ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3914/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2011 la data de 4 mai 2011, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Teatrul de Stat din Constanța, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata remunerațiilor restante și a TVA-ului aferent, pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru organizate de acesta începând cu data de 1 martie 2008 și până la data efectuării raportului de expertiză judiciar contabilă; obligarea pârâtului la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere aferente remunerațiilor achitate cu întârziere sau neachitate încă de către pârât pentru remunerații aferente perioadei 1 martie 2008 și până la data efectuării raportului de expertiză judiciar contabilă; obligarea pârâtului la plata către A. a penalităților de 0,2%/zi de întârziere aferente remunerațiilor achitate cu întârziere sau neachitate încă de către pârât, remunerații datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru în perioada cuprinsă între data efectuării raportului de expertiză și data plății efective; obligarea pârâtului să comunice A. un raport, semnat și ștampilat de reprezentantul legal al acesteia, cuprinzând: denumirea și datele de desfășurare ale fiecărui spectacol de teatru susținut în perioada 1 martie 2008 - data efectuării expertizei, cu menționarea pentru fiecare spectacol de teatru în parte: a denumirii, a datei de desfășurare, a denumirii fiecărei opere muzicale, a autorilor (compozitori/textieri/editori) și a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale comunicate public în cadrul acestor spectacole; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 858 din 30 iunie 2015, a admis cererea de majorare a onorariului pentru expertiză formulată de expert contabil B. și a obligat reclamanta Uniunea Compozitorilor și A.) să plătească onorariul definitiv în sumă de 2.451 RON; a admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Teatrul de Stat din Constanța, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 97.364 RON, remunerații restante, inclusiv TVA, aferente perioadei martie 2008 - februarie 2015, suma de 59.095,57 RON, penalități, precum și suma de 2.551 RON, cheltuieli de judecată; a luat act că onorariul avocațial va fi solicitat pe cale separată și a obligat pârâtul la plata penalităților aferente perioadei cuprinse între data efectuării raportului de expertiză și data plății efective și a obligat pârâtul să comunice reclamantei raportul referitor la spectacolele desfășurate în perioada menționată.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamanta A., C. și pârâtul Teatrul de Stat din Constanța.

Prin Decizia nr. 105/A din 10 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția netimbrării, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelantul-pârât și a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva Sentinței nr. 858 din 30 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011.

La adoptarea soluției, Curtea de apel a reținut următoarele:

Apelantul-pârât Teatrul de Stat Constanța a criticat sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, însă, deși legal citat cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru aferente cererii sale de apel, în cuantum de 19,50 RON, a omis a îndeplini această obligație până la primul termen acordat în ședință publică, la 12 octombrie 2016, precum și la termenele ce au urmat.

În ședința publică din 12 octombrie 2016, curtea de apel a calificat calea de atac în cauză ca fiind apel, față de dispozițiile art. 282 și art. 282

1

din C. proc. civ. de la 1865 și având în vedere valoarea obiectului cererii, potrivit celor reținute în încheierea de ședință de la acea dată.

Față de cele reținute privind omisiunea apelantului-pârât de a achita taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa, deși acesta a primit citațiile pentru toate termenele acordate sub semnătura funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței (și a avut cunoștință despre termenele acordate, formulând apărări scrise față de calea de atac declarată de partea opusă), în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997, s-a arătat că se va anula, ca netimbrată, calea de atac declarată de pârât.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, cu precădere curtea de apel a observat că, deși potrivit cererii introductive, pentru întreaga perioadă de timp dedusă judecății erau incidente două Metodologii privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole sau manifestări artistice, anume cea publicată în temeiul Deciziei ORDA nr. 365/2006 (în vigoare până la data de 12 mai 2010), precum și cea publicată în temeiul Deciziei ORDA nr. 189/2010, față de modul de soluționare a cauzei adoptat de prima instanță, apelul reclamantei privește doar prima perioadă, căreia i se aplică Metodologia publicată conform Deciziei nr. 365/2006, ulterior datei de 12 mai 2010 tribunalul acceptând includerea în baza de calcul a subvențiilor sau alocațiilor bugetare.

Cum această parte a hotărârii (privind perioada de după 12 mai 2010) nu face obiectul controlului judiciar ca efect al anulării ca netimbrat a apelului pârâtului, s-a arătat că privesc doar interpretarea primei metodologii dintre cele două aplicabile cauzei considerentele ce succed.

În dezvoltarea criticilor sale, apelanta reclamantă s-a referit la Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006, care la pct. 6 din Titlul II prevede că:

" Baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc.; b) bugetul de cheltuieli în cazul în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale, consumații etc.".

După cum rezultă din acest text, baza de calcul a remunerației cuvenite pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop lucrativ poate fi reprezentată fie de veniturile menționate la lit. a), fie) de cheltuielile pentru realizarea activității ce utilizează opere muzicale (detaliate la pct. 8). Atunci când utilizatorul a realizat venituri din activitatea de comunicare publică a operelor muzicale, este incidentă ipoteza de la pct. 6 lit. a), situație în care este exclusă recurgerea la reperul de calcul menționat la lit. b). În ambele cazuri, însă, remunerația datorată nu se poate raporta la o bază de calcul mai mică decât cea prevăzută la pct. 7.

Curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanță a considerat că, pentru perioada anterioară datei de 12 mai 2010, nu toate veniturile care conduc la realizarea spectacolului de teatru în care sunt utilizate opere muzicale trebuie incluse în baza de calcul a remunerației cuvenite autorilor.

În primul rând s-a observat că Metodologia nu menționează expres subvențiile sau alocațiile bugetare între elementele ce pot compune baza de calcul, elemente enumerate neexhaustiv; în al doilea rând, împrejurarea că enumerarea veniturilor de la pct. 6 lit. a) nu este una limitativă nu înseamnă că sfera acestora poate fi extinsă la orice venituri angajate în realizarea spectacolului în care se utilizează opere muzicale, deoarece o asemenea intenție a legiuitorului ar fi trebuit prevăzută în mod explicit, ceea ce nu s-a întâmplat.

Cu privire la prevederile art. 131

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, invocate de apelanta reclamantă, curtea a reținut că, potrivit acestora (în forma în vigoare la data sesizării instanței):

" Organismele de gestiune colectivă pot solicita de la aceeași categorie de utilizatori remunerații forfetare sau procentuale, raportate la veniturile obținute de utilizatori din activitatea în cadrul căreia se utilizează repertoriul, cum ar fi: radiodifuzare, retransmitere prin cablu sau comunicare publică, ținând cont de practica europeană privind rezultatele negocierilor dintre utilizatori și organismele de gestiune colectivă."

Prin urmare, cum arată și apelanta, veniturile obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii (precum radiodifuzare, retransmitere prin cablu, comunicare publică) reprezintă un criteriu esențial în negocierea metodologiilor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi, dar textul consacră în acest fel un principiu, a cărui transpunere în concret, în diferitele cazuri de utilizare de opere, este la latitudinea exclusivă a părților implicate în negociere, în ceea ce privește sfera veniturilor ce trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul a remunerației, cât timp Legea nr. 8/1996 nu explicitează noțiunea de "venituri obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul".

În speță, pct. 6 lit. a) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006 nu conține o prevedere de principiu privind totalitatea veniturilor obținute de utilizator din activitatea care utilizează repertoriul și, cu atât mai puțin, una referitoare la totalitatea surselor financiare care susțin această activitate, pentru a include sumele de bani primite cu titlu de subvenții bugetare.

S-a arătat că enumerarea conținută în text are în vedere o anumită categorie de venituri, astfel încât includerea altora (ce este permisă, dat fiind că enumerarea nu este limitativă) nu poate viza decât venituri din aceeași categorie cu cele expres menționate, iar alocațiile sau subvențiile bugetare nu se încadrează în categoria veniturilor enumerate.

A susținut apelanta-reclamantă în argumentarea sa că subvențiile bugetare ar fi destinate în mod vădit subvenționării prețului biletelor, aspect ce rezultă din chiar actul autorității publice ce acordă subvenția, care se referă la alocarea sumelor cu titlu de cheltuieli/beneficiar (spectator) și că, atât timp cât pârâta nu desfășoară o altă activitate decât organizarea de reprezentații de teatru utilizând inclusiv opere muzicale, în mod clar subvențiile nu pot fi destinate decât acestei activități.

S-a reținut că acest aspect nu este însă hotărâtor în demersul de determinare a bazei de calcul a remunerațiilor sub imperiul Metodologiei publicate în temeiul Deciziei ORDA nr. 365/2006, deoarece, cum s-a arătat mai sus, cât timp această categorie de venituri nu poate fi adăugată enumerării din pct. 6 al Metodologiei, destinația sumelor provenite din subvenții/alocații bugetare este lipsită de relevanță.

A indicat apelanta-reclamantă și prevederile art. 131

2

alin. (2) din lege, dar s-a arătat că acestea reglementează procedura de negociere a metodologiilor și nu au legătură cu aspectul litigios, fiind probabil menționate din eroare.

În consecința argumentelor prezentate, curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă și a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Teatrul de Stat din Constanța, criticând modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru și solicitând a se constata că cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Pârâtul invocă faptul că este o instituție publică, înființată prin H.C.J. nr. 131 din 25 mai 2007, aflată în subordinea Consiliului Județean Constanța, iar finanțarea instituției teatrale este asigurată prin alocații bugetare de la bugetul județului Constanța în proporție de 90%.

Având în vedere calitatea de instituție publică și reținând că obiectul cauzei dedus judecății vizează venituri publice, pârâtul consideră că nu incumbă în sarcina sa obligația achitării taxei judiciare de timbru.

Prin urmare, față de caracterul de venituri publice a pretențiilor care formează obiectul litigiului, pârâtul apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, în sensul că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

În situația în care se va constata că cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, solicită a se dispune admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata A., C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat. A arătat că dispozițiile legale aplicabile în speță sunt cele din Legea nr. 146/1997 și nu cele din O.U.G. nr. 80/2013, invocând și Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul a depus un înscris intitulat "Răspuns la întâmpinare", în cuprinsul acestuia arătând că în situația în care se va aprecia că nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013, înțelege să invoce prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Ceea ce reclamă pârâtul Teatrul de Stat din Constanța prin recursul său, vizează soluția de anulare, ca netimbrat a apelului, acesta fiind nemulțumit de modalitatea de stabilire a taxei de timbru în sarcina sa.

Potrivit prevederilor art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru:

"Pentru cererile și acțiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc și se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor."

În speță, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 4 mai 2011, anterior datei de 29 iunie 2013, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 80/2013.

Prin urmare, raportat la data introducerii cererii, sub aspectul reglementării referitoare la taxele judiciare de timbru, Înalta Curte reține că sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la acel moment, anume Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Curtea de Apel București a pus în vedere pârâtului să achite o taxă judiciară de timbru în cuantum de 19,5 RON, obligație ce nu a fost îndeplinită de către pârât, astfel că instanța de apel a aplicat sancțiunea anulării, ca netimbrat, a apelului declarat de pârât, potrivit prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Problema de drept dedusă judecății vizând chestiunea timbrajului, anume căile procedurale de contestare a modului de stabilire a taxei de timbru, a fost dezlegată prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 7 din 8 decembrie 2014, în dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite - publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 137 din 24 februarie 2015, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Prin această decizie s-a decis că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului."

Prin această decizie s-a statuat că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, conferă părții în sarcina căreia s-a stabilit obligația de timbrare o procedură clară, precisă și previzibilă de contestare a modului de stabilire a taxei de timbru sub aspectul caracterului timbrabil al cererii de chemare în judecată.

Împrejurarea că, în cazul căii de atac reglementate de art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul nu a făcut mențiunea că se poate face "numai" cerere de reexaminare, așa cum s-a procedat în situațiile reglementate de art. 108

5

din C. proc. civ. [art. 191 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ..] și art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările și completările ulterioare, nu poate duce la concluzia că partea în sarcina căreia s-a stabilit taxa de timbru ar avea posibilitatea să exercite, cu privire la modul de stabilire a acestei taxe, atât calea de atac a reexaminării, cât și căile de atac de reformare, apelul și recursul.

Limitarea posibilității părții în sarcina căreia s-a stabilit taxa judiciară de timbru de a contesta caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Această cale de atac permite părții în sarcina căreia s-a impus obligația de timbrare să supună contestația sa unei instanțe imparțiale și independente, care nu trebuie să funcționeze neapărat la nivelul unei jurisdicții superioare celei care a stabilit taxa de timbru contestată, având în vedere că art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicție.

Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a cristalizat principiul potrivit căruia, în situația în care dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească pe calea apelului sau a recursului este prevăzut în legislația unui stat parte la Convenție, instanța învestită cu aceste căi de atac este chemată să soluționeze cauza respectând toate condițiile instituite de art. 6 paragraful 1 (Cauza Delcourt contra Belgiei, 17 ianuarie 1970). Această ipoteză nu este aplicabilă însă în materia contestării modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, domeniu în care legislația națională prevede exclusiv calea de atac a reexaminării.

De altfel, problema pretinsei contrarietăți a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, în raport cu principiul accesului liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție, a fost deja examinată de Curtea Constituțională, care a statuat în mod consecvent, prin numeroase decizii, că aceste prevederi legale nu sunt afectate de viciul neconstituționalității.

Prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, nu pot constitui suport logic și juridic pentru diminuarea sau înlăturarea în căile de atac a obligației de plată a taxei judiciare de timbru stabilite de instanțele de fond și de apel. Textul legal menționat are în vedere situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, "taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal", nicidecum situația în care partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată pretinde că nu datorează taxa de timbru sau că suma stabilită este prea mare.

Singura soluție pe care instanța judecătorească superioară, învestită cu soluționarea unei căi de atac, o poate dispune în temeiul textului menționat este aceea de obligare a părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiului/stadiilor procesuale anterioare, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu.

Ca atare, prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare (a căror finalitate constă în obligarea părții la plata taxei de timbru aferente etapei procesuale anterioare, neachitate) nu pot reprezenta o bază legală prin prisma căreia instanța de control judiciar, în apel sau în recurs, să poată examina criticile părții în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a unei taxe de timbru în faza procesuală anterioară, critici care au ca scop diminuarea sau înlăturarea acestei obligații.

În concluzie, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul.

Față de considerentele anterior arătate, criticile pârâtului referitoare la modul de stabilire a taxei de timbru și la respingerea apelului, ca netimbrat, nu pot fi supuse controlului judiciar prin intermediul recursului.

În consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Teatrul de Stat din Constanța împotriva Deciziei nr. 105/A din data de 10 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM