Decizia nr. 910/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — Opere muzicale. Cesionarea dreptului de comunicare publică

Hotărârea recurată este nemotivată, fiind data cu încălcarea art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, având în vedere că instanța de apel nu a arătat cum a ajuns la concluzia, pe baza căror probe, că remunerațiile aferente spectacolelor în limba maghiară au fost achitate integral pe parcursul judecării cauzei în prima instanță, mai ales că pentru aceste spectacole nu au fost calculate remunerații prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecății de primă instanță.

Decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 1507 Cod civil și cu interpretarea greșită a art. 1509 Cod civil. Astfel, intimata - pârâtă a efectuat către UCMR-ADA plăți, pe baza facturilor emise de către aceasta din urmă, iar imputația plății a fost făcută de către debitoare odată cu plata prin virament bancar, potrivit art. 1507 alin. 3 Cod civil, pentru sumele astfel cum au fost facturate, care includeau și TVA. Facturile au fost acceptate la plată de către intimata-pârâtă, care le-a înregistrat în propria contabilitate, astfel cum au fost emise. În atare condiții, în mod nelegal instanța de apel a modificat imputația plății făcută de intimata pârâtă și a procedat la o imputare legală a plății, cu toate că alin. 3 al art. 1509 Cod civil interzice imputația legală. Soluția instanței de apel conduce la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei pârâte, în condițiile în care aceasta din urmă și-a diminuat propriile obligații față de bugetul de stat cu suma achitată cu titlu de TVA, potrivit facturilor emise de UCMR-ADA, înregistrate ca atare în contabilitatea pârâtei (operațiune reglementata de Codul fiscal), dar pârâta vrea să primească înapoi de la UCMR-ADA aceeași sumă, pe lângă faptul că a recuperat-o de la bugetul de stat prin deducere și, mai mult, fără a formula o cerere de restituire, în condițiile și în termenul prevăzute de art. 1342 Cod civil, pentru sumele primite cu bună - credință de către UCMR-ADA cu titlu de TVA. În ceea ce o privește pe reclamantă, instanța de apel a decis ca aceasta să restituie și intimatei pârâte, prin compensare, aceeași sumă pe care a plătit-o la bugetul de stat. Recurenta a susținut că, perspectiva soluției date cu privire la TVA, decizia este nelegală și prin raportare la soluția CJUE din cauza C-501/19.

Hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 478 Cod procedură civilă, întrucât pârâta nu a formulat cerere reconvențională prin care să solicite restituirea sumei pe care a plătit-o cu titlu de TVA, așa cum rezultă din imputația plații pe care a realizat-o. Pe cale de consecință, pârâta nu putea formula o astfel de cerere direct în apel și să solicite, astfel, o compensare legală a unor datorii reciproce, certe și exigibile.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 123 1 , art.123 4 și art. 134 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu și cu interpretarea greșită a contractelor prin care pârâta susține că a dobândit drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale. Astfel, în ceea ce privește contractul nr. 324 din 21.03.2012, încheiat de intimata pârâtă cu Asociația Culturală Y., este nelegală interpretarea potrivit căreia acesta ar proba că pârâta a dobândit drepturile patrimoniale de autor asupra operelor muzicale utilizate în spectacolul Fontana di Trevi direct de la titularul lor. Potrivit art. 3 și art. 13 din Legea nr. 8/1996, autorul este persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera, deținând drepturile patrimoniale de autor pentru opera pe care a creat-o. Asociația Culturală Y. cu care pârâta a încheiat contractul nu este o persoana fizică și nu poate fi autorul operei muzicale. În acest caz, era necesar să se dovedească, în primul rând, că drepturile au fost dobândite de la autor de către cocontractantul Asociația Culturală Y., iar dovada se face potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, care prevede forma scrisă ad probationem pentru a se dovedi atât existența, cât și conținutul contractului. Or, în speță, nu s-a făcut această dovadă. În ceea ce privește contractele încheiate de intimata pârâtă cu persoanele fizice, este străin de natura pricinii art. 134 alin. 1 din Legea nr.8/1996, text de lege pe care instanța de apel și-a întemeiat hotărârea. Această normă se referă la situația gestiunii colective încredințate prin contract de mandat, în timp ce în speță nu se invocă gestiunea pe bază de contracte de mandat, ci sunt deduse judecații drepturi pentru care gestiunea colectiva se realizează în temeiul legii, pentru care gestionarea colectivă este obligatorie prin lege. Pe de altă parte, contrar aprecierii instanței de apel, dreptul patrimonial de autor poate fi limitat prin lege, ca drept de proprietate privată, în virtutea art. 44 alin. 1 din Constituția României. Cu referire la aceleași contracte, recurenta a criticat și confuzia făcută de instanța de apel între „reprezentare” și „gestiune”, pentru clarificarea efectelor gestiunii colective obligatorii. Reprezentarea constituie aptitudinea organismului de a reprezenta titularii de drepturi patrimoniale de autor pe baza de contract de mandat sau în temeiul legii - în cazul de față, în temeiul legii. Gestionarea reprezintă administrarea drepturilor patrimoniale de autor, care, de regulă, poate fi realizată individual - personal sau printr-un terț - sau în mod colectiv, voluntar sau obligatoriu, după caz. În speță, în perioada în litigiu art. 123 1 din Legea nr. 8/1996 a prevăzut că administrarea, gestionarea dreptului patrimonial de comunicare publică trebuie să se facă în mod obligatoriu colectiv. Pe cale de consecință, odată stabilită prin lege această limită, autorul nu își mai poate gestiona, administra în mod individual drepturile sale patrimoniale de autor de opere muzicale. Pentru interpretarea efectelor juridice ale gestiunii colective obligatorii, pentru distincția dintre efectele acesteia și cele ale gestiunii extinse, ale celei facultative și ale celei pe baza de mandat special este obligatorie raportarea la prevederile directivelor UE care fac distincție între efectele juridice ale diferitelor forme de gestiune colectivă, relevante sub acest aspect fiind dispozițiile paragrafului 25 și cele ale art. 4 alin. 1 din Directiva 2019/789. În cazul în care gestiunea colectivă este obligatorie – precum în situația dreptului patrimonial de autor de comunicare publică a operelor muzicale -, titularii drepturilor patrimoniale de autor își pot exercita dreptul numai în mod colectiv, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, nu și în mod individual. Norma este una care reglementează interesul public general, atât al utilizatorilor, al publicului și al titularilor de drepturi, vizează și asigură tratamentul egal pentru toți titularii de drepturi de autor de opere muzicale și este o norma imperativă, de ordine publică, de la care nu se poate deroga prin convenții particulare. Pentru drepturile pentru care legea prevede gestiunea colectivă, autorii nu pot, spre exemplu, să restrângă posibilitatea accesului tuturor utilizatorilor și al publicului la o operă prin încheierea unor convenții particulare și acordarea în exclusivitate a dreptului către un singur utilizator. Orice altă interpretare ar înfrânge ordinea și interesul public pentru care a fost limitată exercitarea individuală a dreptului de autor și instituită gestiunea colectivă obligatorie ca formă de exercitare a unora dintre drepturile patrimoniale de autor. Recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 123 4 din Legea nr. 8/1996, care reglementează posibilitatea titularului de drepturi de a fi reprezentat și de a apela la un alt intermediar, atunci când este permisă de către lege negocierea individuală, ceea ce nu este cazul gestiunii colective obligatorii. Așadar, acest text de lege nu exclude gestiunea colectivă obligatorie instituită prin norme de ordine publică. Recurenta a criticat și aprecierea instanței de apel potrivit căreia în speță nu ar fi incidente dispozițiile privitoare la gestionarea colectivă obligatorie, deoarece dreptul s-ar fi transmis către un terț prin cesiune exclusivă/neexclusivă, cesionarul devenind însuși titularul dreptului. O astfel de interpretare ar înfrânge tocmai caracterul de ordine publică și interesul general al normei care reglementează gestiunea colectivă, care rezidă în accesul neîngrădit al utilizatorilor și al publicului la opera muzicală. Or, acceptarea posibilității cesiunii exclusive a dreptului către un singur utilizator ar înfrânge interesul public pentru care a fost instituită gestiunea colectivă obligatorie și ar permite unui singur utilizator să controleze circulația operei, utilizarea acesteia, accesul publicului și al utilizatorilor. Așadar, în cazul în care dreptul patrimonial de autor este transmis prin contract direct către utilizator, ne aflăm în situația clară a unui act care contravine normei de ordine publică. Pe de alta parte, dreptul de autor nu este un bun material, iar transmiterea lui nu trebuie privită și analizată în mod identic cu transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun corporal. Dreptul de autor comportă atât prerogative de ordin patrimonial, cât și prerogative de ordin moral și nu poate fi transmis. Se pot transmite numai prerogative ale dreptului patrimonial, cele de a dispune de folosința operei, de posibilitatea de utilizare a operei, potrivit art. 13 din Legea nr. 8/1996, dreptul patrimonial de autor vizând dreptul de a autoriza sau de a interzice utilizarea operei. Cesiunea acestui drept constă tocmai în autorizarea cesionarului de a utiliza opera și de a-i permite acestuia, la rândul lui, de a autoriza sau interzice alte utilizări. Pe cale de consecință, cesiunea dreptului de autor, indiferent dacă este una exclusivă sau neexclusivă, reprezintă însăși exercitarea dreptului de autor de a autoriza sau interzice utilizarea operei într-una sau mai multe dintre modalitățile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996. Autorizarea utilizării reprezintă ea însăși o modalitate de transmitere (cesiune) a dreptului de a utiliza opera, transmitere care poate fi exclusivă sau neexclusivă, inclusiv sub forma în care utilizatorul poate utiliza opera în modalitățile prevăzute în contract, dar nu poate autoriza pe altul să o folosească. Recurenta a concluzionat în sensul că exercitarea individuală a dreptului patrimonial de comunicare publică a operelor muzicale nu este posibilă dacă legea instituie gestiunea colectivă a acestui drept, contrar celor reținute de către instanța de apel.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material care reglementează baza de calcul a remunerației pentru perioada în litigiu și a încălcat dispozițiile art. 969 din vechiul Cod civil. În acest sens, recurenta a arătat că instanța a încălcat forța obligatorie a contractului, în condițiile în care nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. IV alin. 3 din contractul autorizație licență neexclusivă, potrivit cărora părțile au convenit în mod expres cu privire la includerea în baza de calcul a remunerațiilor a subvențiilor sau altor alocații bugetare care nu sunt defalcate pe fiecare spectacol în parte și la modalitatea în care se determină subvenția pentru fiecare piesă de teatru. Pe de altă parte, instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 5 lit. e din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, modificată prin Decizia ORDA nr. 203/2011. Recurenta a susținut că interpretarea corectă trebuie să aibă în vedere art. 131 1 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, potrivit căruia „Organismele de gestiune colectivă pot solicita de la aceeași categorie de utilizatori remunerații forfetare sau procentuale raportate la veniturile obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul, iar în lipsa acestor venituri, la cheltuielile ocazionate de utilizare.” Prin interpretarea strict literală a acestei dispoziții legale, nu există niciun impediment în a încadra alocațiile și finanțările bugetare în categoria veniturilor obținute din comunicarea publică a operelor muzicale. Principiul de bază ce trebuie să prevaleze în materia dreptului de autor este acela în sensul că titularii drepturilor de autor trebuie să beneficieze de remunerație stabilită după criterii unitare și egale, indiferent de utilizatorul operelor. În același timp, trebuie să existe un tratament juridic unitar aplicabil utilizatorilor, pentru a nu se crea o discriminare între aceștia. Cu alte cuvinte, în cazul utilizării identice a operelor lor de către utilizatori care obțin surse financiare în cuantum egal, autorii operelor trebuie să primească remunerații egale. O interpretare contrară ar duce la situații inegale atât între autori, cât și între utilizatori. Astfel, excluderea din baza de calcul pentru stabilirea remunerațiilor a sumelor de bani primite cu titlu de alocații sau finanțări bugetare ar afecta drepturile cuvenite titularilor de opere muzicale. În același timp, trebuie să fie avute în vedere dispozițiile legale care reglementau finanțarea publică a organizatorilor de spectacole, la data adoptării metodologiilor, dispozițiile legale care definesc subvențiile și reglementează înregistrarea lor ca venituri. Nu în ultimul rând, trebuie identificat sensul normei juridice de natură a asigura aplicabilitatea ei, deoarece nicio normă juridică, cu atât mai puțin una de aplicare a unei legi, nu poate fi interpretată în singurul sens în care nu produce efecte, în singurul sens în care ar reglementa o situație legislativă și practică inexistentă. Or, interpretarea dată de instanța de apel este singura care lipsește norma juridică de efecte. În acest sens, recurenta a arătat că instituțiile și companiile de spectacole sau concerte sunt reglementate de OG nr. 21/2007, iar finanțarea instituțiilor de concerte și spectacole este reglementată de norme specifice - OG nr. 9/1996, OG nr. 21/2007 și OUG nr. 189/2008 și de norme generale - Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice (art. 62 și art. 64) și Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale (art. 67 și art. 68). În executarea OG nr. 9/1996 și OG nr. 21/2007 au fost adoptate alte acte normative de către Guvernul României precum și de către Ministerul Culturii și Identității Naționale, respectiv HG nr. 1301/2009 și Norma metodologică nr. 3977/1996. Din coroborarea acestor acte normative rezultă că, ulterior încheierii unui exercițiu financiar contabil, se realizează un calcul al valorii medii anuale a cheltuielilor/beneficiar(spectator). Cheltuielile/beneficiar (spectator) sunt defalcate pe cele două surse de finanțare (din venituri proprii și respectiv din subvenții). În acest sens sunt dispozițiile Ordinului nr. 2799/2015 al Ministrului Culturii - Anexa 3 dar și ale HG nr. 1301/2009 – Anexa 3 (pct. A subpunctul III.4, punctul 13 din nota explicativă finală și punctul VI subpunctul d.8), Anexa 4 (Partea I subpunctul d.8) și Anexa 5 (art. 7 alin. 2 lit. c și d din contractul de management). Recurenta a citat prevederile art. 2 lit. d, art. 3 lit. f, art. 4 alin. 1, art.20, 21 și 22 din OG nr. 21/2007, pe cele ale punctelor 3.1, 3.2, 4 și 5 din Normele metodologice nr. 3977/1996 emise de Ministrul Culturii, precum și art. 11 din OUG nr. 189/2008, susținând că toate aceste prevederi legale conduc la concluzia că sintagma „subvenționarea prețului biletelor” prevăzută de art. 5 lit. e din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, modificată prin Decizia ORDA nr. 203/2011, trebuie interpretată în acord cu actele normative care reglementează subvenționarea instituțiilor de spectacole, în sensul de sumă atribuită din subvenție per fiecare beneficiar - spectator. Aceasta este singura interpretare care face ca textul interpretat să producă efecte juridice și singura care este întemeiată și se coroborează cu actele normative speciale care reglementează subvenționarea instituțiilor de spectacole, dat fiind că HG nr. 1301/2009 și celelalte norme invocate stabilesc modul de calcul al subvenției/beneficiar (spectator). Recurenta a mai susținut că o interpretare corectă a prevederilor art. 5 lit. e din Metodologie trebuie să se raporteze și la normele generale care reglementează subvențiile și înregistrarea lor ca venituri. Subvenția reprezintă un transfer nerambursabil de resurse din bugetul de stat sau din bugetele locale către un anumit domeniu sau anumite entități, în schimbul respectării anumitor condiții. Potrivit dispozițiilor publicate de către Ministerul Finanțelor Publice privitoare la Reglementările contabile (Monitorul Oficial, Partea I nr. 963 din 30 decembrie 2014), subvențiile nu se acordă per bilet, ele se acordă întotdeauna pentru susținerea unei activități, având drept scop susținerea unui preț accesibil publicului pentru un bun sau un serviciu. Întrucât instanța de apel a considerat că subvențiile nu intră în baza de calcul a remunerațiilor, nu a mai analizat și nu s-a mai pronunțat nici cu privire la diferența semnificativă dintre valoarea subvențiilor identificate în documentele contabile ale intimatei pârâte, prin expertiza administrată la prima instanță și valoarea (mult mai mică) a subvențiilor indicată în raportul de expertiză întocmit în apel, s-a mai arătat în motivarea recursului. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: 1. Prin primul motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, recurenta UCMR – ADA a susținut că instanța de apel nu a motivat, cu referire la probele administrate concluzia referitoare la remunerațiile aferente spectacolelor în limba maghiară desfășurate în perioada de referință a litigiului, respectiv că aceste remunerații ar fi fost achitate integral pe parcursul judecării cauzei în prima instanță, mai ales că pentru aceste spectacole nu ar fi fost calculate remunerații prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecății de primă instanță. Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 din CEDO instanțelor naționale în ceea ce privește motivarea hotărârilor judecătorești - care relevă și exigențele prescrise de art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă în privința considerentelor oricărei hotărârii judecătorești - nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (de exemplu, hotărârea din data de 19 aprilie 1994 pronunțată în cauza Van der Hurk împotriva Olandei , hotărârea din data de 12 februarie 2004 pronunțată în cauza Perez împotriva Franței ). Cu toate acestea, noțiunea consacrată de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (hotărârea din 19 decembrie 1997 în cauza Helle împotriva Finlandei ). Aceste exigențe sunt întrunite în ceea ce privește aspectul învederat prin motivele de recurs, în condițiile în care instanța de apel a constatat că remunerațiile aferente spectacolelor în limba maghiară au fost achitate integral pe parcursul judecării cauzei în prima instanță. Astfel, chiar dacă nu s-a făcut referire în mod expres la probele administrate pe acest aspect, constatarea instanței de apel evocă apărarea pârâtului Teatrul X. din întâmpinarea la apelul principal și înscrisurile doveditoare atașate, din care ar rezulta reglarea amiabilă a datoriei constând în remunerațiile aferente spectacolelor în limba maghiară desfășurate în perioada de referință a litigiului (în special factura emisă de UCMR – ADA nr. ADA404804/16.10.2016). Drept urmare, instanța de apel nu ar fi examinat chestiunea în discuție și probele administrate, în pofida redării succinte a considerentului esențial pentru care motivul de apel a fost respins. Cât privește susținerea din recurs conform căreia pentru spectacolele în limba maghiară nu ar fi fost calculate remunerații prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecății de primă instanță, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, întrucât tinde la reevaluarea situației de fapt reținute de instanțele de fond din cauză pe baza probatoriului administrat, iar această finalitate este incompatibilă cu calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv legalitatea, iar nu temeinicia deciziei recurate. Față de cele expuse, Înalta Curte a respins motivul de recurs referitor la nemotivarea deciziei de apel. 2. În ceea ce privește critica referitoare la plata taxei pe valoarea adăugată aferente remunerației cuvenite titularilor de drepturi gestionate colectiv de către recurenta – reclamantă, recurenta a susținut, pe de o parte, că prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 1507 și 1509 Cod civil, iar, pe de altă parte, că soluția este nelegală și prin raportare la hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-501/19. Critica astfel formulată are în vedere dispoziția instanței de apel de respingere a capătului de cerere referitor la penalități, ca rămas fără obiect, ca urmare a admiterii apelului incident declarat de pârâtul Teatrul X. împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbării în parte a acesteia, însă exclusiv din perspectiva taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferente remunerațiilor datorate de către pârât titularilor drepturilor gestionate colectiv de către reclamanta UCMR – ADA. În acest cadru, Înalta Curte reține că prima instanță a respins capetele de cerere referitoare la plata remunerațiilor datorate de pârât pentru perioada 1.05.2012 – 31.05.2015, respectiv plata penalităților de întârziere aferente acestor remunerații, cu începere de la data de 11.06.2015 și până la plata efectivă (capetele 1 și 3 din cererea introductivă), însă a admis cel de-al doilea capăt de cerere și a obligat pe pârât la plata sumei de 6.945,30 lei. Pentru a pronunța aceste soluții, tribunalul a reținut, pe baza raportului de expertiză contabilă, că la data efectuării expertizei pârâtul nu înregistra sume restante la plată cu titlu de remunerație, în condițiile în care valoarea remunerației datorate în perioada de referință a litigiului este de 17.650 lei, la care se adaugă TVA aferent de 4.236 lei, iar plățile efectuate de către pârât în cursul procesului sunt în valoare de 31.120 lei. În același timp, însă, tribunalul a constatat că pârâtul datorează penalități pentru plata cu întârziere a sumei de 31.120 lei, sens în care a dispus prin hotărârea pronunțată. Învestită cu cercetarea existenței obligației de plată a penalităților de întârziere, prin apelul incident al pârâtului, instanța de apel, raportându-se la suma datorată cu titlu de remunerație de 17.650 lei și la cea efectiv achitată în cursul procesului de 31.120 lei, a constatat că aceasta din urmă acoperă și penalitățile de 6.945,30 lei, la care pârâtul a fost obligat prin hotărârea primei instanțe, astfel încât a respins cererea referitoare la penalitățile de întârziere ca rămasă fără obiect. Față de calculul matematic pe care s-a bazat soluția instanței de apel, ce a avut în vedere conținutul raportului de expertiză, Înalta Curte apreciază că împrejurarea înlăturării TVA din acest calcul de către instanța de apel este lipsită de relevanță pentru soluția pronunțată. Astfel, suma de 31.120 lei achitată de pârât în cursul procesului, constatată ca atare de ambele instanțe de fond, este suficientă pentru a acoperi nu numai remunerația datorată în cuantum de 17.650 lei și penalitățile de întârziere de 6.945,30 lei, dar și suma de bani reprezentând TVA aferent remunerației, de 4.236 lei, sumele datorate totalizând doar 28.831,30 lei, față de suma achitată de 31.120 lei. Drept urmare, o eventuală constatare în recurs a nelegalității aprecierii instanței de apel în sensul că pârâtul nu datorează TVA și a înlăturării acestei taxe din calculul efectuat nu ar conduce la concluzia nelegalității soluției de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere, ca rămas fără obiect, respectiv la casarea deciziei, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs. În același timp, Înalta Curte constată că nu au temei susținerile recurentei referitoare la încălcarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor Codului civil privind imputația plății, întrucât nu se pune problema incidenței în cauză a acestei categorii juridice de drept substanțial. Prevederile art. 1506 – 1509 Cod civil sunt aplicabile doar în situația în care un debitor are față de același creditor mai multe datorii cu același obiect, iar plata efectuată în considerarea acestor datorii este insuficientă pentru a le stinge pe toate acestea. Or, după cum s-a arătat anterior, plățile efectuate de către pârâtul din cauză în cursul procesului sunt suficiente pentru stingerea întregului debit, fiind superfluă chestiunea de a ști care dintre datorii sunt stinse prin plată, în ordinea stabilită prin dispozițiile Codului civil. Așadar, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 1469 Cod civil, conform cărora plata, prin remiterea de bunăvoie a obiectului prestației datorate, are ca efect stingerea obligației, și nu se pune problema în cauză a imputației plății. Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că în cuprinsul deciziei recurate au fost inserate considerente referitoare la inexistența obligației pârâtului de plată a TVA aferent remunerațiilor datorate în calitate de utilizator, în cadrul apelului incident declarat de pârâtul Teatrul X., apel ce viza capătul de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere, iar prin motivele de recurs s-au formulat critici și pe acest aspect, prin raportare la decizia CJUE pronunțată în cauza C-501/19. Considerentele deciziei de apel nu au influențat însăși soluția dată capătului de cerere în discuție, în sensul că nu au fost de natură să conducă la o altă soluție decât aceea de respingere a pretențiilor privind penalitățile de întârziere ca rămase fără obiect, din moment ce pârâtul a făcut o plată suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor vizate de prezentul litigiu, inclusiv a contravalorii TVA, în măsura în care aceasta ar fi datorată, astfel cum a constatat prima instanță. Aceste considerente ar putea fi, însă, invocate de către pârât într-o desocotire a părților ulterioară litigiului de față, în sensul că pârâtul ar putea pretinde restituirea de la reclamant a sumei achitate în plus (diferența de la 28.831,30 lei la 31.120 lei), ce ar include TVA, din moment ce instanța de apel a constatat că pârâtul nu datorează TVA, iar această apreciere nu este legală, după cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs. În aceste condiții, este justificat interesul recurentei – reclamante de a obține în recurs înlăturarea considerentelor în discuție, urmând ca Înalta Curte să procedeze la verificarea modului de aplicare a legii pe acest aspect. Trebuie subliniat, însă, că această analiză nu are loc în procedura prevăzută de art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, deoarece critica din recurs nu vizează numai considerentele respective, ci a fost îndreptată chiar împotriva soluției cuprinse în dispozitivul deciziei, recurenta urmărind, ca urmare a casării deciziei și a rejudecării apelului incident, respingerea acestuia și menținerea hotărârii primei instanțe. Or, pentru argumentul arătat anterior, soluția adoptată de instanța de apel este corectă, astfel încât constatarea nelegalității aprecierii instanței de apel în sensul că pârâtul nu datorează TVA și a înlăturării acestei taxe din calculul efectuat nu poate conduce la admiterea recursului și la casarea deciziei. Drept urmare și în condițiile în care nu poate fi pronunțată nici soluția prevăzută de art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, se va proceda la înlocuirea considerentelor din decizia recurată cu cele ce succed, cu aceleași efecte pentru desocotirea ulterioară a părților ca cele preconizate de instanța de apel prin inserarea în decizie a considerentelor în discuție. În acest context, Înalta Curte reține că prin hotărârea pronunțată în cauza C–501/19 UCMR – ADA/Asociația Culturală „Suflet de Român” la data de 21 ianuarie 2021 – așadar, ulterior pronunțării deciziei de apel din prezenta cauză -, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat chiar în privința obligației utilizatorului de opere muzicale în spectacole de a plăti TVA aferent remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi. Astfel, cât privește caracterul impozabil în scop de TVA al colectării remunerațiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale, CJUE a statuat în sensul că „Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr‑o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.” Întrucât dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, sunt transpuse în dreptul intern și corespund prevederilor art. 126 alin. 1 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezultă că titularii drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în favoarea organizatorilor de spectacole, în circumstanțele anterior citate din decizia preliminară. Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeași Directivă – transpus în art.129 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acționează în calitate de „persoană impozabilă” și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza consumatorului final. Față de dezlegarea dată de CJUE în cauza C-501/19, se constată că, în prezenta cauză, pârâtul Teatrul X. datorează TVA aferent remunerațiilor, care, de altfel, a fost achitat în cursul procesului, după cum s-a arătat anterior. Pentru toate considerentele expuse, urmează ca soluția de respingere a cererii referitoare la penalitățile de întârziere să fie menținută, cu precizările arătate ce interesează desocotirea părților în considerarea plății efectuate de către pârât în cursul procesului. 3. Pentru aceleași argumente, urmează a fi respinsă și critica referitoare la formularea de către pârât a unei solicitări direct în apel de restituire a TVA, susținerea recurentei– reclamante neavând finalitate, față de constatarea anterioară privind existența obligației pârâtului de plată a TVA aferent remunerațiilor. 4. În ceea ce privește criticile din recurs referitoare la îndreptățirea organismului de gestiune colectivă de colectare a remunerațiilor în cazul utilizării operelor muzicale chiar de către titularii de drepturi, Înalta Curte constată următoarele: Susținerile ce vizează contractul nr. 324/2012, încheiat de intimatul - pârât cu Asociația Culturală Y., sunt formulate omisso medio , în condițiile în care prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe recurenta – reclamantă nu a invocat nedovedirea de către pârât a dobândirii anterioare a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor muzicale utilizate în spectacolul respectiv, ci a criticat doar necalcularea remunerațiilor pentru acel spectacol, din perspectiva gestiunii colective obligatorii. Potrivit art. 488 alin. 2 Cod procedură civilă, motivele de casare prevăzute de alin. 1 al aceleiași norme nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Or, recurenta nu a invocat niciuna dintre situațiile de excepție în care motivele de casare ar putea fi primite chiar dacă nu au fost invocate în apel, astfel încât susținerile formulate direct în recurs vor fi înlăturate ca inadmisibile. În ceea ce privește efectele contractului nr. 51/2015, încheiat de intimatul pârât cu persoane fizice, Înalta Curte reține că veniturile aferente spectacolelor vizate de acest contract nu au fost incluse în baza de calcul a remunerației stabilite de prima instanță în sarcina pârâtului, iar instanța de apel a confirmat acest mod de calcul, în considerarea acordării dreptului de comunicare publică a operelor muzicale utilizate în spectacole chiar de către autorii operelor. Se constată că instanța de apel a apreciat în mod corect în sensul că cesionarea către pârât de către titularii drepturilor asupra operelor muzicale a dreptului de comunicare publică a acestora exclude îndreptățirea organismului de gestiune colectivă, reclamanta din cauză, de a colecta de la pârât remunerațiile cuvenite pentru utilizarea operelor, chiar dacă gestiunea colectivă a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale este una obligatorie, conform art. 123 1 alin. 1 lit. e din Legea nr. 8/1996. Art. 39 din Legea nr. 8/1996, în forma de la data încheierii contractului în discuție, prevede următoarele: „(3) Drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului de autor se pot transmite prin cesiune exclusivă ori neexclusivă. (4) În cazul cesiunii exclusive, însuși titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalitățile, pe termenul și pentru teritoriul convenite cu cesionarul și nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte persoane. Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie să fi expres prevăzut în contract. (5) În cazul cesiunii neexclusive, titularul dreptului de autor poate utiliza el însuși opera și poate transmite dreptul neexclusiv și altor persoane.” Din textul de lege citat rezultă că cesionarul, în cazul cesiunii exclusive a drepturilor patrimoniale, devine chiar titularul dreptului de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei, în timp ce, în cazul cesiunii neexclusive, deține doar dreptul de utilizare a operei, cu autorizarea cedentului. Față de efectele juridice produse, doar cesiunea neexclusivă corespunde gestiunii individuale a drepturilor patrimoniale, atunci când titularul exercită el însuși prerogativele patrimoniale asupra operei, având nu numai dreptul de a utiliza el însuși opera, dar și dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei. Cesiunea exclusivă nu poate fi asimilată unei gestiuni individuale, fiind echivalentă unei vânzări a drepturilor, în condițiile convenite. În consecință, atunci când cesionarul ce a devenit titular în urma unei cesiuni exclusive folosește el însuși opera, nu este vorba despre o utilizare de către un terț care are nevoie de o autorizare în acest sens, ci despre utilizarea de către titularul însuși. Autorizarea actelor de utilizare, ce reprezintă esența gestiunii, respectiv a exercitării drepturilor patrimoniale, poate privi doar acte ale terților, întrucât titularul nu are nevoie de autorizare și nici nu poate fi obligat la plata vreunei remunerații atunci când utilizează el însuși opera. Într-o asemenea situație, organismul de gestiune colectivă, care îl reprezintă chiar pe titular – autor sau alte persoane fizice sau juridice –, nu este îndreptățit să colecteze vreo remunerație chiar de la titular, chiar dacă acesta întrunește și calitatea de utilizator și chiar atunci când gestiunea colectivă este obligatorie, potrivit legii. În condițiile în care pârâtul Teatrul X. a devenit titular al dreptului de comunicare publică a operelor muzicale prevăzute în contractul nr. 51/2015 și a utilizat operele în această calitate, nu poate fi obligat la plata vreunei remunerații către organismul de gestiune colectivă, după cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel. Se observă că susținerile recurentei tind la infirmarea chiar a posibilității încheierii unei cesiuni exclusive de către titular în situațiile în care gestiunea colectivă a drepturilor este obligatorie, din moment ce recurenta pretinde că acceptarea posibilității cesiunii exclusive către un singur utilizator ar înfrânge interesul public pentru care a fost instituită gestiunea colectivă obligatorie și ar permite unui singur utilizator să controleze circulația operei, utilizarea acesteia, accesul publicului și al utilizatorilor. Asemenea susțineri nu pot fi primite, întrucât interzicerea unei cesiuni exclusive a drepturilor patrimoniale de autor ar trebui să fie prevăzută de legiuitor în mod expres, fiind vorba despre o îngrădire adusă unui drept subiectiv recunoscut prin lege, art. 12 din Codul civil reglementând libertatea titularului de a dispune de bunurile proprii, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. Or, nu există vreo interdicție expresă a încheierii unui act de cesiune exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor în situațiile în care legea prevede că gestiunea colectivă a acestor drepturi este obligatorie. În același timp, se observă că susținerile recurentei sunt contradictorii: pe de o parte, se neagă posibilitatea unei cesiuni exclusive în situația dată, ceea ce ar însemna că numai autorii, respectiv creatorii operelor muzicale pot fi titulari ai drepturilor patrimoniale, de vreme ce aceștia nu le-ar putea transmite pe temeiul art. 39 alin. 4 din Legea nr. 8/1996, dar pe de altă parte, se pretinde că recurenta – reclamantă îi reprezintă, în virtutea unui mandat legal sau convențional, nu numai pe autori, ci și pe editori, precum și pe alți titulari ai drepturilor patrimoniale de autor. Interdicția încheierii unui act juridic nu poate fi dedusă din eventuale restricții sau limitări ale exercitării dreptului respectiv, cu atât mai mult cu cât instituirea prin lege a gestiunii colective obligatorii nu poate fi privită drept o veritabilă limitare legală a exercitării drepturilor patrimoniale chiar de către titular, echivalând doar cu o prezumție legală de imposibilitate a exercitării drepturilor de către titular și permițând organismului de gestiune colectivă să acționeze chiar în absența unui mandat dat de către titular. Față de cele expuse, Înalta Curte urmează a fi înlăturate criticile recurentei – reclamante referitoare la obligația pârâtului din cauză de a achita remunerația pentru utilizarea operelor muzicale vizate de actele de cesiune încheiate cu autorii persoane fizice. 5. În ceea ce privește critica referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor legale din care ar rezulta, în mod coroborat, că este posibilă, contrar aprecierii instanței de apel, includerea alocațiilor sau a altor finanțări bugetare destinate subvenționării prețului biletelor spectacolelor în baza de calcul a remunerațiilor, Înalta Curte constată că nu este fondată. Potrivit art. 5 lit. e din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr.189/2010, modificată prin Decizia ORDA nr. 203/2011, „alocațiile sau alte finanțări bugetare destinate subvenționării prețului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice” intră în mod expres în baza de calcul a remunerației. Expertizele contabile efectuate succesiv în cursul judecății au avut ca obiectiv identificarea sursei de finanțare a prețului biletelor spectacolelor în care s-au utilizat opere muzicale, organizate de pârâtul Teatrul X. în perioada 1.05.2012 – 31.05.2015. Se observă, astfel, că obiectivul suplimentului la expertiza judiciară contabilă încuviințat în etapa procesuală a apelului la termenul de judecată din 21.03.2018 la solicitarea reclamantei UCMR – ADA a inclus și varianta identificării cheltuielilor/spectator pe surse de finanțare, respectiv din subvenții ori din venituri proprii sau alte surse atrase. Prin concluziile completării la raport, expertul contabil a arătat în mod explicit că în perioada de referință a litigiului nu s-au acordat și nici evidențiat ca atare în documentele contabile ale pârâtului subvenții/spectacole și, mai mult decât atât, nici nu este posibilă o atare identificare potrivit înscrisurilor înfățișate expertului. Față de probele deja administrate și de concluziile expertizei, Înalta Curte constată ca fiind lipsite de finalitate susținerile recurentei – reclamante referitoare la dispozițiile legale din care ar rezulta obligația și, implicit, posibilitatea evidențierii contabile, ulterior încheierii unui exercițiu financiar contabil, a valorii medii anuale a cheltuielilor/beneficiar (în sensul de spectator, conform definiției legale), pe surse de finanțare. Astfel, chiar dacă s-ar confirma argumentarea reclamantei din motivele de recurs, care ar presupune existența unui cadru legal pentru identificarea, în evidențele contabile ale pârâtului, a eventualelor finanțări bugetare destinate subvenționării prețului biletelor, în sensul art. 5 lit. e din Metodologie, un asemenea raționament juridic nu ar conduce, în prezenta cauză, la soluția casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, din moment ce a fost deja administrată proba cu expertiză, ce ar fi permis, pe baza dispozițiilor legale invocate de recurentă, identificarea în concret a subvențiilor alocate prețului biletelor spectacolelor și includerea valorii lor în baza de calcul a remunerației, precum și față de concluziile raportului de expertiză. Din moment ce în cursul judecării fondului cauzei nu a fost posibilă identificarea efectivă a acestor surse de finanțare, cu toate că proba a fost administrată, la solicitarea reclamantei, urmează a fi înlăturate susținerile recurentei vizând cheltuielile/beneficiar (spectator), dar și cele vizând nepronunțarea instanței de apel asupra clauzelor autorizației licență neexclusivă emise de reclamantă în favoarea pârâtului în anul 2011, întrucât acestea stabilesc un mod de calcul ce a fost deja verificat prin expertiza contabilă efectuată în cauză, expertul arătând, în esență, că evidențele contabile nu relevă subvențiilor alocate prețului biletelor spectacolelor. În acest context și ținând cont, în același timp, de finalitatea interpretării coroborate a tuturor textelor de lege invocate în motivele de recurs, care face inutilă referirea separată la celelalte norme, altele decât cele reglementează, potrivit susținerilor recurentei, cheltuielile/beneficiar (spectator), Înalta Curte constată că, în raport de probele administrate și de criticile formulate în recurs, nu există nicio rațiune pentru a considera că alocările bugetare primite de pârât ar reprezenta alocări destinate subvenționării prețului biletelor spectacolelor, infirmându-se, în acest fel, aprecierile instanței de apel. Drept urmare, Înalta Curte a respins criticile recurentei pe acest aspect și, față de toate considerentele expuse, a respins recursul reclamantei ca nefondat, în aplicarea art. 496 Cod procedură civilă. Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotate