ÎCCJ, decizie (scj.ro #81833)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81833) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Încălcarea
dreptului de autor prin autorizarea editării și tipărirea unei
lucrări fără consimțământul ambilor autori. Repararea
prejudiciului moral.
Cuprins
pe materii :
Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drept
de autor.
Index
alfabetic :
drept de autor
-
operă comună
-
editare
-
prejudiciu
-
răspundere delictuală
Legea nr. 8/1996, art. 13, art. 14, art. 48
Cod civil, art. 998, art. 999
„Tipărirea" unei opere
reprezintă un act de reproducere a operei,
în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996, respectiv acela
de „realizare a
uneia ori a mai multor copii ale unei opere, prin orice mijloc
și sub
orice formă", copii
ce pot fi multiplicate și comercializate ca atare.
Un asemenea act este distinct de cel al
„editării", noțiune al
cărei
conținut nu este definit explicit de lege, dar rezultă din
dispozițiile
art. 48 alin. 1 din
Legea nr. 8/1996 ca fiind „dreptul de a reproduce și
de a distribui
opera".
Dreptul la tipărire este legat de realizarea
de copii ale operei, în timp ce dreptul la editare vizează autorizarea
reproducerii
operei, inclusiv prin tipărire.
Dreptul de a autoriza reproducerea unei
opere este exercitat de către autorul însuși, în temeiul art. 13 lit.
a din Legea nr.
8/1996, însă, prin excepție,
poate fi exercitat de către alte persoane, în
urma
cedării dreptului, în condițiile capitolului VII din Legea nr.
8/1996 inclusiv
în urma încheierii unui contract de editare
.
Astfel,
exercitarea dreptului la editarea
unei lucrări
de către o
universitate
, prin autorizarea
tipăririi acesteia de editura fundației din cadrul căreia face
parte universitatea, fără consimțământul ambilor autori,
constituie o încălcare a dreptului de autor, ceea ce atrage
răspunderea universității cu consecința obligării
acesteia la repararea prejudiciului moral.
Pentru întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în
persoana universității pentru fapta de
editare a lucrării
,
fără acordul autorilor, este suficient și un singur act de
încălcare, respectiv autorizarea unei prime tipăriri.
ICCJ,
Secția Civilă și de proprietate intelectuală, decizia
civilă nr. 4614 din 13 mai 2011
Prin sentința civilă nr. 1357 din 17.12.2009,
Tribunalul Mureș a
respins
excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei
calității
procesuale a pârâtei Universitatea L.B. Sibiu
și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.D. în
contradictoriu cu pârâții Universitatea L.B.
Sibiu, Fundația
A.M. și
C.M., obligând pârâta Fundația A.
M.
să înceteze orice tipărire, difuzare și comercializare a
lucrării
„Proiectarea,
construirea și exploatarea conductelor magistrale de
transport gaze naturale", autori S.N. și
C.D.,
Editura Universității L.B. Sibiu.
Fundația A.M. la
plata
către reclamantul C.D. a sumei de 917,6 lei
reprezentând prejudiciul material produs prin neachitarea drepturilor
de
coautor.
A dispus obligarea în solidar a
pârâților Universitatea L.
B. Sibiu,
Fundația A.M. Sibiu și C.M. la plata
către reclamant a
sumei de 75.000 lei cu titlul de prejudiciu moral produs prin editarea
lucrării fără acordul autorilor, fiind respinse celelalte petite
formulate de reclamant.
Prin aceeași sentință, s-a respins acțiunea
formulată de
reclamant în
contradictoriu cu pârâta Editura
Universității
L.B. Sibiu, admițând, în prealabil, excepția
lipsei
calității procesuale
pasive.
In motivarea sentinței, s-a
arătat, în ceea ce privește excepția
lipsei calității procesuale a reclamantului,
invocată de pârâta Fundația
A.M. Sibiu, că,
într-adevăr, pe pagina cu care se face
deschiderea
lucrării la care se face referire în acțiune, apare mențiunea
că „Toate drepturile asupra acestei
ediții aparțin editurii". Această
mențiune
însă se referă la ediția respectivă a lucrării și
nu este de
natură să înlăture
drepturile de autor ale reclamantului, care, în ipoteza
în care ar fi existat un contract de editare, ar
fi putut ceda, în condițiile
art.
48 din Legea nr. 8/1996, în schimbul unei remunerații, dreptul de a
reproduce și de a distribui opera (și
nu dreptul său de autor) .
S-a constatat, totodată, că
pârâta Editura Universității L.
B. Sibiu
nu are personalitate juridică și nici organe proprii de
conducere,
făcând parte din structura Universității L.B. Sibiu. Ca atare,
nu sunt întrunite condițiile art. 41 alin. 2 C.
proc.civ. pentru ca o asociație sau o societate să stea în
judecată
ca pârâte, chiar
dacă nu au personalitate juridică, atât timp cât nu au
organe
proprii de conducere.
In ceea ce privește excepția
lipsei calității procesuale pasive a
Universității
L.B. Sibiu, tribunalul a constatat că din
înscrisurile depuse, nu reiese că între reclamant și
această pârâtă ar fi fost încheiat un contract de editură, de
asemenea, reclamantul a recunoscut la interogatoriu că nu a comandat
tipărirea
cursului și că nu a predat cursul în acest sens
către Universitatea
(Editura) L.B.
Sibiu, manuscrisul fiind încă în posesia sa.
Instanța a apreciat că, prin inserarea pe coperta
lucrării în discuție a mențiunii „Toate drepturile asupra
acestei ediții sunt rezervate editurii", pârâta Universitatea L.B.
Sibiu și-a
asumat răspunderea
pentru editarea lucrării, această mențiune nefiind
impusă de acordarea ISBN-ului prin
intermediul Editurii Universității.
In consecință, stabilirea
calității procesuale a acestei pârâte nu
poate
fi determinată decât prin analizarea respectării
prevederilor Legii nr. 8/1996 și a
condițiilor răspunderii civile atrase de
o eventuală
încălcare a acestor prevederi.
Potrivit prevederilor art. 7 alin. 1 lit. b din Legea nr.
8/1996,
intră sub protecția aceste
legi inclusiv,, operele științifice, scrise sau
orale, cum ar fi: comunicările, studiile,
cursurile universitare, manualele
școlare,
proiectele și documentațiile științifice", prin urmare
și lucrarea
pe care reclamantul
a elaborat-o (în colaborare cu coautorul S.
N.) și care a fost folosită în procesul de
învățământ.
In cauză nu s-a contestat de
către părți calitatea reclamantului de
coautor al lucrării „Proiectarea, construirea
și exploatarea conductelor
magistrale
de transport gaze naturale", coautorul S.N., audiat în calitate de martor,
precizând că a colaborat cu
reclamantul
din anul 2000 și că, „referitor la conținutul
științific,
contribuția reclamantului este reală".
Pârâta Fundația Universitară
A.M. Sibiu a susținut că
lucrarea
în cauză avea caracterul unui suport de curs pentru cursanții
de la forma de învățământ la
distanță, la disciplina respectivă, obligația
profesorului fiind de a asigura materialul didactic
necesar pregătirii
studenților.
Pe acest aspect, tribunalul a constatat
că reclamantul nu a avut
calitatea de cadru didactic în cadrul
Fundația Universitară A.M. Sibiu și nici al
Universității L.B. Sibiu sau al
Colegiului
de Exploatare și Valorificare Gaze Naturale Mediaș, întrucât
nu
s-a depus nici o probă în acest sens (contract de muncă)
.
Însă chiar în situația în care reclamantul
ar fi avut calitatea de
cadru didactic, potrivit prevederilor art. 44 alin. 1 din Legea
nr.
8/1996, în lipsa unei clauze
contractuale contrare, aparțin autorului
drepturile patrimoniale
asupra operelor create în îndeplinirea
atribuțiilor
de serviciu precizate în contractul individual de muncă.
Faptul că, după cum au arătat martorii P.V.
și
G.G., la nivelul
universității există o practică referitoare la
redactarea de către cadrele didactice a unor
suporturi de curs, nu este
de natură a justifica editarea și
distribuirea unei lucrări în lipsa
acordului
autorului/autorilor, în absența unui contract de muncă între
reclamant și pârâtă, cu atât mai
puțin a unui contract prin care să se
prevadă clauze cu privire la drepturile de autor pentru operele
create în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. De asemenea, pârâtele nu
au făcut
dovada existenței
unui acord al reclamantului, iar martorul S.
N. a arătat că nu
a semnat nici el (în calitate de coautor) un
contract
de tipărire, comandă, că nu și-a dat acordul nici scris
și nici
verbal la multiplicarea,
tipărirea, difuzarea și vânzarea cursului.
Pârâții nu au făcut dovada încheierii în formă
scrisă a unui
contract de cesiune (în
condițiile art. 39 din Legea nr. 8/1996) sau a
unui contract de editare (în condițiile art.
48 din Legea nr. 8/1996).
Prin urmare, chiar dacă S.N.
și-ar fi dat acordul în
vederea editării
și difuzării lucrării, tot nu se putea proceda la tipărirea
lucrării în lipsa acordului celuilalt coautor. Lipsa
acordului
reclamantului rezultă
și din repetatele convocări la conciliere directă
adresate
pârâților.
Întrucât, în conformitate cu prevederile
art. 12 din Legea nr.
8/1996, autorul unei opere are dreptul
patrimonial exclusiv de a decide
dacă,
în ce mod și când va fi utilizată opera sa, iar potrivit prevederilor
art. 13 alin.l lit. a și lit.b din aceeași lege, utilizarea unei
opere dă naștere
la drepturi patrimoniale, distincte și
exclusive ale autorului, de a
autoriza sau
de a interzice reproducerea operei și distribuirea acesteia,
față
de lipsa acceptului reclamantului în ceea ce privește editarea
lucrării, tribunalul a constatat fapta
culpabilă a pârâților de încălcare a
drepturilor de autor
ale reclamantului.
Astfel, alături de pârâta
Universitatea L.B. Sibiu,
răspunde și
pârâta Fundația A.M. Sibiu, care nu a negat faptul
că a procedat la tipărirea lucrării în mod
repetat, în anii 2001, 2003 și
2004,
însă și pârâtul M.C., la a cărui solicitare expresă s-a
procedat
la tipărirea lucrării.
În ceea ce privește distribuirea
lucrării, tribunalul a reținut că prin
întâmpinarea formulată de Universitatea L.B. Sibiu,
s-a
contestat faptul că această instituție ar fi
distribuit lucrarea, iar
Fundația
A.M., prin răspunsurile la interogatoriu, a negat, la
rându-i, că ar fi vândut (distribuit)
lucrarea, susținând că lucrarea a fost ridicată de la Editura
A.M. de către pârâtul M.C.
Din coroborarea declarațiilor
martorilor audiați privitor
la modalitatea în care
aceștia au achiziționat cursul, respectiv M.R., B.I., T.M., reiese
că sumele
obținute din valorificarea
lucrării au revenit pârâtei Fundația A.
M.
Tribunalul a mai reținut, pe baza
probatoriilor administrate, că
lucrările
elaborate de către reclamant nu au fost folosite în vederea
obținerii acreditării Fundației A.M.
Sibiu, contrar susținerilor
din cererea
de chemare în judecată, iar referitor la petitul prin care
reclamantul a solicitat obligarea pârâților la
restituirea manuscrisului
original, a
reținut că, după cum a arătat reclamantul în interogatoriu,
acesta nu a predat manuscrisul
lucrării, iar tipărirea lucrării s-a făcut în baza
dischetei pe care a predat-o celălalt coautor (declarația martorului
S.N.).
In ceea ce privește pretențiile de natură
patrimonială ale reclamantului, în lipsa unui contract prin care să
se stabilească
remunerația
cuvenită autorilor, instanța a avut în vedere concluziile
raportului de expertiză contabilă
întocmit, raport care a fost
elaborat
avându-se în vedere comenzile către editură
, borderourile întocmite care confirmă
cantitățile
editate și
valoarea reală a volumelor editate
, concluzii potrivit cărora
a fost vândut un număr de
165
exemplare, în contravaloare totală de 1835,2 lei RON.
De asemenea, instanța a avut în vedere
că prin procesul - verbal
al Consiliului
academic din 24.01.2001 al Fundației s-a stabilit că în ceea ce
privește drepturile de autor pentru
cursurile
tehnice, acesta se cuantifică în 50% pentru fiecare exemplar,
însă
aceste prevederi nu își găsesc aplicare în cauză, în lipsa unui
contract de editare.
În aplicarea art. 5 alin. 5 din Legea nr.
8/1996, deoarece nu s-a
dovedit că s-ar fi convenit între coautori anumite
proporții ale
remunerației ori
contribuția nu ar fi fost egală, tribunalul a apreciat că
remunerația revine în mod egal celor doi
coautori (fără a prezenta
relevanță sub acest aspect
faptul că S.N. ar fi primit diferite sume în temeiul convenției
privind retribuția suplimentară pentru predarea suportului de curs),
astfel încât reclamantul este
îndreptățit
la suma de 917,6 lei RON reprezentând prejudiciul material
prin neachitarea drepturilor de autor, în sarcina
pârâtei Fundația A.
M. Sibiu.
Referitor la susținerile pârâtei
Universitatea L.B.
privitoare la un eventual plagiat,
decurgând din faptul că aproximativ
95 de pagini din lucrare sunt
copiate din alte lucrări de specialitate
(prin
urmare, nu ar fi vorba de o creație originală care să fie
protejată
de prevederile Legii
nr. 8/1996), nu s-a făcut dovada că ar fi fost
promovată
o acțiune în justiție pentru constatarea unui astfel de
plagiat, iar pe de altă parte, condiția
de originalitate a unei opere de
creație
intelectuală nu poate fi decisă prin simpla enumerare a unor
pagini care seamănă sau care cuprind o
anumită natură de informații,
care să impună concluzia că aceasta nu este
protejată de legea dreptului
de
autor. Pe de altă parte, după cum se arată în expertiza
efectuată
, toate lucrările
din care se acuză copierea apar în bibliografia
lucrării
reclamantului, confirmându-se că acestea sunt surse de informare
alternative pe care le-a utilizat.
In ceea ce privește pretențiile de natură
nepatrimonială,
tribunalul a apreciat
că reclamantul a suferit un prejudiciu moral prin editarea lucrării
în lipsa acordului său, prejudiciu care se impune a fi
reparat, în conformitate cu prevederile art. 10
din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora autorul unei opere are dreptul moral
de a decide în ce
mod și când va fi adusă
opera
la cunoștință.
In cuantificarea prejudiciului, s-a ținut cont, pe de o
parte, de
lipsa acordului autorilor în
vederea editării și comercializării, iar, pe de
altă parte, că cei doi coautori au
făcut demersuri repetate în vederea
reglementării
situației lor, potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996,
demersuri ce nu au putut fi finalizate din cauza
atitudinii pârâților, care au refuzat să recunoască drepturile
patrimoniale de autor.
Instanța și-a însușit
concluziile raportului de expertiză efectuat
,
în sensul că volumul dezdăunărilor trebuie să fie în
relație cu:
volumul editărilor și
reeditărilor realizate fără acordul autorilor; cu eforturile
sistematice realizate de-a lungul timpului de către reclamant
în afirmarea și apărarea poziției și
drepturilor sale; cu atitudinea pe care
instituțiile pârâte în
cauză au avut-o față de cei doi coautori,
reținându-se ca fapt agravant acela că
reclamantul nu a avut niciodată
relații
contractuale cu cele două instituții de învățământ.
Instituțiile în cauză fiind notificate de către reclamant, sunt
incidente dispozițiile
Directivei Comunității Europene
2004/48/EC.
Apelurile declarate împotriva acestei
sentințe de către
Fundația
Universitară A.M. din Sibiu și Universitatea L.
B. Sibiu au fost respinse ca nefondate prin decizia
civilă nr. 35/A
din 01.04.2010 pronunțată de Curtea de Apel Târgu
Mureș, Secția
civilă, de
muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.
Instanța de apel a constatat că
lucrarea în litigiu „Proiectarea, construirea si
exploatarea conductelor
de transport gaze naturale" este o
operă originală de creație intelectuală în domeniul
științific și constituie obiect al dreptului de autor, în sensul
art. 7 din Legea nr. 8/1996. Realizată
fiind de reclamant împreună cu
S.N., reprezintă o
operă comună, conform art. 5 din același act normativ.
Realizarea acestei creații
intelectuale nu este legată de niciun
contract de creație de
operă intelectuală, reclamantul nu a avut
niciodată calitatea de angajat al Universității L.B. din
Sibiu.
Pârâtele Universitatea L.B. Sibiu și Fundația
Universitară A.M. din Sibiu au procedat la
reproducerea și
distribuirea operei, iar utilizarea acesteia
dă naștere la drepturi patrimoniale, conform art. 13 din lege.
Lucrarea a apărut și are obținut codul ISBN prin
Editura
Universității Sibiu, iar
între coautori și editura care a girat apariția cărții
nu a existat niciun fel de contract care să
reglementeze valoarea care
revine autorilor sau valoarea de vânzare a
cărții.
Între Universitatea L.B. din Sibiu și Fundația
Universitară A.M. există un acord de
colaborare încheiat la
data de 20
aprilie 1999 și au utilizat prin studenții lor și terțe
persoane
creația
intelectuală a reclamantului, astfel încât calitatea procesuală a
pârâtelor este pe deplin întemeiată. Acest
aspect rezultă din declarațiile
martorilor audiați în
cauză.
În absența oricărui document
scris prin care relația dintre autori
și
editura instituțiilor universitare care o gestionează în mod direct
sau
indirect să fie definită, pârâtele au încălcat
dreptul de autor al reclamantului.
Coautorul N.S. a avut calitatea de angajat al
Universității, însă autorii nu au
creat această operă la comandă, ci din
proprie
inițiativă.
Materialele de îndrumare ale Ministerului
Educației privind
obligativitatea existenței suportului
de curs nu fac referire la opere de
creație
intelectuală, iar drepturile de autor ale reclamantului nu au
legătură
cu poziția de angajat.
Editările din anii 2001, 2002, 2003,
2004 constituie publicare fără
acordul autorilor a unei
lucrări scrise, iar pârâtele nu au dovedit în
cauză că ar fi vorba despre un plagiat, astfel cum au
pretins, a conchis
instanța de apel.
Împotriva deciziei menționate mai sus,
a declarat recurs
pârâta Universitatea L.B. Sibiu, criticând-o pentru
nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În
dezvoltarea
motivelor de recurs formulate, pârâta a susținut
că, în mod greșit, a fost constatată
întrunirea calității procesuale
pasive în
persoana sa și vinovăția acesteia referitor la încălcarea
prevederilor
Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor, prin „reproducerea și
distribuirea operei".
În realitate, Fundației Universitare
A.M. îi revine atare
răspundere, deoarece a tipărit și multiplicat
cursul
ai
cărui autori sunt reclamantul și profesorul N.S.
Universitatea L.B. Sibiu, instituție
de învățământ
superior de stat înființată în
baza H.G. nr. 225/1990, nu se confundă
cu
Fundația Universitară A.M.Sibiu, fundație nonprofit,
înființată
și organizată în baza O.G.
nr. 26/2000 și nu poate fi
răspunzătoare pentru fapte ce-i
aparțin acesteia în virtutea Protocolului
de colaborare nr.
973/1999 cu privire la organizarea și desfășurarea
învățământului la distanță.
Centrul pentru învățământ la Distanță
funcționa în cadrul
Fundației
A.M. Sibiu, făcând parte din structura acesteia.
Potrivit protocolului, revenea exclusiv
Fundației Universitare A.
M.
obligația de a întocmi statele de funcții, de a angaja personalul
didactic și auxiliar implicat în derularea învățământului
la distanță, de a
încasa
taxele de școlarizare, precum și de a tipări și difuza
suporturile
de scris, de a asigura baza materială.
Numeroase cadre didactice sau secretare ale U.L.B.S. erau
angajate și ale F.U.A.M.S. pentru activitatea
de învățământ la distanță,
având încheiat cu fundația alt contract
individual de muncă și
fișă a
postului
cu atribuții specifice învățământului la
distanță.
Din probele administrate
rezultă că prof. M.C., în calitate de director de
specializare, în baza raportului de muncă pe
care 1-a avut cu FUAMS, a
fost cel care a preluat un număr de
exemplare din lucrare de la tipografia FUAMS și le-a predat la
Mediaș secretarei angajate a FUAMS, pentru ca ulterior acestea să
fie vândute studenților, iar sumele încasate să fie predate FUAMS.
Lucrarea a fost tipărită și
editată la tipografia FUAMS, difuzată
de
persoane angajate ale FUAMS cu contract individual de muncă și
atribuții specifice, iar sumele obținute din
vânzarea exemplarelor au
fost încasate tot de Fundația A.M.
Sibiu, aspecte probate cu
martorii audiați și expertiza
contabilă efectuată.
Universității nu-i poate reveni
răspunderea pentru încălcarea
drepturilor
reclamantului nici în virtutea faptului că a acordat, prin
editura sa, codul ISBN pentru această lucrare,
deoarece acest lucru s-a
realizat la solicitarea coautorilor, iar după acest moment,
raportul
dintre Universitatea L.B. Sibiu
și cei doi autori s-a încheiat.
La acel moment - 2000, tipografia fundației nu putea
obține ISBN-uri din partea Bibliotecii Naționale.
Autorii lucrării nu au încheiat niciun contract de editare
cu
Editura ULBS pentru tipărirea
cărții, nu au cesionat instituției dreptul
nepatrimonial de autor, nu au transmis
niciodată editurii manuscrisul original în vederea tipăririi.
Reclamantul a recunoscut în interogatoriu
că nu a comandat
tipărirea cursului și că nu a predat cursul în acest
sens către Editura Universității
L.B. Sibiu.
Faptul că pe coperta lucrării este trecută
mențiunea „Toate
drepturile asupra
acestei ediții sunt rezervate editurii" nu antrenează
răspunderea
universității. Această mențiune aparține celui care a
elaborat coperta și tehnoredactat, fiind
și coautor al lucrării, respectiv reclamantului C.D. Universitatea nu
și-a asumat răspunderea pentru editarea lucrării, ea
necunoscând,
până la data intentării procesului, de mențiunea
făcută pe coperta lucrării de către reclamant.
Având în vedere că s-a demonstrat,
prin mijloacele de probă
utilizate, că
tipografia FUAMS a efectuat tipărirea, instanța nu putea
reține vinovăția Universității
L.B. Sibiu, respectiv a editurii
acesteia, pentru tipărirea
și multiplicarea cursului.
Dacă ar fi fost așa, adică
toate drepturile privind editarea lucrării
să
revină editurii ULBS, numai Universitatea L.B. Sibiu,
prin editura proprie, ar fi putut să editeze
lucrarea sau să-și dea acordul
expres,
într-un contract de cesiune, asupra editării de către un terț.
Din
probele administrate, rezultă
fără niciun dubiu că Editura ULBS nu a
tipărit/editat
lucrarea. De asemenea, nu a încheiat niciodată cu Fundația A.M. un
contract de cesionare a drepturilor de
editare.
Alegerea pentru tipărirea/editarea cursului la tipografia
Fundației A.M. Sibiu aparține în exclusivitate autorului
S.N., ce poartă răspunderea în acest
sens.
Prin motivele de recurs, s-a mai arătat că N.S.,
coautor al lucrării, a fost angajat al
Fundației A.M., pe lângă
funcția de bază, având
contract individual de muncă, cuprinzând
drepturi
și obligații specifice pentru activitatea desfășurată
pentru
învățământul la
distanță, printre care și obligația de a pune la dispoziția
fundației, la începutul anului
universitar, suportul de curs utilizat într-o
formă sintetică,
adecvat acestei forme de învățământ, potrivit
Standardelor privind desfășurarea
învățământului la distanță.
În baza contactului de muncă încheiat cu fundația, dl.
S. a predat tipografiei FUAMS cursul pentru a fi tipărit și
multiplicat, așa cum recunoaște în
declarația de martor.
Obligația prof. S. de a realiza
suportul de curs este o obligație de serviciu ce rezultă din raportul
de muncă pe care acesta
1-a avut cu FUAMS.
Regimul operelor de serviciu realizate de salariați
în baza
contractului individual de muncă este reglementat de art. 44
din Legea nr. 8/1996, pe temeiul căruia FUAMS
nu trebuia să ceară
acordul
dlui. S. pentru utilizarea cursului pentru studenți.
Profesorul S. este singurul vinovat de
încălcarea vreunui drept al reclamantului prin darea spre multiplicare
tipografiei FUAMS
a cursului la care era autor și reclamantul, fără
acordul expres al
acestuia și
elaborarea unei lucrări distincte, adaptate specificului
învățământului la
distanță, cu prezentarea informațiilor într-o formă
concisă,
accesibilă.
Recurenta pretins, de asemenea, că
instanța de apel a reținut, în
mod
greșit, că plagiatul nu a fost dovedit în această cauză, în
condițiile
în care s-a demonstrat, prin înscrisurile
depuse , că opera
reclamantului nu este originală. Aproximativ 95 de pagini
din lucrare sunt copiate integral din
alte
lucrări de specialitate, fără a se folosi ghilimelele sau a se
face
trimitere la sursa bibliografică, astfel încât, fiind
dovedită lipsa
originalității
lucrării reclamantului, nu poate fi invocat dreptul de autor
pentru
protecția ei.
Examinând decizia recurată prin prisma
criticilor formulate
și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că
recursul nu este fondat.
Recurenta critică, în primul rând,
dispoziția instanței de apel de
menținere a hotărârii
primei instanțe privind respingerea excepției
lipsei calității sale procesuale. Susține, în
esență, că nu a fost implicată
în vreun fel în
operațiunile de publicare a lucrării „Proiectarea, construirea
și exploatarea conductelor magistrale de transport gaze
naturale", ai cărei autori sunt S.N.
și reclamantul din cauză,
C.D.
Înalta Curte reține că prima
instanță a constatat - iar instanța de
apel a
confirmat –
fapta
de încălcare a dreptului de autor al reclamantului, prin editarea
lucrării
anterior menționate, fără
consimțământul
reclamantului, în calitate de coautor. In acest sens, a
dispus obligarea
pârâtei Fundația A.M. să înceteze orice
tipărire, difuzare și comercializare a lucrării, precum
și la despăgubiri, în solidar cu pârâta Universitatea L.B., pentru
prejudiciul
creat reclamantului prin fapta ilicită.
In contextul criticilor recurentei, urmează a se verifica
dacă subzistă răspunderea acestei pârâte pentru fapta
culpabilă anterior
arătată,
în aplicarea dispozițiilor art. 998 și art. 999 C.civ.
Apărările recurentei tind la
înlăturarea unei asemenea răspunderi
delictuale
pentru faptă proprie, în considerarea împrejurării că lucrarea
a fost tipărită și comercializată de
către Fundația A.M., căreia
i-ar
reveni, în aceste condiții, răspunderea exclusivă pentru
încălcarea
dreptului de autor.
Înalta Curte constată că aceste susțineri nu sunt
de natură a infirma aprecierile instanțelor de fond cu privire la
existența răspunderii recurentei - pârâte.
Instanțele de fond nu au reținut
în sarcina pârâtei Universitatea
L.B.
însăși tipărirea operei, cu atât mai puțin multiplicarea
copiilor astfel realizate și difuzarea lor în vederea
comercializării, ci
editarea lucrării al cărei
coautor este reclamantul din cauză.
În acest context, sunt fără relevanță
susținerile recurentei referitoare la acordarea de către editura sa a
codului ISBN pentru
lucrarea în
discuție, la solicitarea autorilor, deoarece răspunderea civilă
a recurentei nu a fost reținută în legătură cu această
împrejurare, ci cu
însăși editarea lucrării.
„Tipărirea" unei opere
reprezintă uri act de reproducere a operei,
în
sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996, respectiv acela de „realizare a
uneia
ori a mai multor copii ale unei opere, prin orice mijloc și sub
orice formă", copii ce pot fi
multiplicate și comercializate ca atare.
Or, un asemenea act este distinct de cel al
„editării", noțiune al
cărei
conținut nu este definit explicit de lege, dar rezultă din
dispozițiile
art. 48 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 ca
fiind „dreptul de a
reproduce și
de a distribui opera".
Așadar, dreptul la tipărire este
legat de realizarea de copii ale operei, în timp ce dreptul la editare
vizează autorizarea reproducerii
operei, inclusiv prin
tipărire.
Ceea ce s-a reținut în sarcina
recurentei - pârâte ca fiind faptă
culpabilă în raportul
obligațional dedus judecății este tocmai
exercitarea dreptului la editare, prin autorizarea tipăririi
lucrării în
discuție de
către Fundația A.M., cu toate că nu deținea un
asemenea
drept.
Ca regulă, dreptul de a autoriza
reproducerea unei opere este exercitat de către autorul însuși, în
temeiul art. 13 lit. a din Legea nr.
8/1996,
însă, prin excepție, poate fi exercitat de către alte persoane,
în
urma cedării dreptului, în condițiile capitolului VII
din Legea nr.
8/1996 privind „Cesiunea
drepturilor patrimoniale de autor", inclusiv
în urma încheierii unui contract de editare (ori
prin alte modalități
prescrise de lege, precum gestiunea
colectivă etc).
Dovada cesiunii dreptului de a autoriza
reproducerea operei se
realizează numai prin
înfățișarea unui contract scris, conform art. 42
din lege, în absența căruia este
imposibilă dovedirea actului juridic în
sens de
negotium
prin
alt mijloc de probă.
In cauză, nu s-a
înfățișat un asemenea
instrumentum
ca dovadă a
existenței unui contract de editare, motiv pentru
care, în mod corect,
instanțele de fond au constatat
că editarea lucrării de către recurenta -
pârâtă,
neautorizată de către titularul dreptului, respectiv de către
autorul însuși, reprezintă o faptă
de încălcare a dreptului de autor.
Este adevărat că această
operațiune nu acoperă întreaga perioadă
în care lucrarea în discuție a fost
tipărită fără acordul reclamantului,
respectiv
anii 2001, 2003 și 2004.
Din probatoriul administrat în cauză,
astfel cum a fost valorificat
prin ambele
hotărâri de fond (și care nu poate fi reapreciat de către
această instanță de control judiciar, ale
cărei atribuții sunt circumscrise
cercetării
legalității deciziei recurate, în temeiul art. 304 C.proc.civ.
și nu a temeiniciei acesteia), rezultă că Fundația A.M. s-
a ocupat încă de la început de tipărirea
lucrării, însă a fost implicată în
editarea
acesteia abia după luna august 2001.
Anterior acestei date, a mai fost
tipărit un număr de 150 de exemplare în luna ianuarie 2001
, a
căror
contravaloare a fost avut în vedere la stabilirea prejudiciului
material creat reclamantului, care nu putea fi editat de
către Fundația
A.M.
Spre deosebire de înscrisurile relative la
tipărirea lucrării după
august
2001, actul anterior arătat nu menționează Editura
Fundației
A.M., despre care nu s-a dovedit că ar
fi existat la începutul
anului 2001, dovadă că
obținerea codului ISBN - necesar pentru
identificarea
documentelor și editurilor în bazele de date bibliografice, pentru
lucrarea în discuție, s-a făcut prin Editura Universității
L.
B., după data de 17.01.2001 (conform informării
Bibliotecii
Naționale a României
și nu prin editura celeilalte pârâte persoane
juridice din
cauză).
Fundația A.M. nu putea proceda ea
însăși la editarea
lucrării în
perioada menționată, deoarece nu s-a dovedit că avea, la acel
moment,
editură proprie.
Pentru perioada ulterioară lunii
august 2001 astfel cum situația de
fapt s-a conturat, necontestat,
în cauză, din declarațiile martorilor
audiați la solicitarea pârâtelor, coroborate cu înscrisurile de la
dosar -
probe valorificate de ambele
instanțe de fond -, a rezultat că editarea lucrării s-a realizat
chiar de către Fundația A.M., prin editura
sa (data primei comenzi de multiplicare
făcute de această editură tipografiei fundației fiind
16.08.2001
).
Pentru întrunirea elementelor
răspunderii civile delictuale în
persoana
Universității L.B. pentru fapta de editare a lucrării
reclamantului, fără acordul acestuia, este
suficient și un singur act de încălcare, respectiv autorizarea primei
tipăriri anterior menționate,
răspunderea pârâtelor
persoane juridice fiind reținută în solidar, conform art. 1003
C.civ., pentru prejudiciul moral cauzat
reclamantului
(prejudiciul material fiind reținut exclusiv în persoana
Fundației A.M., care a beneficiat de pe urma
distribuirii și
comercializării
lucrării, dispoziție neatacată pe calea recursului).
Este de precizat că, deși fapta culpabilă s-a
produs de către Editura Universității L.B., răspunderea
revine chiar
Universității,
întrucât editura face parte din structura acestei instituții, neavând
personalitate juridică și subordonată fiind Direcției
Generale
Administrative a
Universității, conform art. 16 din Regulamentul de
organizare și funcționare a editurii
.
Faptul autorizării reproducerii lucrării de către
o persoană
juridică, respectiv
Editura Universității și al tipăririi efective de
către
Fundația A.M., prin
tipografia proprie, este explicabil prin
raporturile juridice dintre cele două persoane juridice din
cauză.
Astfel, Universitatea L.B. Sibiu, instituție de
învățământ superior de stat, era singura abilitată să
desfășoare învățământ la distanță, în
conformitate cu HG nr. 1011/2001, după
cum
a arătat însăși recurenta - pârâtă în cursul judecății
, în timp ce Fundația A.
M. a fost
înființată ca o fundație nonprofit, doar pentru organizarea
acestei forme de învățământ și finanțarea
activității didactice, astfel cum reiese din Protocolul de colaborare
nr. 973/1999 încheiat între acestea. Studenții
recrutați prin intermediul fundației erau înmatriculați
la universitate,
care elibera
diplomele de licență, conform aceluiași protocol.
În baza art. 12 alin. 1 din HG nr.
1011/2001 privind organizarea
și funcționarea
învățământului
la distanță și a învățământului cu
frecvență redusă în
instituțiile de învățământ superior, Universitatea
avea
obligația asigurării materialului didactic necesar pregătirii
studenților, inclusiv suporturi de curs scris.
Pentru a-și îndeplini această obligație, a dispus
tipărirea
suporturilor de curs, printre
care și a lucrării în discuție, utilizată cu
această destinație după anul 2001,
chiar dacă a recurs, pentru această
operațiune, la tipografia Fundației A.M. și nu la cea
proprie.
Sunt nerelevante referirile recurentei la
prevederile art. 44 din Legea nr. 8/1996, privind regimul juridic al operelor
create în cadrul
unui contract individual de muncă, în
condițiile în care ambele instanțe
de fond au constatat
că între reclamant și pârâte nu a existat un asemenea raport juridic,
fără ca recurenta să combată această constatare.
Împrejurarea că celălalt autor
al lucrării, S.N., a avut
calitatea de salariat
al ambelor pârâte este, de asemenea, lipsită de
relevanță, dat fiind că, potrivit art. 5
alin. 3 din Legea nr. 8/1996, în
cazul unei opere comune, în
care contribuțiile coautorilor nu sunt
distincte,
„In lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot exploata
opera
decât de comun acord".
Ca atare, indiferent de atitudinea unuia
dintre autori cu privire la
utilizarea operei, este
necesar și acordul celuilalt în acest sens, accept ce
nu s-a
dovedit că a fost dat în cauză pentru editarea, tipărirea,
distribuirea și comercializarea lucrării în discuție.
Pentru aceste considerente, au fost
respinse motivele de
recurs vizând neîntrunirea
calității procesuale pasive în persoana
recurentei.
În al doilea rând, recurenta a criticat
decizia instanței de apel pe
aspectul
plagiatului, susținând că instanța de apel a reținut, în
mod
greșit, că nu s-a dovedit în
cauză lipsa de originalitate a lucrării, ce nu
poate
fi, astfel, protejată ca operă.
Aceste susțineri nu vizează
legalitatea, ci temeinicia deciziei recurate, din moment ce tind la
reaprecierea probatoriului administrat
pe
aspectul originalității operei, astfel încât motivul de recurs cu
acest obiect excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar
și urmează
a fi înlăturate ca atare.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte a respins recursul
ca
nefondat, făcând aplicarea prevederilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ.