ÎCCJ, decizie (scj.ro #81833)

Încălcarea dreptului de autor prin autorizarea editării și tipărirea unei lucrări fără consimțământul ambilor autori. Repararea prejudiciului moral. Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drept de autor. Index alfabetic : drept de autor - operă comună - editare - prejudiciu - răspundere delictuală Legea nr. 8/1996, art. 13, art. 14, art. 48 Cod civil, art. 998, art. 999 „Tipărirea" unei opere reprezintă un act de reproducere a operei, în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996, respectiv acela de „realizare a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, prin orice mijloc și sub orice formă", copii ce pot fi multiplicate și comercializate ca atare.

Un asemenea act este distinct de cel al „editării", noțiune al cărei conținut nu este definit explicit de lege, dar rezultă din dispozițiile art. 48 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 ca fiind „dreptul de a reproduce și de a distribui opera". Dreptul la tipărire este legat de realizarea de copii ale operei, în timp ce dreptul la editare vizează autorizarea reproducerii operei, inclusiv prin tipărire.

Dreptul de a autoriza reproducerea unei opere este exercitat de către autorul însuși, în temeiul art. 13 lit. a din Legea nr. 8/1996, însă, prin excepție, poate fi exercitat de către alte persoane, în urma cedării dreptului, în condițiile capitolului VII din Legea nr. 8/1996 inclusiv în urma încheierii unui contract de editare . Astfel, exercitarea dreptului la editarea unei lucrări de către o universitate , prin autorizarea tipăririi acesteia de editura fundației din cadrul căreia face parte universitatea, fără consimțământul ambilor autori, constituie o încălcare a dreptului de autor, ceea ce atrage răspunderea universității cu consecința obligării acesteia la repararea prejudiciului moral.

Pentru întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în persoana universității pentru fapta de editare a lucrării , fără acordul autorilor, este suficient și un singur act de încălcare, respectiv autorizarea unei prime tipăriri. ICCJ, Secția Civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4614 din 13 mai 2011 Prin sentința civilă nr. 1357 din 17.12.2009, Tribunalul Mureș a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale a pârâtei Universitatea L.B. Sibiu și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâții Universitatea L.B. Sibiu, Fundația A.M. și C.M., obligând pârâta Fundația A. M. să înceteze orice tipărire, difuzare și comercializare a lucrării „Proiectarea, construirea și exploatarea conductelor magistrale de transport gaze naturale", autori S.N.

și C.D., Editura Universității L.B. Sibiu. Fundația A.M. la plata către reclamantul C.D. a sumei de 917,6 lei reprezentând prejudiciul material produs prin neachitarea drepturilor de coautor. A dispus obligarea în solidar a pârâților Universitatea L. B. Sibiu, Fundația A.M. Sibiu și C.M. la plata către reclamant a sumei de 75.000 lei cu titlul de prejudiciu moral produs prin editarea lucrării fără acordul autorilor, fiind respinse celelalte petite formulate de reclamant. Prin aceeași sentință, s-a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Editura Universității L.B. Sibiu, admițând, în prealabil, excepția lipsei calității procesuale pasive. In motivarea sentinței, s-a arătat, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a reclamantului, invocată de pârâta Fundația A.M.

Sibiu, că, într-adevăr, pe pagina cu care se face deschiderea lucrării la care se face referire în acțiune, apare mențiunea că „Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin editurii". Această mențiune însă se referă la ediția respectivă a lucrării și nu este de natură să înlăture drepturile de autor ale reclamantului, care, în ipoteza în care ar fi existat un contract de editare, ar fi putut ceda, în condițiile art. 48 din Legea nr. 8/1996, în schimbul unei remunerații, dreptul de a reproduce și de a distribui opera (și nu dreptul său de autor) . S-a constatat, totodată, că pârâta Editura Universității L. B. Sibiu nu are personalitate juridică și nici organe proprii de conducere, făcând parte din structura Universității L.B.

Sibiu. Ca atare, nu sunt întrunite condițiile art. 41 alin. 2 C. proc.civ. pentru ca o asociație sau o societate să stea în judecată ca pârâte, chiar dacă nu au personalitate juridică, atât timp cât nu au organe proprii de conducere. In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Universității L.B. Sibiu, tribunalul a constatat că din înscrisurile depuse, nu reiese că între reclamant și această pârâtă ar fi fost încheiat un contract de editură, de asemenea, reclamantul a recunoscut la interogatoriu că nu a comandat tipărirea cursului și că nu a predat cursul în acest sens către Universitatea (Editura) L.B. Sibiu, manuscrisul fiind încă în posesia sa. Instanța a apreciat că, prin inserarea pe coperta lucrării în discuție a mențiunii „Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii", pârâta Universitatea L.B.

Sibiu și-a asumat răspunderea pentru editarea lucrării, această mențiune nefiind impusă de acordarea ISBN-ului prin intermediul Editurii Universității. In consecință, stabilirea calității procesuale a acestei pârâte nu poate fi determinată decât prin analizarea respectării prevederilor Legii nr. 8/1996 și a condițiilor răspunderii civile atrase de o eventuală încălcare a acestor prevederi. Potrivit prevederilor art. 7 alin. 1 lit. b din Legea nr. 8/1996, intră sub protecția aceste legi inclusiv,, operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice", prin urmare și lucrarea pe care reclamantul a elaborat-o (în colaborare cu coautorul S. N.) și care a fost folosită în procesul de învățământ.

In cauză nu s-a contestat de către părți calitatea reclamantului de coautor al lucrării „Proiectarea, construirea și exploatarea conductelor magistrale de transport gaze naturale", coautorul S.N., audiat în calitate de martor, precizând că a colaborat cu reclamantul din anul 2000 și că, „referitor la conținutul științific, contribuția reclamantului este reală". Pârâta Fundația Universitară A.M. Sibiu a susținut că lucrarea în cauză avea caracterul unui suport de curs pentru cursanții de la forma de învățământ la distanță, la disciplina respectivă, obligația profesorului fiind de a asigura materialul didactic necesar pregătirii studenților. Pe acest aspect, tribunalul a constatat că reclamantul nu a avut calitatea de cadru didactic în cadrul Fundația Universitară A.M.

Sibiu și nici al Universității L.B. Sibiu sau al Colegiului de Exploatare și Valorificare Gaze Naturale Mediaș, întrucât nu s-a depus nici o probă în acest sens (contract de muncă) . Însă chiar în situația în care reclamantul ar fi avut calitatea de cadru didactic, potrivit prevederilor art. 44 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, în lipsa unei clauze contractuale contrare, aparțin autorului drepturile patrimoniale asupra operelor create în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu precizate în contractul individual de muncă. Faptul că, după cum au arătat martorii P.V.

și G.G., la nivelul universității există o practică referitoare la redactarea de către cadrele didactice a unor suporturi de curs, nu este de natură a justifica editarea și distribuirea unei lucrări în lipsa acordului autorului/autorilor, în absența unui contract de muncă între reclamant și pârâtă, cu atât mai puțin a unui contract prin care să se prevadă clauze cu privire la drepturile de autor pentru operele create în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. De asemenea, pârâtele nu au făcut dovada existenței unui acord al reclamantului, iar martorul S. N. a arătat că nu a semnat nici el (în calitate de coautor) un contract de tipărire, comandă, că nu și-a dat acordul nici scris și nici verbal la multiplicarea, tipărirea, difuzarea și vânzarea cursului.

Pârâții nu au făcut dovada încheierii în formă scrisă a unui contract de cesiune (în condițiile art. 39 din Legea nr. 8/1996) sau a unui contract de editare (în condițiile art. 48 din Legea nr. 8/1996). Prin urmare, chiar dacă S.N. și-ar fi dat acordul în vederea editării și difuzării lucrării, tot nu se putea proceda la tipărirea lucrării în lipsa acordului celuilalt coautor. Lipsa acordului reclamantului rezultă și din repetatele convocări la conciliere directă adresate pârâților.

Întrucât, în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, iar potrivit prevederilor art. 13 alin.l lit. a și lit.b din aceeași lege, utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive ale autorului, de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei și distribuirea acesteia, față de lipsa acceptului reclamantului în ceea ce privește editarea lucrării, tribunalul a constatat fapta culpabilă a pârâților de încălcare a drepturilor de autor ale reclamantului. Astfel, alături de pârâta Universitatea L.B. Sibiu, răspunde și pârâta Fundația A.M.

Sibiu, care nu a negat faptul că a procedat la tipărirea lucrării în mod repetat, în anii 2001, 2003 și 2004, însă și pârâtul M.C., la a cărui solicitare expresă s-a procedat la tipărirea lucrării. În ceea ce privește distribuirea lucrării, tribunalul a reținut că prin întâmpinarea formulată de Universitatea L.B. Sibiu, s-a contestat faptul că această instituție ar fi distribuit lucrarea, iar Fundația A.M., prin răspunsurile la interogatoriu, a negat, la rându-i, că ar fi vândut (distribuit) lucrarea, susținând că lucrarea a fost ridicată de la Editura A.M. de către pârâtul M.C.

Din coroborarea declarațiilor martorilor audiați privitor la modalitatea în care aceștia au achiziționat cursul, respectiv M.R., B.I., T.M., reiese că sumele obținute din valorificarea lucrării au revenit pârâtei Fundația A. M. Tribunalul a mai reținut, pe baza probatoriilor administrate, că lucrările elaborate de către reclamant nu au fost folosite în vederea obținerii acreditării Fundației A.M. Sibiu, contrar susținerilor din cererea de chemare în judecată, iar referitor la petitul prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâților la restituirea manuscrisului original, a reținut că, după cum a arătat reclamantul în interogatoriu, acesta nu a predat manuscrisul lucrării, iar tipărirea lucrării s-a făcut în baza dischetei pe care a predat-o celălalt coautor (declarația martorului S.N.).

In ceea ce privește pretențiile de natură patrimonială ale reclamantului, în lipsa unui contract prin care să se stabilească remunerația cuvenită autorilor, instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit, raport care a fost elaborat avându-se în vedere comenzile către editură , borderourile întocmite care confirmă cantitățile editate și valoarea reală a volumelor editate , concluzii potrivit cărora a fost vândut un număr de 165 exemplare, în contravaloare totală de 1835,2 lei RON. De asemenea, instanța a avut în vedere că prin procesul - verbal al Consiliului academic din 24.01.2001 al Fundației s-a stabilit că în ceea ce privește drepturile de autor pentru cursurile tehnice, acesta se cuantifică în 50% pentru fiecare exemplar, însă aceste prevederi nu își găsesc aplicare în cauză, în lipsa unui contract de editare.

În aplicarea art. 5 alin. 5 din Legea nr. 8/1996, deoarece nu s-a dovedit că s-ar fi convenit între coautori anumite proporții ale remunerației ori contribuția nu ar fi fost egală, tribunalul a apreciat că remunerația revine în mod egal celor doi coautori (fără a prezenta relevanță sub acest aspect faptul că S.N. ar fi primit diferite sume în temeiul convenției privind retribuția suplimentară pentru predarea suportului de curs), astfel încât reclamantul este îndreptățit la suma de 917,6 lei RON reprezentând prejudiciul material prin neachitarea drepturilor de autor, în sarcina pârâtei Fundația A. M. Sibiu. Referitor la susținerile pârâtei Universitatea L.B.

privitoare la un eventual plagiat, decurgând din faptul că aproximativ 95 de pagini din lucrare sunt copiate din alte lucrări de specialitate (prin urmare, nu ar fi vorba de o creație originală care să fie protejată de prevederile Legii nr. 8/1996), nu s-a făcut dovada că ar fi fost promovată o acțiune în justiție pentru constatarea unui astfel de plagiat, iar pe de altă parte, condiția de originalitate a unei opere de creație intelectuală nu poate fi decisă prin simpla enumerare a unor pagini care seamănă sau care cuprind o anumită natură de informații, care să impună concluzia că aceasta nu este protejată de legea dreptului de autor. Pe de altă parte, după cum se arată în expertiza efectuată , toate lucrările din care se acuză copierea apar în bibliografia lucrării reclamantului, confirmându-se că acestea sunt surse de informare alternative pe care le-a utilizat.

In ceea ce privește pretențiile de natură nepatrimonială, tribunalul a apreciat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral prin editarea lucrării în lipsa acordului său, prejudiciu care se impune a fi reparat, în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora autorul unei opere are dreptul moral de a decide în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință. In cuantificarea prejudiciului, s-a ținut cont, pe de o parte, de lipsa acordului autorilor în vederea editării și comercializării, iar, pe de altă parte, că cei doi coautori au făcut demersuri repetate în vederea reglementării situației lor, potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996, demersuri ce nu au putut fi finalizate din cauza atitudinii pârâților, care au refuzat să recunoască drepturile patrimoniale de autor.

Instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză efectuat , în sensul că volumul dezdăunărilor trebuie să fie în relație cu: volumul editărilor și reeditărilor realizate fără acordul autorilor; cu eforturile sistematice realizate de-a lungul timpului de către reclamant în afirmarea și apărarea poziției și drepturilor sale; cu atitudinea pe care instituțiile pârâte în cauză au avut-o față de cei doi coautori, reținându-se ca fapt agravant acela că reclamantul nu a avut niciodată relații contractuale cu cele două instituții de învățământ. Instituțiile în cauză fiind notificate de către reclamant, sunt incidente dispozițiile Directivei Comunității Europene 2004/48/EC. Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de către Fundația Universitară A.M.

din Sibiu și Universitatea L. B. Sibiu au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 35/A din 01.04.2010 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Instanța de apel a constatat că lucrarea în litigiu „Proiectarea, construirea si exploatarea conductelor de transport gaze naturale" este o operă originală de creație intelectuală în domeniul științific și constituie obiect al dreptului de autor, în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996. Realizată fiind de reclamant împreună cu S.N., reprezintă o operă comună, conform art. 5 din același act normativ. Realizarea acestei creații intelectuale nu este legată de niciun contract de creație de operă intelectuală, reclamantul nu a avut niciodată calitatea de angajat al Universității L.B.

din Sibiu. Pârâtele Universitatea L.B. Sibiu și Fundația Universitară A.M. din Sibiu au procedat la reproducerea și distribuirea operei, iar utilizarea acesteia dă naștere la drepturi patrimoniale, conform art. 13 din lege. Lucrarea a apărut și are obținut codul ISBN prin Editura Universității Sibiu, iar între coautori și editura care a girat apariția cărții nu a existat niciun fel de contract care să reglementeze valoarea care revine autorilor sau valoarea de vânzare a cărții. Între Universitatea L.B. din Sibiu și Fundația Universitară A.M. există un acord de colaborare încheiat la data de 20 aprilie 1999 și au utilizat prin studenții lor și terțe persoane creația intelectuală a reclamantului, astfel încât calitatea procesuală a pârâtelor este pe deplin întemeiată.

Acest aspect rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză. În absența oricărui document scris prin care relația dintre autori și editura instituțiilor universitare care o gestionează în mod direct sau indirect să fie definită, pârâtele au încălcat dreptul de autor al reclamantului. Coautorul N.S. a avut calitatea de angajat al Universității, însă autorii nu au creat această operă la comandă, ci din proprie inițiativă. Materialele de îndrumare ale Ministerului Educației privind obligativitatea existenței suportului de curs nu fac referire la opere de creație intelectuală, iar drepturile de autor ale reclamantului nu au legătură cu poziția de angajat. Editările din anii 2001, 2002, 2003, 2004 constituie publicare fără acordul autorilor a unei lucrări scrise, iar pârâtele nu au dovedit în cauză că ar fi vorba despre un plagiat, astfel cum au pretins, a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei menționate mai sus, a declarat recurs pârâta Universitatea L.B. Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta a susținut că, în mod greșit, a fost constatată întrunirea calității procesuale pasive în persoana sa și vinovăția acesteia referitor la încălcarea prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor, prin „reproducerea și distribuirea operei". În realitate, Fundației Universitare A.M. îi revine atare răspundere, deoarece a tipărit și multiplicat cursul ai cărui autori sunt reclamantul și profesorul N.S. Universitatea L.B. Sibiu, instituție de învățământ superior de stat înființată în baza H.G.

nr. 225/1990, nu se confundă cu Fundația Universitară A.M.Sibiu, fundație nonprofit, înființată și organizată în baza O.G. nr. 26/2000 și nu poate fi răspunzătoare pentru fapte ce-i aparțin acesteia în virtutea Protocolului de colaborare nr. 973/1999 cu privire la organizarea și desfășurarea învățământului la distanță. Centrul pentru învățământ la Distanță funcționa în cadrul Fundației A.M. Sibiu, făcând parte din structura acesteia. Potrivit protocolului, revenea exclusiv Fundației Universitare A. M. obligația de a întocmi statele de funcții, de a angaja personalul didactic și auxiliar implicat în derularea învățământului la distanță, de a încasa taxele de școlarizare, precum și de a tipări și difuza suporturile de scris, de a asigura baza materială.

Numeroase cadre didactice sau secretare ale U.L.B.S. erau angajate și ale F.U.A.M.S. pentru activitatea de învățământ la distanță, având încheiat cu fundația alt contract individual de muncă și fișă a postului cu atribuții specifice învățământului la distanță. Din probele administrate rezultă că prof. M.C., în calitate de director de specializare, în baza raportului de muncă pe care 1-a avut cu FUAMS, a fost cel care a preluat un număr de exemplare din lucrare de la tipografia FUAMS și le-a predat la Mediaș secretarei angajate a FUAMS, pentru ca ulterior acestea să fie vândute studenților, iar sumele încasate să fie predate FUAMS. Lucrarea a fost tipărită și editată la tipografia FUAMS, difuzată de persoane angajate ale FUAMS cu contract individual de muncă și atribuții specifice, iar sumele obținute din vânzarea exemplarelor au fost încasate tot de Fundația A.M.

Sibiu, aspecte probate cu martorii audiați și expertiza contabilă efectuată. Universității nu-i poate reveni răspunderea pentru încălcarea drepturilor reclamantului nici în virtutea faptului că a acordat, prin editura sa, codul ISBN pentru această lucrare, deoarece acest lucru s-a realizat la solicitarea coautorilor, iar după acest moment, raportul dintre Universitatea L.B. Sibiu și cei doi autori s-a încheiat. La acel moment - 2000, tipografia fundației nu putea obține ISBN-uri din partea Bibliotecii Naționale. Autorii lucrării nu au încheiat niciun contract de editare cu Editura ULBS pentru tipărirea cărții, nu au cesionat instituției dreptul nepatrimonial de autor, nu au transmis niciodată editurii manuscrisul original în vederea tipăririi.

Reclamantul a recunoscut în interogatoriu că nu a comandat tipărirea cursului și că nu a predat cursul în acest sens către Editura Universității L.B. Sibiu. Faptul că pe coperta lucrării este trecută mențiunea „Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii" nu antrenează răspunderea universității. Această mențiune aparține celui care a elaborat coperta și tehnoredactat, fiind și coautor al lucrării, respectiv reclamantului C.D. Universitatea nu și-a asumat răspunderea pentru editarea lucrării, ea necunoscând, până la data intentării procesului, de mențiunea făcută pe coperta lucrării de către reclamant. Având în vedere că s-a demonstrat, prin mijloacele de probă utilizate, că tipografia FUAMS a efectuat tipărirea, instanța nu putea reține vinovăția Universității L.B.

Sibiu, respectiv a editurii acesteia, pentru tipărirea și multiplicarea cursului. Dacă ar fi fost așa, adică toate drepturile privind editarea lucrării să revină editurii ULBS, numai Universitatea L.B. Sibiu, prin editura proprie, ar fi putut să editeze lucrarea sau să-și dea acordul expres, într-un contract de cesiune, asupra editării de către un terț. Din probele administrate, rezultă fără niciun dubiu că Editura ULBS nu a tipărit/editat lucrarea. De asemenea, nu a încheiat niciodată cu Fundația A.M. un contract de cesionare a drepturilor de editare. Alegerea pentru tipărirea/editarea cursului la tipografia Fundației A.M. Sibiu aparține în exclusivitate autorului S.N., ce poartă răspunderea în acest sens.

Prin motivele de recurs, s-a mai arătat că N.S., coautor al lucrării, a fost angajat al Fundației A.M., pe lângă funcția de bază, având contract individual de muncă, cuprinzând drepturi și obligații specifice pentru activitatea desfășurată pentru învățământul la distanță, printre care și obligația de a pune la dispoziția fundației, la începutul anului universitar, suportul de curs utilizat într-o formă sintetică, adecvat acestei forme de învățământ, potrivit Standardelor privind desfășurarea învățământului la distanță. În baza contactului de muncă încheiat cu fundația, dl. S. a predat tipografiei FUAMS cursul pentru a fi tipărit și multiplicat, așa cum recunoaște în declarația de martor. Obligația prof.

S. de a realiza suportul de curs este o obligație de serviciu ce rezultă din raportul de muncă pe care acesta 1-a avut cu FUAMS. Regimul operelor de serviciu realizate de salariați în baza contractului individual de muncă este reglementat de art. 44 din Legea nr. 8/1996, pe temeiul căruia FUAMS nu trebuia să ceară acordul dlui. S. pentru utilizarea cursului pentru studenți. Profesorul S. este singurul vinovat de încălcarea vreunui drept al reclamantului prin darea spre multiplicare tipografiei FUAMS a cursului la care era autor și reclamantul, fără acordul expres al acestuia și elaborarea unei lucrări distincte, adaptate specificului învățământului la distanță, cu prezentarea informațiilor într-o formă concisă, accesibilă.

Recurenta pretins, de asemenea, că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că plagiatul nu a fost dovedit în această cauză, în condițiile în care s-a demonstrat, prin înscrisurile depuse , că opera reclamantului nu este originală. Aproximativ 95 de pagini din lucrare sunt copiate integral din alte lucrări de specialitate, fără a se folosi ghilimelele sau a se face trimitere la sursa bibliografică, astfel încât, fiind dovedită lipsa originalității lucrării reclamantului, nu poate fi invocat dreptul de autor pentru protecția ei. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Recurenta critică, în primul rând, dispoziția instanței de apel de menținere a hotărârii primei instanțe privind respingerea excepției lipsei calității sale procesuale.

Susține, în esență, că nu a fost implicată în vreun fel în operațiunile de publicare a lucrării „Proiectarea, construirea și exploatarea conductelor magistrale de transport gaze naturale", ai cărei autori sunt S.N. și reclamantul din cauză, C.D. Înalta Curte reține că prima instanță a constatat - iar instanța de apel a confirmat – fapta de încălcare a dreptului de autor al reclamantului, prin editarea lucrării anterior menționate, fără consimțământul reclamantului, în calitate de coautor. In acest sens, a dispus obligarea pârâtei Fundația A.M. să înceteze orice tipărire, difuzare și comercializare a lucrării, precum și la despăgubiri, în solidar cu pârâta Universitatea L.B., pentru prejudiciul creat reclamantului prin fapta ilicită.

In contextul criticilor recurentei, urmează a se verifica dacă subzistă răspunderea acestei pârâte pentru fapta culpabilă anterior arătată, în aplicarea dispozițiilor art. 998 și art. 999 C.civ. Apărările recurentei tind la înlăturarea unei asemenea răspunderi delictuale pentru faptă proprie, în considerarea împrejurării că lucrarea a fost tipărită și comercializată de către Fundația A.M., căreia i-ar reveni, în aceste condiții, răspunderea exclusivă pentru încălcarea dreptului de autor. Înalta Curte constată că aceste susțineri nu sunt de natură a infirma aprecierile instanțelor de fond cu privire la existența răspunderii recurentei - pârâte. Instanțele de fond nu au reținut în sarcina pârâtei Universitatea L.B.

însăși tipărirea operei, cu atât mai puțin multiplicarea copiilor astfel realizate și difuzarea lor în vederea comercializării, ci editarea lucrării al cărei coautor este reclamantul din cauză. În acest context, sunt fără relevanță susținerile recurentei referitoare la acordarea de către editura sa a codului ISBN pentru lucrarea în discuție, la solicitarea autorilor, deoarece răspunderea civilă a recurentei nu a fost reținută în legătură cu această împrejurare, ci cu însăși editarea lucrării. „Tipărirea" unei opere reprezintă uri act de reproducere a operei, în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996, respectiv acela de „realizare a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, prin orice mijloc și sub orice formă", copii ce pot fi multiplicate și comercializate ca atare.

Or, un asemenea act este distinct de cel al „editării", noțiune al cărei conținut nu este definit explicit de lege, dar rezultă din dispozițiile art. 48 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 ca fiind „dreptul de a reproduce și de a distribui opera". Așadar, dreptul la tipărire este legat de realizarea de copii ale operei, în timp ce dreptul la editare vizează autorizarea reproducerii operei, inclusiv prin tipărire. Ceea ce s-a reținut în sarcina recurentei - pârâte ca fiind faptă culpabilă în raportul obligațional dedus judecății este tocmai exercitarea dreptului la editare, prin autorizarea tipăririi lucrării în discuție de către Fundația A.M., cu toate că nu deținea un asemenea drept.

Ca regulă, dreptul de a autoriza reproducerea unei opere este exercitat de către autorul însuși, în temeiul art. 13 lit. a din Legea nr. 8/1996, însă, prin excepție, poate fi exercitat de către alte persoane, în urma cedării dreptului, în condițiile capitolului VII din Legea nr. 8/1996 privind „Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor", inclusiv în urma încheierii unui contract de editare (ori prin alte modalități prescrise de lege, precum gestiunea colectivă etc). Dovada cesiunii dreptului de a autoriza reproducerea operei se realizează numai prin înfățișarea unui contract scris, conform art. 42 din lege, în absența căruia este imposibilă dovedirea actului juridic în sens de negotium prin alt mijloc de probă.

In cauză, nu s-a înfățișat un asemenea instrumentum ca dovadă a existenței unui contract de editare, motiv pentru care, în mod corect, instanțele de fond au constatat că editarea lucrării de către recurenta - pârâtă, neautorizată de către titularul dreptului, respectiv de către autorul însuși, reprezintă o faptă de încălcare a dreptului de autor. Este adevărat că această operațiune nu acoperă întreaga perioadă în care lucrarea în discuție a fost tipărită fără acordul reclamantului, respectiv anii 2001, 2003 și 2004. Din probatoriul administrat în cauză, astfel cum a fost valorificat prin ambele hotărâri de fond (și care nu poate fi reapreciat de către această instanță de control judiciar, ale cărei atribuții sunt circumscrise cercetării legalității deciziei recurate, în temeiul art. 304 C.proc.civ.

și nu a temeiniciei acesteia), rezultă că Fundația A.M. s- a ocupat încă de la început de tipărirea lucrării, însă a fost implicată în editarea acesteia abia după luna august 2001. Anterior acestei date, a mai fost tipărit un număr de 150 de exemplare în luna ianuarie 2001 , a căror contravaloare a fost avut în vedere la stabilirea prejudiciului material creat reclamantului, care nu putea fi editat de către Fundația A.M. Spre deosebire de înscrisurile relative la tipărirea lucrării după august 2001, actul anterior arătat nu menționează Editura Fundației A.M., despre care nu s-a dovedit că ar fi existat la începutul anului 2001, dovadă că obținerea codului ISBN - necesar pentru identificarea documentelor și editurilor în bazele de date bibliografice, pentru lucrarea în discuție, s-a făcut prin Editura Universității L. B., după data de 17.01.2001 (conform informării Bibliotecii Naționale a României și nu prin editura celeilalte pârâte persoane juridice din cauză).

Fundația A.M. nu putea proceda ea însăși la editarea lucrării în perioada menționată, deoarece nu s-a dovedit că avea, la acel moment, editură proprie. Pentru perioada ulterioară lunii august 2001 astfel cum situația de fapt s-a conturat, necontestat, în cauză, din declarațiile martorilor audiați la solicitarea pârâtelor, coroborate cu înscrisurile de la dosar - probe valorificate de ambele instanțe de fond -, a rezultat că editarea lucrării s-a realizat chiar de către Fundația A.M., prin editura sa (data primei comenzi de multiplicare făcute de această editură tipografiei fundației fiind 16.08.2001 ). Pentru întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în persoana Universității L.B.

pentru fapta de editare a lucrării reclamantului, fără acordul acestuia, este suficient și un singur act de încălcare, respectiv autorizarea primei tipăriri anterior menționate, răspunderea pârâtelor persoane juridice fiind reținută în solidar, conform art. 1003 C.civ., pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului (prejudiciul material fiind reținut exclusiv în persoana Fundației A.M., care a beneficiat de pe urma distribuirii și comercializării lucrării, dispoziție neatacată pe calea recursului).

Este de precizat că, deși fapta culpabilă s-a produs de către Editura Universității L.B., răspunderea revine chiar Universității, întrucât editura face parte din structura acestei instituții, neavând personalitate juridică și subordonată fiind Direcției Generale Administrative a Universității, conform art. 16 din Regulamentul de organizare și funcționare a editurii . Faptul autorizării reproducerii lucrării de către o persoană juridică, respectiv Editura Universității și al tipăririi efective de către Fundația A.M., prin tipografia proprie, este explicabil prin raporturile juridice dintre cele două persoane juridice din cauză. Astfel, Universitatea L.B.

Sibiu, instituție de învățământ superior de stat, era singura abilitată să desfășoare învățământ la distanță, în conformitate cu HG nr. 1011/2001, după cum a arătat însăși recurenta - pârâtă în cursul judecății , în timp ce Fundația A. M. a fost înființată ca o fundație nonprofit, doar pentru organizarea acestei forme de învățământ și finanțarea activității didactice, astfel cum reiese din Protocolul de colaborare nr. 973/1999 încheiat între acestea. Studenții recrutați prin intermediul fundației erau înmatriculați la universitate, care elibera diplomele de licență, conform aceluiași protocol. În baza art. 12 alin. 1 din HG nr. 1011/2001 privind organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior, Universitatea avea obligația asigurării materialului didactic necesar pregătirii studenților, inclusiv suporturi de curs scris.

Pentru a-și îndeplini această obligație, a dispus tipărirea suporturilor de curs, printre care și a lucrării în discuție, utilizată cu această destinație după anul 2001, chiar dacă a recurs, pentru această operațiune, la tipografia Fundației A.M. și nu la cea proprie. Sunt nerelevante referirile recurentei la prevederile art. 44 din Legea nr. 8/1996, privind regimul juridic al operelor create în cadrul unui contract individual de muncă, în condițiile în care ambele instanțe de fond au constatat că între reclamant și pârâte nu a existat un asemenea raport juridic, fără ca recurenta să combată această constatare.

Împrejurarea că celălalt autor al lucrării, S.N., a avut calitatea de salariat al ambelor pârâte este, de asemenea, lipsită de relevanță, dat fiind că, potrivit art. 5 alin. 3 din Legea nr. 8/1996, în cazul unei opere comune, în care contribuțiile coautorilor nu sunt distincte, „In lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot exploata opera decât de comun acord". Ca atare, indiferent de atitudinea unuia dintre autori cu privire la utilizarea operei, este necesar și acordul celuilalt în acest sens, accept ce nu s-a dovedit că a fost dat în cauză pentru editarea, tipărirea, distribuirea și comercializarea lucrării în discuție. Pentru aceste considerente, au fost respinse motivele de recurs vizând neîntrunirea calității procesuale pasive în persoana recurentei.

În al doilea rând, recurenta a criticat decizia instanței de apel pe aspectul plagiatului, susținând că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu s-a dovedit în cauză lipsa de originalitate a lucrării, ce nu poate fi, astfel, protejată ca operă. Aceste susțineri nu vizează legalitatea, ci temeinicia deciziei recurate, din moment ce tind la reaprecierea probatoriului administrat pe aspectul originalității operei, astfel încât motivul de recurs cu acest obiect excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar și urmează a fi înlăturate ca atare. Față de considerentele expuse, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, făcând aplicarea prevederilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ.