ÎCCJ, decizie (scj.ro #81831)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81831) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Traducerea unei opere literare.

Publicarea operei în coautorat. Cesiunea drepturilor de autor a operei derivate

de către unul dintre autorii traducerii către o editură.

Publicarea unei noi ediții fără a se menționa numele unuia

dintre autorii traducerii. Prezumție de coautorat pentru cea de-a doua ediție.

Încălcarea dreptului de autor. Repararea prejudiciului. Răspunderea

contractuală angajată în persoana cedentului față de

editură.

Cuprins pe materii :

Drept

civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor.

Index alfabetic :

coautorat

-

prezumție

-

prejudiciu

-

operă comună

Legea nr. 8/1996, art. 4, art. 5, art. 12,

art. 14,

art. 39, art. 139

Autorii

traducerii unui roman din limba franceză în limba română, publicat în

anul 2004 la o editură, recunoscuți ca atare în ediția din acel

an, sunt prezumați a fi și autori ai traducerii aceleiași opere

publicată în anul 2007 de o altă editură, în lipsa mențiunii

numelui acestora în ultima publicație.

Această prezumție

se impune în măsura în care ediția din 2007a romanului nu

reprezintă decât o preluare ad litteram a celei din 2004, identitatea de

conținut nefiind afectată de diferențele minime dintre cele

două ediții, precum mențiunea suplimentară din titlu, a

cuvântului înainte și a unui cuprins suplimentar în ediția din 2007,

precum și diferențe în primele 42 de pagini ale primului volumului.

Astfel, publicarea

unei noi ediții a romanului de către o editură, în urma

contractului de cesiune a drepturilor de autor încheiat numai cu unul dintre

cei doi autori ai traducerii, în lipsa mențiunii numelui celuilalt,

conduce, în ceea ce îl privește pe acesta din urmă, la

încălcarea dreptului de autor al unei opere derivate, reglementat de art.

12 din Legea nr. 8/1996, care prevede dreptul autorului de a dispune cu privire

la prerogativele patrimoniale ale dreptului său, în orice modalitate,

fiind îndreptățit la despăgubiri pentru utilizarea operei comune

fără acordul său.

În ceea ce îl privește

pe coautorul care a încheiat singur contractul de cesiune cu editura în vederea

publicării unei noi ediții a romanului, asumându-și astfel

calitatea de unic traducător, în persoana acestuia este antrenată

răspunderea contractuală față de editură, ca urmare a

încălcării obligației de garanție  împotriva oricărei

evicțiuni, asumată expres prin contractul menționat,

evicțiunea producându-se ca urmare a imposibilității

exercitării depline de către editură a prerogativelor

patrimoniale asupra operei,  în absența autorizării de către

ambii autori.

ICCJ, Secția Civilă și

de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4567 din 27 mai 2011

Prin sentința

civilă nr. 926/2009, Tribunalul București, Secția a III-a

Civilă, a admis cererea formulată de reclamantul S.G.D., în

contradictoriu cu pârâții M.P. și S.C. A. H. S.R.L.

În

consecință, s-a constatat că reclamantul este unic autor al

traducerii romanului „Asediul Romei 1527” de V.C. - editura „C.R.” 2004 și că, prin publicarea de către pârâta S.C. A. H. S.R.L. în 2007 a romanului „Asediul Romei” de același autor, fără consimțământul

reclamantului și fără menționarea numelui său, precum

și prin modificările operate, fără acord, în primele 42 de

pagini ale romanului, au fost încălcate drepturile reclamantului asupra

traducerii efectuate.

A fost obligată pârâta să menționeze numele

reclamantului ca traducător pe toate exemplarele aflate în curs de

distribuție (aflate în deținerea sa sau în rețeaua de

distribuție), iar, în caz de epuizare a tirajului, să tipărească

un nou tiraj de 100 exemplare cu menționarea numelui reclamantului ca

traducător.

De asemenea, a fost obligată pârâta să predea

reclamantului 2 exemplare din carte fără menționarea numelui

său ca traducător și 5 exemplare din carte cu menționarea

numelui, precum și să facă public dispozitivul hotărârii în

ziarul „A.” și „G.” și pe posturile TVR 1 și RTV în 30 de zile

de la rămânerea definitivă a prezentei, în caz de neconformare, fiind

autorizat reclamantul la aceasta, pe cheltuiala pârâtei.

Pârâta a fost obligată la plata sumei de 35.424 lei - despăgubiri

pentru încălcarea drepturilor de autor ale reclamantului.

A fost admisă cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta S.C. A. H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul M.P.,

fiind obligat chematul în garanție la plata către societatea comercială

a sumei de 35.424 lei, precum și la plata celorlalte cheltuieli decurgând

din obligațiile stabilite anterior în sarcina pârâtei.

În motivarea sentinței, s-au arătat următoarele:

O ediție a romanului „Asediul Romei 1527” a fost publicată de editura C.R., în 2004, cu mențiunea că traducerea a fost

făcută de D.S. și P.M.

În ediția publicată în 2007 de A. H., nu există

nicio mențiune cu privire la persoanele care au efectuat traducerea

cărții.

Potrivit raportului de expertiză nr. 2/2009 întocmit de

ORDA, între cele două ediții există identitate de conținut,

ediția din 2007 reprezentând o reproducere integrală a operei

anterioare publicate de C.R. S-au constatat minime diferențe constând în

lipsa din titlu a mențiunii ,,1527”, a cuvântului înainte aparținând

lui D.C. și existența unui cuprins suplimentar în ediția din

2007, precum și diferențe în primele 42 de pagini ale volumului I,

care constituie o reproducere în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996 a

ediției din 2004. Acest raport a fost confirmat la solicitarea

instanței prin raportul nr. 3/2009, fiind aduse argumente suplimentare cu

privire la identitatea dintre cele două traduceri.

În plus, la obiectivul nr. 2, s-a concluzionat că

diferențele dintre manuscrisul deținut de reclamant (și la care

nu există contribuția pârâtului, potrivit răspunsurilor sale la

interogatoriu) și ediția din 2004 a cărții, nu constituie o nouă traducere a lucrării, fiind simple modificări,

adaptări sau reformulări obișnuite și frecvente ale

editurilor în procesul redacțional de pregătire a manuscrisului în

vederea editării sale sub formă de carte.

Acest aspect, coroborat cu răspunsul la interogatoriu al

pârâtului care a arătat că nu se află în posesia unui manuscris

după care să fi fost efectuată o nouă traducere, face ca

afirmațiile reclamantului în sensul că, deși pe ediția din 2004 a apărut ca traducător și pârâtul, reclamantul să fie unicul traducător

al romanului ce face obiectul cauzei.

Din înscrisurile depuse de pârâtul M.P., rezultă că

acesta a efectuat traduceri ale mai multor romane aparținând lui V.C., iar

din corespondența depusă reiese că între cei doi exista o

relație de colaborare, atât pe plan literar, cât și pe alte planuri.

Din corespondența purtată de reclamant cu V.C. rezultă că

acesta și-a exprimat, ulterior publicării ediției din 2004,

rezerve în ceea ce privește contribuția pârâtului la traducere,

afirmând că modificările suferite de traducerea sa sunt numai de

natură redacțională, însă și-a exprimat

disponibilitatea de a respecta decizia autorului cu privire la acest aspect.

Ulterior, nu au mai fost formulate contestații cu privire la acest aspect

de către reclamant.

A fost răsturnată prezumția că atât

reclamantul, cât și pârâtul sunt autorii traducerii romanului (art. 4

alin. 1 din Legea nr. 8/1996), prin administrarea probei cu expertiză

(obiectivul 2) și prin răspunsurile pârâtului la interogatoriul

formulat de reclamant.

S-a reținut că din contractul de cesiune de drepturi

de autor asupra operelor derivate nr. 1002/2007, încheiat între cei doi

pârâți, rezultă că M.P. a cedat, cu titlu gratuit și

exclusiv, drepturile de reproducere și reprezentarea asupra mai multor

opere traduse din limba franceză în limba română, printre care

și „Asediul Romei”. Cesionarul și-a asumat obligația

menționării numelui traducătorului pe toate reproducerile

acestor opere, iar cedentul și-a asumat obligația de a garanta pentru

orice tulburare a folosirii acestor drepturi.

Tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantului

sunt integral justificate și dovedite prin probele administrate în

cauză, astfel încât a constatat că acesta este unic autor al

traducerii romanului „Asediul Romei 1527” de V.C. (potrivit răspunsului expertului la obiectivul nr. 2, din care rezultă că

modificările manuscrisului traducerii reclamantului sunt numai de

natură redacțională), iar pârâta S.C. A. H. S.R.L., prin

publicarea ediției „Asediul Romei” din 2007, fără

consimțământul reclamantului și fără menționarea

numelui său, cu modificări în primele 42 de pagini, a încălcat

drepturile de autor ale reclamantului, drepturi protejate potrivit art. 8 lit.

a, art. 10 lit. b și d. și art. 12 din Legea nr. 8/1996.

S-a considerat că încălcarea acestor drepturi

aparținând reclamantului este de natură a antrena răspunderea

civilă delictuală a pârâtei, prin repararea integrală a

prejudiciului (potrivit art. 139 din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 998 -

999 C.civ.), parțial în natură - prin obligarea sa la

menționarea numelui reclamantului pe toate exemplarele aflate în curs de

distribuție (aflate în deținerea sa sau în rețeaua de

distribuție), iar, în caz de epuizare a tirajului prin obligarea la

tipărirea unui nou tiraj de 100 exemplare cu menționarea numelui

reclamantului ca traducător în vederea distribuirii acestora; prin

obligarea la predarea către reclamant a 2 exemplare din carte

fără menționarea numelui său ca traducător și 5

exemplare din carte cu menționarea numelui; precum și prin obligarea

sa la a face publică hotărârea în ziarul „A.” și „G.” și pe

posturile TVR1 și RTV în 30 de zile de la rămânerea definitivă a

sentinței, iar, în caz de neconformare, prin autorizarea reclamantului la

aceasta, cf. art. 1073 C.Civ., pe cheltuiala debitoarei - și parțial

prin echivalent. Sub acest aspect, pârâta a fost obligată la plata de

despăgubiri către reclamant în cuantum de 35.424 lei, reprezentând

triplul sumelor calculate potrivit art. 139 alin. 1 și 2 lit. b din Legea

nr. 8/1996, având în vedere că nu există alte criterii pentru

cuantificarea materială a prejudiciului.

Corelativ soluției pronunțate asupra cererii

principale, Tribunalul a admis și cererea de chemare în garanție

formulată de pârâtă împotriva lui M.P. Sub aspectul răspunderii

acestui pârât, Tribunalul a constatat întrunite cerințele antrenării

răspunderii sale contractuale, având în vedere că a fost asumată

expres obligația de garanție pentru orice tulburare a folosirii

drepturilor ce au făcut obiectul contractului de cesiune.

În ceea ce privește apărarea pârâtului întemeiată

pe nerespectarea clauzelor contractuale în ceea ce privește

menționarea numelui său ca traducător (pct. 4.4.2 din contract),

Tribunalul a constatat că susținerea este reală, însă

această apărare nu are natura unei cauze exoneratoare de

răspundere contractuală în favoarea pârâtului. În acest sens, s-a

reținut că pentru a putea fi invocată neexecutarea de către

cealaltă parte contractantă a unei obligații, este necesar ca

cele două obligații asumate (publicarea numelui pârâtului și

obligația de garanței pentru faptele terților) să fie

interdependente. Prin urmare, pârâtul a fost obligat către S.C. A. H.

S.RL. la plata sumei de 35.424 lei, precum și la plata celorlalte

cheltuieli decurgând din obligațiile de a face stabilite în sarcina

pârâtei.

Apelurile ambilor pârâți împotriva sentinței

menționate  au fost admise prin decizia civilă nr. 55A/2010

pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu

consecința schimbării, în parte, a sentinței apelate, în sensul

admiterii în parte a acțiunii precizate și constatării că

reclamantul este unic autor al traducerii romanului ,,Asediul Romei” de V.C.,

publicat de SC A. H. SRL în 2007.

Drept urmare, s-a înlăturat obligația pârâtei de a

face public dispozitivul hotărârii în ziarul „A.” și „G.” și pe

posturile TVR1 și RTV și s-au menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru

a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În raport de limitele învestirii instanței de fond în

primul capăt de cerere, sunt întemeiate susținerile ambilor

apelanți cu privire la pronunțarea asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Solicitarea reclamantului a fost formulată în sensul

constatării calității sale de unic traducător al romanului

„Asediul Romei” de V.C. publicat de pârâta S.C. A. H. S.R.L. în 2007, și

nu asupra traducerii romanului „Asediul Romei 1527” de V.C. - editura C.R. 2004, cum a fost consemnat în dispozitiv. În sensul acestei

distincții, sunt consemnate de către reclamant atât solicitările

capetelor de cerere introductivă, cât și argumentele aduse în

sprijinul acestora, care fac într-adevăr referire la ediția

anterioară a romanului din 2004, fără a putea fi extins cadrul

procesual obiectiv, explicit expus în petitul acțiunii introductive.

Chiar

dacă, pentru a analiza fondul primului capăt de cerere, este

necesară verificarea identității între cele două traduceri

publicate, răsturnarea prezumției de coautorat asupra primei

publicări (rezultând din conținutul art. 4 din Legea 8/1996 privind

drepturile de autor și drepturile conexe), corect reținută de

prima instanță, nu afectează învestirea instanței, ci are

efect asupra modalității de reținere a situației de fapt,

ce lămurește soluționarea prezentă asupra celei de a doua

traduceri. Contrar, s-ar produce o încălcare a principiului disponibilității

părților în plan obiectiv.

În ceea ce privește fondul acestei învestiri, s-a constatat

că este dovedită calitatea reclamantului de unic traducător al romanului

,,Asediul Romei”, publicat de SC A. H. SRL în 2007, contrar susținerilor

apelanților.

Fără a nega calitatea reclamantului de traducător

al operei în discuție, susținerile pârâtului P.M. sunt nedovedite în

privința deținerii unei probe de colaborare cu reclamantul pentru

traducerea din 2004, dar și inconsecvente în explicarea

desfășurării activității de traducere de către părți.

Astfel, susținerea pârâtului în sensul unei lipse de colaborare cu

reclamantul la elaborarea primei ediții a romanului, poate fi

interpretată ca fiind concordantă concluziilor rapoartelor de

expertiză efectuate în cauză de O.R.D.A. sub nr. 2/2009 și nr.

3/2009, prin care se reține că textele traduse sunt identice în

conținut, ceea ce conduce la concluzia că pârâtul nu a avut o

contribuție la efectuarea traducerii publicate în 2007.

Cât privește publicarea de către editura-pârâtă

în 2007 a traducerii romanului lui V.C., în baza contractului de cesiune

drepturi de autor asupra operelor derivate nr. 1002/2007, încheiat cu pârâtul

și pornind de la calitatea stabilită a reclamantului de unic autor al

operei derivate, instanța a constatat că a fost corect

reținută de către prima instanță, încălcarea

drepturilor acestuia, cu antrenarea răspunderii civile delictuale, în baza

art. 139 din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 998-999 C.civ.

În vederea angajării răspunderii civile delictuale

pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ condițiile

prejudiciului, faptei ilicite, respectiv a raportului de cauzalitate între

acestea, precum și existența vinovăției celui ce a cauzat

prejudiciul, constând in intenția, neglijența sau imprudența cu

care a acționat. În speță, editura-pârâtă a acționat

în executarea contractului de cesiune menționat, neglijând efectuarea de

minime diligențe pentru verificarea autenticității dreptului

cedat. Astfel, în prezența unei traduceri anterioare publicată într-o

altă editură și prezumată a fi efectuată în coautorat

(conform mențiunilor publicării), nu se poate reține convingerea

apelantei asupra calității pârâtului de unic traducător, cu atât

mai mult cu cât nu se dovedește în cadrul speței, asupra

modalității concrete de colaborare a acestuia cu editura, prin

eventuala predare a unui manuscris, care să reprezinte o nouă

operă derivată.

Prin urmare, reținând că  răspunderea civilă

delictuală operează chiar și la cea mai ușoară

formă de neglijență, cum este cazul în speță, Curtea a

constatat că se impune repararea prejudiciului creat reclamantului,

însă nu și în modalitatea de publicare a hotărârii în ziarul

„A.” și „G.” și pe posturile TVR1 și RTV în 30 de zile de la

rămânerea definitivă a sentinței, cum a stabilit prima

instanță, această reparație nefiind corespunzătoare cu

forma culpei pârâtei și fiind supusă riscului de creare a unui

prejudiciu disproporționat de imagine acesteia.

Din punctul de vedere al cuantumului reparației,

pretențiile reclamantului, astfel cum au fost acordate de către prima

instanță, au fost precizate de către acesta la valoarea de

35.424 lei, la termenul de dezbatere a fondului, iar valoarea acestora a fost

acordată potrivit concluziilor de evaluare ale expertizei ORDA nr. 3/2009

și dispozițiilor  art. 139 alin. 1 și alin. 2 lit. b din Legea

nr. 8/1996,  reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate

reclamantului, în calitate de unic autor al operei derivate publicate de

către pârâtă.

Asupra cererii de chemare în garanție, întemeiate pe

angajarea răspunderii contractuale, derivând din contractul de cesiune de

drepturi de autor asupra operelor derivate, încheiat între pârâți, nu

poate fi reținută apărarea apelantului privind publicarea

traducerii în 2007 de către editura-pârâtă, fără

consimțământul său, în lipsa unui angajament sau obligații

contractuale, deoarece obiectul contractului, este în sensul cedării

drepturilor de reproducere și reprezentare a operei derivate în

discuție, asupra căruia pârâtul și-a asumat răspunderea în

limitele date de mandatul autorului V.C.

Prin urmare, angajamentul fraudulos în privința unei opere

derivate asupra căreia nu deține drept, atrage răspunderea

contractuală, conform art. 969 C.civ. și garanțiilor de

evicțiune asumate de pârât în privința neîncălcării

drepturilor terților.

Împotriva

deciziei menționate mai sus, au declarat recurs pârâții M.P. și

S.C. A. H. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

I. În

dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta S.C. A. H. S.R.L. arată

că referitor la capătul 1 de cerere, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut

și s-au încălcat prevederile art. 295 alin. 1 și art. 296 teza a

II-a C.proc.civ. (art. 304 pct. 6 și pct.9 C.proc.civ.).

Ambii

pârâți au solicitat, prin apelurile formulate, respingerea primului

capăt al cererii de chemare în judecată, și nu schimbarea în

parte a sentinței apelate, în sensul constatării că

intimatul-reclamant este unic autor al traducerii romanului "Asediul

Romei" de V.C., publicat de S.C. A. H. S.R.L. în anul 2007.

Instanța

de apel nu a verificat aplicarea legii de către prima instanță

în limitele cererilor de apel, iar pârâtei persoane fizice i s-a creat o

situație mai grea decât cea din sentința apelată în propria cale

de atac, din moment ce, prin sentința apelată, se constatat că

intimatul-reclamant este unic autor al traducerii romanului „AsediuI Romei

1527” de V.C. - Editura C.R. 2004, față de care recurenta este

străină.

Ambele

instanțe de fond au încălcat și aplicat greșit prevederile

art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile

conexe (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

S-a

apreciat în mod eronat că prezumția de coautorat asupra ediției

Editura C.R. 2004 și implicit asupra ediției S.C. A. H. S.R.L. 2007

poate fi răsturnată, în cadrul procesual pasiv existent, respectiv fără

citarea în cauză a Editurii C.R., deoarece aprecierea faptului că

ediția S.C. A. H. S.R.L. din 2007 este traducerea unică a

intimatului-reclamant D.S. este o consecință directă a

constatării că acesta este unic traducător al ediției

anterioare, prin raportul de expertiză fiind comparate aceste ediții.

Mai

mult, pe baza probelor administrate instanțele nu puteau aprecia că

prezumția de

coautorat a fost

răsturnată, probele următoare prezentate de părți

fiind insuficiente pentru a fundamenta o astfel de concluzie.

Recurenta

a reluat pe larg analiza probelor administrate.

Referitor

la capătul 2 de cerere, s-a arătat că hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal și cu

încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 139

alin. 2 lit. b și alin. 14 din Legea nr. 8/1996.

S-a

susținut că recurenta – pârâtă nu poate fi obligată la

menționarea numelui intimatului-reclamant în calitate de unic

traducător pe exemplarele aflate în distribuție, de vreme ce

traducător este și intimatul-pârât P.M., aceeași critică

menținându-se și pentru obligația de a tipări un nou tiraj

de 100 de exemplare (măsuri ce nu se circumscriu măsurilor

enunțate limitativ de art. 139 alin. 14 din Legea nr. 8/1996 sub acest

aspect).

Dacă

se apreciază de către prezenta instanță, pe baza raportului

de expertiză efectuat în cauză, că există identitate între

cele 2 ediții (2004 și 2007), cu excepția primelor 42 de pagini,

și se menține prezumția de coautorat, ambii traducători

trebuie trecuți pe volumele existente, și nu doar intimatul-reclamant.

De

asemenea, obligația de a tipări un nou tiraj tinde la repararea

prejudiciului moral, deja reparat în integralitate prin admiterea

capătului 5 de cerere. Or, potrivit art. 139 alin. 2 lit. b din Legea nr.

8/1996, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar

fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul

faptei ilicite, se repară atât prejudiciul material, cât și moral.

Astfel, instanțele au procedat la încălcarea și aplicarea

greșită a acestei norme.

Mai mult,

această măsură nu este numai excesivă prin raportare la

argumentația anterioară, ci și lipsită de temei legal.

Măsurile care se pot dispune de către instanță sunt

enunțate limitativ de art. 139 alin. 14 din Legea nr. 8/1996, această

măsură nefiind enumerată în acest articol.

Recurenta

a formulat susțineri similare și cu referire la capătul 3 de

cerere, privind obligația de predare de exemplare de pe carte.

Referitor

la capătul 5 de cerere, s-a solicitat obligarea recurentei la plata unor

despăgubiri în cuantum de 17.712 lei către intimatul-reclamant,

reprezentând 1/2 din 35.424 lei, cu reducerea proporțională a

cheltuielilor de judecată puse în sarcina sa, în aplicarea art. 5 alin. 5

teza a II - a din Legea nr. 8/1996.

Recurenta

a solicitat întoarcerea executării, în totalitate sau în parte, în

limitele admiterii recursului, în temeiul art. 404

2

C.proc.civ.,

prin restabilirea situației anterioare executării, respectiv

restituirea sumelor încasate, achitate în integralitate de către

recurentă pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate

în cauză.

II. În

dezvoltarea criticilor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C.proc.civ., M.P. a arătat că a fost admisă în

mod greșit cererea de chemare în garanție împotriva sa,

considerentele hotărârii fiind contradictorii, în sensul că, pe de o

parte, se reține răspunderea civilă delictuală a pârâtei

pentru încălcarea drepturilor reclamantului, iar pe de altă parte, se

reține răspunderea contractuală în garanție.

De

asemenea, tribunalul nu a observat că pârâta a încălcat

obligațiile din contractul de cesiune de drepturi de autor, contract

sinalagmatic în care drepturile și obligațiile sunt interdependente,

în sensul că nu i-a cerut recurentului traducerea, i-a ascuns acestuia

intențiile sale și a publicat romanul fără să indice

vreun traducător, motiv pentru care răspunde delictual pentru faptele

sale. Interdependența obligațiilor dintr-un contract se constată

în ordinea succesiunii lor, însă tribunalul a scos din context

obligația de garanție, deși a constatat comportamentul delictual

al paratei.

Recurentul

a mai susținut că instanța de apel, verificând limitele

învestirii pentru primul

capăt de cerere, a

constatat ca sunt întemeiate susținerile pârâtului și a admis apelul

său, însă considerentele hotărârii contrazic această

soluție, constatându-se că reclamantul este unic traducător al

romanului.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor

dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

I. În

ceea ce privește recursul pârâtei S.C. A. H. S.R.L., este nefondat motivul

referitor la modul de soluționare a primului petit din cererea

introductivă de instanță, în sensul unei soluționări

extra

petita

, în raport de motivele de apel și prin agravarea situației

apelanților în propria cale de atac (o critică similară a fost

formulată și de către intervenient, considerentele ce

urmează având în vedere susținerile ambilor recurenți).

Susținând

că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, recurenta face

referire, în fapt, la motivele de apel, nu la însăși pretenția

din cererea de chemare în judecată, în sensul că  ambii pârâți

ar fi solicitat, prin apelurile formulate, respingerea primului capăt al

cererii de chemare în judecată, și nu schimbarea în parte a

sentinței apelate, astfel cum a dispus instanța de apel.

Or,

încălcarea principiului disponibilității și

pronunțarea asupra unui obiect inexistent al cererii de chemare în

judecată subzistă doar prin prisma soluției efectiv adoptate cu

privire la cererea introductivă, și nu în raport de finalitatea

apelului în cadrul căruia a fost evocat fondul cauzei.

În

speță, se constată că dispozitivul deciziei recurate

redă

in terminis

pretenția reclamantului din primul capăt

de cerere, în sensul constatării calității reclamantului de unic

autor al traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de S.C. A. H.

S.R.L. în anul 2007. S-a înlăturat, în acest fel, greșeala primei

instanțe, care se pronunțase asupra statutului reclamantului de

traducător în legătură cu o altă ediție a romanului

decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată.

Astfel,

nu a fost vorba despre o soluționare

extra petita

, dimpotrivă,

a fost corectat în mod corespunzător dispozitivul sentinței pentru

corelarea cu obiectul cererii introductive.

Motivul

de recurs cu acest obiect vizează, în realitate, însuși modul de

soluționare a apelului, în conformitate cu dispozițiile art. 295

și urm. C.proc.civ.

Într-adevăr,

ambii pârâți au solicitat, prin motivele de apel, respingerea primului

capăt al cererii de chemare în judecată, în urma admiterii apelurilor

lor.

Dacă

motivele de apel s-ar fi limitat la această susținere, calea

ordinară de atac ar fi fost lipsită de interes: după cum

arată chiar recurenta, ediția din 2004 a romanului lui V.C. nu o

privește pe aceasta, ca atare, orice constatare a instanței în

legătură cu acea ediție nu îi putea afecta drepturile

recurentei, care a publicat o altă ediție a romanului, în anul 2007.

Editorul din 2007 nu ar fi avut niciun interes direct, actual, născut

și legitim pentru a atrage atenția instanței de control judiciar

asupra greșelii săvârșite de prima instanță în

soluționarea pretențiilor reclamantului.

Acest

motiv de apel al pârâtei a fost, însă, formulat în contextul în care toate

celelalte dispoziții ale sentinței apelate o vizau pe pârâtă, în

sensul instituirii, în sarcina sa, de obligații în legătură

tocmai cu ediția din 2007 a romanului, pe care pârâta a publicat-o, iar

interesul apelanților este legat tocmai de aceste dispoziții, în

legătură cu care au formulat critici prin apel.

Ca

atare, nu se poate reține nici încălcarea limitelor apelului, nici

agravarea situației

apelanților în propria

cale de atac, astfel cum pretinde recurenta, în condițiile în care

instanța de apel s-a pronunțat asupra raportului juridic obligațional

dintre reclamant și pârâta S.C. A. H. S.R.L. (precum și asupra celui

dintre cei doi pârâți), derivând din publicarea ediției din 2007 a

romanului „Asediul Romei” și nu a ediției din 2004, context în care a

fost corectată și referirea tribunalului, din prima sa

dispoziție, la ediția din 2004.

În

consecință, susținerile recurentei  pârâte cu acest obiect

urmează a fi înlăturate.

Este

fondat, însă, motivul de recurs privind modul de aplicare, de către

instanța de apel, a prezumției prevăzute de art. 4 din Legea nr.

8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, pentru

considerentele ce vor fi expuse, care coincid cu susținerile recurentei.

Învestite

fiind cu soluționarea pretențiilor reclamantului de constatare a

calității sale de unic traducător al romanului în ediția

2007, instanțele de fond au considerat că atare pretenții tind

la combaterea prezumției desprinse din art. 4 anterior menționat.

Așadar,

ambele instanțe au pornit de la premisa că autorii traducerii

romanului lui V.C. „Asediul Romei”, publicată de C.R., din limba

franceză în limba română, recunoscuți ca atare în ediția

din 2004, respectiv reclamantul și pârâtul M.P., sunt și autori ai

traducerii din 2007, publicate de pârâta S.C. A. H. S.R.L., acceptând

răsturnarea acestei prezumții, în virtutea principiului

disponibilității.

Este

corectă constatarea posibilității de principiu a combaterii

prezumției, dat fiind că este vorba despre o prezumție

relativă, împotriva căreia se poate face proba contrară.

Apreciind,

însă, că dovada contrară propusă de către reclamant

este aptă a combate prezumția în discuție, prima

instanță a depășit cadrul procesual dedus

judecății, pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut, iar în

mod greșit, instanța de apel a confirmat soluția astfel

adoptată.

Dovada

contrară prezumției legale în discuție înseamnă a se proba

că nu ambele persoane ce au figurat ca autori ai traducerii publicate în

2004 sunt autori și ai traducerii din 2007(prin raportare la

pretențiile reclamantului din cauză, deoarece un terț ar fi putut

susține că niciuna dintre acele persoane nu este autor al

traducerii).

În

măsura în care ediția din 2007 nu reprezintă decât o preluare

ad

litteram

a celei din 2004, dovada contrară cu referire la ediția

2007 implică, în mod logic, o răsturnare similară a

prezumției cu același obiect cu referire la ediția 2004, astfel

cum au reținut ambele instanțe.

Or, o

asemenea dovadă contrară nu este posibilă în prezenta

cauză, deoarece, pe de o parte, drepturile asupra traducerii publicate în

2004 nu constituie obiect al judecății, pretențiile

reclamantului vizând exclusiv ediția din 2007 (motiv pentru care nu ar

subzista o încălcare a principiului disponibilității), iar pe de

altă parte, contestarea statutului din 2004 nu este posibilă decât în

contradictoriu cu editorul din 2004, respectiv Editura C.R.

Acea

editură ar fi putut înfățișa, eventual, contractul de

cesiune încheiat și cu pârâtul M.P., care figurează drept coautor,

alături de reclamant ori alte probe relevante, de natură a

înlătura prezumția derivată din faptul menționării

coautoratului în ediția 2004 (fiind de analizat și voința

autorului romanului însuși, de asemenea, conținutul și limitele

prerogativelor acestuia de alegere a traducătorului din limba

franceză în limba română).

Înlăturarea

prezumției pentru ediția 2004 ar fi avut drept consecință

firească

constatarea calității

reclamantului de unic traducător al romanului pentru orice ediții

ulterioare, identice cu prima, fără a fi necesară probarea

acestui fapt de fiecare dată.

Or, cât

timp nu este posibilă combaterea prezumției de coautorat pentru

ediția 2004 în cadrul procesual obiectiv și subiectiv dedus

judecății, în mod logic, nu este posibilă combaterea

aceleiași asumpții nici pentru ediția 2007.

Evident,

dacă cele două ediții nu ar fi identice, ar fi admisibilă

răsturnarea prezumției pentru 2007.

Identitatea

de conținut a celor două ediții a fost, însă, deja

constatată de ambele instanțe de fond. Acestea au considerat că

identitatea nu este afectată de diferențele minime dintre cele

două ediții, precum mențiunea „1527” din titlu, a cuvântului

înainte aparținând lui D.C. și a unui cuprins suplimentar în

ediția din 2007, precum și diferențe în primele 42 de pagini ale

volumului I, care constituie o reproducere în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996

a ediției din 2004.

Atare

apreciere a instanțelor de fond se impune ca atare în cauză, neputând

a se proceda la reevaluarea sa de către această instanță de

control judiciar. Fiind vorba despre chestiuni de temeinicie, respectiv

situația de fapt din cauză și probatoriul administrat pe acest

aspect, reaprecierea lor excede atribuțiilor acestei instanțe,

circumscrise cazurilor de nelegalitate descrise de art. 304 C.proc.civ.

Contrar aprecierii instanței de apel, prin neacceptarea

probei contrare nu numai că nu se produce o încălcare a principiului

disponibilității; dimpotrivă, în acest fel, este respectat

cadrul procesual stabilit prin voința reclamantului, atât din punct de

vedere obiectiv, cât și subiectiv.

Or, reclamantul nu a avut intenția reală de a solicita

recunoașterea calității de unic traducător și cu

privire la ediția din 2004 și nici de a chema în judecată pe

editorul de la acel moment, anume C.R.

Dacă ar fi existat atare intenție, voința

reclamantului în acest sens s-ar fi manifestat prin formularea explicită a

pretenției de recunoaștere a calității invocate, ori cel

puțin neechivocă, în contradictoriu cu persoana care i-a infirmat

această calitate la momentul primei editări a romanului.

O asemenea manifestare de voință este singura care

interesează învestirea corespunzătoare a instanței de

judecată, dat fiind că un asemenea efect se produce doar prin

formularea cererii de chemare în judecată, care întrunește

cerințele prevăzute de art. 112 C.proc.civ., neputând fi obținut

din modul în care reclamantul a înțeles să formuleze probatoriul în

cauză.

În aceste condiții, în mod greșit, prima

instanță a considerat că este admisibilă proba

contrară prezumției de coautorat în ceea ce privește ediția

din 2004, pronunțându-se, în acest fel, și asupra calității

de unic traducător pentru acea ediție, cu toate că nu fusese

învestită decât pentru cea din 2007 (asupra căreia se

pronunță prin aceeași hotărâre, pornind de la premisa

eronată a posibilității invalidării statutului pârâtului

M.P. de coautor al traducerii din 2004, în cadrul procesual prezent).

Instanța de apel, deși a corectat prima

dispoziție a tribunalului, tocmai cu scopul de a sublinia că nu este

învestită cu pretenții relative la ediția 2004, repetă

greșeala primei instanțe de a se pronunța asupra unor asemenea

pretenții, făcând o greșită aplicare a prevederilor art.

129 alin. 6 C.proc.civ., potrivit cărora instanța nu se poate

pronunța decât asupra obiectului cererii.

Este de precizat că imposibilitatea combaterii

prezumției de coautorat în acest cadru procesual nu conduce

eo ipso

la respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece finalitatea

demersului judiciar este aceea a dezdăunării pentru fapta editorului

de publicare a operei reclamantului, fără consimțământul

acestuia. Or, aceste pretenții sunt întemeiate și au fost admise ca

atare, fără ca prin motivele de recurs să se formuleze critici

pe aspectul publicării fără autorizarea reclamantului.

Chiar dacă nu este posibil a i se recunoaște

reclamantului, în prezentul cadru procesual, la nivelul anului 2007, un statut

cu privire la opera derivată diferit de cel din anul 2004, în aplicarea

prezumției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 8/1996, primul petit nu

poate fi, totuși, respins ca nefondat.

Modul de soluționare a acestui petit interesează

întinderea dreptului reclamantului valorificat prin celelalte capete de cerere

și se va reflecta în dezlegarea dată acelor pretenții, astfel

încât se impune precizarea explicită a calității reclamantului

de coautor al ediției 2007, alături de pârâtul M.P., pentru corelarea

corespunzătoare a tuturor dispozițiilor instanței.

Este de precizat, de asemenea, că obiectul primului petit

reprezintă doar o chestiune prejudicială în cadrul analizei

pretențiilor de dezdăunare materială și morală,

nefiind necesară, în principiu, pronunțarea explicită asupra sa.

Atare pronunțare nu este, însă, nici nelegală, iar cum, în

speță, reclamantul l-a conceput sub forma unei cereri distincte,

această instanță va respecta voința acestuia și din

punct de vedere formal.

Astfel, se constată că reclamantul este autor al

traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de SC A. H. SRL în 2007,

alături de pârâtul M.P. (coautori), constatare posibilă în urma

admiterii recursului pârâtei și, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a

modificării deciziei în acest sens.

În consecință, în aplicarea art. 12 din Legea nr.

8/1996, ce reglementează dreptul autorului unei opere, inclusiv al unei

opere derivate, de a dispune cu privire la prerogativele patrimoniale ale

dreptului său, în orice modalitate, deci și prin cesiune, în

condițiile art. 39 și următoarele din Legea nr. 8/1996,

reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru utilizarea de

către pârâtă a operei comune fără acordul său.

Dat fiind că pârâta S.C. A. H. S.R.L. a fost obligată,

prin ambele hotărâri de fond, la plata integrală, către

reclamant, a contravalorii prejudiciului creat prin publicarea romanului,

fără autorizarea acestuia, se impune modificarea cuantumului

despăgubirilor cuvenite reclamantului, față de considerentele

anterior expuse.

Sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 5 alin. 5 teza a II-a

din Legea nr. 8/1996, la care a făcut trimitere, în mod corect, recurenta,

potrivit cărora, „În lipsa unei convenții, remunerația se

împarte proporțional cu părțile de contribuție ale

autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili”.

Întrucât nu s-a dovedit existența unei înțelegeri

între coautori nici cu privire la plata remunerației, nici cu privire la

cota de contribuție la crearea operei și nu este posibilă

determinarea acesteia din urmă, se consideră că remunerația

este datorată în mod egal coautorilor.

Pe acest temei, Înalta Curte a dispus obligarea pârâtei SC A. H.

SRL la suma de 17.712 lei către reclamant, cu titlu de despăgubiri

pentru încălcarea drepturilor de autor, reprezentând 1/2 din sumele de

bani calculate, necontestat, de prima instanță ca fiind datorate cu

acest titlu, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Aceste din urmă considerente răspund motivului 4 de

recurs, în ordinea în care susținerile părții au fost

înfățișate prin prezenta decizie, cu referire la petitul nr. 5

din cererea introductivă de instanță.

În ceea

ce privește cererile vizând diferitele modalități de reparare a

prejudiciului creat reclamantului prin publicarea, neautorizată de acesta,

a operei comune, se constată că susținerile din motivarea

recursului sunt formulate

omisso medio

, în condițiile în care prin

motivele de apel nu s-a formulat critici explicite referitoare la modul de

soluționare de către prima instanță a acestor cereri.

Astfel,

nu a fost supus analizei instanței de apel modul de interpretare și

aplicare de către tribunal a prevederilor 139 alin. 2 lit. b din Legea nr.

8/1996, cu trimitere la art. 14 din același act normativ, critici cu acest

obiect regăsindu-se abia prin motivele de recurs.

Unica referire la pretențiile de dezdăunare formulate

de reclamant este făcută de pârâtă în apel sub forma simplei

solicitări de respingere a acestora, fără conceperea unor

critici de nelegalitate sau netemeinicie la adresa hotărârii primei

instanțe.

Nefiind învestită cu atare critici, instanța de apel

nu s-a preocupat de modul de soluționare a pretențiilor din petitele

2 și 3, astfel cum au fost numerotate de reclamant, sentința fiind

menținută în privința dispozițiilor asupra acestor cereri.

În acest context, criticile din recurs cu acest obiect sunt

îndreptate împotriva sentinței, nu a deciziei de apel, ceea ce

echivalează cu  formularea

omisso medio

a unor asemenea

susțineri, ce urmează a fi respinse în consecință.

Corelarea dispozițiilor primei instanțe cu referire la

petitele 2 și 3 cu dispozițiile din prezenta decizie presupune ca

executarea obligației de menționare a numelui reclamantului pe

exemplarele în curs de distribuire ale romanului și pe cele din eventualul

tiraj următor, precum și de predare către reclamant a unor

exemplare cu mențiunea numelui său, să se realizeze în

modalitatea adăugării numelui reclamantului, în calitate de coautor

al traducerii.

II. Contrar susținerilor recurentului – intervenient M.P.

din motivarea recursului său, considerentele deciziei de apel nu sunt

contradictorii, deoarece se reține răspunderea contractuală a

recurentului, derivând din contractul de cesiune de drepturi de autor asupra

operelor derivate, încheiat cu pârâta S.C. A. H. S.R.L., fără vreo

referire la răspunderea delictuală pentru aceeași faptă.

Instanța de apel a constatat încălcarea

obligației de garanție împotriva oricărei evicțiuni,

asumată expres de către intervenient prin contractul menționat,

iar atare apreciere este legală, atât timp cât intervenientul și-a

asumat calitatea de unic traducător al romanului publicat de către

pârâtă în anul 2007, cu toate că este doar coautor, alături de

reclamant, astfel cum se menționează în ediția din 2004 a romanului, preluată integral în varianta din 2007.

Evicțiunea s-a produs prin invocarea de către

reclamantul din cauză a drepturilor sale asupra operei în discuție,

recunoscute ca atare în prezenta cauză, care are drept

consecință imposibilitatea exercitării depline de către

pârâtă a prerogativelor patrimoniale asupra operei, dată fiind

absența autorizării de către ambii autori, după cum

prevăd art. 5 alin. 3 și art. 12 din Legea nr. 8/1996.

Este de precizat, cu privire la modalitatea în care pârâta

însăși a acționat în executarea obligațiilor contractuale,

că neexecutarea invocată de către recurent nu este suficient de

importantă pentru a permite recurentului să se prevaleze de

excepția de neexecutare a contractului, ca mijloc de apărare față

de pretențiile pârâtei din cererea de chemare în garanție.

Astfel, deși pârâta nu a menționat numele

traducătorului pe reproducerile operei în discuție, nu au fost

contestate drepturile acestuia derivând din calitatea de autor, inclusiv cele

morale, achitându-i-se, de asemenea, drepturile materiale cuvenite.

Răspunderea cedentului pentru evicțiunea

consumată subzistă prin întrunirea condițiilor pentru

existența acestei răspunderi, similare celor din materia

vânzării (art. 1337 și urm. C.civ.), constatate ca atare de

către instanța de apel și fără vreo altă

critică a intervenientului decât aceea legată de excepția de

neexecutare.

Împrejurarea că, în raportul obligațional principal

dedus judecății în cauză, s-a constatat răspunderea

delictuală a pârâtei prin publicarea traducerii romanului, fără

autorizarea reclamantului, nu reprezintă un impediment pentru admiterea

cererii de chemare în garanție, dimpotrivă, constituie

însăși premisa unei asemenea soluții.

Rațiunea cererii de intervenție forțată

întemeiate pe dispozițiile art. 60 C.proc.civ. este tocmai aceea a

dezdăunării pârâtului în situația în care acesta cade în

pretenții față de reclamant, în virtutea raportului

obligațional dintre pârâtă și intervenient. Or, în cauză,

fiind admisă cererea principală, se impune și admiterea cererii

de chemare în garanție, întrunite fiind condițiile răspunderii

contractuale în persoana intervenientului.

În ceea ce privește întinderea despăgubirilor pe care

trebuie să le suporte intervenientul, se reține că, prin

hotărârea primei instanțe, acesta a fost obligat, pe lângă

contravaloarea prejudiciului adus reclamantului prin fapta pârâtei, la care

aceasta a fost obligată către reclamant, și la plata

cheltuielilor decurgând din celelalte obligații stabilite prin

sentință în sarcina pârâtei, întocmai cum au fost formulate prin

cererea de chemare în garanție.

Spre deosebire de cele constatate de prima instanță

și de instanța de apel, prin prezenta decizie s-a constatat,

însă, că evicțiunea produsă prin recunoașterea

drepturilor reclamantului este doar parțială, în sensul unui

coautorat asupra traducerii.

În aceste condiții, sunt aplicabile, pentru identitate de

rațiune, dispozițiile art. 1348 C.civ., potrivit cărora, în

cazul evicțiunii parțiale, cumpărătorul (cesionarul,

respectiv pârâta din cauză), dacă nu a cerut rezoluțiunea

(conform art. 1347 C.civ.), ci despăgubiri, are dreptul la „valoarea

părții pierdute” prin efectul evicțiunii.

Or, această valoare corespunde exclusiv sumei de bani

achitate reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat

prin publicarea romanului fără acceptul reclamantului, în cuantum de

17.712 lei, nu și pentru alte cheltuieli invocate de către

pârâtă, atât timp cât acestea sunt legate de drepturile morale ale

autorului, care aparțin, în egală măsură, și

intervenientului.

Obligarea la suportarea unor asemenea cheltuieli ar echivala cu

obligarea autorului la respectarea propriilor drepturi, ceea ce este superfluu.

Drept

urmare, se impune admiterea recursului intervenientului, pentru a fi

posibilă modificarea întinderii despăgubirilor datorate de către

acesta.

Admisă

fiind deja cererea de chemare în garanție din faza judecății în

primă instanță, Înalta Curte va proceda doar la schimbarea

conținutului și a cuantumului obligației, urmând a-l obliga pe

intervenientul chemat în garanție M.P. la plata sumei de 17.712 lei

despăgubiri către pârâta SC A. H. SRL.

În ceea

ce privește cheltuielile de judecată stabilite către reclamant

în faza judecății în primă instanță, dată fiind

admiterea doar parțială a cererii în despăgubiri, s-a constatat

că reclamantului i se cuvin asemenea cheltuieli proporțional cu

valoarea despăgubirilor acordate, respectiv jumătate din cele

stabilite de către prima instanță.

În

limitele raportului obligațional din cererea principală, existent

între reclamant și

pârâta SC A. H. SRL (între

reclamant și intervenient, astfel cum s-au formulat cererile deduse

judecății în cauză, nu există un raport obligațional

direct), Înalta Curte a obligat pârâta la 3117,5 lei cheltuieli de judecată

către reclamant.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte a admis ambele recursuri și, în baza

art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a modificat în parte

decizia, astfel: a constatat că reclamantul este autor al traducerii

romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de SC A. H. SRL în 2007,

alături de pârâtul M.P. (coautori) ; a obligat pârâta SC A. H. SRL la suma

de 17.712 lei  către reclamant cu titlu de despăgubiri pentru

încălcarea drepturilor de autor, iar pe intervenientul chemat în

garanție M.P. la plata sumei de 17.712 lei, cu titlu de despăgubiri

către pârâta SC A. H. SRL. ; a obligat pârâta SC A. H. SRL la 3117,5 lei

cheltuieli de judecată către reclamant în faza judecății în

primă instanță ; au fost menținute celelalte

dispoziții ale deciziei, privind admiterea apelurilor și schimbarea

în parte a sentinței, precum și ale sentinței, privind

menținerea celorlalte obligații stabilite în sarcina pârâtei în

favoarea reclamantului.