 alin. (4) lit. d) din Legea nr.8/1996, la publicarea într-un ziar de circulație națională, a hotărârii pronunțate în cauză, pe cheltuiala pârâtei.

Prin încheierea din data de 25.11.2008, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a editurii pârâte.

Prin sentința civilă nr. 443 din 24.03.2009, a fost admisă acțiunea, s-a constatat că pârâtul C.A. a încălcat dreptul de autor al reclamantului prin reproducerea și publicarea lucrării „Geografia regională a României. Carpații, Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii."

În consecință, s-a dispus interzicerea reproducerii și încetarea distribuirii lucrării, precum și retragerea

de pe piață și distrugerea tuturor exemplarelor existente ale publicației menționate, sub sancțiunea plății de

daune cominatorii în condițiile art. 580

3

C.proc.civ., în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.

S-a dispus obligarea pârâților să facă dovada încetării reproducerii, distribuției precum și a retragerii de pe piață și a distrugerii publicației, prin documente emise de autoritățile competente ori prin alte mijloace de probă și, totodată, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale și a cheltuielilor de judecată în sumă de 7497 lei.

Prin decizia nr. 118A din 06.05.2010, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelurile declarate de toate părțile, a desființat în tot sentința civilă nr. 443/2009 și încheierea de ședință din 22.11.2008 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a editurii pârâte, prin încheierea din data de 25.11.2008, este practic nemotivată, întrucât referirea la contractul de editare nr. x5/2007 încheiat între pârâtul C.A. și Editura M.M.R.M. SRL nu este argumentată în sensul că acea convenție afectează participarea în proces a pârâtei căreia reclamantul a înțeles să îi opună pretențiile deduse judecății.

Pe de altă parte, dispozițiile primei instanțe sunt contradictorii, deoarece, prin sentință, pretențiile reclamantului au fost admise pe fond și față de persoana deja constatată ca lipsită de calitate procesuală pasivă, cu atât mai mult cu cât încheierea din data de 25.11.2008 are caracter interlocutoriu, producând efectele prevăzute de art. 268 alin. (3) C.proc.civ., normă ce a fost, astfel, încălcată.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, instanța de apel a constatat că este întrunită în persoana pârâtei persoană juridică, fiind greșită soluția primei instanțe de admitere a excepției cu acest obiect, în condițiile în care reclamantul a înțeles să deducă judecății un raport juridic susceptibil a conduce la angajarea răspunderii civile delictuale atât a autorului lucrării „Geografia regională a României. Carpații, Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii", cât și a entității care s-a ocupat de activitatea de editare a acestei lucrări (entitate identificată potrivit cu mențiunile care se regăsesc pe coperta menționatei lucrări).

Contractul de editare invocat de editura pârâtă în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive trebuia/putea fi avut în vedere de instanță în aprecierea relativă la fondul pricinii (respectiv la temeinicia pretențiilor formulate de reclamant față de editura pârâtă), corespunzător cu prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 coroborat cu art. 41 alin.(2) C.proc.civ., după lămurirea conținutului raporturilor juridice dintre pârâtă și SC M.M.R.M. SRL - ce are calitatea de editor în acest contract -, în condițiile în care reiese chiar din conținutul convenției existența unor asemenea raporturi juridice, menționata societate comercială fiind reprezentată (la încheierea contractului) chiar de directorul Editurii F.R.M.

Instanța de apel a înlăturat ca nefondată susținerea apelantului reclamant în sensul că prima instanță ar fi omis a se pronunța asupra unei excepții invocate, respectiv excepția nulității absolute a contractului de editare nr. x5/2007, deoarece această apărare a fost formulată în combaterea excepției lipsei calității procesuale pasive a editurii, după cum a precizat însuși reclamantul, iar această solicitare privește în mod neechivoc o chestiune ce ține de fondul dreptului, iar nu de neregularități procedurale ori de lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune.

În aplicarea art. 297 alin. (1) C.proc.civ., instanța de apel a trimis cauza pentru rejudecarea în fond a pricinii, context în care nu a analizat motivele de apel care se referă la soluția pronunțată pe fondul cererii îndreptate împotriva pârâtului C.A., apreciind că și în privința acestei soluții se impune desființarea sentinței, ca o consecință a hotărârii similare care privește cererea îndreptată împotriva copârâtei Editura F.R.M., urmând ca instanța ce va rejudeca în fond să aibă în vedere argumentele/apărările astfel susținute de părți. S-a apreciat că rejudecarea în fond a cauzei implică o evaluare unitară din partea instanței cu privire la existența și/sau întinderea responsabilității ambilor pârâți acționați în judecată pentru faptele concurente ce li se impută prin cererea de chemare în judecată, inclusiv prin aprecierea consecințelor generate de încheierea contractului de editare nr. x5/2007.

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul Tribunalului București.

Prin sentința nr. 1997 din 15.11.2011, au fost respinse capetele de cerere privind retragerea de pe piață și distrugerea exemplarelor existente ale publicației „Geografia regională a României, Carpații, Subcarpații, Dealuri, Podișuri, Câmpii" și obligarea de a face dovada încetării reproducerii, distribuției, retragerii de pe piață și a distrugerii publicației, prin documente emise de autoritățile competente, formulate în contradictoriu cu pârâtul C.A., pentru lipsa calității procesuale pasive, admițându-se, în prealabil, excepția cu acest obiect, invocată de către acest pârât.

Totodată, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul G.C., în contradictoriu cu pârâții C.A. și Editura F.R.M., s-a constatat că pârâții au încălcat dreptul de autor al reclamantului prin reproducerea și publicarea lucrării „Geografia regională a României, Carpații, Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii".

Tribunalul a interzis pârâților reproducerea și distribuirea lucrării, i-a obligat pe aceștia, în solidar, la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, daune morale, pentru încălcarea dreptului de autor, precum și la publicarea dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulație, în termen de 30 zile de la data rămânerii definitive.

De asemenea, Tribunalul a obligat pe pârâta Editura F.R.M. la retragerea de pe piață și distrugerea tuturor exemplarelor existente ale publicației și să facă dovada încetării reproducerii, distribuției, precum și a retragerii de pe piață și a distrugerii publicației, prin documente emise de autoritățile competente.

Tribunalul a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamant și a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3027,16 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamantul a activat în cadrul Facultății de Geografie a Universității S.H. în calitate de lector, în perioada 01.10.1997- 30.09.2005, predând cursul Geografia regională a României, Carpații și Subcarpații.

În această calitate, reclamantul a realizat o sinteză a notelor de curs, finalizată pentru tipar în anul 2005 și publicată în cadrul a două lucrări: Semestrul I - C.G., „Geografia regională a României - Carpații Orientali și Meridionali" și semestrul II - C.G., „Geografia regională a României - Carpații Occidentali și Subcarpații".

A mai reținut Tribunalul că, ulterior, cursul și seminarul au fost preluate de pârât, care la rândul său este profesor al Universității, deținând și funcția de decan al facultății, începând cu anul 2008.

În anul 2008, a fost editat și distribuit volumul „Geografia regională a României, Carpații, Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii", lucrarea avându-l ca autor pe pârâtul A.C. fiind editată și distribuită de Editura F.R.M.

Analizând cele două lucrări, tribunalul a constatat întemeiată susținerea reclamantului conform căreia 95% din lucrarea concepută și publicată anterior a fost preluată în volumul „Facultatea de geografie, Sinteze an IV", la paginile 17-45 și 251-278.

Tribunalul a înlăturat susținerile pârâtului în sensul că lucrarea reclamantului nu ar fi originală, în contextul în care ambele lucrări tratează, din punct de vedere științific, relieful României: dreptul de autor nu protejează ideea, subiectul propriu-zis al lucrării - prezentarea lanțului carpatic, a dealurilor și podișurilor României -, fiind liber orice autor să îl trateze, ci forma de exprimare, maniera de redactare, proprie fiecărui autor în parte, conform inspirației personale, aceasta trebuind să poarte marca personalității autorului.

În acest context, cursul universitar ținut și publicat de reclamant anterior editării lucrării pârâtului se bucură de protecția dreptului de autor, legea însăși, în art. 7 lit. b), incluzând în obiectul dreptului de autor operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice.

Originalitatea lucrării reclamantului și, prin urmare, acordarea protecției prin dreptul de autor nu vizează ideile conținute în lucrare, datele științifice ale acesteia, ci forma de redactare, modalitatea de sintetizare, succesiunea și modul de tratare a subiectului, prin redarea materialului documentar, tratarea subiectului pe capitole, titluri, subtitluri, note critice, explicații, note de subsol etc.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că în prezenta cauză și în lipsa oricărei dovezi care să susțină aceste argumente: caracterul original al operei se prezumă, astfel încât pârâtul acuzat de contrafacere nu se poate apară invocând lipsa originalității operei copiate. Singurul argument pertinent în apărarea pârâtului s-ar fi circumscris exclusiv demonstrării caracterului original al propriei sale lucrări, constând în tratarea subiectului didactic într-o formă diferită, cu o structură diferită.

Or, apărările pârâtului sunt neîntemeiate, în contextul în care primele două capitole ale lucrării pârâtului, identificate la punctul „I. Carpații" și „II. Subcarpații", aflate la paginile 13 - 112, înglobează peste 95% din notele de curs al căror autor este reclamantul și care au fost publicate în volumul: „Facultatea de Geografie. Sinteze anul IV", în anul 2005, paginile 17-45, respectiv 251 - 278 sunt identice, fiind copiate și neschimbate titlurile, numerotarea, conținutul paragrafelor, notele de subsol, chiar și cuvintele și pasajele tipărite în italice sau aldine.

Prin urmare, Tribunalul a constatat că lucrarea pârâtului nu este originală, ci constituie o reproducere servilă a operei create de reclamant.

Tribunalul a înlăturat și apărările pârâtului privind limitările legale ale dreptului de autor prevăzute de dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. d) și g) din Legea nr. 8/1996, a căror incidență l-ar fi exonerat de răspundere.

Reproducerea lucrării reclamantului nu s-a făcut în scopul informării și cercetării, așa cum prescrie art. 33 alin. (1) lit. d), ci pentru distribuirea publică a lucrării contra cost. Mai mult, reproducerea nu a avut ca obiect scurte extrase din opera reclamantului, aceasta fiind preluată integral.

Totodată, reproducerea nu s-a realizat în cadrul arhivelor instituțiilor publice culturale sau științifice care funcționează fără scop lucrativ, lucrarea fiind editată în scopul distribuirii.

Tribunalul a constatat că nici condițiile legale prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. g) din lege nu sunt îndeplinite în speță, deoarece textul legal nu are în vedere reproducerea operei scrise, ci comunicarea publică a altor categorii de opere, susceptibile a fi aduse la cunoștința publică prin reprezentare și executare, iar comunicarea să se facă în mod gratuit.

Reproducerea lucrării reclamantului a fost efectuată în vederea editării și distribuirii contra cost, astfel cum a rezultat din probele administrate în cauză.

Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite în cauză nici cerințele art. 33 alin. (2) lit. d) din lege referitoare la permiterea reproducerii, distribuirii, radiodifuzării sau comunicării către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învățământ sau pentru cercetare științifică.

Astfel, lucrarea reclamantului nu a fost preluată în integralitatea sa de către pârât în scopul ilustrării, exemplificării.

S-ar fi putut reține o astfel de aserțiune numai în cazul în care pârâtul ar fi preluat numai pasaje din opera reclamantului, cu citarea sursei, iar scopul citării să fi fost fie de a întări propriile sale argumente, fie pentru formularea unor note critice, de exemplu.

Nici condiția lipsei avantajului material, așa cum este avută în vedere de textul legal, nu este îndeplinită în cauză, în contextul în care publicarea unui număr de lucrări științifice de către profesorii universitari conferă acestora o serie de avantaje, inclusiv de ordin patrimonial.

Indicarea sursei lucrării într-o notă de subsol nu îl exonerează pe pârâtul C.A. în condițiile art. 33 alin. (4) din lege, în contextul în care nu s-au preluat numai simple pasaje din lucrare, în scopul ilustrării, ci reproducerea a fost integrală.

Prin urmare, Tribunalul a reținut că fapta pârâtului C.A., constând în reproducerea lucrării reclamantului, constituie, în raport de dispozițiile legale citate, o fapta ilicită.

Tribunalul a constatat că vinovăția pârâtului rezultă fără dubiu din probele administrate în cauză. Astfel, citarea într-o singură notă de subsol a numelui reclamantului, prin care se menționează ca unul dintre capitolele lucrării referitor la Carpați este o formă îmbunătățită și actualizată, conform programei analitice în vigoare, a sintezei întocmite de C.G., vol. IV, Ed. F.R.M., 2005, atestă că pârâtul a cunoscut foarte bine conținutul și forma lucrării reclamantului, preluată integral de altfel în propria sa lucrare.

În ceea ce privește pe pârâta Editura F.R.M., Tribunalul a constatat temeinicia cererii reclamantului, faptele pârâtei constituind o utilizare ilicită a operei reclamantului, aptă a atrage răspunderea delictuală și a acestei pârâte.

Conform dispozițiilor art. 12 din Legea nr.8/1996 modificată, autorului unei opere are dreptul exclusiv de a decide dacă și în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții, utilizarea operei incluzând, conform dispozițiilor art. 13 din lege, reproducerea, distribuirea etc.

Editarea și difuzarea, distribuirea operei scrise, fără acordul autorului, constituie încălcarea dreptului patrimonial de autor al reclamantului și, față de conținutul art. 12, pârâta nu se poate apăra invocând mențiunea tipărită pe fața lucrării referitoare la faptul că răspunderea pentru conținutul și originalitatea textului revin exclusiv autorului.

Convenția dintre pârâtul C.A., declarat autor al lucrării și editură, dă eventual naștere unor serii de drepturi și obligații între părți, însă nu pot exonera pe niciuna dintre ele de răspunderea față de autorul al cărui drept patrimonial a fost încălcat, în conformitate cu art. 12 din lege.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, tribunalul a reținut că pârâții au încălcat dreptul de autor al reclamantului prin reproducerea și publicarea lucrării „Geografia regională a României, Carpații, Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii", urmând a interzice acestora reproducerea și distribuirea lucrării.

În ceea ce privește prejudiciul material și moral suferit de reclamant, tribunalul a reținut că, prin probele administrate, reclamantul a făcut numai dovada unui prejudiciu moral, cel material pretins nefiind cert.

Astfel, deși la evaluarea prejudiciului material pretins reclamantul s-a raportat exclusiv la prețul de vânzare/volum publicat și numărul de exemplare vândute, această sumă nu poate fi avută în vedere, întrucât ea nu reprezintă beneficiul real al pârâților, prețul de vânzare/volum incluzând cheltuielile de tipărire, distribuire, al căror cuantum nu a fost dovedit pentru a fi deduse.

Prejudiciul moral este, însă, cert, iar cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata daunelor morale întemeiată.

Din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că reclamantul este doctor în specialitatea geografie și este

autorul a peste 60 de lucrări și articole publicate, iar în prezent deține funcția de cercetător științific de gr. I la Institutul S.E.R. din cadrul Academiei Române.

Despre existența lucrării contrafăcute reclamantul a aflat de la colegii și studenții săi, surprinși de identitatea celor două lucrări.

În condițiile existenței celor două lucrări de specialitate identice, studenții cărora li se adresează ar putea rămâne cu impresia că lucrarea reclamantului este copiată, atât timp cât se regăsește și în alte publicații de specialitate, reputația profesională a reclamantului având astfel de suferit.

În consecință, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro reprezintă o evaluare corectă a prejudiciului moral suferit de reclamant și, în temeiul dispozițiilor art. 998 C.civ., raportat la art. 139 din Legea nr. 8/1996, a obligat pârâtele, în solidar, la plata acestei sume, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului de autor.

Totodată, pârâții au fost obligați la publicarea dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulație.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a pârâtului C.A. pe capetele de cerere 2, 3 și 4, tribunalul a admis-o în parte, în contextul în care, prin contractul de editare nr. x5/2007 încheiat cu pârâta Editura F.R.M., pârâtul a cedat acesteia, în mod gratuit, dreptul exclusiv de a reproduce integral și de a distribui pe întreg teritoriul României lucrarea și, drept consecință, nu poate fi obligat la retragerea și distrugerea exemplarelor lucrării editate și aflate pe piață.

Întrucât pârâta Editura F.R.M. a distribuit pe piață lucrarea contrafăcută, aceasta, în temeiul dispozițiilor art. 139 din Legea nr. 8/1996, a fost obligată la retragerea și distrugerea tuturor exemplarelor existente ale publicației, fiind obligată, totodată, sa facă dovada încetării reproducerii, distribuției, precum și a retragerii de pe piață și a distrugerii publicației, prin documente emise de autoritățile competente.

Prin decizia nr. 158 din 30.10.2012, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile ambilor pârâți, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat, în ceea ce privește apelul pârâtului C.A., că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. d) și g) din Legea nr. 8/1996.

Reproducerea lucrării reclamantului nu s-a făcut în scopul informării sau cercetării, de asemenea, nu

a privit scurte extrase din opera reclamantului, ci a fost o reproducere integrală a acesteia. Totodată, reproducerea operei reclamantului nu a fost realizată în cadrul bibliotecilor sau   arhivelor instituțiilor publice sau științifice care funcționează fără scop lucrativ, ci a fost realizată în cadrul lucrării reclamantului și apoi prin editarea acestei lucrări, în scopul distribuirii către studenții Universității S.H. contra cost.

Totodată, reprezentarea și executarea reprezintă utilizări specifice altor tipuri de opere decât opera scrisă și tipărită, la care se referă dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, care nu sunt aplicabile în speță. Prin urmare, este irelevantă împrejurarea că pârâtul a încasat sau nu vreo sumă de bani.

În plus, nu există contradicție între cele reținute de instanță cu privire la cesiunea temporară și gratuită de către pârât a drepturilor sale către pârâtă și cele reținute cu privire la editare și distribuire, care au fost realizate contra cost, fiind vorba de acte diferite de încălcare a drepturilor de autor ale reclamantului, realizate de autori diferiți, dar în legătură cu aceeași lucrare, respectiv lucrarea realizată de pârât, în care a preluat, integral, lucrarea anterioară a reclamantului.

De altfel, așa cum s-a reținut, aspectul este irelevant, din moment ce dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile în cauză, acestea privind alte tipuri de opere decât cele scrise și tipărite.

Este evident nefondată susținerea apelantului-pârât cu privire la neanalizarea de către prima instanță a susținerilor pârâtului referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996. Prima instanță a arătat motivele pentru care dispozițiile menționate nu sunt incidente în cauză.

Tot nefondată este și susținerea potrivit căreia pârâtul nu a putut crea o lucrare originală, întrucât a fost nevoit să respecte programa școlară, analitică, anumite teme de abordare și să subscrie la o convenție de exprimare și aranjare în pagină, unică, anterior stabilită prin reguli unanim acceptate și recunoscute ca universal valabile. Astfel, programa școlară impune temele de abordat în cadrul cursurilor, dar nu și modul de prezentare a temelor sau de exprimare a ideilor. Chiar dacă temele abordate în lucrare, prin natura lor, nu permit o largă originalitate, exprimarea ideilor conținute poate fi realizată în mod original. De asemenea, modul de prezentare, ordinea și așezarea în pagină pot avea caracter original, chiar dacă temele abordate sunt identice. Or, pârâtul nu a prezentat temele într-o exprimare și un mod de prezentare proprii, ci primele două capitole ale lucrării pârâtului, identificate la punctul „I. Carpații" și „II. Subcarpații", aflate la paginile 13 - 112, înglobează peste 95% din notele de curs al căror autor este reclamantul și care au fost publicate în volumul: „Facultatea de Geografie. Sinteze anul IV", în anul 2005, paginile 17 - 45 și respectiv 251 - 278, fiind copiate și neschimbate titlurile, numerotarea, conținutul paragrafelor, notele de subsol, chiar și cuvintele și pasajele tipărite în italice sau aldine.

Este nefondată și susținerea potrivit căreia prima instanță ar fi omis să analizeze apărarea prin care pârâtul invocă împrejurarea că ar fi respectat dispozițiile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, indicând atât autorul, cât și sursa, atunci când a fost necesar.

Astfel, prima instanță a analizat această apărare și corect a înlăturat-o motivat de împrejurarea că nu sunt îndeplinite condițiile legale.

Așa cum s-a reținut, lucrarea reclamantului a fost preluată integral de către pârât în propria lucrare, destinată distribuirii contra cost, astfel că menționarea într-o notă de subsol a sursei lucrării nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtului.

Instanța de apel a înlăturat și susținerea privind constatarea existenței unui prejudiciu moral doar pe baza prezumției că „studenții cărora li se adresează lucrarea ar putea rămâne cu impresia că lucrarea reclamantului este copiată" și fără a se administra probe în acest sens.

Astfel, publicarea unei lucrări sub numele unui autor, în condițiile în care lucrarea cuprinde în integralitatea sa lucrarea unui alt autor, fără autorizarea acestuia din urmă și fără ca acesta să fie indicat ca fiind co­autor al lucrării, conduce în mod evident la lezarea drepturilor morale de autor prevăzute de art. 10 lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, respectiv dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică și dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei.

În plus, raportat la împrejurările cauzei, în mod corect a reținut prima instanță că studenții cărora le sunt destinate cele două lucrări pot ajunge la concluzia că lucrarea reclamantului copiază părți din lucrarea pârâtului, iar prezumția astfel reținută de prima instanță este una simplă, constituie un mijloc de probă și este admisibilă în raport de art. 1203 C.civ.

În ceea ce privește apelul pârâtei Editura F.R.M., s-a reținut că apelanta susține că nu a cunoscut și nu avea cum să cunoască împrejurarea că o parte din lucrarea pârâtului este copiată din lucrarea reclamantului, pentru apelantă autor al lucrării pe care a editat-o fiind pârâtul. Practic, pârâta se apără invocând lipsa intenției sale de a încălca drepturile de autor ale reclamantului.

Aceste apărări nu pot fi reținute, întrucât răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea dreptului de autor se angajează independent de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta de încălcare: intenție sau culpă.

Chiar dacă nu a cunoscut împrejurările invocate, pârâta a săvârșit acte de încălcare a dreptului de autor al reclamatului, editând, difuzând și distribuind o lucrare prin care se aduce atingere acestui drept.

Împrejurarea că editarea a fost realizată în executarea contractului de editare nr. x5/2007 este lipsită de relevanță, pentru autorul al cărui drept a fost încălcat fiind indiferent dacă încălcarea s-a realizat sau nu în temeiul unui contract.

Contractul invocat și clauzele acestuia privesc raporturile dintre pârâți, iar nu raporturile cu reclamantul, aceste din urmă raporturi fiind născute pe temei delictual, iar nu contractual.

De asemenea, inserarea pe verso-ul coperții a mențiunii potrivit căreia „răspunderea pentru conținutul

și originalitatea textului revin exclusiv autorului" privește tot raporturile dintre pârâți, neavând relevanță în ceea ce privește raporturile dintre aceștia și reclamant, față de titularul dreptului de autor încălcat angajându-se răspunderea autorilor faptelor prin care a fost încălcat dreptul.

În ceea ce privește susținerea apelantei în sensul că fapta sa de editare a lucrării nu ar avea caracter ilicit, întrucât a fost săvârșită în executarea contractului de editare, instanța de apel a apreciat că, în mod evident, contractul de editare nu are caracter ilicit în sine, însă, în măsura în care obiectul material al contractului este ilicit, lucrarea editată constituind un plagiat, fapta de editare devine și ea ilicită, întrucât contribuie la încălcarea dreptului de autor.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut caracterul ilicit al faptei apelantei, caracterul ilicit al acesteia derivând din caracterul ilicit al obiectului material al contractului de editare, respectiv lucrarea pârâtului care copia tară drept lucrarea anterioară a reclamantului.

Susținerea apelantei în sensul că aceasta nu ar fi avut nicio obligație față de reclamant este eronată, apelanta fiind ținută, ca orice al subiect de drept, de obligația generală de a nu aduce vreo atingere dreptului de autor al reclamantului.

A fost respinsă și susținerea potrivit căreia nu ar putea fi reținută vinovăția apelantei întrucât, până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii care atestă încălcarea drepturilor de autor ale reclamantului de către pârât, pentru apelanta autorul manuscrisului editat este pârâtul.

Astfel, chiar dacă pentru stabilirea caracterului delictual al faptei apelantei este necesar să se stabilească dacă pârâtul a încălcat dreptul de autor al reclamantului, analiza întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei se poate face odată cu analiza întrunirii acestor elemente în persoana pârâtului.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În ceea ce privește dispozițiile art. 33 din Legea nr. 8/1996, s-a susținut că sunt întrunite cerințele desprinse din alin. (1) lit. d) și g), care reglementează posibilitatea reproducerii unei opere fără acordul sau consimțământul autorului, cât și reprezentarea sau executarea unei opere.

Astfel, reproducerea operei s-a făcut în scopuri de informare în cadrul unei instituții publice științifice (așa cum este Facultatea de Geografie din cadrul Universității S.H.), totodată, în cadrul unei instituții de învățământ, unde accesul publicului a fost fără plată.

Faptul că Universitatea S.H. este o instituție de învățământ universitar privată nu este de natură a conduce la concluzia că accesul publicului la operă este unul plătit. Pârâtul C.A. nu a încasat nicio sumă de bani în schimbul acestui suport de curs adresat doar studenților din cadrul Universității, fapt care rezultă atât din probele administrate, cât și din motivarea primei instanțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, excepție admisă pe capetele de cerere nr. 2 și 3.

De altfel, pe acest aspect, instanța de apel a preluat în întregime motivele primei instanțe, fără a motiva de ce apreciază ca fiind legală și temeinică sentința. Instanța de apel nu a făcut nicio apreciere cu privire la probele administrate, rezumându-se a cita textele de lege invocate.

S-a susținut că instanța de apel nu a motivat nici confirmarea aprecierii primei instanțe în conformitate cu care „menționarea în nota din subsol a sursei lucrării nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei", limitându-se la o apreciere generală și formală a pretinsei legalități a hotărârii analizate în apel, fără a indica

probele și/sau raționamentul pe baza căruia și-a format convingerea.

Recurentul a mai susținut ca instanța de apel a înlăturat în mod nelegal, fără o motivare concretă, motivul său de apel privind nelegalitatea și netemeinicia modului de soluționare a petitului privind prejudiciul moral pretins suferit de către reclamant, încălcând, totodată, dispozițiile art. 998 și 999 C.civ. atunci când a apreciat că prejudiciul moral suferit de către reclamant este dovedit.

Totodată, este nelegală aprecierea potrivit căreia considerentul primei instanțe în sensul că „studenții cărora le sunt destinate cele 2 lucrări pot ajunge la concluzia că lucrarea reclamantului copiază la pag. 11 din lucrarea pârâtului" ar face referire la o prezumție simplă: în primul rând, sunt încălcate chiar dispozițiile citate (art. 1203 C.civ.), iar în al doilea rând, situația de fapt nu poate constitui o prezumție simplă, așa cum se susține în motivare.

Eroarea în care se găsește instanța de apel este evidentă, pentru că amestecă cerințele legale ale antrenării răspunderii civile delictuale, în sensul că apreciază ca fiind dovedit prejudiciul pe baza pretinsei fapte ilicite. Or, chiar dacă a considerat că este probată fapta ilicită, nu există certitudinea existenței unui prejudiciu (nu orice faptă ilicită produce un prejudiciu), deoarece acesta nu rezultă din nicio probă. Acest element obligatoriu al instituției răspunderii civile trebuie dovedit, întocmai ca și celelalte elemente, respectiv fapta ilicită, vinovăția și raportul de cauzalitate.

Pe de altă parte, dacă instanța de apel a considerat că suntem în prezența unei prezumții simple ce operează în favoarea reclamantului, iar sarcina vorbei este inversată, trebuia, în baza rolului activ, să pună în discuția pârtilor acest aspect și să dea posibilitatea pârâtului să probeze contrariul. Neprocedând în acest fel, pârâtului i-a fost încălcat dreptul procesual la apărare.

În caz de plagiat, parțial sau integral, întreaga răspundere, atât juridică (penală, contravențională, civilă), cât și deontologică, revine în exclusivitate autorului plagiatului, editura neputându-și asuma vreo răspundere pentru încălcarea legii privind dreptul de autor și drepturile conexe de către persoanele care înaintează acesteia opera științifică în vederea publicării.

Răspunderea pentru plagiat este a autorului plagiator și nu poate fi extinsă asupra editorului decât în măsura în care se dovedește că acesta avea cunoștință sau putea să prevadă acest lucru, fapt ce nu reiese

din materialul probator existent la dosar.

Mai mult, în temeiul art. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996, prin care dreptul de a autoriza reproducerea unei opere este exercitat de către autorul însuși, la momentul încheierii contractului de editare, originalul manuscrisului a fost prezentat și predat spre editare de către pârâtul C.A. și nu de către reclamant. Pentru editură, autorul este apelantul-pârât C.A., până la proba contrarie, și ca urmare nu este îndeplinită condiția săvârșirii de către fundație a unei fapte ilicite.

S-a mai susținut că este greșită aprecierea instanței de apel potrivit căreia analiza întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei se poate face doar cu analiza întrunirii acestor elemente și în persoana pârâtului, întrucât se raportează la două perioade de timp diferite: plagiatul a avut loc în anul 2001, iar contractul de editare a fost încheiat în anul 2007. Editura nu avea cum să intuiască faptul că peste 5 ani lucrarea predată spre tipărire în temeiul contractului de editare nr. 75/2007 de autorul C.A. va fi considerată un plagiat.

S-a mai susținut că lipsa răspunderii editurii pentru plagiat rezultă și din faptul că nu intră în obligațiile unei edituri să verifice autenticitatea manuscrisului, de altfel o editură nu poate verifica cerința de originalitate a unei opere și nu poate interveni în actul de creație al unui autor care își publică opera, motiv pentru care s-a inserat pe verso-ul coperții lucrării faptul că „răspunderea pentru conținutul și originalitatea textului revine exclusiv autorului".

Autorul lucrării, C.A., a transmis editurii manuscrisul original în vederea tipăririi, a încheiat un contract de editare pentru tipărirea cârtii, autorizând astfel reproducerea operei conform art. 13 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Drept urmare, editura pârâtă nu a săvârșit vreo faptă ilicită, pentru a fi atrasă răspunderea sa civilă pe temeiul art. 998 C.civ., deoarece fapta de a edita și tipări lucrarea prezentată de către pârâtul C.A. a fost săvârșită în îndeplinirea unei activități impuse de contractul de editare nr. x5/2007 și a clauzelor acestora.

Nu este îndeplinită nici cerința raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, deoarece, în speță, prejudiciul cauzat nu a fost realizat prin fapta editurii pârâte și nici prin imprudența sau neglijența acesteia, întrucât în contextul contractului de editare sus-menționat, editura nu avea nicio obligație față de intimatul-reclamant.

S-a susținut că vinovăția pârâtei este inexistentă, întrucât din momentul încheierii contractului de editură (decembrie 2007) și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii care să ateste încălcarea drepturilor de autor ale reclamantului de către pârât, din punctul de vedere al editurii, autor al manuscrisului prezentat a fost pârâtul, neexistând vreun motiv pentru care ar fi trebuit să se îndoiască de acest fapt.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat, în mod corect, că sunt întrunite în persoana pârâtului condițiile răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998 și 999 C.civ., menținând în mod legal interdicția de reproducere și distribuire a lucrării, precum și obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral produs reclamantului și la publicarea dispozitivului sentinței într-un ziar de largă circulație, în solidar cu pârâta Editura F.R.M.

După cum s-a reținut de către prima instanță, iar situația de fapt astfel reținută a fost confirmată în apel, în anul 2008, Editura F.R.M. a editat și distribuit volumul „Geografia regională a României, Carpații, Subcarpații, Dealuri și Podișuri, Câmpii" sub numele pârâtului A.C., iar această lucrare conține 95% din lucrarea concepută de către reclamant și publicată anterior, în anul 2005, în volumul „Facultatea de geografie a Universității S.H. - Sinteze anul IV" (în cadrul căruia ocupă anumite capitole).

Instanța de apel a apreciat că fapta pârâtului de însușire a calității de autor a operei reclamantului (preluată într-o proporție covârșitoare în lucrarea pârâtului), fără autorizarea reclamantului și fără ca acesta să fie indicat drept coautor pentru lucrarea integrată în opera pârâtului, reprezintă o încălcare, în special, a dreptului la paternitatea operei, prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 (dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei).

În acest context, este de precizat că art. 33 din Legea nr. 8/1996, la care se face referire prin motivele de recurs, reglementează expres și exhaustiv anumite limitări ale exercițiului prerogativelor patrimoniale ale autorului, respectiv exercițiul dreptului patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții (art. 12 din lege), al dreptului de a autoriza sau de a interzice utilizarea în vreuna dintre formele prevăzute de art. 13 din lege, precum și al dreptului la remunerație echitabilă, în cazurile și condițiile expres reglementate de lege.

În acest sens, art. 33 alin. (1) prevede generic, pentru toate situațiile ulterior expuse în conținutul normei, că „Sunt permise, fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoștință publică, cu condiția ca acestea să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare...".

Limitările din art. 33 nu vizează, însă, și prerogativele morale prevăzute de art. 10 din lege, printre care și dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, a cărui încălcare a fost constatată în cauză de către ambele instanțe de fond.

Ca atare, chiar dacă s-ar da eficiență susținerilor recurentului - pârât privind incidența limitărilor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. d) și g), tot nu s-ar putea înlătura răspunderea pârâtului pentru încălcarea drepturilor morale ale reclamantului (alături de dreptul prevăzut de art. 10 lit. b), instanța de apel a reținut și încălcarea dreptului descris de art. 10 lit. a) din lege, respectiv dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusa opera la cunoștință publică), în condițiile în care recurentul nu a formulat critici referitoare la însăși atingerea adusă acestor prerogative (ci doar cu privire la modul de dovedire a prejudiciului moral).

Analiza susținerilor recurentului din perspectiva art. 33 alin. (1) lit. d) și g) este justificată exclusiv în legătură cu încălcarea drepturilor patrimoniale ale reclamantului, constatată, de asemenea, în cauză, ca decurgând din reproducerea și publicarea lucrării (dispoziția cu acest obiect din hotărârea primei instanțe nefăcând obiectul unui motiv explicit de apel, respectiv recurs). în condițiile în care pârâtul a cesionat drepturile patrimoniale asupra propriei opere (care integrează și opera reclamantului) pârâtei persoană juridică, dispoziția din sentință referitoare la încălcarea de către pârâtul C.A. a drepturilor patrimoniale ale reclamantului are în vedere fapta de a-și fi arogat calitatea de titular al acestor drepturi și de a fi dispus de ele prin contractul de editare încheiat cu editura pârâtă.

În ceea ce privește incidența art. 33 alin. (1) lit. d) din lege, citat integral în decizia recurată, nu pot fi

primite susținerile recurentului în sensul că cerințele legale ar fi îndeplinite prin faptul că reproducerea operei s-ar fi făcut în scopuri de informare în cadrul Facultății de Geografie a Universității S.H. care ar fi o instituție publică științifică.

În primul rând, norma în discuție se referă la reproducerea de „scurte extrase din opere", cerință ce nu este întrunită, în condițiile în care lucrarea pârâtului a preluat cea mai mare parte a operei reclamantului (95%), și nu un scurt extras.

În al doilea rând, pentru ca norma să fie aplicabilă, ar trebui ca reproducerea să fi fost preluată, printre altele, în arhiva unei instituții publice culturale sau științifice.

Or, nu numai că lucrarea pârâtului nu a fost preluată în arhiva Facultății de Geografie, ci a fost editată și multiplicată în vederea distribuirii către studenții Universității S.H., contracost, astfel cum au reținut, necontestat, ambele instanțe de fond, însă Universitatea nu reprezintă o „instituție publică", ci este persoană juridică de drept privat, chiar dacă de utilitate publică, conform actului normativ de înființare, respectiv Legea nr. 442/2002. Nu orice instituție de utilitate publică este, în mod necesar, instituție publică, apartenența la această din urmă categorie fiind dată de dependența de bugetul de stat sau local. Or, o universitate particulară beneficiază de autonomie economico-financiară, fiind fondată din inițiativa și cu resursele materiale și financiare ale unei persoane fizice, ale unui grup de persoane fizice, ale unei fundații, asociații etc., după cum rezultă din prevederile art. 116

1

din Legea învățământului nr. 84/1995 (în vigoare la data reproducerii operei, în anul 2008).

De asemenea, Facultatea de Geografie a universității nu reprezintă o instituție științifică, ci „o unitate funcțională care elaborează și gestionează programele de studii, potrivit legii", conform Cartei Universității S.H. Este adevărat că în cadrul unei instituții de învățământ superior se poate desfășura activitate de cercetare științifică, în aplicarea art. 80 și urm. din legea învățământului, însă în cadrul unor componente distincte de facultăți (de exemplu, Institutul Central de Cercetare Științifică la nivelul Universității S.H., conform Cartei), iar derularea de cercetare științifică, distinct de activitatea didactică (lucrarea reclamantului, respectiv a pârâtului, fiind suporturi de curs) nu este de natură a transforma o instituție de învățământ superior într-o instituție științifică.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentului referitoare la incidența art. 33 alin. (1) lit. g) din lege.

Instanța de apel, contrar celor pretinse prin motivele de recurs, a făcut propria apreciere pe acest aspect, indicând raționamentul juridic pe care și-a fundamentat aprecierea inaplicabilității normei.

Astfel, a constatat că faptul neîncasării de către pârâtul C.A. a vreunei remunerații pentru editarea și distribuirea suportului de curs este lipsit de relevanță, cât timp norma în discuție vizează alte tipuri de opere decât cea scrisă și tipărită, această interpretare a normei fiind motivul pentru care instanța nu a analizat aspectul legat de plata sau neplata remunerației.

Instanța de apel a făcut, în mod evident, trimitere la formele de comunicare publică descrise în art. 15 din lege, care cuprind, printre altele,

„reprezentarea

scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de

execuție",

iar prin secțiunea a III-a din lege este reglementat contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală.

Prin motivele de recurs nu se aduce nicio critică modului de interpretare a normei de către instanța de apel, în sensul că „reprezentarea și executarea unei opere", la care se referă art. 33 alin. (1) lit. g), sunt forme specifice de utilizare a anumitor opere, susținerile recurentului vizând, în principal, nemotivarea deciziei.

Or, cât timp instanța de apel a expus modalitatea de interpretare a normei și a justificat neanalizarea faptului încasării vreunei sume de bani ca remunerație de către pârât, ca nefiind relevant, se constată că nu este incident art. 304 pct. 7 C.proc.civ., deoarece decizia cuprinde motivele pentru care a înlăturat susținerile pârâtului, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

De asemenea, nu este incident nici art. 304 pct. 9 C.proc.civ., întrucât reevaluarea aspectului plății remunerației ori analizarea celorlalte condiții ale art. 33 alin. (1) lit. g), altele decât forma vizată de utilizare a operei, ar fi fost posibilă doar în contextul unor critici privind modul de interpretare a normei, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În ceea ce privește incidența art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, sunt nefondate susținerile recurentului în sensul că instanța de apel nu a motivat confirmarea considerentelor primei instanțe pe acest aspect.

După cum rezultă din decizia recurată, s-au relevat împrejurări esențiale pentru înlăturarea incidenței normei, anume acelea că opera reclamantului a fost preluată în cvasitotalitate, iar lucrarea pârâtului era destinată distribuirii contracost. Or, această apreciere echivalează cu expunerea argumentelor decisive pentru conturarea concluziei inaplicabilității normei, în condițiile în care art. 33 alin. (4) are în vedere obligația menționării sursei și a numelui autorului citat în anumite cazuri, expres prevăzute, în care nu se încadrează situația din speță.

De altfel, recurentul - pârât nici nu a pretins o asemenea încadrare, indicând cazurile din art. 33 alin. (1) lit. d) și g), în timp ce art. 33 alin. (4) face referire la cazurile din art. 33 alin. (1) lit. b), c), e), f)