ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1344/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1344/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1344/2016

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 250

din 7 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr. x/3/2007, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din

România - Asociația pentru Drepturi de Autor (U.C.M.R. - A.D.A.), în

contradictoriu cu pârâtul A. București.

În consecință,

a obligat pârâtul să plătească reclamantei sumele de 994.153 RON

cu titlu de remunerație aferentă drepturilor patrimoniale de autor

pentru comunicarea publică în scop lucrativ a operelor muzicale în cadrul spectacolelor

de circ și cabaret, în perioada mai 2004 - septembrie 2007 (sumă ce

include și T.V.A.) și 397.721 lei penalități de întârziere.

Totodată,

a obligat pârâta să comunice reclamantei raportul reprezentând denumirea

și datele de desfășurare ale fiecărui spectacol de

circ/cabaret, precum și denumirea, autorii și durata operelor

muzicale comunicate public și baza de calcul a remunerației, o copie

a deconturilor depuse la Direcția impozite locale, privind veniturile din

vânzarea de bilete și o copie a documentelor contabile privind celelalte venituri

ce intră în baza de calcul, obținute de pârâtă.

Tribunalul a

reținut că pârâta are calitatea de utilizator al operelor muzicale,

în scop lucrativ, datorând remunerații pentru comunicarea publică a

acestora, în conformitate cu metodologia privind utilizarea repertoriului de

opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă al drepturilor de

autor în scop lucrativ și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale

cuvenite autorilor, emise în baza H.G. nr. 769/1999.

În ceea ce

privește natura operațiunilor efectuate de către

reclamantă, tribunalul a înlăturat afirmațiile pârâtului, care a

susținut că reclamanta are obligația de a acorda

autorizații neexclusive utilizatorilor la cererea acestora, neexistând

instituită obligația legală de a comunica public opere muzicale

doar în urma obținerii acestei autorizații, apreciind că,

potrivit art. 123

1

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996,

modificată, gestiunea publică este obligatorie pentru comunicarea

publică a operelor muzicale.

Tribunalul a

apreciat că, în lipsa încheierii unei autorizații de

licență neexclusivă între părți, remunerația

datorată de pârât pentru perioada de la 1 mai 2004 și până la

data emiterii noii metodologii publicate în M. Of. nr. 857/19 octombrie 2006 se

va calcula în baza metodologiei emise în temeiul H.G. nr. 769/1999, având în

vedere că pentru pretențiile născute anterior actului normativ,

acesta nu poate fi aplicat, în baza principiului neretroactivității

legii civile.

În temeiul

raportului de expertiză judiciar-contabilă întocmit în cauză,

s-a constatat că pârâtul datorează reclamantei sumele de 994.153 lei,

remunerație datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor

pentru comunicarea publică în scop lucrativ a operelor muzicale în cadrul

spectacolelor de circ și cabaret, în perioada mai 2004 - septembrie 2007,

plus 397.721 penalități de întârziere.

Totodată,

tribunalul a reținut că pârâtul are obligația de a comunica

reclamantei, în vederea repartizării remunerațiilor către

titularii drepturilor patrimoniale de autor a unui raport semnat și

ștampilat de reprezentanții săi legali cuprinzând denumirea,

autorii și durata operelor muzicale comunicate public în spectacolele

organizate de pârât, în perioada 1 mai 2004 la zi.

Împotriva

sentinței menționate a declarat apel pârâtul, solicitând admiterea

apelului și schimbarea în parte a sentinței civile apelate, respectiv

respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.

Prin Decizia

civilă nr. 256A din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât

A., împotriva Sentinței civile nr. 250 din 7 februarie 2008

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea

Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru

Drepturi de Autor (U.C.M.R. - A.D.A.) și a obligat pe apelant la 4.760 lei

cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.

Pentru a

decide astfel, examinând sentința atacată prin prisma criticilor

formulate și a probelor administrate, luând în considerare și efectul

devolutiv al căii de atac exercitate, Curtea a reținut

următoarele:

Solicitarea

reclamantei de obligare a pârâtului la plata remunerației aferente

drepturilor patrimoniale de autor pentru operele muzicale pretins comunicate

public de către pârât prin spectacolele de circ, de cabaret,

music-hall-uri etc. a fost analizată de către prima

instanță pe temeiul metodologiei privind utilizarea repertoriului de

opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de

autor în scop lucrativ (anexa 3 din H.G. nr. 769/1999) pentru perioada 1 mai

2004 - 21 octombrie 2006 și al Protocolului având drept obiect metodologia

privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile

reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale,

publicat în M. Of. nr. 857/19 octombrie 2006, pentru perioada 22 octombrie 2006

- septembrie 2007.

Potrivit art.

123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară Legii nr.

285/2004, gestiunea colectivă se exercita în privința acelor drepturi

care, prin natura lor, sunt prezumate a corespunde unui mod de exploatare a

operelor sau a prestațiilor ce face imposibilă autorizarea

individuală.

Renunțarea

la această definiție legală prin Legea nr. 285/2004, în

același timp, stabilirea expresă și exhaustivă a domeniilor

în care se exercită gestiunea obligatorie, prezumă, prin

interpretarea istorico-teleologică și sistematică a legii,

voința legiuitorului actual de a impune gestiunea colectivă ca mod de

exercitare a drepturilor patrimoniale și în privința celor pentru

care, dată fiind natura lor, ar fi posibilă o autorizare

individuală de către autori.

Ca atare, în

regimul actual, orice drept patrimonial este susceptibil de gestiune

colectivă, fie prin voința legiuitorului, în cazurile de gestiune

obligatorie, când este lipsită de relevanță manifestarea de

voință a titularului dreptului, fie prin voința titularului

dreptului, care mandatează expres un organism de gestiune colectivă

în acest sens.

Pe baza celor

arătate, rezultă că metodologiile negociate sunt aplicabile

și în situațiile de drepturi patrimoniale a căror natură

permite o autorizare individuală de către autori și chiar

independent de utilizarea efectivă de opere autorizate individual, în

cazul gestiunii obligatorii.

Regimul

juridic al utilizării de opere muzicale comunicate public, astfel

reglementat de către legiuitor, este, într-adevăr, unul sever,

îngrădind exercițiul direct de către titulari al drepturilor

patrimoniale în discuție, cel puțin prin indicarea unei game extinse

de drepturi obligatoriu a fi gestionate colectiv (spre deosebire de legiuitorul

francez, de exemplu, care a prevăzut doar trei cazuri de gestiune

obligatorie); voința legiuitorului nu poate fi, însă,

contestată, cel puțin, nu în cadrul creat prin apărările

formulate în prezentul proces.

Pentru

perioada anterioară, de aplicabilitate a H.G. nr. 769/1999, este vorba tot

despre o gestiune obligatorie, pentru perioada de după intrarea în vigoare

a Legii nr. 285/2004, considerentele deja expuse privind voința

legiuitorului de gestionare colectivă și a operelor pentru care ar fi

fost, teoretic, posibilă o autorizare individuală.

Conchizând

asupra celor expuse, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță

a stabilit că pârâtul datorează despăgubiri constând în

remunerațiile neachitate în baza unor licențe neexclusive acordate de

către reclamantă, ignorând contractele încheiate de către pârât

cu trei compozitori pentru diferite spectacole susținute în perioada 2004

- 2007 (conform tabelului atașat la dosarul de fond), respectiv: cu

compozitorul B. - pentru spectacolele "C.", "D."; cu

compozitorii E. și F. - pentru spectacolul "G."; cu compozitorul

F. - pentru spectacolele "H.", "I."; cu compozitorul J. -

pentru spectacolul "K.".

De altfel,

din conținutul tuturor contractelor pentru aceste spectacole, depuse la

dosar, rezultă că exercițiul drepturilor patrimoniale asupra

fiecărei opere s-a limitat la cesionarea drepturilor conexe stipulate în

art. 98 din Legea nr. 8/1996, ceea ce înseamnă că eventualul drept de

comunicare publică a operei muzicale, ca prerogativă a autorului

operei, nu a făcut obiectul cesiunilor.

Pe de

altă parte, după cum în mod corect a arătat prima

instanță, nu s-a făcut dovada că lista depusă în

dosarul de fond a epuizat repertoriul spectacolelor prezentate de către

pârât în perioada de referință și că pârâtul ar fi utilizat

doar operele compozitorilor cu care a încheiat contractele depuse la dosar.

Față

de considerentele expuse, Curtea a constatat că apelul este nefondat

și l-a respins ca atare, cu aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ.

Conform art.

274 C. proc. civ., a obligat apelantul la 4.760 lei cheltuieli de judecată

în favoarea intimatei.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C.

proc. civ., pârâtul A. București.

Prin Decizia

civilă nr. 5043 din 29 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul

A. împotriva Deciziei nr. 256A din 20 noiembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a casat decizia atacată

și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de

apel.

Pentru a

decide în acest fel, Înalta Curte a reținut următoarele:

În ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

Înalta Curte a constatat că acesta este întemeiat.

Într-adevăr,

recurentul a depus la dosar o situație centralizată a spectacolelor

de circ și de cabaret desfășurate în perioada de

referință, a indicat operele muzicale și compozitorii acestora,

a depus contracte încheiate cu compozitorii, însoțite de acte

adiționale și a susținut că în temeiul acestor acte

juridice a dobândit drepturile patrimoniale de autor de la compozitori, astfel

încât, în calitate de titular al acestor drepturi nu poate fi obligat să

plătească din nou drepturi de autor prin intermediul unui organism de

gestiune colectivă.

Instanța

de apel nu a avut în vedere că s-au încheiat acte adiționale cu

privire la aceste contracte (depuse în dosarul primei instanțe), prin care

s-a convenit cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor,

drepturi aferente utilizării operelor muzicale ce au constituit obiect al

contractelor.

Instanța

de apel a stabilit în mod greșit că, în temeiul acestor contracte

s-ar fi cesionat drepturi conexe dreptului de autor. Exprimarea din unele

contracte este improprie (în altele se face referire expresă la drepturile

patrimoniale de autor), deoarece drepturile conexe nu aparțin autorului

operei muzicale (în speță, autorii operelor muzicale comunicate

public fiind, potrivit susținerilor pârâtului, compozitorii semnatari ai

contractelor), ci sunt recunoscute și protejate în favoarea artistului

interpret sau executant al operei. Oricum, s-au încheiat acte adiționale

în care s-a stipulat expres cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale

de autor.

Ca efect al

cesiunii exclusive a drepturilor patrimoniale corespunzătoare

utilizării operelor muzicale ce au constituit obiectul contractelor,

recurentul, în calitate de cesionar, a dobândit aceste drepturi, nefiind un

simplu utilizator al operei.

În

condițiile în care cesiunea exclusivă înlătură

posibilitatea ca titularul dreptului de autor, care a cedat în mod exclusiv

drepturile sale patrimoniale, să-și mai poată exercita aceste

drepturi în paralel cu cesionarul, și, cu atât mai puțin, să

pretindă de la cesionar plata vreunei remunerații suplimentare pentru

utilizarea operei muzicale, este în mod evident exclusă și

posibilitatea ca organismul de gestiune colectivă, în calitate de mandatar

al titularului dreptului de autor, să pretindă de la cesionar plata

unei asemenea remunerații. Pe de altă parte, în calitate de

reprezentant al titularilor de drepturi de autor, organismul de gestiune

colectivă acordă autorizații neexclusive utilizatorilor, în

schimbul unei remunerații (art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

8/1996). Noțiunea de "utilizatori" are în vedere pe terți,

nicidecum pe însuși titularul drepturilor patrimoniale de autor gestionate

(inclusiv dobândite prin cesiune), acesta neavând nevoie de nicio

autorizație de la mandatarul titularului dreptului de autor pentru

a-și exercita propriul drept.

Ca atare,

Înalta Curte a considerat că pentru operele muzicale utilizate în

spectacolele de circ și cabaret organizate de pârât în perioada de

referință, opere care au ca autori pe cedenții din contractele

cu clauză de cesiune exclusivă depuse la dosar-completate cu actele

adiționale, pârâtul nu datorează organismului de gestiune

colectivă remunerația corespunzătoare dreptului de utilizare

prin comunicare publică, acest drept fiind dobândit de pârât în mod

exclusiv, prin cesiune, de la autorii acelor opere.

Cu privire la

contractele încheiate - completate cu actele adiționale, este necesar

însă să se stabilească obiectul cesiunii exclusive, prin

raportare la obiectul acestora și calitatea pe care și-o atribuie

semnatarii, respectiv de compozitor/aranjor muzical/compozitor-aranjor. Chiar

unul dintre semnatarii acestora, respectiv B., a arătat că o parte

dintre operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor de circ

și cabaret organizate de către recurent sunt opere muzicale

creație proprie, iar pentru o altă parte are calitatea de aranjor ale

unor opere muzicale preexistente ale unor autori români și străini

(dosar de recurs).

În finalul

considerentelor deciziei din apel s-a reținut că nu s-a făcut

dovada că lista depusă în dosarul de fond a epuizat repertoriul

spectacolelor prezentate de către pârât în perioada de referință

și că pârâtul ar fi utilizat doar operele compozitorilor cu care a

încheiat contractele depuse la dosar.

Având în

vedere că situația de fapt cu privire la aspectele

sus-menționate nu a fost pe deplin lămurită pentru a se putea

face aplicarea art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia

recurată și a trimis cauze spre rejudecare la instanța de apel.

Prin

concluziile scrise formulate în cauză,recurentul-pârât a mai invocat

și faptul că gestiunea colectivă obligatorie nu se poate face în

cauză și pentru faptul că potrivit art. 123 alin. (2) din Legea

nr. 8/1996 aceasta este permisă decât pentru operele aduse la

cunoștință anterior publicului, nicidecum în cazul unor opere

create special pentru un spectacol de circ.

Acest motiv

de recurs nu a fost primit deoarece nu a reprezentat motiv de recurs prin

cererea formulată procedural și nu constituie nici motiv de ordine

publică.

În rejudecare

după casare, analizând sentința apelată, în limitele

devoluțiunii, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum și în

raport de îndrumările date prin decizia de recurs, față de art.

315 C. proc. civ., Curtea de apel, prin Decizia nr. 198 A din 7 aprilie 2015, a

reținut următoarele:

În primul

rând, s-a constatat limitarea criticilor în cererea de apel la un singur

aspect, și anume, omisiunea primei instanțe de a da

eficiență contractelor de cesiune încheiate cu titularii drepturilor

de autor, contracte ce ar fi demonstrat inexistența obligației de

plată a remunerațiilor.

Conform

îndrumărilor din decizia de casare, era necesar să se

stabilească obiectul cesiunii exclusive precum și faptul

utilizării de către pârâtă a operele compozitorilor cu care a

încheiat contractele depuse la dosar.

S-a constatat

că apelanta, singura în măsură să producă dovezi în

sensul utilizării în cadrul spectacolelor a unor opere muzicale pentru

care are calitatea de cesionar, pentru a da posibilitatea expertului și

apoi instanței, de a verifica aspectele la care face referire decizia de

casare, nu a probat conținutul a unsprezece spectacole, din cele

treisprezece pentru care a pretins calitatea de titular al dreptului

patrimonial de autor, iar în cele două spectacole expertizate de

specialistul muzicolog nu au fost identificate compoziții proprii ale

compozitorilor ce au încheiat contracte de cesiune, imposibilitatea

identificării decurgând din lipsa de materiale care să

conțină date cu privire la operele utilizate în spectacole,

imputabilă apelantei.

Conform

opiniei specialistului muzicolog desemnat de instanță, L., pentru

spectacolul "K.", nu a putut determina, cu denumire și autori,

operele muzicale folosite și nu a identificat opere muzicale dintre cele

pentru care F. și-a asumat calitatea de compozitor prin declarațiile

de opere muzicale depuse la U.C.M.R. - A.D.A. și înregistrări audio

atașate acestor declarații. Concluzia inexistenței operelor

muzicale compuse de F. în cadrul spectacolului "H.", este

cuprinsă în același raport, cu mențiunea identificării în

mod parțial a unor opere muzicale, creație a altor autori, precum

și a existenței unor fragmente muzicale pentru care nu s-a putut

determina denumirea operelor muzicale și autorii acestora.

Contractele

de cesiune și declarațiile de martori date de compozitori în

fața instanței nu fac dovada că operele muzicale

(compoziție sau aranjament muzical) au fost utilizate în cadrul

spectacolelor produse de A..

În

consecință, nu a fost primită critica asupra temeiniciei și

legalității obligării la plata remunerațiilor pentru

operele muzicale comunicate în spectacolele apelantei, ce fac obiectul

gestiunii colective obligatorii, față de categoria de drepturi pentru

care se exercită, prevăzută de art. 123

1

lit. e) din

Legea nr. 8/1996.

Expertiza

contabilă efectuată în apel, având ca obiectiv verificarea calculului

remunerațiilor, în funcție de probele din calea de atac, a

evidențiat un cuantum al acestora de 501.204 lei, mai mare decât cel

stabilit de tribunal, de 478.544 lei ( suma totală la care a fost

obligată pârâta, de 994.153 lei, conținând remunerații, la care

s-au adunat sumele reprezentând taxa pe valoare adăugată și

penalitățile).

Curtea a

reținut, pe de o parte, că apelanta formulează noi critici ale

sentinței, direct în apel, pretinzând că anumite opere muzicale

identificate în "H.", "K" și "I." nu mai

sunt în perioada de protecție, aspect ce a fost analizat de instanța

de control judiciar, față de dispozițiile art. 295 alin. (1) C.

proc. civ. Față de regula instituită prin acest text,

instanța de apel procedează la o nouă judecată asupra

fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, critică ce

trebuie exprimată prin formularea motivelor de fapt și de drept în

cererea de apel, conform art. 287 C. proc. civ., până cel mai târziu la

prima zi de înfățișare. Totodată, la prima instanță,

apărările pârâtei nu vizează expirarea perioadei de

protecție, singura apărare fiind legată de existența

contractelor de cesiune, prin care a dobândit drepturile patrimoniale de autor.

Pe de

altă parte, chiar principiul neagravării situației în propria

cale de atac impune menținerea sumei acordate de tribunal, cu titlu de

remunerații, suma calculată prin expertiza din apel fiind mai mare.

De altfel, cuantumul remunerațiilor a fost contestat doar prin prisma

existenței contractelor de cesiune, nedovedindu-se, însă, că

operele ce fac obiectul acestora sunt operele utilizate în spectacolele

pârâtei. O critică punctuală asupra modului de calcul al

remunerațiilor, independent de pretinsa utilizare a operelor ce fac

obiectul contractelor de cesiune, nu a fost exprimată, curtea observând

că pârâta nu a formulat obiective la raportul de expertiză întocmit

la tribunal și nici obiecțiuni la acesta.

În

consecință, față de considerentele expuse, în temeiul art.

296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.

În temeiul

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apelanta a fost obligată la plata

cheltuielilor de judecată, în sumă de 9.348 lei, din care 3.000 lei

reprezintă onorariul expertului contabil, 1.588 lei onorariul

specialistului muzicolog, 4.588 lei și 4.760 lei, onorariul avocatului

intimatei.

Împotriva Deciziei

nr. 198 A din 7 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta A.

București care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

respectiv "lipsa de temei legal a hotărârii ori darea ei cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii" prin încălcarea prevederilor

metodologiei privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică

și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite

autorilor de opera muzicale, respectiv art. 13 din Anexa 3 - H.G. nr. 769/1999

și art. 15 din Titlul II, din Protocolul având drept obiect metodologia

privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și

remunerații reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite autorilor de opere

muzicale.

Se susține

că prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a statuat că pentru operele muzicale

utilizate în spectacolele de circ și cabaret organizate de pârât (A.

București) în perioada de referință, opere care au ca autori pe

cedenții din contractele cu clauză de cesiune exclusivă

completate cu acte adiționale, pârâtul nu datorează organismului de

gestiune colectivă remunerația corespunzătoare dreptului de

utilizare prin comunicare publică.

În

conformitate cu prevederile legale în materie aplicabile în perioada 2004 -

2007 respectiv, art. 13 Anexa 3 din H.G. nr. 769/1999 (pentru perioada 1 mai

2004 - 21 octombrie 2006) și art. 15 din Titlul II din Decizia O.R.D.A.

nr. 365/2006 (pentru perioada 22 octombrie 2006 - septembrie 2007), orice

utilizator, fără excepție, face dovada autorilor muzicii

comunicate public în spectacole printr-un raport ce conține numele

creației, autorului și minutajul operei, asumat ca fiind complet

și corect prin semnare și ștampilare. Acest fapt a fost realizat

și în speța de față de către recurenta-pârâta, prin

depunerea rapoartelor aferente spectacolelor în care a comunicat public muzica,

în perioada 2004 - 2007, într-o formă centralizată, pe ani și pe

fiecare spectacol în sine. Au fost indicați autorii, aranjorii muzicali,

durata fiecărei creații muzicale, determinând prin cumulare totalul

de minutaj al muzicii comunicate în spectacole. Prin depunerea unei astfel de

situații în cadrul administrării probatoriului, pârâta A. consideră

că a demonstrat autorii și creațiile utilizate în perioada

și în spectacolele de referința. Filmarea sau înregistrarea audio,

într-o asemenea situație, poate fi primită ca o contraprobă

produsă de organismul de gestiune, acesta având dreptul de a filma sau

înregistra spectacolele.

În

aceeași situație, de nelegalitate, din punctul recurentei de vedere

s-ar înscrie și considerentele instanței de judecată prin care

reține că acele contracte de cesiune și declarațiile de

martori date de compozitori în fața instanței de judecată nu fac

dovada că operele muzicale (compoziție sau aranjament muzical) au

fost utilizate în cadrul spectacolelor produse de A..

Se

consideră că motivarea instanței de apel este nelegală în

ceea ce privește imposibilitatea stabilirii operelor muzicale utilizate prin

comunicare publică directă cu publicul prezent în sală, în

cadrul spectacolelor din perioada mai 2004 - septembrie 2007, invalidând în

fapt rapoartele depuse de utilizator cu consecința directă a

imposibilității stabilirii obiectului cesiunii exclusive.

Se mai

arată că, în ceea ce privește stabilirea obiectului contractelor

adiționate și calitatea pe care și-o atribuie semnatarii,

respectiv de compozitor/aranjor muzical/compozitor-aranjor se impunea, în

lumina îndrumării trasată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, analiza documentației depuse, eventual completarea acesteia

și nu obligația depunerii de partituri, înregistrări audio,

obiectul cauzei de față nefiind contestarea originalității

unor creații sau neexecutarea unor contracte.

Față

de dispozițiile deciziei de îndrumare, în cadrul prezentului dosar,

recurenta susține că a anexat următoarele: contract de

prestație artistică din 14 ianuarie 2005 și act adițional,

act adițional din 27 ianuarie 2012 la contractul din 14 ianuarie 2015,

contract de prestație artistică din 25 septembrie 2006 și act

adițional, contract de prestație artistică din 15 martie 2007

și act adițional, act adițional din 21 mai 2012 la contractul

din 15 martie 2007, contract de prestație artistică din 25 septembrie

2006 și act adițional, contract de prestație artistica din 22

aprilie 2004 și act adițional, contract de prestație

artistică din 20 septembrie 2005 și act adițional, contract de

prestație artistică din 28 noiembrie 2005 și act adițional,

contract de prestație artistică din 29 iunie 2005 și act

adițional, contract de prestație artistică din 20 ianuarie 2005

și act adițional, contract de prestație artistică din 11

octombrie 2004 și act adițional, contract de prestație

artistică din 10 martie 2006 și act adițional, contract de

prestație artistică din 24 octombrie 2006 și act adițional,

contract de prestație artistică din 4 decembrie 2006 și act

adițional, repertoriile spectacolelor din perioada de referință

cu precizarea timpului, precum și declarația pe proprie

răspundere că nu deține înregistrări ale spectacolelor cu

excepția celor prezentate pentru a fi expertizate.

Se

apreciază că în speță, nu se poate reține că

recurenta nu a făcut dovada contractelor de cesiune exclusivă a

drepturilor de autor și a celor conexe, atât timp cât acestea au fost

prezentate în materialitatea lor, iar prin coroborare cu declarațiile de

martor ale compozitorilor rezultă în mod indubitabil că aceștia

au fost remunerați de către recurentă pentru creațiile

muzicale specifice spectacolelor de circ.

În ceea ce

privește motivarea instanței de judecată în decizia civilă

recurată referitoare la operele ce au intrat în domeniul public muzical,

se consideră că e dată cu interpretarea greșită a

normei legale, prin încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 8/1996 cu modificările și completările ulterioare. O

creație muzicală, ieșită din perioada de protecție,

intrată în domeniul public muzical, nu poate face obiectul gestiunii

colective, prin efectul legii.

În ceea ce

privește existența și obiectul contractelor de cesiune, în

cuprinsul art. 42 din Legea nr. 8/1996 cu modificările și

completările ulterioare, se prevede că "existența și

conținutul contractului de cesiune de drepturi patrimoniale se poate dovedi

numai prin forma scrisă a acestuia". În speța ce formează

obiectul prezentului dosar, contractele de cesiune sunt adiționate,

cuprinzând și cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, pentru

creații muzicale compuse și aduse la cunoștința publicului pentru

prima dată sub numele acestor autori, fiind prezentată punctual

situația pe fiecare compozitor.

Se arată

că, prin punerea în executare a sentinței civile rămasă

definitivă ca efect al soluției date prin decizia civilă

recurată, utilizatorul A. este obligat să plătească

remunerațiile aferente comunicării publice ale operelor muzicale în

spectacole în perioada 2004 - 2007 și să predea raportul

conținând numele autorilor și minutajul fiecărei creații în

parte.

Utilizatorul,

titular de drept patrimonial conform contractelor adiționate și

titular al unui raport centralizat, va plăti nejustificat, cel puțin

parțial, remunerații pentru niște "autori

necunoscuți" și va achita remunerație reprezentând drepturi

patrimoniale ale unor creații a căror perioadă de protecție

a încetat, fiind intrate în domeniul public, ca urmare a faptului că

instanța de judecată a concluzionat că nu poate stabili

repertoriul comunicat public într-o administrare de probatoriu de drept comun,

fără să țină cont de normele speciale ale

Metodologiilor aplicabile în perioadele de timp vizate.

Se

consideră, că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 8/1996 cu

modificările și completările ulterioare, în conformitate cu

Titlul III - H.G. nr. 769/1999 și Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, precum

și în concordanță cu îndrumările prevăzute de Decizia

civilă nr. 5043 din 29 iunie 2012, dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, soluția corectă este aceea de a

fi obligat utilizatorul A. București la plata remunerațiilor aferente

comunicării publice a muzicii pentru autorii aranjamentelor muzicale

realizate și comunicate public în spectacolul "I." și

pentru autorii/ pondere minutajele rezultate din expertiza de specialitate -

"I." și "K.", pentru care nu deținea cesiunea

(autorii străini).

Prin cererea

de completare a motivelor de recurs, depusă în data de 9 februarie 2016,

se invocă incidența motivului de modificare reglementat de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., considerându-se că hotărârea instanței de

judecată este nemotivată, pentru faptul că nu indică

motivele pe care se sprijină (sau le indică superficial).

Instanța

de apel nu ar fi realizat o motivare a hotărârii deoarece soluția

pronunțată nu are corespondent în considerentele hotărârii,

pretinsa motivare oferită neîndeplinind cerințele legale în ceea ce

privește argumentația în fapt și în drept a hotărârii

judecătorești, astfel cum este prevăzut de art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., pentru a da instanței de recurs posibilitatea exercitării

controlului judiciar.

Se arată

că motivarea conține numai argumente ale administrării

probatoriului propus de către U.C.M.R. - A.D.A., instanța de

judecată nu face nici o referire la probele admise pentru A., la

înscrisurile depuse de către acesta, la forța juridică și

la efectele juridice ale înscrisurilor, cu indicarea temeiului de drept.

Ceea ce este

în mod evident trăsătura unei motivări superficiale este faptul

că nu se indică în temeiul cărui articol de lege, inexistenta

unor partituri sau înregistrări determină ineficiența

înscrisurilor depuse, valabil încheiate, necontestate sau contraprobate.

Analizând

recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a

motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că acesta este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Primul motiv

de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează

încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art.

13 din Anexa 3 a H.G. nr. 769/1999, art. 15 din Titlul II al Protocolului având

drept obiect metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare

publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale

cuvenite autorilor de opere muzicale, publicat în M. Of. nr. 857/19 octombrie

2006, pentru perioada 22 octombrie 2006 - septembrie 2007, a dispozițiilor

art. 4, art. 26 alin. (1) și art. 42 din Legea nr. 8/1996. Se arată

că, potrivit Deciziei de casare nr. 5043 din 29 iunie 2012, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă, a statuat

că pentru operele care au ca autori pe cedenții din contractul de

cesiune, pârâtul nu datorează organismului de gestiune colectivă

remunerația corespunzătoare dreptului de utilizare prin comunicare

publică, stabilindu-se pentru instanța de trimitere obligația de

a stabili obiectul cesiunii exclusive, raportat la obiectul acesteia, respectiv

la calitatea pe care și-o atribuie semnatarii.

Recurenții

susțin astfel că au depus în fața instanței de rejudecare

(Curtea de Apel) rapoartele aferente spectacolelor în care a avut loc

comunicarea publică (perioada 2004 - 2007), fiind indicații autorii,

durata fiecărei creații muzicale și, drept urmare, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin respingerea

apelului, urmare a interpretării și aplicării nelegale a

dispozițiilor legale sus-menționate.

Criticile

formulate de recurenta pârâtă sub acest aspect nu sunt fondate.

Dispozițiile

art. 13 din Anexa 3 a H.G. nr. 769/1999 și ale art. 15 din Titlul II al

Protocolului având drept obiect metodologia privind utilizarea operelor

muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând

drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, publicat în M.

Of. nr. 857/19 octombrie 2006, pentru perioada 22 octombrie 2006 - septembrie

2007, reglementează obligația pentru utilizatorii de opere muzicale

de a comunica organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor

operele muzicale utilizate,indicând autorii operelor, durata utilizării

lor, de asemenea, obligația depunerii raportului privind denumirea,

autorii și durata operelor utilizate.

Dispozițiile

legale suscitate prevăd posibilitatea dovedirii, cu raportul depus de

utilizator, dar acesta nu face dovada deplină a autorilor, a

creațiilor utilizate în perioada și în spectacolele de

referință, fiind un act unilateral.

Instanța

de apel a interpretat și aplicat în mod legal dispozițiile din

metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică

și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite

autorilor de opere muzicale și ale H.G. nr. 769/1999, a respectat

îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție,

obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., constatând, în mod just, limitarea

criticilor din cererea de apel la un singur aspect și anume omisiunea

instanței de a da eficiență contractelor de cesiune încheiate cu

titularii dreptului de autor care ar fi avut drept consecință

inexistența obligației de plată a renumerațiilor

solicitate.

Pe de

altă parte, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize

tehnice de specialitate și a stabilit, pe baza dovezilor, inclusiv a

înscrisurilor depuse de pârâtă, că nu se poate proba conținutul

a unsprezece spectacole, iar în alte două spectacole expertizate de

specialistul muzical nu au fost identificate compoziții proprii ale

compozitorilor ce au încheiat contracte de cesiune, imposibilitate

determinată de lipsa dovezilor în care se atestă date cu privire la

operele utilizate în spectacole.

Instanța

de apel s-a conformat celor statuate prin decizia de casare și a

manifestat rol activ prin administrarea probei cu expertiză în apel

și a probei cu înscrisuri pentru a stabili, obiectul cesiunii exclusive.

Expertiza în

specialitatea muzicologie efectuată în faza procesuală a apelului,

după casare, a avut în vedere dovezile puse la dispoziție de

pârâtă, și anume înregistrările spectacolelor "K."

și "H.", pe baza cărora a concluzionat că nu au fost

identificate operele compozitorilor ce au încheiat contracte de cesiune cu A..

În același timp, lipsa înregistrării spectacolului "I.", a

făcut imposibilă determinarea operelor utilizate în cadrul acestuia.

Prin urmare,

instanța de apel în mod corect a reținut că nu s-a făcut

dovada de către pârâtă că operele muzicale (compoziție sau

aranjamente muzicale) au fost utilizate în cadrul spectacolelor produse de

pârâtă, astfel că stabilirea obiectului cesiunii exclusive, raportat

la obiectul acesteia și la calitatea pe care și-au atribuit-o

semnatarii, respectiv de compozitor/aranjor muzical nu a putut fi

realizată în lipsa înregistrărilor audio sau a partiturilor.

O altă

critică vizează reținerea greșită, în opinia

recurentei, de către instanța de apel, a lipsei dovezii contractelor

de cesiune exclusivă a dreptului de autor care au fost depuse la dosarul

cauzei. Nici aceste susțineri nu pot conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate deoarece instanța de apel nu a constatat

lipsa acestor contracte de cesiune exclusivă, așa cum susține

recurenta, ci nedovedirea utilizării acestor opere muzicale

(compoziție sau aranjament muzical) în cadrul spectacolelor produse de A.

București.

Recurenta

critică raționamentul instanței de apel sub acest aspect, considerând

că, în lipsa deținerii și depunerii de către pârâta A. a

partiturilor și înregistrărilor spectacolelor, instanța ar fi

trebuit să le înlocuiască cu declarații de martori și cu

celelalte înscrisuri depuse la dosar, neexistând o obligație legală

pentru pârâtă de a administra probe în dovedirea acestor aspecte de fapt.

Înalta Curte apreciază că, chiar și în situația pendinte,

când s-au depus la dosarul cauzei acele acte adiționale ce vizau cesiunea

drepturilor de autor, trebuia să se realizeze dovada stabilirii operelor

muzicale utilizate în spectacolele de circ conform îndrumărilor

obligatorii ale deciziei de casare, iar simpla depunere a acestor contracte nu

poate echivala cu dovada utilizării operelor ce fac obiectul contractului

de cesiune în spectacolele pârâtei. De altfel, așa cum a reținut

și instanța de apel, singura apărare a pârâtei a vizat doar

existența acestor contracte de cesiune, iar nu și utilizarea operelor

în spectacole.

Cu privire la

prevederile art. 26 din Legea nr. 8/1996 invocate de către recurentă,

aceste dispoziții dispun asupra duratei drepturilor patrimoniale asupra

operelor aduse la cunoștința publică în mod legal, însă

recurenta nu arată în mod concret în ce ar consta nelegalitatea deciziei

recurate prin prisma interpretării acestei dispoziții legale.

În altă

ordine de idei, contrar afirmațiilor recurentei din cuprinsul motivelor de

recurs, Curtea de Apel a redat în considerentele deciziei un raționament

corect și complet, în concordanță cu dispozițiile deciziei

de casare, considerând că pârâta datorează despăgubiri constând

în remunerații pentru operele muzicale comunicate în spectacolele ce fac

obiectul gestiunii obligatorii, de vreme ce prin expertiza efectuată în

apel s-a concluzionat că nu s-a făcut dovada utilizării operelor

muzicale în spectacolele respective, astfel că nu mai prezintă

relevanță aspectul nedatorării remunerației

corespunzătoare dreptului de utilizare prin comunicare publică.

Susținerile

recurentei pârâte privind greșita motivare a deciziei instanței de

apel referitoare la operele ce au intrat în domeniul public nu sunt fondate.

Instanța de apel a considerat în mod just că acestea reprezintă

critici noi formulate în faza procesuală a apelului, ce nu pot fi supuse

analizei instanței de control judiciar, față de prevederile art.

295 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce

privește aplicarea art. 42 din Legea nr. 8/1996, care prevede că

existența și conținutul contractului de cesiune de drepturi

patrimoniale se poate dovedi numai prin formă scrisă, nu a avut loc o

încălcare sau o aplicare greșită a acestor prevederi legale de

către instanța de apel, prin decizia recurată.

Prin motivul

de recurs ce vizează aplicarea art. 4 și art. 42 din Legea nr. 8/1996

se susține că, prin punerea în executare a sentinței civile

rămasă definitivă prin respingerea apelului, se încalcă

aceste prevederi legale deoarece pârâta va fi obligată să predea

raportul conținând minutajul fiecărei creații în parte și

numele autorilor, iar, în situația în care vor fi trecuți autori

necunoscuți, după 3 ani, valoarea remunerației va rămâne în

patrimoniul UCMR, încălcându-se drepturile autorilor reali și

invalidându-se contractele valabile de cesiune a drepturilor patrimoniale.

Dispozițiile

legale suscitate reglementează, pe de o parte, calitatea de autor (fiind

prezumat a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele

căreia opera a fost adusă pentru prima dată la

cunoștință publică - art. 4 din Legea nr. 8/1996) și,

pe de altă parte, dovada existenței și conținutul

contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale (art. 42 din aceeași

lege).

Însă,

susținerile recurentei vizează alte aspecte, de executare a

hotărârii judecătorești, care exced controlului de legalitate

impus de rigoarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din

perspectiva textelor de lege invocate.

În ceea ce

privește motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. invocat prin cererea de completare a motivelor de recurs, nici acesta nu

este fondat.

Fundamentul

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să

cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților", acestea fiind elementele silogismului judiciar,

premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția

litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Decizia

recurată răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

nefiind fondate susținerile recurentei în sensul că instanța ar

fi omis să răspundă argumentelor și apărărilor

pârâtei, acordând prioritate argumentelor reclamatei. Astfel, s-au analizat de

către instanța de apel probele administrate în cauză de ambele

părți, inclusiv înscrisurile depuse de pârâtă care au stat la

baza concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în

cauză pe care instanța și-a întemeiat soluția,

considerând-o probă concludentă și pertinentă. Pe de

altă parte, obligația pentru instanță de a-și motiva hotărârea,

pe care art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

o impune nu poate fi înțeleasă în sensul de a da un răspuns

detaliat la fiecare argument [Perez, § 81, Van de Hurk, p. 20, § 61, și

Ruiz Torij, § 29; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.) nr.

40.490/98, CEDO 2000-IX]. În speță se constată că

hotărârea recurată întrunește exigențele art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. întrucât instanța a motivat hotărârea în raport de probele

pe care le-a considerat pertinente și concludente, ceea ce înseamnă,

implicit, înlăturarea celorlalte probe și apărări.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul, ca nefondat și în baza art. 312 C.

proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta A. București împotriva Deciziei nr.

198 A din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 10 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL