ÎCCJ, decizie (scj.ro #81777)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81777) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Noțiunea

de ”comunicare publică” a operelor muzicale în sensul Directivei

2001/29/CE. Principiul subsidiarității. Contract de cesiune

exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor. Efectele cesiunii. Inexistența

obligației de plată a remunerației corespunzătoare

dreptului de utilizare prin comunicare publică către organismul de

gestiune colectivă.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drept

de autor. Transmiterea dreptului de autor.

Index

alfabetic :

operă muzicală

-

gestiune colectivă

-

drepturi patrimoniale de autor

-

drepturi conexe

-

contract de cesiune

Legea nr. 8/1996, art. 39, art. 98, art. 123

1

, art. 130

Directiva 2001/29/CE

pronunțată la 24 noiembrie 2011, în cauza

C‑283/10

– ca urmare a adresării de către Înalta

Curte de Casație și Justiție a unei întrebări preliminare -

s-a

fixat domeniul de aplicare al Directivei

2001/29/CE, în sensul că aceasta și în special art. 3

alin.(1)

trebuie interpretate ca având în vedere doar comunicarea

către un public care nu este prezent în

locul de proveniență al

comunicării, cu  excluderea

oricărei comunicări a unei opere

realizate

direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice

modalitate publică de execuție ori de

prezentare a operei.

În consecință,

Directiva comunitară urmărește

să impună statelor membre să-și

armonizeze legislațiile numai sub anumite aspecte ale

protecției

drepturilor de autor

și conexe, iar în ceea ce privește dreptul de

comunicare publică a operelor,

urmărește armonizarea doar sub

aspectul comunicării către un public care nu este prezent la

locul

comunicării.

Pentru

actele de comunicare directă către public, rămâne la

latitudinea statelor să reglementeze

drepturile de autor cum crede

de

cuviință, așa cum se afirmă în art. 18 din Preambul.

reglementată de dispozițiile art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996,  este

acela al transmiterii dreptului

patrimonial cedat, din

patrimoniul cedentului în acela al

cesionarului,

acesta din urmă dobândind aptitudinea de a exploata

în mod exclusiv opera în modalitatea sau

modalitățile stabilite prin

actul de cesiune.

În condițiile în care cesiunea

exclusivă înlătură posibilitatea

ca

titularul dreptului de autor, care a cedat în mod exclusiv drepturile sale

patrimoniale, să-și mai poate exercita aceste

drepturi în paralel cu cesionarul, și cu atât mai puțin

să pretindă de

la cesionar

plata vreunei remunerații suplimentare pentru utilizarea

operei muzicale, este în mod evident exclusă

și posibilitatea ca

organismul de gestiune colectivă, în

calitate de mandatar al

titularului

dreptului de autor, să pretindă de la cesionar plata unei

remunerații

corespunzătoare dreptului de

utilizare prin comunicare

publică, acest drept fiind dobândit

în

mod exclusiv, prin cesiune, de la autorii acelor opere.

Altfel spus, mandatarul nu poate exercita în

numele cedentului titular al dreptului de autor o prerogativă pe care

autorul

însuși nu o mai poate exercita.

Pe de altă parte, în calitate de

reprezentant al titularilor de

drepturi de autor,

organismul de gestiune colectivă acordă

autorizații neexclusive utilizatorilor, în schimbul unei

remunerații

. Noțiunea de

„utilizatori"

are în vedere pe terți, nicidecum pe însuși titularul

drepturilor

patrimoniale de autor gestionate (inclusiv dobândite

prin cesiune), acesta neavând nevoie de nicio autorizație de la

mandatarul

titularului dreptului de autor pentru a-și exercita propriul drept.

Secția I

civilă, decizia nr. 5043 din 29 iunie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de

3 mai 2007, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România

- Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA) a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Circul de Stat Globus București,

să

se constate că pârâtul, în calitate de organizator de spectacole de circ

și cabaret, a comunicat public opere muzicale în scop lucrativ,

fără a deține autorizație de licență

neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare

publică în scop lucrativ, astfel cum prevede H.G. nr. 769/1999, Anexa nr.

3 și Decizia ORDA nr. 365/2006, obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost

legal datorate pentru utilizarea autorizată a operelor muzicale.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la

plata remunerației pentru spectacolele desfășurate de la data de

1 mai 2004 până la momentul efectuării raportului de expertiză,

remunerație reprezentând procentul de 7% din veniturile obținute din

vânzarea de bilete, publicitate, sponsorizări, precum și la plata TVA,

obligarea pârâtului la plata remunerației de 8,5 % din veniturile

obținute din vânzarea de bilete, publicitate, sponsorizări, precum

și la plata TVA, obligarea pârâtului la plata penalităților

reprezentând, după caz, dobânda de referință a BNR pentru

remunerațiile datorate potrivit H.G. nr. 769/1999 și, respectiv, 2%

pe zi de întârziere pentru remunerațiile datorate potrivit Titlului II al

Metodologiei publicate în M.Of., Partea I, nr. 857 din 19.10.2006 prin Decizia

ORDA nr. 365/2006, obligarea pârâtului de a comunica un raport semnat și ștampilat,

cuprinzând denumirea și datele de desfășurare ale fiecărui

spectacol de circ, respectiv, de cabaret, precum și, pentru fiecare

spectacol în parte, denumirile, autorii și duratele operelor muzicale

comunicate public și baza de calcul a remunerației, o copie a

deconturilor depuse la Direcția de taxe și impozite locale privind

veniturile din vânzarea de bilete și o copie a documentelor contabile

privind toate celelalte venituri ce intră în baza de calcul.

Prin sentința civilă nr. 250 din 7 februarie 2008,

Tribunalul București, Secția a IV-a civilă,

a

admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească

reclamantei sumele de 994.153 RON cu titlu de remunerație aferentă

drepturilor patrimoniale de autor pentru comunicarea publică în scop

lucrativ a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de circ și cabaret,

în perioada mai 2004 - septembrie 2007 (sumă ce include și TVA)

și 397.721 lei penalități de întârziere.

A obligat pârâtul să comunice reclamantei raportul

reprezentând denumirea și datele de desfășurare ale

fiecărui spectacol de circ/cabaret, precum și denumirea, autorii

și durata operelor muzicale comunicate public și baza de calcul a

remunerației, o copie a deconturilor depuse

la Direcția impozite

locale,

privind veniturile din vânzarea de bilete și o copie a

documentelor contabile privind celelalte venituri

ce intră în baza

de calcul, obținute de pârât.

În motivarea hotărârii, s-a reținut

că pârâtul, în cadrul

spectacolelor

de circ și de cabaret organizate, a comunicat public

opere muzicale, fără să dețină

autorizație de licență neexclusivă

pentru

comunicarea muzicii în scop lucrativ și fără a plăti

remunerațiile corespunzătoare,

reprezentând drepturi patrimoniale

de autor de opere muzicale.

Tribunalul a mai reținut că

pârâtul are calitatea de utilizator

al

operelor muzicale, în scop lucrativ, datorând remunerații pentru

comunicarea publică a acestora, în conformitate cu

metodologia

privind utilizarea repertoriului de opere

muzicale al organismelor

de

gestiune colectivă al drepturilor de autor în scop lucrativ și

tabelele

cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor, emise în baza H.G. nr.

769/1999.

În ceea ce privește natura

operațiunilor efectuate de către

reclamantă,

tribunalul a înlăturat apărarea pârâtului (care a susținut

că reclamanta are obligația de a acorda autorizații

neexclusive utilizatorilor la cererea acestora,

neexistând instituită

obligația

legală de a comunica public opere muzicale doar în urma

obținerii acestei autorizații),

apreciind că, potrivit art. 123 alin. (1)

lit. e) din Legea nr.

8/1996, modificată, gestiunea colectivă este

obligatorie pentru comunicarea publică a operelor muzicale.

Astfel, pârâtul era obligat să

obțină autorizația de licență

neexclusivă, ceea ce nu s-a dovedit că ar fi

făcut în cauză, în ciuda

notificărilor

repetate adresate de către reclamantă, cărora pârâtul

nu

le-a dat curs.

Tribunalul a apreciat că, în lipsa

încheierii unei autorizații de

licență

neexclusivă între părți, remunerația datorată de pârât

pentru perioada de la 1 mai 2004 și

până la data emiterii noii

metodologii publicate în M.Of., Partea

I, nr. 857 din 19.10.2006 se va calcula în baza metodologiei emise în temeiul

H.G. nr.769/1999, având în vedere că pentru pretențiile născute

anterior actului normativ, acesta nu poate fi aplicat, în baza principiului

neretroactivității legii civile.

În situația în care utilizarea operelor muzicale în cadrul

spectacolelor de circ s-ar fi realizat în mod legal, în baza

unei autorizații de licență

neexclusivă încheiate cu UCMR- ADA,

pârâtul datora o

remunerație de 7% din veniturile obținute din

vânzare de bilete, programe, materiale promoționale,

consumații

etc., în ipoteza

utilizării legale a operelor muzicale în cadrul

spectacolelor de cabaret, remunerația

datorată era de 8,5%, baza

remunerației calculându-se în mod

asemănător.

Pe temeiul raportului de expertiză

judiciar-contabilă întocmit

în

cauză, s-a constatat că pârâtul datorează reclamantei sumele de

994.53

lei, remunerație datorată cu titlu de drepturi patrimoniale

de autor pentru comunicarea publică în scop

lucrativ a operelor

muzicale în

cadrul spectacolelor de circ și cabaret, în perioada mai

2004 - septembrie 2007, plus 397.721

penalități de întârziere.

Totodată, tribunalul a reținut

că pârâtul are obligația de a

comunica

reclamantei, în vederea repartizării remunerațiilor către

titularii drepturilor patrimoniale de autor, a unui raport semnat și

ștampilat

de reprezentanții săi legali, cuprinzând denumirea, autorii și

durata operelor muzicale comunicate public în

spectacolele

organizate de pârâtă, în perioada 1 mai 2004 la zi.

Tribunalul a înlăturat ca neîntemeiate apărările

pârâtului privind utilizarea operelor muzicale în spectacolele sale numai în

urma încheierii

unor contracte de cesiune a

drepturilor de autor, direct cu titularii

de drepturi ale operelor

utilizate.

În dovedirea acestor susțineri,

pârâtul a depus copii ale unor contracte de prestație artistică,

încheiate cu B.

G.G., A.A. și G.C.N., în calitate de compozitori.

Prin contractele în discuție,

compozitorii se obligau, în fapt,

să

realizeze concepția artistică a unor aranjamente muzicale pentru

o

serie de spectacole organizate de pârât în perioada 2004-2006, înscrisurile

nefăcând dovada că pârâtul, în cadrul

acestor spectacole, a comunicat public exclusiv creațiile originale

ale acestor compozitori, pentru care a încheiat contracte de

cesiune exclusivă a drepturilor patrimoniale

de autor.

Împotriva sentinței menționate, a

declarat apel pârâtul

.

Prin motivele de apel s-a susținut că, în mod

greșit, instanța

a înlăturat

înscrisurile depuse  din care rezultă că pârâtul a

cumpărat

direct de la autori drepturile patrimoniale asupra

operelor comunicate în cadrul spectacolelor de circ și cabaret

desfășurate

în perioada în discuție.

Dacă s-ar fi analizat situația centralizată depusă

de către pârât, s-ar fi constatat că aceștia sunt autorii ale

căror opere au fost utilizate în spectacole.

Chiar dacă acele contracte sunt denumite „de prestație

artistică", acestea cuprind

clauzele specifice cesiunii dreptului de

autor, Circul Globus devenind

titularul dreptului de autor în

cazurile

respective, ceea ce înlătură rațiunea plății din nou a

contravalorii acelorași drepturi către organismul de gestiune

colectivă.

Pârâtul a mai arătat că, prin

înscrisurile depuse, a dorit să demonstreze că, în modalitatea

utilizată de exploatare a operelor,

exista autorizarea

individuală de către titularii de drepturi, iar aceste drepturi de

autor au fost cesionate, fiind achitat prețul cesiunii. În această

situație, nu este nevoie de o autorizare din

partea UCMR-ADA pentru utilizarea repertoriului protejat.

Apelantul a mai susținut că, în

ipoteza de față, în care autorul

sau titularul dreptului de autor, persoanele care sunt

reprezentate obligatoriu de organismul de gestiune colectivă, respectiv

UCMR

-ADA, au semnat contracte directe de cesiune a drepturilor

patrimoniale de autor, este imposibilă colectarea

drepturilor patrimoniale de către organismul de gestiune

colectivă,

în aplicarea art.

123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

În ceea ce privește Decizia nr. 365/2006

care cuprinde

metodologia privind utilizarea operelor

muzicale prin comunicare

publică și

remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de

opere muzicale, apelantul a susținut că metodologia nu se aplică

în raportul direct dintre utilizator și autor sau titularul dreptului de

autor, respectiv autorizarea individuală de către titularii de

drepturi.

Autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin

contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale, conform art. 39 din

Legea nr. 8/1996 cu modificările și completările ulterioare.

Prin decizia civilă nr. 256 A din

20.11.2008, Curtea de Apel

București,

Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală

a respins, ca nefondat, apelul pârâtului, reținând

următoarele:

Solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata

remunerației aferente drepturilor patrimoniale de autor pentru

operele muzicale pretins comunicate public de

către pârât prin

spectacolele de

circ, de cabaret, music-hall-uri etc., a fost analizată

de către prima instanță pe temeiul

metodologiei privind utilizarea

repertoriului de opere muzicale al

organismelor de gestiune

colectivă a

drepturilor de autor în scop lucrativ (anexa 3 din H.G. nr.

769/1999) pentru perioada 1 mai 2004 - 21

octombrie 2006 și al

Protocolului

având drept obiect metodologia privind utilizarea

operelor muzicale prin

comunicare publică și remunerațiile

reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere

muzicale, publicat în M.Of. nr. 857/2006, pentru

perioada

22 octombrie 2006 - septembrie 2007.

Acest temei juridic nu a fost contestat în

faza apelului din

punctul de vedere al aplicării în timp

a unuia sau a altuia dintre actele normative invocate de reclamantă ori a

modului de calcul al remunerației pe acest temei, apelantul contestând

inaplicabilitatea oricărei metodologii de utilizare a operelor muzicale

comunicate public în considerarea contractelor directe încheiate cu autorii

operelor.

Aceste susțineri ale apelantului sunt lipsite de suport,

fiind în mod corect înlăturate de către prima instanță,

pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 privind

dreptul de autor și drepturile conexe, gestiunea colectivă, respectiv

exercitarea drepturilor patrimoniale ale titularilor dreptului de autor și

ai drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă în

numele și pe seama titularului, este obligatorie în cazul exercitării

anumitor drepturi, expres prevăzute de lege în alin. (1), printre care

și dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu

excepția proiecției publice a operelor cinematografice (lit. e).

În forma actuală a legii, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 285/2004, în vigoare din 30 iulie 2004, nu este definită

gestiunea colectivă, cu atât mai puțin cea obligatorie.

Astfel, potrivit art. 123 alin. (2) din lege, în forma

anterioară Legii nr. 285/2004, gestiunea colectivă se exercită

în privința acelor drepturi care, prin natura lor, sunt prezumate a

corespunde unui mod de exploatare a operelor sau a prestațiilor ce face

imposibilă autorizarea individuală.

Renunțarea la această definiție legală prin

Legea nr. 285/2004, în același timp, stabilirea expresă și

exhaustivă a domeniilor în care se exercită gestiunea obligatorie,

prezumă, prin interpretarea istorico - teleologică și

sistematică a legii, voința legiuitorului actual de a impune

gestiunea colectivă ca mod de exercitare a drepturilor patrimoniale

și în privința celor pentru care, dată fiind natura lor, ar fi

posibilă o autorizare individuală de către autori.

Ca atare, în regimul actual, orice drept patrimonial este

susceptibil de gestiune colectivă, fie prin voința legiuitorului, în

cazurile de gestiune obligatorie, când este lipsită de relevanță

manifestarea de voință a titularului dreptului, fie prin voința

titularului dreptului, care mandatează expres un organism de gestiune

colectivă în acest sens.

Metodologiile negociate de către

organismele de gestiune colectivă potrivit art. 131 și urm. din lege,

precum și cele

valabile până la

publicarea metodologiilor negociate potrivit legii

noi -

cum este și cea reglementată de H.G. nr. 769/1999 - sunt aplicabile

în toate cazurile de gestiune colectivă, indiferent de

natura acesteia, din moment ce posibilitatea

autorizării individuale nu mai reprezintă un criteriu legal de

diferențiere între gestiunea

colectivă și

facultativă.

Unica diferență între cele

două tipuri de gestiuni o constituie

criteriile

de negociere care, în cazul gestiunii facultative, pot consta și în

proporția utilizărilor pentru care utilizatorul a

îndeplinit obligațiile de plată prin

contracte directe cu titularii de

drepturi

[art. 131 alin. (1) lit. c)], criteriu exclus în cazul gestiunii

obligatorii,

în care se negociază independent de eventualele

contracte directe cu autorii, pe baza așa - numitelor „repertorii

extinse"

[art. 131

1

alin. (4)].

Pe baza celor arătate, rezultă

că metodologiile negociate sunt

aplicabile

și în situațiile de drepturi patrimoniale a căror natură

permite

o autorizare individuală de către autori și chiar

independent de utilizarea efectivă de opere

autorizate individual, în

cazul gestiunii obligatorii.

Conform art. 131 alin.(2) metodologiile publicate sunt opozabile

tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a

negociat, indiferent de structurile asociative ale utilizatorilor care

au

participat la negocieri.

Astfel, în cauză, este suficient

că metodologia în vigoare din 22.10.2006 vizează și domeniul

comunicării publice a operelor

muzicale

în scop lucrativ (titlul II), spectacolele de circ („și altele

asemenea")

fiind expres prevăzute în categoriile de spectacole

pentru care se datorează remunerație

conform metodologiei, pentru

ca

pârâtului din cauză să-i fie opozabilă metodologia, chiar

dacă

negocierea s-a purtat doar între reclamantă și o

singură structură asociativă de utilizatori, corespunzând

comunicării publice de opere muzicale în scop ambiental, nu și

lucrativ, respectiv Federația Industriei Hoteliere din România (apelantul

- pârât nu a formulat niciun fel de apărare pe aspectul

opozabilității metodologiei din această perspectivă).

Regimul juridic al utilizării de opere muzicale comunicate

public, astfel reglementat de către legiuitor, este, într-adevăr,

unul sever, îngrădind exercițiul direct de către titulari al

drepturilor patrimoniale în discuție, cel puțin prin indicarea unei

game extinse de drepturi obligatoriu a fi gestionate colectiv; voința

legiuitorului nu poate fi, însă, contestată, cel puțin, nu în

cadrul creat prin apărările formulate în prezentul proces.

Constatările anterioare vizează perioada 22.10.2006 - septembrie 2007

în care pârâtul a utilizat opere muzicale fără obținerea în

prealabil a licenței neexclusive de la reclamantă, pentru care este

aplicabilă metodologia negociată, publicată în M.Of. nr.

857/2006.

Pentru perioada anterioară, de aplicabilitate a H.G. nr.

769/1999, este vorba tot despre o gestiune obligatorie, pentru perioada de

după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004, considerentele deja expuse

privind voința legiuitorului de gestionare colectivă și a

operelor pentru care ar fi fost, teoretic, posibilă o autorizare

individuală.

Legiuitorul din anul 1999 a prevăzut necesitatea

obținerii licenței neexclusive de la organismele de gestiune

colectivă și în cazul utilizării în scop lucrativ a operelor

muzicale din repertoriul organismului de gestiune colectivă, chiar

fără vreo referire la situația în care s-ar fi încheiat

contracte directe între utilizatori și titularii de drepturi, ceea ce

înseamnă că această eventuală situație este

lipsită de relevanță în privința obligației de

plată a remunerației către organismul de gestiune

colectivă.

Conchizând asupra celor expuse, Curtea a constatat că, în

mod corect, prima instanță a stabilit că  pârâtul  datorează

despăgubiri constând în remunerațiile neachitate în baza unor licențe

neexclusive acordate de către reclamantă, ignorând contractele

încheiate de către pârâtă cu trei compozitori pentru diferite

spectacole susținute în perioada 2004 - 2007, respectiv: cu compozitorul

G.B. - pentru spectacolele „

Robin Hood", „Ocolul Pământului în

balon", „Mini Gale Junior", „Galele Circului ediția a V-a",

„M.T.C.T., A.N.T. și Circul Globus îți fac vacanța - Fantastic

Show", „Castelul de Cleștar", „Galele Circului ediția a

VI-a", „Carnavalul de Foc"

; cu compozitorii C.D. și A.A. -

pentru spectacolul „

Secretele Elfilor

"; cu compozitorul A.A. -

pentru spectacolele „

Galele Circului ediția a VII-a

", „

Elfii

contraatacă", „Terra Maimuțelor"

; cu compozitorul G.N.

- pentru spectacolul „

Micul Paris".

De altfel, din conținutul tuturor contractelor pentru

aceste spectacole, rezultă că exercițiul drepturilor

patrimoniale asupra fiecărei opere s-a limitat la cesionarea drepturilor

conexe stipulate în art. 98 din Legea nr. 8/1996, ceea ce înseamnă că

eventualul drept de comunicare publică a operei muzicale, ca

prerogativă a autorului operei, nu a făcut obiectul cesiunilor.

Pe de altă parte, după cum în mod corect a arătat

prima instanță, nu s-a făcut dovada că lista depusă în

dosarul de fond a epuizat repertoriul spectacolelor prezentate de către

pârât în perioada de referință și că pârâtul ar fi utilizat

doar operele compozitorilor cu care a încheiat contractele depuse la dosar.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Circul Globus București.

În memoriul cuprinzând motivele de recurs, recurentul a invocat excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. 123 din Legea nr. nr. 8/1996 în

raport de dispozițiile art. 44, art. 135 alin.(2) lit. a) și c)

și art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată,

apreciind că textul criticat este contrar Directivei Parlamentului

European și a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001.

În susținerea acestei excepții, recurentul a

arătat că art. 148 din Constituție are în vedere principiul

preeminenței dispozițiilor din tratatele constitutive ale Uniunii

Europene precum și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter

obligatoriu. Statul Român este obligat să respecte prevederile Directivei

2001/29/CE și să armonizeze legislația în vigoare în raport de

dispozițiile comunitare respective. Directivele au forța obligatorie

pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene, conform art.248 alin.(3) CE

și art. 161 alin.(3) Euratom.

Recurentul a mai arătat că, deși prin O.U.G.

nr.123/2005, aprobată prin Legea nr. 329/2006, se presupune ca s-ar fi

realizat procesul de transpunere în legislația română a prevederilor

Directivei 2001/29/CE, dispozițiile art. 123

1

din Legea nr.

8/1996, care contravin flagrant prevederilor actului comunitar invocat, nu au

fost modificate.

Astfel, deși în paragrafele 23 și 24 din preambul

Directivei 2001/29/CE dreptul de autor asupra actelor de comunicare

publică este definit clar ca acoperind orice comunicare către public

care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării,

dispozițiile art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 nu au fost

modificate de actul normativ intern (O.U.G. nr. 123/2005, aprobată prin

Legea nr. 329/2006) care, deși ar fi trebuit să asigure transpunerea

actului normativ comunitar, în sensul armonizării legii interne cu

prevederile Directivei, prevede în forma actuală - fără

distincție între comunicarea directă și cea indirectă

și contrar normei comunitare - gestiunea colectivă obligatorie a

drepturilor patrimoniale de autor și a drepturilor conexe pentru exercitarea

dreptului de comunicare publică a operelor muzicale. Astfel, art. 123 lit.

e) din Legea nr. 8/1996 este de natură a afecta/restrânge exercițiul

drepturilor patrimoniale de autor.

Recurentul a apreciat, față de împrejurarea că

România a devenit membră a Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007,

că instanța ar urma să examineze dispoziția legală

internă în domeniul drepturilor patrimoniale de autor și

compatibilitatea acesteia cu legislația Uniunii Europene în domeniu,

conform art. 148 alin. (2) din Constituție.

Recurentul a susținut că, întrucât Statul Român nu a

implementat corect directiva menționata, instanța de judecată nu

poate aplica prevederea națională incompatibilă cu directiva

neimplementată corect în ordinea juridică internă.

Aplicând dreptul național, instanța română este

ținută de obligația de interpretare conforma textului și

finalității directivei, în sensul că trebuie să

interpreteze și să aprecieze dispoziția legală internă

strict prin raportare la textul și finalitatea directivei, pentru a se

atinge rezultatul avut în vedere de aceasta (adică să se asigure

efectul său util).

Instanțele interne au obligația de a proteja

drepturile conferite persoanelor de către Directiva 2001/29/CE, dacă

este necesar, neaplicând orice prevedere care ar duce, ca în cazul de

față, la un rezultat contrar acestei directive.

Libertatea de care beneficiază autoritățile

naționale depinde de precizia directivelor de transpus, astfel că, în

cazul în care o directivă conține dispoziții detaliate

constituind un set de reguli autosuficient, se impune mai curând ca autoritățile

să transcrie decât sa transpună conținutul lor în

legislația națională.

În situația de față, rezultatul Directivei

(așa cum este definit în preambulul acesteia) este evident încălcat,

având în vedere că se instituie o sarcină suplimentară (comisionul

impus de către organul de gestiune colectivă a cărui

ingerință artificială este inerentă datorită tocmai

nerespectării Directivei) în sarcina autorilor, în situația foarte

frecventă în care autorii își interpretează propriile

creații muzicale în concerte sau spectacole.

Nu numai că reglementarea legală, în forma în care

aceasta transpune Directiva, nu aduce un plus de "autonomie"

autorilor care își interpretează în concerte propriile creații

muzicale, ci le diminuează valoarea drepturilor financiare aferente

acestor spectacole, prin faptul că interpune artificial organismul de

gestiune în acest circuit, organism de gestiune

care nu are drept

funcție, în

acest caz, decât să încaseze banii de la autorii interpreți

și să-i vireze tot acestora, după

ce își oprește comisionul, cu toate

întârzierile aferente,

neaducând deci un rezultat benefic în patrimoniul autorilor. În această

ipoteză sunt încălcate și

prevederile

art. 135 alin. (2) lit. a) și c) din Constituția României.

În raport de neconformitatea dreptului

național cu dreptul

comunitar,

în cazul neimplementării corecte a directivei invocate,

recurentul a apreciat că se impune calificarea

dispoziției legale

criticate ca fiind

neconstituțională.

Recurentul a mai susținut în motivarea

excepției de

neconstituționalitate că textul

criticat contravine și prevederilor art.44 din Constituție, care

implică garantarea de către stat a proprietății asupra unei

creații intelectuale, respectiv a operei

muzicale,

iar restrângerea exercițiului acestui drept poate fi dispusă

numai dacă se impune pentru cazurile

enumerate de art. 53 din Constituție, măsura trebuie să fie

proporțională cu situația care a

determinat-o, să

fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce

atingere existenței dreptului.

În cea de-a doua parte a memoriului de

recurs, recurentul a expus critici de nelegalitate și netemeinicie a

deciziei recurate,

încadrându-le în

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și

9

C.pr.civ., fără ca aceste motive de recurs să fie dezvoltate în

mod separat.

Recurentul a arătat că a depus

la dosar o situație centralizată

a tuturor spectacolelor de circ și de cabaret

desfășurate în perioada de referință, indicând operele

muzicale cu autorii acestora, precum

și contractele

încheiate cu autorii, contracte care, în ciuda denumirii - contracte de

prestație artistică - cuprind clauze specifice cesiunii dreptului de

autor. Există acte adiționale la

fiecare

contract, de care nu s-a ținut cont în fazele procesuale

anterioare. Clauzele contractelor sunt

interpretate limitat ca fiind

contracte

de cesiune a drepturilor conexe, deși au fost achitate, prin

vânzarea

drepturilor de autor, contravaloarea acestora, Circul

Globus devenind titularul dreptului de autor în cazurile respective.

Recurentul susține că, prin

interpretarea dată de instanța de

apel se ajunge la o situație absurdă, în care

Circul Globus cumpără drepturile de autor chiar de la autori și

este obligat să plătească din

nou drepturi de autor prin intermediul unui organism de

gestiune

colectivă.

Ar fi fost necesar ca instanța să

facă o analiză defalcată pe

fiecare

spectacol, să stabilească ce opere au fost utilizate și cine

sunt autorii acestora, analizându-se contractele

directe cu autorii,

analiza urmând a

fi făcută după conținut și nu după titlu.

Recurentul mai arată că, prin

înscrisurile depuse a dorit să demonstreze că, în modalitatea de

exploatare a operelor pe care a

utilizat-o, există

autorizarea individuală de către titularii de

drepturi, iar aceste drepturi de autor au fost cesionate, fiind achitat

prețul cesiunii. În această

situație, nu era nevoie de o autorizare din

partea UCMR-ADA pentru

utilizarea repertoriului protejat,

nedatorând

nici daune, nici contravaloarea aferentă drepturilor.

Autorii sau titularii dreptului de autor,

persoane care sunt

reprezentate obligatoriu de organismul de

gestiune colectivă,

respectiv UCMR-ADA,

au semnat contracte directe de cesiune a

drepturilor patrimoniale de autor, fapt ce face imposibilă

colectarea drepturilor patrimoniale de către organismul de gestiune

colectivă.

S-a mai arătat de către recurent

că metodologia reglementată în Titlul II din Decizia nr.365/2006,

referitoare la raportul dintre utilizator și organismul de gestiune

colectivă (obținerea licenței

neexclusive,

depunerea tuturor documentelor care să ateste

valoarea biletelor vândute, publicitate, etc. și plata

remunerațiilor

stabilite

potrivit tabelelor cuprinse în titlu) nu se aplică în condițiile

raportului direct dintre utilizator și autor

sau titularul dreptului de

autor,

respectiv, în cazul autorizării individuale de către titularii de

drepturi. Autorul sau titularul dreptului de

autor poate ceda prin

contract altor

persoane numai drepturile sale patrimoniale, conform

art.39 din Legea

nr. 8/1996 cu modificările si completările ulterioare.

Titularii dreptului de autor își pot exercita drepturile

recunoscute prin lege în mod individual sau, pe

baza de mandate,

prin organisme de gestiune colectivă. Or, prin

înscrisurile depuse, s-a dorit să se demonstreze că, în modalitatea

de exploatare a operelor, pe care a utilizat-o Circul Globus, exista

autorizarea individuală de către titularii de drepturi, iar aceste

drepturi de autor au fost cesionate, fiind achitat prețul cesiunii, iar

prin decizia atacată nu se răspunde acestor probleme.

În finalul motivelor de recurs, recurentul face aprecieri

referitoare la sarcina probei, susținând că, față de

caracterul generic al acțiunii reclamantei, care nu a cuantificat

pretențiile și nu a solicitat o expertiză de specialitate care

să conțină ca obiectiv exact stabilirea elementelor necesare

cuantificării pretențiilor, nu se poate pretinde pârâtului să

dovedească și ce a făcut, și ce nu a făcut, cu efectul

obligării lui la plata a unor sume care, în realitate, i se cuvin în

calitate de titular al dreptului de autor, ca urmare a cesiunilor intervenite.

A apreciat că este greșit modul de interpretare a

contractelor ca fiind de cesiune a drepturilor conexe și nu de cesiune a

însuși dreptului patrimonial de autor, precum și față de

greșita aplicare a prevederilor art. 123

1

din Legea nr. 8/1996.

În ședință publică, recurentul a arătat

că renunță la excepția de neconstituționalitate

invocată,

întrucât aceasta a mai fost examinată de Curtea

Constituțională, fiind respinsă prin Decizia nr. 300 din 26

martie 2009.

Considerând că, pentru

soluționarea criticilor din recurs referitoare la neconcordanța

dintre legea română și Directiva

2001/29/CE

este necesară adresarea unei întrebări preliminare

Curții de Justiție a Uniunii Europene,

Înalta Curte de Casație și

Justiție,

prin încheierea din data de 14 mai 2010, a sesizat instanța europeană

pentru a se pronunța asupra următoarelor aspecte:

Art.3 (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European

și a Consiliului trebuie interpretat în sensul că prin „comunicare

publică" se înțelege:

a) doar orice comunicare către public care nu este

prezent în locul

de proveniență a comunicării sau

b)

deopotrivă și orice comunicare a unei opere realizată direct,

făcută într-un loc deschis publicului,

prin orice modalitate publică

de execuție ori de prezentare

directă a operei ?

Dacă răspunsul la prima întrebare este a), aceasta

înseamnă

că actele de comunicare

directă a operei către public menționate la b) nu intră în

câmpul de aplicare al acestei Directive sau înseamnă că nu constituie

comunicare publică a operei, ci reprezintă acte de

interpretare/execuție publică a operei

în înțelesul art. 11.1 (i) al

Convenției de la Berna?

Dacă răspunsul la prima întrebare

este b), permite art. 3 (1) al

Directivei

reglementarea prin lege, de către statele membre, a unei gestiuni

colective obligatorii a dreptului de comunicare publică a operelor

muzicale, indiferent de modalitatea de comunicare, chiar dacă acest drept

este posibil de gestionat individual și chiar este

gestionat

astfel de către autori, fără a prevedea opțiunea pentru

autori de a își exclude operele de la

gestiunea colectivă?

Argumentându-și opțiunea de

sesizare a Curții de Justiție a

Uniunii Europene, Înalta Curte

a apreciat că se pune problema

modului

de calificare a actelor de comunicare a operelor către

public atunci când publicul este prezent în locul

în care se face comunicarea, în condițiile în care art. 3 (1) al

Directivei se referă la

„orice

comunicare publică", fără nicio distincție după

cum publicul

este prezent în locul în care se face comunicarea sau nu

este prezent, iar în preambulul Directivei se arată faptul că prin

comunicare publică ar trebui să se înțeleagă doar actele de

comunicare către public care nu este prezent în locul din care provine

comunicarea.

S-a arătat, în încheierea de sesizare,

că legea română (Legea nr. 8/1996), la art.15, include expres în

noțiunea de comunicare

publică atât actele de

comunicare directă a operelor - către un public care este sau poate

fi prezent în locul în care se face

comunicarea,

adică făcută într-un loc deschis publicului, prin orice

modalitate publică de execuție ori de

prezentare directă a operei -,

cât și orice comunicare a

operelor către un public care nu este prezent într-un asemenea loc.

Așadar, pentru a ști dacă legea

română vine în conflict cu

Directiva, este necesar a se

clarifica în ce fel trebuie interpretat art.3 (1) din Directivă. Trebuie

interpretat în sensul că prin

„comunicare

publică" se înțelege : a) doar orice comunicare către

public

care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării

sau b) deopotrivă și orice comunicare a

unei opere realizată direct,

făcută

într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică

de

execuție ori de prezentare directă a operei ?

Consecutiv, dacă prin „comunicare

publică" Directiva are în

vedere

doar actele de comunicare către public care nu este prezent

în locul de proveniență a comunicării,

care este semnificația acestei

delimitări?

Explicația ar putea fi aceea că

Directiva urmărește să impună

statelor membre să-și armonizeze

legislațiile numai sub anumite aspecte ale protecției drepturilor de

autor și conexe, iar în ceea ce

privește

dreptul de comunicare publică a operelor, urmărește

armonizarea

doar sub aspectul comunicării către public care nu este prezent la

locul comunicării.

Pentru actele de comunicare directă

către public, ar rămâne la

latitudinea

statelor să  reglementeze  drepturile autorilor  cum

consideră de cuviință, așa cum se afirmă în paragr.18

din Preambul.

Altă explicație ar putea fi

aceea că Parlamentul European și

Consiliul au avut în vedere distincția pe care o

face Convenția de la

Berna

pentru Protecția Operelor Literare și Artistice, în art. 11.1

lit.(i) și, respectiv (ii), între: „interpretarea

publică a operelor, prin orice mijloace sau procese" și „orice

comunicare către public a

interpretării

operelor".

Potrivit acestei distincții

interpretarea unor opere muzicale sau dramatico-muzicale în fața unui

public care este prezent la locul

comunicării

sau într-un loc deschis publicului - cum este situația în

litigiul de față - nu constituie comunicare

publică, ci interpretare

publică.

Această distincție nu a fost

oricum avută în vedere de legiuitorul

român, care a inclus interpretarea publică a

operelor în noțiunea de

comunicare publică

și, în cazul operelor muzicale, a supus-o

aceluiași regim juridic, al gestiunii colective obligatorii.

Pentru soluționarea litigiului trebuie clarificat

dacă, procedând astfel, legiuitorul român:

a acționat în conformitate cu paragr. 18 din Preambul, în sensul

că, și după transpunerea Directivei, a păstrat

dispozițiile existente deja

privitoare la gestionarea

colectivă obligatorie a dreptului de comunicare publică a operelor

muzicale, inclusiv în cazul comunicării directe către public sau

nu a transpus corect noțiunea de „comunicare

publică" în înțelesul

avut în vedere de Directivă.

În ipoteza în care art.3 (1) al Directivei

acoperă toate actele de

comunicare publică a

operelor, inclusiv pe cele de comunicare directă către publicul

prezent la locul comunicării, se pune problema dacă instituirea prin

lege a unei gestiuni colective

obligatorii

a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale,

indiferent

de modalitatea de comunicare, chiar dacă acest drept

este posibil de gestionat individual și

chiar este gestionat astfel de

către

autori, fără a prevedea opțiunea pentru autori de a își

exclude

operele de la gestiunea colectivă, corespunde scopului

protejării drepturilor de autor, dar și intenției de a

menține un just echilibru între drepturile acestora și cele ale

utilizatorilor, afirmate prin Directivă.

Legea română prevede că se gestionează colectiv

în mod obligatoriu dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, prin

comunicare publică înțelegându-se și comunicarea operei

către un public care este prezent în locul în care se face comunicarea.

Faptul că un asemenea drept este lesne de gestionat

individual și uneori este astfel gestionat, nu se contestă în

cauză. Numai că, și în atare situație și chiar

dacă autorul muzicii utilizate nu este membru al organismului de gestiune

colectivă, utilizatorul este obligat să obțină

autorizație de licență neexclusivă și să achite

către organismul de gestiune colectivă o remunerație, conform

art.123 alin.(2), care prevede că pentru categoriile de drepturi

prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi

reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

De asemenea, legea nu conține nicio prevedere care să

permită acestor titulari posibilitatea de a își exclude, în orice

moment, operele de la extinderea contractului de gestiune colectivă asupra

lor, condiție care, de exemplu, în cazul dreptului de comunicare

publică prin satelit, este prevăzută expres în art.3 (2) din

Directiva 93/83/CEE din 27 septembrie 1993.

Dimpotrivă, art.131

1

alin.(4) prevede că în

cazul în care gestiunea colectivă este obligatorie, metodologiile

privitoare la drepturile patrimoniale se negociază fără a se

ține seama de criteriile prevăzute la alin. (1) lit. c) și e), repertoriile

fiind considerate repertorii extinse, iar criteriul de care nu se ține

seama prevăzut la lit. e) este proporția utilizărilor pentru

care utilizatorul a îndeplinit obligațiile de plată prin contracte

directe cu titularii de drepturi.

Totodată, deși art.130 alin.(1) lit.a) prevede

negocierea metodologiilor de către organismele de gestiune colectivă

cu utilizatorii, în vederea plății drepturilor patrimoniale, în cazul

acelor  opere al căror mod de exploatare  face  imposibilă

autorizarea, art.123 instituie gestiunea colectivă obligatorie a dreptului

de comunicare publică a operelor muzicale, fără nicio

distincție după cum o anume modalitate de comunicare ar face

posibilă autorizarea individuală sau nu.

O asemenea reglementare pare a fi o îngrădire excesivă

a libertății contractuale, care nu corespunde dublului scop al

gestiunii colective obligatorii, de a permite atât utilizarea operelor, cât

și remunerarea autorilor.

Prin Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Curtea de

Justiție a Uniunii Europene (Camera a treia) s-a pronunțat în sensul

că Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și

drepturilor conexe în societatea informațională și în special

art. 3 alin. (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că au în

vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de

proveniență a comunicării, cu excluderea oricărei

comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis

publicului, prin orice modalitate publică de execuție ori de

prezentare directă a operei.

În motivarea

acestei hotărâri se rețin următoarele:

Prin intermediul primei și al celei de a doua

întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de

trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva 2001/29

și în special art. 3 alin. (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul

că au în vedere doar comunicarea către public care nu este prezent în

locul de proveniență a comunicării sau și orice comunicare

a unei opere realizată direct, făcută într-un loc deschis

publicului, prin orice modalitate publică de execuție ori de

prezentare directă a operei.

Se impune a sublinia că nici art. 3 alin. (1) din Directiva

2001/29, nici altă dispoziție din aceasta nu definesc noțiunea

"comunicare publică".

În această situație, pentru interpretarea unei

noțiuni de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama

nu numai de modul de redactare a dispoziției în care apare noțiunea,

ci și de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmările

de reglementarea din care face parte.

Mai întâi, în ceea ce privește contextul, trebuie subliniat

că a doua teză a considerentului (23) al Directivei 2001/29 prevede

că dreptul de comunicare publică „trebuie înțeles în sens larg,

ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul

de proveniență a comunicării".

În această privință, în Hotărârea din 4

octombrie 2011,

Football Association Premier League și alții

(C-403/08 și C-429/08, nepublicată încă în Repertoriu), Curtea a

clarificat domeniul de aplicare al considerentului amintit și, mai

specific, a doua teză a acestuia.

Curtea a amintit astfel că, în legătură cu geneza

Directivei 2001/29 și în special în legătură cu Poziția

comună (CE) nr. 48/2000, aprobată de Consiliu la 28 septembrie 2000

în vederea adoptării Directivei 2001/29 (JO C 344), considerentul (23) al

acestei directive a fost adoptat în urma propunerii Parlamentului European,

care dorea ca în cuprinsul acestuia să se precizeze că, în sensul

directivei menționate, comunicarea publică nu se referă la

"reprezentări sau executări directe", noțiune care

face trimitere la noțiunea "reprezentare și executare

publică" prevăzută la articolul 11 primul paragraf din

Convenția de la Berna, această din urmă noțiune înglobând

interpretarea operelor în fața publicului care se află în contact

fizic și direct cu actorul sau cu executantul operelor (

Hotărârea

Football Association Premier League și alții

, pct. 201).

Astfel, pentru a exclude asemenea reprezentări și

executări publice directe din sfera de aplicare a noțiunii

„comunicare publică" în cadrul Directivei 2001/29, în respectivul

considerent s-a precizat că comunicarea publică acoperă orice

comunicare către un public care nu este prezent în locul de proveniență

a comunicării

(Hotărârea Football Association Premier League

și alții

pct. 202).

Or, într-o situație precum cea în discuție în care,

astfel cum reiese din decizia de trimitere, operele muzicale comunicate

către public în cadrul unor spectacole de circ și de cabaret sunt

executate în direct, un asemenea element de contact fizic și direct

există, astfel încât publicul este, contrar exigenței prevăzute

de a doua teză a considerentului (23) al Directivei 2001/29, prezent în

locul de proveniență a comunicării.

În ceea ce privește obiectivul urmărit de Directiva

2001/29, trebuie subliniat că reiese din considerentele (2) și (5)

că aceasta vizează crearea unui cadru juridic general și

flexibil la nivelul Uniunii, care să sprijine dezvoltarea

societății informaționale și adaptarea și completarea

normelor actuale în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe

pentru a ține seama de faptul că dezvoltarea tehnologică a

făcut să apară noi forme de exploatare a operelor protejate.

Rezultă de aici că armonizarea voită de Directiva

2001/29, la care face trimitere prima teză a considerentului (23), nu se

presupune că vizează formele „tradiționale" de comunicare

publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere.

Acest lucru este confirmat de altfel de a treia și a patra

teză ale considerentului (23) al Directivei 2001/29, potrivit cărora

dreptul de comunicare publică include orice transmisie sau retransmisie a

unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv

radiodifuziunea, și nu include niciun alt act. Astfel, acest drept nu include

acte care nu implică o „transmisie" sau o „retransmisie" a unei

opere, precum acte de reprezentare sau de executare directă a unei opere.

Având în vedere considerațiile ce precedă, trebuie

să se răspundă la prima și la a doua întrebare că

Directiva 2001/29 și în special art. 3 alin. (1) din aceasta trebuie

interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un

public care nu este prezent în locul de proveniență a

comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere

realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice

modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a

operei.

Având în vedere răspunsul dat la prima și la a doua

întrebare, Curtea de Justiție a apreciat că nu mai este necesar

să se răspundă la a treia întrebare adresată.

Examinând decizia civilă recurată, prin prisma

motivelor de recurs invocate și având în vedere dezlegarea dată de

Curtea de Justiție a Uniunii Europene în ceea ce privește sfera de

aplicare a Directivei 2001/29/CE, Înalta Curte a reținut următoarele:

recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 123 din Legea nr. 8/1996 în raport de dispozițiile art. 44, art. 135

alin.(2) lit. a) și c) și art. 148 alin. (2) din Constituția

României, republicată (excepție la care a renunțat ulterior),

dar, totodată, a solicitat ca instanța să interpreteze

dispozițiile din legea internă conform textului și finalității

Directivei 2001/29/CE, respectiv, să facă aplicarea directă a

dreptului comunitar, înlăturând norma internă care contravine normei

comunitare.

Dacă în ceea ce privește aspectele de

neconstituționalitate, acestea intră în competența

exclusivă a instanței de contencios constituțional, Înalta Curte

neputând statua cu privire la eventuala contrarietate a prevederilor art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 în raport de anumite dispoziții ale legii

fundamentale, în privința incidenței dreptului comunitar,

instanța unui stat membru al Uniunii Europene are competența și

chiar obligația, în anumite condiții, de a aplica cu prioritate

normele de drept comunitar, putând ignora existența dreptului intern

contrar (conform „principiului supremației dreptului comunitar"), sau

de a interpreta, pe cât posibil dreptul intern în conformitate cu directivele

comunitare (conform așa numitei „obligații de interpretare

conformă sau armonioasă" sau efectul indirect al

directivelor"). Pentru a se putea proceda în acest sens, este necesar ca

domeniul vizat să fie reglementat la nivel comunitar.

Recurentul a invocat incidența Directivei 2001/29/CE, în sensul că,

deși în paragrafele 23 și 24 din preambul Directivei 2001/29/CE

dreptul de comunicare publică este definit clar ca acoperind orice

comunicare către public care nu este prezent în locul de

proveniență a comunicării, dispozițiile art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 prevăd gestiunea colectivă obligatorie a

drepturilor patrimoniale de autor și a drepturilor conexe pentru

exercitarea dreptului de comunicare publică a operelor muzicale,

fără distincție între comunicarea directă și cea

indirectă, ceea ce ar fi contrar normei comunitare.

Ceea ce reclamă, de fapt, recurentul-pârât este impunerea

unei gestiuni colective obligatorii și pentru actele de comunicare

directă prin art. 123 din Legea nr. 8/1996, contrar directivei care ar

defini dreptul de comunicare publică, în sens larg, numai ca acoperind

orice comunicare către un public care nu este prezent la locul de

proveniență al comunicării, cu impunerea anumitor excepții

și limitări doar dreptului de reproducere, dacă este cazul; se

susține că, procedându-se în acest fel, se instituie o limitare

suplimentară în sarcina autorilor în situația, foarte frecventă,

în care aceștia își interpretează propriile creații

muzicale în concerte sau spectacole. Cu aplicarea directă a directivei se

solicită să fie scoase de la gestiunea colectivă obligatorie

actele de comunicare directă a operelor muzicale.

Recurentul-pârât solicită astfel a fi menținut art.

123 din lege ca reflectând o transpunere corectă prin instituirea

gestiunii colective obligatorii pentru actele de comunicare vizate de

directivă, astfel cum au și fost interpretate de Curtea de

Justiție, deși susține în același timp că directiva

impune anumite restricții în privința acestora, dar numai în

exercițiul dreptului de reproducere. De altfel, în privința

caracterului exclusiv al