ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1190/2018

După deliberare, asupra cauzei civile de față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 4 mai 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA) a chemat în judecată pe pârâtul Teatrul "Tudor Vianu", solicitând: obligarea pârâtului la plata remunerațiilor restante și a TVA-ului aferent, pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru organizate de acesta începând cu data de 1 martie 2008 - până la data efectuării raportului de expertiză judiciar contabilă; obligarea pârâtului la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere aferente remunerațiilor achitate cu întârziere sau neachitate încă pentru remunerații aferente perioadei 1 martie 2008 - până la data efectuării raportului de expertiză judiciar contabilă; obligarea pârâtului la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere aferente remunerațiilor achitate cu întârziere sau neachitate încă de către pârât, remunerații datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru în perioada cuprinsă între data efectuării raportului de expertiză și data plății efective; obligarea pârâtului să comunice un raport, semnat și ștampilat de reprezentantul legal al acestuia, cuprinzând denumirea și datele de desfășurare ale fiecărui spectacol de teatru susținut în perioada 1 martie 2008 - data efectuării expertizei, cu menționarea pentru fiecare spectacol de teatru în parte a denumirii, datei de desfășurare, denumirii fiecărei opere muzicale, a autorilor (compozitori/textieri/editori) și a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale comunicate public în cadrul acestor spectacole; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 548 din 24 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 40.232,1 RON, la care se adaugă TVA de 24%, reprezentând remunerație datorată cu titlu de drepturi de autor pentru perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011, precum și suma de 38.532,63 RON, reprezentând penalități de întârziere la remunerația datorată; a obligat pârâtul să comunice reclamantei raportul cuprinzând denumirea și data spectacolelor, denumirea fiecărei opere muzicale utilizate, numele autorilor (compozitori, textieri, editori) și durata de utilizare a operelor muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor teatrale în perioada 01 martie 2008 - 31 decembrie 2011; a obligat pârâtul la 4.500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că pârâtul, în cadrul spectacolelor de teatru organizate în perioada 01 martie 2008 - 31 decembrie 2011, a comunicat public opere muzicale fără să plătească drepturile patrimoniale de autor către titularii acestor drepturi, respectiv autorii operelor muzicale comunicate în cadrul spectacolelor.

Pentru acest tip de drepturi comunicate public, gestiunea colectivă este obligatorie, potrivit art. 123

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, astfel încât este justificată calitate procesuală activă a reclamantei, organism de gestiune colectivă autorizat, potrivit art. 2 din Decizia ORDA nr. 365/2006, să colecteze remunerațiile datorate de utilizatorii autorilor de opere muzicale.

A reținut că stabilirea cuantumului remunerațiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor se face conform metodologiei aprobate și publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 pentru perioada 1 martie 2008 - 12 mai 2010 - pct. 5 și 6 din Titlul II al deciziei, respectiv metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 189/2010 pentru perioada ulterioară datei de 12 mai 2010 - art. 2. Astfel, cuantumul și modul de calcul al remunerațiilor datorate urmează a fi determinate în anumite procente stabilite în raport de o anumită bază de calcul.

În ceea ce privește stabilirea bazei de calcul, tribunalul a precizat că, în prima variantă a raportului de expertiză, calculul remunerației s-a făcut în funcție de spectacolele declarate de pârât ca având conținut muzical astfel cum sunt evidențiate în "borderoul program spectacole" nr. 1105 din 7 iulie 2008, nr. 1796 și nr. 1797 din 26 noiembrie 2008, pentru anul 2008, "borderoul program spectacole" nr. 1294 din 30 decembrie 2008 și nr. 6820 din 5 mai 2010 pentru anul 2009 și "borderoul program spectacole" nr. 6820 din 5 mai 2010 pentru anul 2010.

Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada că și spectacolele declarate de pârât ca fiind fără conținut muzical au, în realitate, conținut muzical:

"Jourdain cel scrântit", "Ce rămâne-i numai dragostea", "D’ale carnavalului", "Feeling", "Încurcă lume", "Umor, amor, fior de dor în București", "Capra cu trei iezi", "Tangoul de adio".

În raport de aceste înscrisuri, tribunalul a solicitat pârâtului, în baza art. 174 C. proc. civ., să pună la dispoziție expertului înscrisurile necesare pentru a se stabili cu certitudine care sunt spectacolele care au conținut muzical, obligație pe care acesta nu și-a îndeplinit-o. De asemenea, a solicitat pârâtului copii ale înregistrărilor audio-video ale spectacolelor de teatru desfășurate în perioada de referință, precum și copii ale contractelor și fișelor încheiate cu ilustratorii sau orchestratorii muzicali, astfel cum a solicitat reclamanta prin cererea de la fila 218 dosar. Nici acestei cerințe pârâtul nu a dat curs.

În consecință, reținând că declarațiile pârâtului, trimise reclamantei, nu sunt exacte în privința operelor cu conținut muzical și făcând aplicarea art. 174 C. proc. civ., tribunalul a dat eficiență susținerilor reclamantei, în sensul că, în realitate, toate spectacolele au avut conținut muzical, cuantumul remunerației urmând a fi stabilit în funcție de procentul maxim pentru utilizarea muzicii în cuprinsul spectacolului.

În al doilea rând, prima instanță a reținut că trebuie clarificată problema dacă la stabilirea bazei de calcul urmează să fie luate în considerare și alocațiile bugetare primite din partea Consiliului Județean Giurgiu, astfel cum a solicitat reclamanta.

Tribunalul a apreciat că, în raport de prevederile art. 131

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 8/1996 și de dispozițiile metodologiilor aplicabile, aprobate prin Deciziile ORDA nr. 365/2006 și nr. 189/2010, alocațiile bugetare primite din partea Consiliului Județean Giurgiu pot fi incluse în baza de calcul numai în măsura în care pârâtul nu realizează venituri din vânzarea biletelor și materialelor promoționale, etc.

Astfel, din dispozițiile art. 6 din Titlul II al Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 și art. 5 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 189/2010 a rezultat fără tăgadă caracterul subsidiar și condiționat al includerii în baza de calcul a alocațiilor bugetare care constituie bugetul de cheltuieli al instituției. Numai în cazul în care nu se realizează venituri din organizarea manifestării artistice, baza de calcul a remunerațiilor procentuale este constituită din alocațiile bugetare, iar nu în cazul în care se realizează venituri din organizarea manifestării artistice, cum este cazul de față.

Tribunalul a avut în vedere argumentele reclamantei, în sensul că alocațiile bugetare primite de către pârât au fost destinate subvenționării prețului biletelor spectacolului, din înscrisurile depuse la dosar rezultând că acestea au avut destinația de a acoperi cheltuielile obișnuite ale pârâtului, impuse de desfășurarea activității sale specifice. De asemenea, a reținut faptul că o parte din cheltuieli, cum sunt cele impuse de plata utilităților spațiului de desfășurare a activității pârâtului, se impun a fi suportate de însăși reclamantă, în calitatea sa de proprietar, astfel încât nu ar exista nicio justificare pentru includerea acestora în baza de calcul, alături de veniturile obținute de către pârât din activitatea desfășurată.

Prin urmare, tribunalul a omologat varianta întâi a raportului de expertiză centralizat nr. II, a stabilit cuantumul remunerațiilor în raport de veniturile obținute din vânzarea de bilete (expertul arătând că pârâtul nu a obținut alte venituri de natura celor indicate în dispozițiile normative citate).

În ceea ce privește situația particulară a lunilor august și septembrie, când nu au fost desfășurate spectacole artistice și nu au fost obținute venituri, instanța de fond a apreciat că pentru această perioadă nu urmează a fi stabilite remunerații pentru drepturile patrimoniale de autor. A reținut că stabilirea remunerațiilor în raport de bugetul de cheltuieli se face doar în cazul în care se realizează spectacole ori manifestări artistice, dar, din diferite motive, nu se realizează venituri din organizarea spectacolelor sau manifestărilor artistice. Prin urmare, în măsura în care nu se realizează manifestări artistice, nu se datorează remunerații ca expresie a drepturilor patrimoniale de autor. Această interpretare este în acord cu temeiul legal și cu scopul instituirii acestor remunerații.

În consecință, potrivit variantei I a raportului de expertiză centralizat nr. II, pârâtul datorează pe perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011 o remunerație în cuantum de 40.232,1 RON, la care se adaugă TVA de 24%. Totodată, potrivit pct. 13 din Titlul II al Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 și art. 4 alin. (3) și (4) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, pârâtul datorează penalități de întârziere pentru neplata la termen pentru remunerațiile datorate - acestea au fost stabilite prin raportul de expertiză ca având un cuantum de 38.532,63 RON.

Conform art. 15 din Titlul II al Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, respectiv art. 7 alin. (1) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, tribunalul a obligat pârâtul să comunice reclamantei raportul cuprinzând: denumirea și data spectacolelor, denumirea fiecărei opere muzicale utilizate, numele autorilor (compozitori, textieri, editori) și durata de utilizare a operelor muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor teatrale în perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtul la 4.500 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă, din care 1.400 RON onorariu expertiză (conform chitanțelor) și 3.100 RON onorariu de avocat (conform chitanței).

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul obligării pârâtului la plata către UCMR - ADA a sumei de 180.258,08 RON inclusiv TVA, reprezentând remunerații restante pentru perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011; a sumei de 246.780,04 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente remunerațiilor restante în sumă de 180.258,08 RON, penalități calculate până la data de 20 septembrie 2012, a penalităților reprezentând 0,2% pe zi de întârziere datorate începând cu data de 21 septembrie 2012 și până la plata efectivă a remunerațiilor restante în sumă de 180.258,08 RON, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304

1

și art. 312 C. proc. civ.

În ședința publică din 23 septembrie 2017, calea de atac declarată de către pârât a fost calificată ca apel.

Prin Decizia nr. 561 A/15 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 548 din 24 aprilie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a respins apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 221.973,63 RON, reprezentând remunerații pentru perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011, și la plata penalităților de întârziere în procent de 0,20%, în sumă de 507.036,62 RON, curse de la scadență până la 20 septembrie 2012 și în continuare până la data plății efective, cât și la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 RON.

În considerentele hotărârii, curtea a reținut că un aspect contestat de ambele părți este cel al bazei de calcul a remunerațiilor, opinia instanței de apel fiind că aceasta include și alocațiile bugetare.

În acest sens, art. 131

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 stabilește drept criteriu de negociere a metodologiilor "veniturile obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii". Aceeași bază de raportare este reluată și în alin. (2) al aceluiași articol.

Potrivit art. 131

2

alin. (2) și (8) din Legea nr. 8/1996, metodologiile publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.

Pct. 6 din Titlul II al Deciziei ORDA nr. 365/2006 prevede că "Baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc.". Art. 5 din Titlul II al Deciziei ORDA nr. 189/2010 stipulează că "Baza de calcul al remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz: A. veniturile, mai puțin TVA, obținute de utilizatori din comunicarea de opere muzicale în concerte, spectacole sau manifestări artistice, cum sunt: a) vânzarea de bilete pentru spectacol, concert ori manifestare artistică; b) publicitatea ocazionată de spectacol, concert ori manifestare artistică; c) sumele cuvenite utilizatorului pentru radiodifuzarea spectacolului, concertului ori manifestării artistice; d) sponsorizările primite pentru spectacol, concert ori manifestarea artistică; e) alocațiile sau alte finanțări bugetare destinate subvenționării prețului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice".

Or, enumerarea din textele menționate anterior este exemplificativă, scopul reglementării fiind acela de a se avea în vedere toate veniturile obținute de utilizator din comunicarea de opere muzicale, utilizarea sintagmei "cum sunt" ce precede enumerarea de la lit. A) conducând la concluzia că și alte categorii de alocații bugetare decât cele destinate subvenționării biletului sau spectacolului se au în vedere pentru determinarea bazei de calcul a remunerațiilor. Astfel, dacă nu ar fi incluse între venituri și subvențiile și alocațiile bugetare, care sunt destinate funcționării pârâtului și, implicit, subvenționării prețului biletelor, s-ar ajunge la eludarea drepturilor autorilor de opere muzicale.

Totodată, s-ar crea o discriminare între teatrele care beneficiază de subvenții și alocații bugetare și cele care nu beneficiază de astfel de subvenții și alocații, acestea din urmă fiind obligate să stabilească prețul biletelor la un nivel care să le permită acoperirea cheltuielilor necesare realizării spectacolului de teatru.

Fiind vorba de același tip de utilizare, este firesc ca ea să conducă la obținerea unor remunerații stabilite în raport de aceleași criterii, indiferent dacă utilizatorul beneficiază sau nu de subvenții sau alocații bugetare, respectiv veniturile obținute de teatru din și pentru activitatea de teatru pe care o desfășoară și în cadrul căreia utilizează opere muzicale.

Instanța de apel a mai reținut că este evident că subvențiile și alocațiile bugetare sunt primite de pârât pentru ca acesta să își poată desfășura activitatea și sunt acordate tocmai pentru ca prețul biletelor să nu fie unul prohibitiv și să se asigure astfel accesul cât mai larg al publicului la spectacolele de teatru.

În speță, nu s-a confirmat obținerea de către pârât a unor alocații sau subvenții pentru bilete, ci obținerea de alocații în scopul funcționării instituției publice de spectacole, curtea constatând că acestea se includ în baza de calcul în considerarea faptului că prin finanțarea teatrului se atinge scopul funcționării acestuia: realizarea de spectacole ce presupun inclusiv comunicarea publică a unor opere muzicale.

Cu privire la procentul penalităților de întârziere, criticat de pârât, care a susținut că autorizația conține un procent de 0,15%, în timp ce prima instanță a acordat penalitățile de 0,20%, curtea a reținut că durata convenției a fost stabilită la 12 luni, cu posibilitatea de prelungire automată cu o perioadă succesivă de 12 luni, dacă nicio parte nu solicită în baza unei notificări rezilierea. Cum nicio parte nu a solicitat rezilierea contractului, pârâtul este autorizat să comunice public opere muzicale, cu obligația de plată a remunerațiilor, care derivă din contract, și, totodată, din metodologia aplicabilă perioadei în care s-a utilizat opera.

Potrivit art. 131

2

alin. (2) și (8) din Legea nr. 8/1996, metodologiile publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate. Față de natura juridică a metodologiei, de convenție și act normativ, nu se poate aprecia că prin simpla voință a părților contractului de autorizare se pot înlătura prevederile metodologiei privind evaluarea prejudiciului în caz de neexecutare a obligației de către utilizator, păstrarea clauzei penale de la momentul încheierii contractului fiind în dezavantajul titularilor de drepturi.

Convenția părților privind evaluarea daunelor interese datorate de debitor în caz de neexecutare a obligației exclude aplicarea art. 1088 C. civ., susținută de pârât, text care reglementează evaluarea legală a prejudiciului în caz de neexecutare a obligației de plată având ca obiect o sumă de bani.

Ca atare, considerentele anterioare justifică sumele de plată datorate de pârât, determinate prin raportul de expertiză efectuat în faza apelului, refacerea calcului implicând și scăderea sumelor deja achitate de pârât.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât, solicitând admiterea recursului, modificarea parțială a deciziei recurate, în sensul diminuării cuantumului remunerației, prin excluderea valorii provenite din subvenții, la suma de 22.189,03 RON, conform expertizei contabile judiciare efectuate în apel (remunerația datorată incluzând TVA) și modificarea parțială a deciziei, în sensul diminuării cuantumului penalităților aferente remunerațiilor datorate, la suma de 31.429,04 RON, calculate până la data de 20 septembrie 2012, conform raportului de expertiză efectuat în apel.

În drept, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

A învederat că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea retroactivă a Metodologiei publicate în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 189/2010, respectiv a aplicat această metodologie și pentru perioada 1 martie 2008 - aprilie 2010, cu toate că a intrat în vigoare la 13 mai 2010.

Astfel, deși numai în metodologia indicată se face vorbire, la art. 5 lit. A) pct. e, de alocațiile sau alte finanțări bugetare destinate subvenționării prețului biletelor spectacolului, concertului sau manifestării artistice, instanța de apel a extins în mod nelegal aceste prevederi și pentru perioada martie 2008 - aprilie 2010, deși pentru acea perioadă erau în vigoare prevederile cuprinse în Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006, care nu cuprindea asemenea dispoziții.

Or, în acest context, motivarea instanța de apel, în sensul că enumerarea veniturilor de la pct. 6 lit. a) din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 nu este una limitativă, nu are temei legal: dacă abia prin Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010 se introduc dispoziții privind alocațiile sau alte finanțări bugetare destinate subvenționării prețului biletelor spectacolului, concertului sau manifestării artistice, este clar că, prin această mențiune expresă, se are în vedere completarea dispozițiilor metodologiei anterioare și, astfel, nu se poate ca această prevedere să fie aplicată retroactiv.

Recurentul-pârât a arătat, totodată, că interpretarea extinsă dată noțiunilor de venituri obținute din comunicare publică și de venituri din subvenții relevă interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 8/1996 și a Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 189/2010.

Astfel, instanța de apel a interpretat în mod greșit art. 131

1

alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, deoarece în alin. (2) se lămurește înțelesul veniturilor obținute din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii prin exemplele oferite, și anume:

"...radiodifuzare, retransmitere prin cablu sau comunicarea publică...", în timp ce alin. (1) este clar formulat, stabilind că veniturile obținute de utilizatorii care folosesc repertoriul ce face obiectul negocierii sunt doar veniturile obținute din activitatea de radiodifuzare, retransmitere prin cablu sau comunicare publică, și nu orice fel de venituri obținute de către utilizator.

Per a contrario, nu se pot introduce forțat și alte venituri ale utilizatorilor, altele decât cele care sunt obținute de către aceștia prin activitatea de radiodifuziune, retransmitere cablu sau prin comunicarea publică a spectacolelor astfel că motivarea instanței de fond, în sensul că în baza de calcul a alocațiilor bugetare nu pot fi incluse decât veniturile din vânzarea de bilete este temeinică și legală.

Legiuitorul a instituit, ca limită pentru stabilirea bazei de remunerații pentru drepturile de autor de opere muzicale, veniturile obținute din activitatea utilizatorului, în cazul recurentului-pârât fiind comunicarea publică, în sensul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, deci veniturile obținute exclusiv din prețul biletului încasat pentru spectacol, nicidecum alte venituri.

În cauză, instanța de apel a omis faptul că subvențiile sunt acordate recurentului-pârât înainte de momentul efectuării oricărei comunicări publice și cu destinații clare, stabilite de către Consiliul Județean Giurgiu, ce nu pot fi utilizate cu alte scopuri decât cele stabilite prin bugetul anual al teatrului - buget care este stabilit și aprobat de către Consiliul Județean Giurgiu.

Bugetul anual este aprobat de către ordonatorul principal de credite - Consiliul Județean Giurgiu și este defalcat pe titluri, articole și alineate de clasificație bugetară, fără a include în niciun articol "cheltuieli privind subvenționarea prețului biletelor". Subvențiile acordate de către Consiliul Județean Giurgiu au o destinație deja stabilită, prin bugetul aprobat, și anume: cheltuieli de personal (salarii și contribuții); bunuri și servicii (furnituri birou, materiale curățenie, utilități, reparații curente, obiecte de inventar, pregătire profesională, protecția muncii, alte cheltuieli cu bunuri și servicii); cheltuieli de capital (investiții în mijloace fixe și clădiri), nicidecum pentru acoperirea unei părți din prețul biletelor.

Respectarea cuantumului și a destinației cheltuielilor acoperite de către subvenții este obligatorie, după cum rezultă din dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare, precum și din prevederile art. 307 din noul C. pen., ce reglementează infracțiunea de deturnare de fonduri.

A mai susținut recurentul-pârât că instanța de apel a interpretat dispozițiile pct. 6 din Titlul II al Deciziei ORDA nr. 365/2006 fără a ține seama de limitările impuse de către art. 131

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, deci acordând putere legislativă definitorie unui act care este subsidiar legii de organizare și funcționare, lărgind peste voința legiuitorului înțelesul "veniturilor" avute în vedere la momentul formulării textului legal.

Chiar interpretând logic noțiunea veniturilor, așa cum sunt enumerate la pct. 6 din Titlul II lit. a) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006, se deduce faptul că acestea sunt legate în mod direct de activitatea de comunicare publică, și anume vânzare bilete, publicitate, vânzare programe, vânzare materiale promoționale, deci se supun dispozițiilor generale ale legii, ceea ce nu se poate aplica și veniturilor obținute din subvenții, deoarece acestea nu au natura unor venituri obținute din vânzarea produsului final/a spectacolelor de teatru, ci sunt acordate anterior organizării oricărui spectacol, pentru a susține anumite cheltuieli care nu reprezintă o diferența de preț a biletelor de spectacol.

În acest sens este și Adresa nr. x din 26 ianuarie 2017 depusă de pârât la dosarul instanței de apel, în care se precizează faptul că "subvenția încasată de la Consiliul județean în perioada menționată, precum și destinația acesteia, ca regulă generală, a fost/este susținerea cheltuielilor curente și de capital, în niciun caz subvenționarea prețului biletelor pentru intrarea la spectacole".

În speță, de altfel, pentru a argumenta faptul că veniturile obținute din subvenții sunt legal introduse în baza de calcul a remunerațiilor, instanța de apel dă o interpretare greșită noțiunii de subvenție, pe baza definiției generale a subvențiilor din Ordinul MFP nr. 3055/2009, abrogat la data de 1 ianuarie 2015.

Or, acest act normativ nu se aplică recurentului-pârât, mai mult, în domeniul contabilității există mari diferențe între contabilitatea aplicată societăților comerciale și cea aplicată instituțiilor publice, totodată există diferențe între natura și destinația subvențiilor date de către bugetul de stat și/sau bugetul local. Deși instanța de apel a interpretat noțiunea de subvenție doar în lumina dispozițiilor acestui ordin, a ignorat că acesta nu este aplicabil, deoarece prevede regulile generale contabile în conformitate cu directivele europene aplicabile, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1, numai entităților expres menționate la pct. 1 alin. (3), și anume: societăților comerciale; societăților/companiilor naționale, regiilor autonome, institutelor naționale de cercetare și dezvoltare; societăților cooperative și celorlalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare, funcționează pe principiile societăților comerciale; subunităților fără personalitate juridică, cu sediul în România, care aparțin persoanelor juridice cu sediul sau domiciliul în România; subunităților fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparțin persoanelor prevăzute la lit. a) - e), cu sediul sau domiciliul în România; subunităților din România, care aparțin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate, în condițiile prevăzute de prezentele reglementări.

Prin aceasta, instanța de judecată a comparat din punct de vedere economic situația unei instituții publice care este subvenționată din bugetul local, cum este cazul recurentului-pârât sau al unor teatre finanțate din bugetul de stat, cu cea a teatrele private, neținând cont de statutele diferite ale acestora.

Recurentul-pârât a menționat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 14, 29 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

A învederat că, în situația în care legea interzice expres utilizarea subvențiilor acordate pentru titlurile și articolele clar prevăzute în buget, nu poate fi acceptat că un procent de 5% (conform Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 189/2010) din totalul bugetului teatrului pe un an constituie dreptul autorilor operelor muzicale utilizate în spectacole. Bugetul teatrului este structurat pe venituri și cheltuieli. Deși în categoria veniturilor sunt incluse și subvențiile acordate de la bugetul local, acestea nu au ca destinație subvenționarea prețului biletelor. Veniturile realizate de către recurentul-pârât sunt obținute numai din vânzarea biletelor de spectacole și abonamente la spectacole, după caz. Teatrul nu realizează profit, nu desfășoară activități economice, nu este plătitor de TVA. Valoarea cheltuielilor efectuate nu poate depăși limita cheltuielilor aprobate pe titluri, articole și alineate, așa cum sunt prevăzute în buget.

Prin urmare, din punct de vedere economic, subvențiile nu pot fi încadrate decât în secțiunea de venituri, deoarece acestea nu pot fi considerate cheltuieli, dar acest lucru nu înseamnă că destinația ori natura juridică a subvențiilor acordate poate fi alta decât cea a cheltuielilor. Subvenția este dată pentru acoperirea unei cheltuieli nominale, determinată anterior acordării subvenției. În cauză, dacă în bugetul teatrului ar exista un articol care să prevadă subvențiile acordate pentru cheltuiala reprezentând diferența de preț bilet, aprecierea instanței de apel ar fi fost corectă. Altfel, nu poate fi admis că subvenția dată pentru administrarea unui bun care aparține instituției care acordă subvenția și pentru acoperirea salariilor personalului ce este impus prin statul de funcțiuni, aprobat de către entitatea ce acordă subvenția, poate fi inclusă în baza de calcul a remunerațiilor pentru drepturile de autor.

În speță, instanța de apel a omis toată această subdivizare a veniturilor pe categorii, fiecare cu destinația și natura juridică proprie, și a dat o turnură greșită, aplicând dispozițiile art. 256 alin. (1) lit. d) din Anexa Ordinului MFP nr. 3055/2009, prin care veniturile din exploatare cuprind venituri din subvenții de exploatare, reprezentând subvențiile pentru acoperirea diferențelor de preț și pentru acoperirea pierderilor, precum și alte subvenții de care beneficiază entitatea.

Dacă aprecierea instanței privind includerea subvențiilor în baza de calcul ar fi corectă, ar rezulta faptul că recurentul-pârât, instituție publică de cultură ce are ca scop afirmarea identității culturale naționale și creșterea accesului publicului la spectacole și concerte, trebuie să achite către UCMR-ADA o valoare de câteva mii de ori de ori mai mare decât o entitate privată, situație ce nu a fost avută în vedere prin Legea nr. 8/1996.

În situația de față, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere la pronunțarea hotărârii varianta raportului de expertiză fără alocații bugetare și să oblige recurentul-pârât la suma de 22.189,03 RON, reprezentând remunerații datorate, la care s-ar fi adăugat 31.429,04 RON, sume calculate până la data de 20 septembrie 2012, conform expertizei din apel, de la data scadenței și cu procentul de 0,20%. Însă, aceasta a admis toate obiecțiunile intimatei-reclamante la raportul de expertiză și a obligat recurentul-pârât la plata sumei de 221.973,63 RON, remunerații calculate prin împărțirea alocațiilor bugetare încasate într-o lună la numărul de bilete vândute în acea lună, reieșind astfel un nou preț al biletelor, ceea ce nu poate stabili. Dacă într-o lună s-ar desfășura doar două spectacole la care s-ar vinde câte cinci bilete, toate alocațiile bugetare încasate în acea lună s-ar aduna la suma obținută din plata celor zece bilete și apoi ar fi împărțită la zece, ar reieși un nou preț al biletelor de 20.000 RON.

Deși legal citată, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, în condițiile art. 305 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile formulate au vizat cererea din acțiunea introductivă având ca obiect plata remunerațiilor restante și a TVA-ului aferent pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru organizate de către recurentul-pârât începând cu data de 1 martie 2008 - până la data efectuării raportului de expertiză judiciar contabilă și, în continuare, până la data plății efective, în raport de care instanța de recurs urmează a se pronunța, iar nu cererea accesorie ce privește plata penalităților de întârziere aplicate remunerațiilor restante.

Cu referire la pretenția principală dedusă judecății, Înalta Curte reține că toate argumentele expuse prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., tind la excluderea din baza de calcul a remunerației a subvențiilor bugetare, față de încălcarea sau aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, decurgând din: aplicarea retroactivă a Metodologiei publicate în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 189/2010; interpretarea greșită a noțiunilor de "venituri obținute din comunicare publică" și de "venituri din subvenții" aplicarea greșită în cauză a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009; încălcarea prevederilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât referitoare la aplicarea Metodologiei privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice - astfel cum a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 mai 2010 prin Decizia ORDA nr. 189/2010 - și în soluționarea pretențiilor intimatei-reclamante formulate pentru perioada 1 martie 2008 - aprilie 2010.

Pe de o parte, Înalta Curte observă că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a făcut trimitere atât la dispozițiile pct. 6 din Titlul II al Deciziei ORDA nr. 365/2006, cât și la prevederile art. 5 din Titlul II al Deciziei ORDA nr. 189/2010 cât privește determinarea bazei de calcul a remunerațiilor datorate pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în cadrul spectacolelor de teatru susținute de către recurentul-pârât. În acest context, instanța de apel a avut în vedere mențiunile înscrise în raportul de expertiză pe care l-a omologat, ocazie cu care experții au stabilit baza de calcul pentru calculul remunerațiilor aferente pe perioade distincte, respectiv: 1 martie 2008 - 12 mai 2010; 13 mai 2010 - 4 mai 2011 (data formulării cererii de chemare în judecată); 5 mai 2011 - 31 decembrie 2011, structurate pe spectacole, în funcție de durata pieselor muzicale, pe perioade corespunzătoare deciziilor ORDA și pe luni.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că împrejurarea conform căreia instanța de apel ar fi inclus în baza de calcul a remunerației datorate de către recurentul-pârât a subvențiile bugetare și pentru perioada mai sus indicată nu este consecința aplicării retroactive a Metodologiei în discuție, ci a modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în vigoare, considerate a avea incidență în cauză, în legătură cu care s-au formulat critici distincte, ce urmează a fi examinate în continuare.

Înalta Curte reține că, potrivit pct. 6 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, "Baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc.; b) bugetul de cheltuieli în cazul în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale, consumații etc.". La pct. 7 se prevede o bază de calcul minimă în cazul spectacolelor la care accesul publicului se face pe bază de bilete, organizate în incinte (printre care și săli de spectacole, grădini, stadioane etc.).

După cum rezultă din normele citate, baza de calcul a remunerației cuvenite pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop lucrativ poate fi reprezentată fie de veniturile menționate la lit. a), fie) de cheltuielile pentru realizarea activității ce utilizează opere muzicale (detaliate la pct. 8). Atunci când utilizatorul a realizat venituri din activitatea de comunicare publică a operelor muzicale, este incidentă ipoteza de la pct. 6 lit. a), situație în care este exclusă recurgerea la reperul de calcul menționat la lit. b). În ambele cazuri, însă, remunerația datorată nu se poate raporta la o bază de calcul mai mică decât cea prevăzută la pct. 7.

În speță, instanța de apel a constatat că recurentul-pârât a obținut venituri din utilizarea, prin comunicare publică, de opere muzicale în spectacolele de teatru reprezentate, iar criticile formulate în cauză vizează includerea subvențiilor bugetare în sfera veniturilor care trebuie luate în considerare în ipoteza de la pct. 6 lit. a) (nu numai în perioada de aplicare a Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, ci și în cea ulterioară, în care a fost aplicată Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010).

În concret, instanța de apel s-a raportat la expertiza efectuată în faza apelului, reflectată în raportul inițial și completările succesive, în care subvențiile bugetare încasate de către recurentul-pârât în perioada în litigiu au fost evidențiate ca fiind venituri, iar acestea au acoperit în totalitate cheltuielile recurentului-pârât efectuate pentru desfășurarea activității de teatru în perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011. astfel, instanța de apel a stabilit baza de calcul și remunerația cuvenită prin includerea veniturilor realizate din vânzarea biletelor și a alocațiilor bugetare totale.

Înalta Curte constată, însă, că criticile astfel formulate sunt fondate, cu referire la întreaga perioadă pentru care s-au formulat pretențiile din cauză.

În ceea ce privește perioada de timp în care se aplică Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006, se reține că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că toate veniturile care conduc la realizarea spectacolului de teatru în care sunt utilizate opere muzicale trebuie incluse în baza de calcul a remunerației cuvenite autorilor.

O asemenea concluzie nu poate fi formulată nici prin prisma termenilor în care este conceput textul de la pct. 6 lit. a) din Metodologie și nici prin aplicarea altor dispoziții legale în vigoare.

Astfel, pe lângă faptul că subvențiile nu sunt expres menționate, împrejurarea că enumerarea veniturilor de la pct. 6 lit. a) (citat mai sus) nu este una limitativă nu înseamnă că sfera acestora poate fi extinsă la orice venituri angajate în realizarea spectacolului în care se utilizează opere muzicale, deoarece o asemenea intenție a legiuitorului ar fi trebuit prevăzută în mod explicit, ceea ce nu s-a întâmplat.

Pe de altă parte, trimiterea pe care instanța de apel a făcut-o la prevederile art. 131

1

alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu susține concluzia arătată.

Este adevărat că, potrivit acestor norme, veniturile obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii (precum radiodifuzare, retransmitere prin cablu, comunicare publică) reprezintă un criteriu esențial în negocierea metodologiilor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi, dar se consacră în acest fel un principiu, a cărui transpunere în concret, în diferitele cazuri de utilizare de opere, este, însă, la latitudinea exclusivă a părților implicate în negociere, în ceea ce privește sfera veniturilor ce trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul a remunerației.

Prin Legea nr. 8/1996 nu se explicitează noțiunea de "venituri obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul", iar această noțiune poate avea o semnificație restrânsă, cu referire strictă la activitatea ce reprezintă utilizarea propriu - zisă a operelor, sau mai amplă, în sensul includerii tuturor veniturilor utilizatorului din activitatea ce permite utilizarea operelor, atunci când aceasta din urmă nu epuizează întreaga activitate a utilizatorului sau nu reflectă specificul activității sale, ci doar are legătură cu aceasta ori atunci când se desfășoară activități conexe celei prin care o operă este utilizată.

Date fiind multiplele semnificații, identificarea acestora în situații concrete se face de la caz la caz, în funcție de termenii în care este reglementată în concret baza de calcul a remunerației și de finalitatea urmărită prin edictarea normei, cu atât mai mult cu cât nu este posibilă, în toate cazurile, determinarea veniturilor relevante, fără precizarea sferei de aplicare a normei din acest punct de vedere.

Astfel, de exemplu, în cazul utilizării prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune (conform Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 170/2007), nu numai că este enunțat principiul consacrat prin Legea nr. 8/1996, însă chiar se precizează că veniturile ce intră în baza de calcul sunt constituite "din totalitatea surselor financiare care susțin activitatea de radiodifuzare", surse care sunt enumerate exemplificativ (printre care și alocațiile bugetare). De asemenea, în cazul utilizării prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, în Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/07 decembrie 2006 se precizează că baza de calcul a remunerației constă în "totalitatea veniturilor obținute de utilizator din activitatea de radiodifuzare", indicându-se asemenea venituri cu titlu exemplificativ.

În speță, pct. 6 lit. a) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006 nu conține o prevedere de principiu privind totalitatea veniturilor obținute de utilizator din activitatea care utilizează repertoriul și, cu atât mai puțin, una referitoare la totalitatea surselor financiare care susțin această activitate, pentru a include sumele de bani primite cu titlu de subvenții bugetare.

Enumerarea conținută în text are în vedere o anumită categorie de venituri, astfel încât includerea altora (ce este permisă, dat fiind că enumerarea nu este limitativă) nu poate viza decât venituri din aceeași categorie cu cele expres menționate. După cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs, este vorba despre venituri obținute din "vânzarea" spectacolelor de teatru în care se utilizează opere muzicale, deoarece norma se referă la încasările din vânzarea de bilete, programe, vânzarea de publicitate a spectacolului.

Argumentul instanței de apel, în sensul că, prin prisma legăturii dintre subvenții și fixarea prețului biletelor, s-ar crea o discriminare între teatrele care beneficiază de subvenții bugetare și cele care nu beneficiază de acestea, este greșit.

În această din urmă situație se află doar companiile de spectacole ce reprezintă persoane juridice de drept privat, în sensul art. 3 lit. c) din O.G. nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic, deoarece instituțiile de spectacole, din categoria cărora face parte și recurentul-pârât, sunt persoane juridice de drept public, conform art. 3 lit. b) din ordonanță și care, toate, sunt finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale, astfel cum prevede art. 20 din ordonanță.

Or, nefiind vorba despre situații comparabile din punctul de vedere al finanțării, nu se poate reține existența unei discriminări în care s-ar afla persoanele juridice de drept privat față de cele subvenționate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

Această apreciere s-a bazat, de altfel, pe o premisă speculativă, aceea că teatrele care beneficiază de subvenții stabilesc un preț modic al biletelor, în timp ce companiile private sunt obligate să fixeze, în absența subvențiilor, un preț mai mare, pentru acoperirea cheltuielilor. Constatarea privind nivelul diferit al prețului biletelor nu a fost justificată și, chiar dacă s-ar reține că faptul indicat este real, nu înseamnă că demonstrează, prin el însuși, existența unei discriminări, cât timp un preț mai mare al biletelor nu conduce în mod necesar la încasări mai mari și, implicit, la o bază de calcul a remunerației mai consistentă în cazul companiilor private, iar, pe de altă parte, nu se poate prezuma că, întotdeauna, cheltuielile unei companii private pentru realizarea spectacolelor se acoperă exclusiv din încasări, veniturile sale proprii putând avea mai multe surse, al căror nivel este imposibil de comparat cu cel al subvențiilor bugetare primite de instituțiile publice.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată, totodată, că subvențiile încasate de recurentul-pârât de la Consiliul Județean Giurgiu au fost incluse în baza de calcul a remunerației nu numai pentru argumentul că interesează toate veniturile care conduc la realizarea spectacolului de teatru în care sunt utilizate opere muzicale, ci și pentru motivul că aceste subvenții bugetare ar fi destinate subvenționării prețului biletelor.

Este adevărat că, potrivit art. 5 pct. A lit. e) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, "alocațiile sau alte finanțări bugetare destinate subvenționării prețului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice" intră în mod expres în baza de calcul a remunerației, astfel încât acestea ar putea fi luate în considerare pentru spectacolele de teatru în care s-au utilizat opere muzicale în perioada în care se aplică metodologia menționată, dacă sunt îndeplinite toate cerințele de aplicare a normei.

Pentru perioada anterioară, însă, nu s-ar putea accepta o constatare asemănătoare, deoarece acest tip de subvenții nu este prevăzut explicit în enumerarea de la pct. 6 lit. a) din Metodologia publicată în Decizia ORDA nr. 365/2006 și nici s-ar putea considera că sunt venituri din aceeași categorie cu cele expres enumerate, asimilabile veniturilor obținute din vânzarea biletelor.

În ceea ce privește perioada mai 2010 - până la efectuarea expertizei și, în continuare, în care se aplică Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită în cauză condiția, expres prevăzută, ca finanțarea bugetară să aibă destinația de subvenționare a prețului biletelor spectacolului.

Conform art. 21 din O.G. nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic, subvențiile acordate de la bugetele locale sunt destinate finanțării cheltuielilor necesare funcționării instituțiilor de spectacole sau concerte, respectiv pentru cheltuielile necesare realizării programului minimal anual prevăzut în contractul de management (lit. a), cheltuielile necesare realizării proiectelor, altele decât cele din programul minimal (lit. b), cheltuieli de personal (lit. c), cheltuielile necesare pentru întreținerea, reabilitarea și dezvoltarea bazei materiale (lit. d).

Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale este aplicabilă și bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele locale (conform art. 1 alin. (2) lit. b), precum recurentul-pârât din cauză, iar, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) și (4) din lege, "cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată" și "nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare".

Așadar, este obligatorie respectarea destinației cheltuielilor, astfel cum a fost prevăzută în buget, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs (chiar dacă s-a făcut referire la dispoziții echivalente din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, și nu din cea a finanțelor publice locale, relevantă în raport de sursa de finanțare a recurentului-pârât). Această regulă este, de altfel, expres prevăzută în art. 23 din Legea nr. 273/2006, potrivit căruia "Ordonatorii de credite au obligația de a angaja și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate (...)".

În cauză, rezultă că subvențiile bugetare au avut destinația acoperirii cheltuielilor necesare funcționării teatrului, conform art. 21 din O.G. nr. 21/2007, și nu aceea de acoperire a eventualei diferențe între costul real al biletelor spectacolelor și prețul fixat, destinație care nu se regăsește în bugetul instituției publice. De altfel, o asemenea destinație bugetară nu este caracteristică bugetului instituțiilor publice de natura celor în care se încadrează recurentul-pârât.

Bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele locale se supun, după cum s-a arătat deja, regulilor prevăzute de Legea finanțelor publice locale nr. 273/2006, iar potrivit art. 7, veniturile (printre care și subvențiile, conform art. 5 alin. (1) lit. c) se includ în buget în totalitate, în sume brute, neputând fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume (cu excepția donațiilor și sponsorizărilor, care au stabilite destinații distincte). Așadar, nu ar putea fi acordate subvenții, potrivit legii, pentru acoperirea unei diferențe de preț a biletelor, ci doar pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcționării instituției publice, în mod generic, în condițiile O.G. nr. 21/2007.

Referirea din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010 la destinația subvenției bugetare nu poate avea în vedere decât destinația legală a facilității fiscale acordate, iar aceasta este, potrivit legii, aceea a finanțării cheltuielilor necesare funcționării instituțiilor de spectacole sau concerte, motiv pentru care nu poate fi acceptat argumentul subvenționării de fapt a prețului biletelor prin acordarea subvențiilor bugetare.

Înalta Curte observă că, prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a făcut referire, în mod greșit, la Ordinul MFP nr. 3055/2009, însă această apărare nu poate fi examinată în condițiile în care în considerentele deciziei recurate nu se regăsește o astfel de trimitere.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanța de apel a inclus subvențiile bugetare în baza de calcul a remunerației cuvenite autorilor operelor muzicale comunicate, pentru întreaga perioadă pentru care au fost formulate pretențiile intimatei-reclamante din cauză, astfel încât recursul recurentului-pârât este fondat și va fi admis ca atare.

Înalta Curte nu va proceda, însă, la modificarea deciziei, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, deoarece nu pot fi valorificate calculele din raportul de expertiză la care face referire recurentul-pârât, în condițiile în care acestea au fost efectuate cu includerea alocațiilor bugetare.