ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1344/2016

Decizia nr. 1344/2016 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 250 din 7 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr. x/3/2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor (U.C.M.R. - A.D.A.), în contradictoriu cu pârâtul A. București. În consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei sumele de 994.153 RON cu titlu de remunerație aferentă drepturilor patrimoniale de autor pentru comunicarea publică în scop lucrativ a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de circ și cabaret, în perioada mai 2004 - septembrie 2007 (sumă ce include și T.V.A.) și 397.721 lei penalități de întârziere.

Totodată, a obligat pârâta să comunice reclamantei raportul reprezentând denumirea și datele de desfășurare ale fiecărui spectacol de circ/cabaret, precum și denumirea, autorii și durata operelor muzicale comunicate public și baza de calcul a remunerației, o copie a deconturilor depuse la Direcția impozite locale, privind veniturile din vânzarea de bilete și o copie a documentelor contabile privind celelalte venituri ce intră în baza de calcul, obținute de pârâtă. Tribunalul a reținut că pârâta are calitatea de utilizator al operelor muzicale, în scop lucrativ, datorând remunerații pentru comunicarea publică a acestora, în conformitate cu metodologia privind utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă al drepturilor de autor în scop lucrativ și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor, emise în baza H.G.

nr. 769/1999. În ceea ce privește natura operațiunilor efectuate de către reclamantă, tribunalul a înlăturat afirmațiile pârâtului, care a susținut că reclamanta are obligația de a acorda autorizații neexclusive utilizatorilor la cererea acestora, neexistând instituită obligația legală de a comunica public opere muzicale doar în urma obținerii acestei autorizații, apreciind că, potrivit art. 123 1 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, modificată, gestiunea publică este obligatorie pentru comunicarea publică a operelor muzicale. Tribunalul a apreciat că, în lipsa încheierii unei autorizații de licență neexclusivă între părți, remunerația datorată de pârât pentru perioada de la 1 mai 2004 și până la data emiterii noii metodologii publicate în M. Of.

nr. 857/19 octombrie 2006 se va calcula în baza metodologiei emise în temeiul H.G. nr. 769/1999, având în vedere că pentru pretențiile născute anterior actului normativ, acesta nu poate fi aplicat, în baza principiului neretroactivității legii civile. În temeiul raportului de expertiză judiciar-contabilă întocmit în cauză, s-a constatat că pârâtul datorează reclamantei sumele de 994.153 lei, remunerație datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică în scop lucrativ a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de circ și cabaret, în perioada mai 2004 - septembrie 2007, plus 397.721 penalități de întârziere.

Totodată, tribunalul a reținut că pârâtul are obligația de a comunica reclamantei, în vederea repartizării remunerațiilor către titularii drepturilor patrimoniale de autor a unui raport semnat și ștampilat de reprezentanții săi legali cuprinzând denumirea, autorii și durata operelor muzicale comunicate public în spectacolele organizate de pârât, în perioada 1 mai 2004 la zi. Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâtul, solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței civile apelate, respectiv respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.

Prin Decizia civilă nr. 256A din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât A., împotriva Sentinței civile nr. 250 din 7 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor (U.C.M.R. - A.D.A.) și a obligat pe apelant la 4.760 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.

Pentru a decide astfel, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a probelor administrate, luând în considerare și efectul devolutiv al căii de atac exercitate, Curtea a reținut următoarele: Solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata remunerației aferente drepturilor patrimoniale de autor pentru operele muzicale pretins comunicate public de către pârât prin spectacolele de circ, de cabaret, music-hall-uri etc. a fost analizată de către prima instanță pe temeiul metodologiei privind utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor în scop lucrativ (anexa 3 din H.G. nr. 769/1999) pentru perioada 1 mai 2004 - 21 octombrie 2006 și al Protocolului având drept obiect metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, publicat în M. Of.

nr. 857/19 octombrie 2006, pentru perioada 22 octombrie 2006 - septembrie 2007. Potrivit art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară Legii nr. 285/2004, gestiunea colectivă se exercita în privința acelor drepturi care, prin natura lor, sunt prezumate a corespunde unui mod de exploatare a operelor sau a prestațiilor ce face imposibilă autorizarea individuală. Renunțarea la această definiție legală prin Legea nr. 285/2004, în același timp, stabilirea expresă și exhaustivă a domeniilor în care se exercită gestiunea obligatorie, prezumă, prin interpretarea istorico-teleologică și sistematică a legii, voința legiuitorului actual de a impune gestiunea colectivă ca mod de exercitare a drepturilor patrimoniale și în privința celor pentru care, dată fiind natura lor, ar fi posibilă o autorizare individuală de către autori.

Ca atare, în regimul actual, orice drept patrimonial este susceptibil de gestiune colectivă, fie prin voința legiuitorului, în cazurile de gestiune obligatorie, când este lipsită de relevanță manifestarea de voință a titularului dreptului, fie prin voința titularului dreptului, care mandatează expres un organism de gestiune colectivă în acest sens. Pe baza celor arătate, rezultă că metodologiile negociate sunt aplicabile și în situațiile de drepturi patrimoniale a căror natură permite o autorizare individuală de către autori și chiar independent de utilizarea efectivă de opere autorizate individual, în cazul gestiunii obligatorii.

Regimul juridic al utilizării de opere muzicale comunicate public, astfel reglementat de către legiuitor, este, într-adevăr, unul sever, îngrădind exercițiul direct de către titulari al drepturilor patrimoniale în discuție, cel puțin prin indicarea unei game extinse de drepturi obligatoriu a fi gestionate colectiv (spre deosebire de legiuitorul francez, de exemplu, care a prevăzut doar trei cazuri de gestiune obligatorie); voința legiuitorului nu poate fi, însă, contestată, cel puțin, nu în cadrul creat prin apărările formulate în prezentul proces. Pentru perioada anterioară, de aplicabilitate a H.G. nr. 769/1999, este vorba tot despre o gestiune obligatorie, pentru perioada de după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004, considerentele deja expuse privind voința legiuitorului de gestionare colectivă și a operelor pentru care ar fi fost, teoretic, posibilă o autorizare individuală.

Conchizând asupra celor expuse, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a stabilit că pârâtul datorează despăgubiri constând în remunerațiile neachitate în baza unor licențe neexclusive acordate de către reclamantă, ignorând contractele încheiate de către pârât cu trei compozitori pentru diferite spectacole susținute în perioada 2004 - 2007 (conform tabelului atașat la dosarul de fond), respectiv: cu compozitorul B. - pentru spectacolele "C.", "D."; cu compozitorii E. și F. - pentru spectacolul "G."; cu compozitorul F. - pentru spectacolele "H.", "I."; cu compozitorul J. - pentru spectacolul "K.". De altfel, din conținutul tuturor contractelor pentru aceste spectacole, depuse la dosar, rezultă că exercițiul drepturilor patrimoniale asupra fiecărei opere s-a limitat la cesionarea drepturilor conexe stipulate în art. 98 din Legea nr. 8/1996, ceea ce înseamnă că eventualul drept de comunicare publică a operei muzicale, ca prerogativă a autorului operei, nu a făcut obiectul cesiunilor.

Pe de altă parte, după cum în mod corect a arătat prima instanță, nu s-a făcut dovada că lista depusă în dosarul de fond a epuizat repertoriul spectacolelor prezentate de către pârât în perioada de referință și că pârâtul ar fi utilizat doar operele compozitorilor cu care a încheiat contractele depuse la dosar. Față de considerentele expuse, Curtea a constatat că apelul este nefondat și l-a respins ca atare, cu aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. Conform art. 274 C. proc. civ., a obligat apelantul la 4.760 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul A. București.

Prin Decizia civilă nr. 5043 din 29 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 256A din 20 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Pentru a decide în acest fel, Înalta Curte a reținut următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acesta este întemeiat.

Într-adevăr, recurentul a depus la dosar o situație centralizată a spectacolelor de circ și de cabaret desfășurate în perioada de referință, a indicat operele muzicale și compozitorii acestora, a depus contracte încheiate cu compozitorii, însoțite de acte adiționale și a susținut că în temeiul acestor acte juridice a dobândit drepturile patrimoniale de autor de la compozitori, astfel încât, în calitate de titular al acestor drepturi nu poate fi obligat să plătească din nou drepturi de autor prin intermediul unui organism de gestiune colectivă. Instanța de apel nu a avut în vedere că s-au încheiat acte adiționale cu privire la aceste contracte (depuse în dosarul primei instanțe), prin care s-a convenit cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, drepturi aferente utilizării operelor muzicale ce au constituit obiect al contractelor.

Instanța de apel a stabilit în mod greșit că, în temeiul acestor contracte s-ar fi cesionat drepturi conexe dreptului de autor. Exprimarea din unele contracte este improprie (în altele se face referire expresă la drepturile patrimoniale de autor), deoarece drepturile conexe nu aparțin autorului operei muzicale (în speță, autorii operelor muzicale comunicate public fiind, potrivit susținerilor pârâtului, compozitorii semnatari ai contractelor), ci sunt recunoscute și protejate în favoarea artistului interpret sau executant al operei. Oricum, s-au încheiat acte adiționale în care s-a stipulat expres cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor. Ca efect al cesiunii exclusive a drepturilor patrimoniale corespunzătoare utilizării operelor muzicale ce au constituit obiectul contractelor, recurentul, în calitate de cesionar, a dobândit aceste drepturi, nefiind un simplu utilizator al operei.

În condițiile în care cesiunea exclusivă înlătură posibilitatea ca titularul dreptului de autor, care a cedat în mod exclusiv drepturile sale patrimoniale, să-și mai poată exercita aceste drepturi în paralel cu cesionarul, și, cu atât mai puțin, să pretindă de la cesionar plata vreunei remunerații suplimentare pentru utilizarea operei muzicale, este în mod evident exclusă și posibilitatea ca organismul de gestiune colectivă, în calitate de mandatar al titularului dreptului de autor, să pretindă de la cesionar plata unei asemenea remunerații. Pe de altă parte, în calitate de reprezentant al titularilor de drepturi de autor, organismul de gestiune colectivă acordă autorizații neexclusive utilizatorilor, în schimbul unei remunerații (art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996).

Noțiunea de "utilizatori" are în vedere pe terți, nicidecum pe însuși titularul drepturilor patrimoniale de autor gestionate (inclusiv dobândite prin cesiune), acesta neavând nevoie de nicio autorizație de la mandatarul titularului dreptului de autor pentru a-și exercita propriul drept. Ca atare, Înalta Curte a considerat că pentru operele muzicale utilizate în spectacolele de circ și cabaret organizate de pârât în perioada de referință, opere care au ca autori pe cedenții din contractele cu clauză de cesiune exclusivă depuse la dosar-completate cu actele adiționale, pârâtul nu datorează organismului de gestiune colectivă remunerația corespunzătoare dreptului de utilizare prin comunicare publică, acest drept fiind dobândit de pârât în mod exclusiv, prin cesiune, de la autorii acelor opere.

Cu privire la contractele încheiate - completate cu actele adiționale, este necesar însă să se stabilească obiectul cesiunii exclusive, prin raportare la obiectul acestora și calitatea pe care și-o atribuie semnatarii, respectiv de compozitor/aranjor muzical/compozitor-aranjor. Chiar unul dintre semnatarii acestora, respectiv B., a arătat că o parte dintre operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor de circ și cabaret organizate de către recurent sunt opere muzicale creație proprie, iar pentru o altă parte are calitatea de aranjor ale unor opere muzicale preexistente ale unor autori români și străini (dosar de recurs). În finalul considerentelor deciziei din apel s-a reținut că nu s-a făcut dovada că lista depusă în dosarul de fond a epuizat repertoriul spectacolelor prezentate de către pârât în perioada de referință și că pârâtul ar fi utilizat doar operele compozitorilor cu care a încheiat contractele depuse la dosar.

Având în vedere că situația de fapt cu privire la aspectele sus-menționate nu a fost pe deplin lămurită pentru a se putea face aplicarea art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia recurată și a trimis cauze spre rejudecare la instanța de apel. Prin concluziile scrise formulate în cauză,recurentul-pârât a mai invocat și faptul că gestiunea colectivă obligatorie nu se poate face în cauză și pentru faptul că potrivit art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 aceasta este permisă decât pentru operele aduse la cunoștință anterior publicului, nicidecum în cazul unor opere create special pentru un spectacol de circ. Acest motiv de recurs nu a fost primit deoarece nu a reprezentat motiv de recurs prin cererea formulată procedural și nu constituie nici motiv de ordine publică.

În rejudecare după casare, analizând sentința apelată, în limitele devoluțiunii, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum și în raport de îndrumările date prin decizia de recurs, față de art. 315 C. proc. civ., Curtea de apel, prin Decizia nr. 198 A din 7 aprilie 2015, a reținut următoarele: În primul rând, s-a constatat limitarea criticilor în cererea de apel la un singur aspect, și anume, omisiunea primei instanțe de a da eficiență contractelor de cesiune încheiate cu titularii drepturilor de autor, contracte ce ar fi demonstrat inexistența obligației de plată a remunerațiilor. Conform îndrumărilor din decizia de casare, era necesar să se stabilească obiectul cesiunii exclusive precum și faptul utilizării de către pârâtă a operele compozitorilor cu care a încheiat contractele depuse la dosar.

S-a constatat că apelanta, singura în măsură să producă dovezi în sensul utilizării în cadrul spectacolelor a unor opere muzicale pentru care are calitatea de cesionar, pentru a da posibilitatea expertului și apoi instanței, de a verifica aspectele la care face referire decizia de casare, nu a probat conținutul a unsprezece spectacole, din cele treisprezece pentru care a pretins calitatea de titular al dreptului patrimonial de autor, iar în cele două spectacole expertizate de specialistul muzicolog nu au fost identificate compoziții proprii ale compozitorilor ce au încheiat contracte de cesiune, imposibilitatea identificării decurgând din lipsa de materiale care să conțină date cu privire la operele utilizate în spectacole, imputabilă apelantei.

Conform opiniei specialistului muzicolog desemnat de instanță, L., pentru spectacolul "K.", nu a putut determina, cu denumire și autori, operele muzicale folosite și nu a identificat opere muzicale dintre cele pentru care F. și-a asumat calitatea de compozitor prin declarațiile de opere muzicale depuse la U.C.M.R. - A.D.A. și înregistrări audio atașate acestor declarații. Concluzia inexistenței operelor muzicale compuse de F. în cadrul spectacolului "H.", este cuprinsă în același raport, cu mențiunea identificării în mod parțial a unor opere muzicale, creație a altor autori, precum și a existenței unor fragmente muzicale pentru care nu s-a putut determina denumirea operelor muzicale și autorii acestora.

Contractele de cesiune și declarațiile de martori date de compozitori în fața instanței nu fac dovada că operele muzicale (compoziție sau aranjament muzical) au fost utilizate în cadrul spectacolelor produse de A.. În consecință, nu a fost primită critica asupra temeiniciei și legalității obligării la plata remunerațiilor pentru operele muzicale comunicate în spectacolele apelantei, ce fac obiectul gestiunii colective obligatorii, față de categoria de drepturi pentru care se exercită, prevăzută de art. 123 1 lit. e) din Legea nr. 8/1996. Expertiza contabilă efectuată în apel, având ca obiectiv verificarea calculului remunerațiilor, în funcție de probele din calea de atac, a evidențiat un cuantum al acestora de 501.204 lei, mai mare decât cel stabilit de tribunal, de 478.544 lei ( suma totală la care a fost obligată pârâta, de 994.153 lei, conținând remunerații, la care s-au adunat sumele reprezentând taxa pe valoare adăugată și penalitățile).

Curtea a reținut, pe de o parte, că apelanta formulează noi critici ale sentinței, direct în apel, pretinzând că anumite opere muzicale identificate în "H.", "K" și "I." nu mai sunt în perioada de protecție, aspect ce a fost analizat de instanța de control judiciar, față de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Față de regula instituită prin acest text, instanța de apel procedează la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, critică ce trebuie exprimată prin formularea motivelor de fapt și de drept în cererea de apel, conform art. 287 C. proc. civ., până cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Totodată, la prima instanță, apărările pârâtei nu vizează expirarea perioadei de protecție, singura apărare fiind legată de existența contractelor de cesiune, prin care a dobândit drepturile patrimoniale de autor.

Pe de altă parte, chiar principiul neagravării situației în propria cale de atac impune menținerea sumei acordate de tribunal, cu titlu de remunerații, suma calculată prin expertiza din apel fiind mai mare. De altfel, cuantumul remunerațiilor a fost contestat doar prin prisma existenței contractelor de cesiune, nedovedindu-se, însă, că operele ce fac obiectul acestora sunt operele utilizate în spectacolele pârâtei. O critică punctuală asupra modului de calcul al remunerațiilor, independent de pretinsa utilizare a operelor ce fac obiectul contractelor de cesiune, nu a fost exprimată, curtea observând că pârâta nu a formulat obiective la raportul de expertiză întocmit la tribunal și nici obiecțiuni la acesta.

În consecință, față de considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apelanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 9.348 lei, din care 3.000 lei reprezintă onorariul expertului contabil, 1.588 lei onorariul specialistului muzicolog, 4.588 lei și 4.760 lei, onorariul avocatului intimatei. Împotriva Deciziei nr. 198 A din 7 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta A. București care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv "lipsa de temei legal a hotărârii ori darea ei cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" prin încălcarea prevederilor metodologiei privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opera muzicale, respectiv art. 13 din Anexa 3 - H.G.

nr. 769/1999 și art. 15 din Titlul II, din Protocolul având drept obiect metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerații reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale. Se susține că prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că pentru operele muzicale utilizate în spectacolele de circ și cabaret organizate de pârât (A. București) în perioada de referință, opere care au ca autori pe cedenții din contractele cu clauză de cesiune exclusivă completate cu acte adiționale, pârâtul nu datorează organismului de gestiune colectivă remunerația corespunzătoare dreptului de utilizare prin comunicare publică.

În conformitate cu prevederile legale în materie aplicabile în perioada 2004 - 2007 respectiv, art. 13 Anexa 3 din H.G. nr. 769/1999 (pentru perioada 1 mai 2004 - 21 octombrie 2006) și art. 15 din Titlul II din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 (pentru perioada 22 octombrie 2006 - septembrie 2007), orice utilizator, fără excepție, face dovada autorilor muzicii comunicate public în spectacole printr-un raport ce conține numele creației, autorului și minutajul operei, asumat ca fiind complet și corect prin semnare și ștampilare. Acest fapt a fost realizat și în speța de față de către recurenta-pârâta, prin depunerea rapoartelor aferente spectacolelor în care a comunicat public muzica, în perioada 2004 - 2007, într-o formă centralizată, pe ani și pe fiecare spectacol în sine.

Au fost indicați autorii, aranjorii muzicali, durata fiecărei creații muzicale, determinând prin cumulare totalul de minutaj al muzicii comunicate în spectacole. Prin depunerea unei astfel de situații în cadrul administrării probatoriului, pârâta A. consideră că a demonstrat autorii și creațiile utilizate în perioada și în spectacolele de referința. Filmarea sau înregistrarea audio, într-o asemenea situație, poate fi primită ca o contraprobă produsă de organismul de gestiune, acesta având dreptul de a filma sau înregistra spectacolele.

În aceeași situație, de nelegalitate, din punctul recurentei de vedere s-ar înscrie și considerentele instanței de judecată prin care reține că acele contracte de cesiune și declarațiile de martori date de compozitori în fața instanței de judecată nu fac dovada că operele muzicale (compoziție sau aranjament muzical) au fost utilizate în cadrul spectacolelor produse de A.. Se consideră că motivarea instanței de apel este nelegală în ceea ce privește imposibilitatea stabilirii operelor muzicale utilizate prin comunicare publică directă cu publicul prezent în sală, în cadrul spectacolelor din perioada mai 2004 - septembrie 2007, invalidând în fapt rapoartele depuse de utilizator cu consecința directă a imposibilității stabilirii obiectului cesiunii exclusive.

Se mai arată că, în ceea ce privește stabilirea obiectului contractelor adiționate și calitatea pe care și-o atribuie semnatarii, respectiv de compozitor/aranjor muzical/compozitor-aranjor se impunea, în lumina îndrumării trasată de Înalta Curte de Casație și Justiție, analiza documentației depuse, eventual completarea acesteia și nu obligația depunerii de partituri, înregistrări audio, obiectul cauzei de față nefiind contestarea originalității unor creații sau neexecutarea unor contracte.

Față de dispozițiile deciziei de îndrumare, în cadrul prezentului dosar, recurenta susține că a anexat următoarele: contract de prestație artistică din 14 ianuarie 2005 și act adițional, act adițional din 27 ianuarie 2012 la contractul din 14 ianuarie 2015, contract de prestație artistică din 25 septembrie 2006 și act adițional, contract de prestație artistică din 15 martie 2007 și act adițional, act adițional din 21 mai 2012 la contractul din 15 martie 2007, contract de prestație artistică din 25 septembrie 2006 și act adițional, contract de prestație artistica din 22 aprilie 2004 și act adițional, contract de prestație artistică din 20 septembrie 2005 și act adițional, contract de prestație artistică din 28 noiembrie 2005 și act adițional, contract de prestație artistică din 29 iunie 2005 și act adițional, contract de prestație artistică din 20 ianuarie 2005 și act adițional, contract de prestație artistică din 11 octombrie 2004 și act adițional, contract de prestație artistică din 10 martie 2006 și act adițional, contract de prestație artistică din 24 octombrie 2006 și act adițional, contract de prestație artistică din 4 decembrie 2006 și act adițional, repertoriile spectacolelor din perioada de referință cu precizarea timpului, precum și declarația pe proprie răspundere că nu deține înregistrări ale spectacolelor cu excepția celor prezentate pentru a fi expertizate.

Se apreciază că în speță, nu se poate reține că recurenta nu a făcut dovada contractelor de cesiune exclusivă a drepturilor de autor și a celor conexe, atât timp cât acestea au fost prezentate în materialitatea lor, iar prin coroborare cu declarațiile de martor ale compozitorilor rezultă în mod indubitabil că aceștia au fost remunerați de către recurentă pentru creațiile muzicale specifice spectacolelor de circ. În ceea ce privește motivarea instanței de judecată în decizia civilă recurată referitoare la operele ce au intrat în domeniul public muzical, se consideră că e dată cu interpretarea greșită a normei legale, prin încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu modificările și completările ulterioare.

O creație muzicală, ieșită din perioada de protecție, intrată în domeniul public muzical, nu poate face obiectul gestiunii colective, prin efectul legii. În ceea ce privește existența și obiectul contractelor de cesiune, în cuprinsul art. 42 din Legea nr. 8/1996 cu modificările și completările ulterioare, se prevede că "existența și conținutul contractului de cesiune de drepturi patrimoniale se poate dovedi numai prin forma scrisă a acestuia". În speța ce formează obiectul prezentului dosar, contractele de cesiune sunt adiționate, cuprinzând și cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, pentru creații muzicale compuse și aduse la cunoștința publicului pentru prima dată sub numele acestor autori, fiind prezentată punctual situația pe fiecare compozitor.

Se arată că, prin punerea în executare a sentinței civile rămasă definitivă ca efect al soluției date prin decizia civilă recurată, utilizatorul A. este obligat să plătească remunerațiile aferente comunicării publice ale operelor muzicale în spectacole în perioada 2004 - 2007 și să predea raportul conținând numele autorilor și minutajul fiecărei creații în parte. Utilizatorul, titular de drept patrimonial conform contractelor adiționate și titular al unui raport centralizat, va plăti nejustificat, cel puțin parțial, remunerații pentru niște "autori necunoscuți" și va achita remunerație reprezentând drepturi patrimoniale ale unor creații a căror perioadă de protecție a încetat, fiind intrate în domeniul public, ca urmare a faptului că instanța de judecată a concluzionat că nu poate stabili repertoriul comunicat public într-o administrare de probatoriu de drept comun, fără să țină cont de normele speciale ale Metodologiilor aplicabile în perioadele de timp vizate.

Se consideră, că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 8/1996 cu modificările și completările ulterioare, în conformitate cu Titlul III - H.G. nr. 769/1999 și Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, precum și în concordanță cu îndrumările prevăzute de Decizia civilă nr. 5043 din 29 iunie 2012, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, soluția corectă este aceea de a fi obligat utilizatorul A. București la plata remunerațiilor aferente comunicării publice a muzicii pentru autorii aranjamentelor muzicale realizate și comunicate public în spectacolul "I." și pentru autorii/ pondere minutajele rezultate din expertiza de specialitate - "I." și "K.", pentru care nu deținea cesiunea (autorii străini).

Prin cererea de completare a motivelor de recurs, depusă în data de 9 februarie 2016, se invocă incidența motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., considerându-se că hotărârea instanței de judecată este nemotivată, pentru faptul că nu indică motivele pe care se sprijină (sau le indică superficial). Instanța de apel nu ar fi realizat o motivare a hotărârii deoarece soluția pronunțată nu are corespondent în considerentele hotărârii, pretinsa motivare oferită neîndeplinind cerințele legale în ceea ce privește argumentația în fapt și în drept a hotărârii judecătorești, astfel cum este prevăzut de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pentru a da instanței de recurs posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Se arată că motivarea conține numai argumente ale administrării probatoriului propus de către U.C.M.R. - A.D.A., instanța de judecată nu face nici o referire la probele admise pentru A., la înscrisurile depuse de către acesta, la forța juridică și la efectele juridice ale înscrisurilor, cu indicarea temeiului de drept. Ceea ce este în mod evident trăsătura unei motivări superficiale este faptul că nu se indică în temeiul cărui articol de lege, inexistenta unor partituri sau înregistrări determină ineficiența înscrisurilor depuse, valabil încheiate, necontestate sau contraprobate. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 13 din Anexa 3 a H.G. nr. 769/1999, art. 15 din Titlul II al Protocolului având drept obiect metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, publicat în M. Of. nr. 857/19 octombrie 2006, pentru perioada 22 octombrie 2006 - septembrie 2007, a dispozițiilor art. 4, art. 26 alin. (1) și art. 42 din Legea nr. 8/1996.

Se arată că, potrivit Deciziei de casare nr. 5043 din 29 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a statuat că pentru operele care au ca autori pe cedenții din contractul de cesiune, pârâtul nu datorează organismului de gestiune colectivă remunerația corespunzătoare dreptului de utilizare prin comunicare publică, stabilindu-se pentru instanța de trimitere obligația de a stabili obiectul cesiunii exclusive, raportat la obiectul acesteia, respectiv la calitatea pe care și-o atribuie semnatarii. Recurenții susțin astfel că au depus în fața instanței de rejudecare (Curtea de Apel) rapoartele aferente spectacolelor în care a avut loc comunicarea publică (perioada 2004 - 2007), fiind indicații autorii, durata fiecărei creații muzicale și, drept urmare, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin respingerea apelului, urmare a interpretării și aplicării nelegale a dispozițiilor legale sus-menționate.

Criticile formulate de recurenta pârâtă sub acest aspect nu sunt fondate. Dispozițiile art. 13 din Anexa 3 a H.G. nr. 769/1999 și ale art. 15 din Titlul II al Protocolului având drept obiect metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, publicat în M. Of. nr. 857/19 octombrie 2006, pentru perioada 22 octombrie 2006 - septembrie 2007, reglementează obligația pentru utilizatorii de opere muzicale de a comunica organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor operele muzicale utilizate,indicând autorii operelor, durata utilizării lor, de asemenea, obligația depunerii raportului privind denumirea, autorii și durata operelor utilizate.

Dispozițiile legale suscitate prevăd posibilitatea dovedirii, cu raportul depus de utilizator, dar acesta nu face dovada deplină a autorilor, a creațiilor utilizate în perioada și în spectacolele de referință, fiind un act unilateral. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod legal dispozițiile din metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale și ale H.G. nr. 769/1999, a respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., constatând, în mod just, limitarea criticilor din cererea de apel la un singur aspect și anume omisiunea instanței de a da eficiență contractelor de cesiune încheiate cu titularii dreptului de autor care ar fi avut drept consecință inexistența obligației de plată a renumerațiilor solicitate.

Pe de altă parte, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate și a stabilit, pe baza dovezilor, inclusiv a înscrisurilor depuse de pârâtă, că nu se poate proba conținutul a unsprezece spectacole, iar în alte două spectacole expertizate de specialistul muzical nu au fost identificate compoziții proprii ale compozitorilor ce au încheiat contracte de cesiune, imposibilitate determinată de lipsa dovezilor în care se atestă date cu privire la operele utilizate în spectacole. Instanța de apel s-a conformat celor statuate prin decizia de casare și a manifestat rol activ prin administrarea probei cu expertiză în apel și a probei cu înscrisuri pentru a stabili, obiectul cesiunii exclusive.

Expertiza în specialitatea muzicologie efectuată în faza procesuală a apelului, după casare, a avut în vedere dovezile puse la dispoziție de pârâtă, și anume înregistrările spectacolelor "K." și "H.", pe baza cărora a concluzionat că nu au fost identificate operele compozitorilor ce au încheiat contracte de cesiune cu A.. În același timp, lipsa înregistrării spectacolului "I.", a făcut imposibilă determinarea operelor utilizate în cadrul acestuia. Prin urmare, instanța de apel în mod corect a reținut că nu s-a făcut dovada de către pârâtă că operele muzicale (compoziție sau aranjamente muzicale) au fost utilizate în cadrul spectacolelor produse de pârâtă, astfel că stabilirea obiectului cesiunii exclusive, raportat la obiectul acesteia și la calitatea pe care și-au atribuit-o semnatarii, respectiv de compozitor/aranjor muzical nu a putut fi realizată în lipsa înregistrărilor audio sau a partiturilor.

O altă critică vizează reținerea greșită, în opinia recurentei, de către instanța de apel, a lipsei dovezii contractelor de cesiune exclusivă a dreptului de autor care au fost depuse la dosarul cauzei. Nici aceste susțineri nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate deoarece instanța de apel nu a constatat lipsa acestor contracte de cesiune exclusivă, așa cum susține recurenta, ci nedovedirea utilizării acestor opere muzicale (compoziție sau aranjament muzical) în cadrul spectacolelor produse de A. București. Recurenta critică raționamentul instanței de apel sub acest aspect, considerând că, în lipsa deținerii și depunerii de către pârâta A. a partiturilor și înregistrărilor spectacolelor, instanța ar fi trebuit să le înlocuiască cu declarații de martori și cu celelalte înscrisuri depuse la dosar, neexistând o obligație legală pentru pârâtă de a administra probe în dovedirea acestor aspecte de fapt.

Înalta Curte apreciază că, chiar și în situația pendinte, când s-au depus la dosarul cauzei acele acte adiționale ce vizau cesiunea drepturilor de autor, trebuia să se realizeze dovada stabilirii operelor muzicale utilizate în spectacolele de circ conform îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, iar simpla depunere a acestor contracte nu poate echivala cu dovada utilizării operelor ce fac obiectul contractului de cesiune în spectacolele pârâtei. De altfel, așa cum a reținut și instanța de apel, singura apărare a pârâtei a vizat doar existența acestor contracte de cesiune, iar nu și utilizarea operelor în spectacole. Cu privire la prevederile art. 26 din Legea nr. 8/1996 invocate de către recurentă, aceste dispoziții dispun asupra duratei drepturilor patrimoniale asupra operelor aduse la cunoștința publică în mod legal, însă recurenta nu arată în mod concret în ce ar consta nelegalitatea deciziei recurate prin prisma interpretării acestei dispoziții legale.

În altă ordine de idei, contrar afirmațiilor recurentei din cuprinsul motivelor de recurs, Curtea de Apel a redat în considerentele deciziei un raționament corect și complet, în concordanță cu dispozițiile deciziei de casare, considerând că pârâta datorează despăgubiri constând în remunerații pentru operele muzicale comunicate în spectacolele ce fac obiectul gestiunii obligatorii, de vreme ce prin expertiza efectuată în apel s-a concluzionat că nu s-a făcut dovada utilizării operelor muzicale în spectacolele respective, astfel că nu mai prezintă relevanță aspectul nedatorării remunerației corespunzătoare dreptului de utilizare prin comunicare publică. Susținerile recurentei pârâte privind greșita motivare a deciziei instanței de apel referitoare la operele ce au intrat în domeniul public nu sunt fondate.

Instanța de apel a considerat în mod just că acestea reprezintă critici noi formulate în faza procesuală a apelului, ce nu pot fi supuse analizei instanței de control judiciar, față de prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește aplicarea art. 42 din Legea nr. 8/1996, care prevede că existența și conținutul contractului de cesiune de drepturi patrimoniale se poate dovedi numai prin formă scrisă, nu a avut loc o încălcare sau o aplicare greșită a acestor prevederi legale de către instanța de apel, prin decizia recurată.

Prin motivul de recurs ce vizează aplicarea art. 4 și art. 42 din Legea nr. 8/1996 se susține că, prin punerea în executare a sentinței civile rămasă definitivă prin respingerea apelului, se încalcă aceste prevederi legale deoarece pârâta va fi obligată să predea raportul conținând minutajul fiecărei creații în parte și numele autorilor, iar, în situația în care vor fi trecuți autori necunoscuți, după 3 ani, valoarea remunerației va rămâne în patrimoniul UCMR, încălcându-se drepturile autorilor reali și invalidându-se contractele valabile de cesiune a drepturilor patrimoniale. Dispozițiile legale suscitate reglementează, pe de o parte, calitatea de autor (fiind prezumat a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică - art. 4 din Legea nr. 8/1996) și, pe de altă parte, dovada existenței și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale (art. 42 din aceeași lege).

Însă, susținerile recurentei vizează alte aspecte, de executare a hotărârii judecătorești, care exced controlului de legalitate impus de rigoarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva textelor de lege invocate. În ceea ce privește motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat prin cererea de completare a motivelor de recurs, nici acesta nu este fondat. Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", acestea fiind elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Decizia recurată răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind fondate susținerile recurentei în sensul că instanța ar fi omis să răspundă argumentelor și apărărilor pârâtei, acordând prioritate argumentelor reclamatei. Astfel, s-au analizat de către instanța de apel probele administrate în cauză de ambele părți, inclusiv înscrisurile depuse de pârâtă care au stat la baza concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză pe care instanța și-a întemeiat soluția, considerând-o probă concludentă și pertinentă. Pe de altă parte, obligația pentru instanță de a-și motiva hotărârea, pe care art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului o impune nu poate fi înțeleasă în sensul de a da un răspuns detaliat la fiecare argument [Perez, § 81, Van de Hurk, p. 20, § 61, și Ruiz Torij, § 29; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.) nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX].

În speță se constată că hotărârea recurată întrunește exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. întrucât instanța a motivat hotărârea în raport de probele pe care le-a considerat pertinente și concludente, ceea ce înseamnă, implicit, înlăturarea celorlalte probe și apărări. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul, ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. București împotriva Deciziei nr. 198 A din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2016. Procesat de GGC - CL