ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2148/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2148/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2148/2015

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2

aprilie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2008,

reclamanta A. - B. a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia

la plata remunerațiilor și a T.V.A.-ului aferent, ce ar fi fost legal datorate

de pârât, pentru perioada de la 1 iulie 2007 până la data la care va fi

realizată expertiza judiciar-contabilă, respectiv: pentru spectacolele de

teatru cu o durata de utilizare a operelor muzicale sub 40 de minute - 5% din

baza de calcul; pentru spectacolele de teatru cu o durata de utilizare de opere

muzicale mai mare de 40 de minute - 8,5% din baza de calcul, potrivit Autorizației

licență neexclusivă - Teatre din 29 februarie 2008, încheiate cu A. - B. și

Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M.

Of. Partea 7, nr. 857 din 19 octombrie 2006; obligarea pârâtului la plata

penalităților datorate pentru întârzierea la plata a remunerațiilor de 0,2% pe

zi de întârziere potrivit art. 8 alin. (1) din autorizația licență neexclusivă;

obligarea pârâtului să comunice A. - B. un raport, semnat și ștampilat de

reprezentantul legal al acesteia, cuprinzând: denumirea și datele de

desfășurare ale fiecărui spectacol de teatru susținut în perioada de la 1 iulie

2007 la data efectuării expertizei, cu menționarea pentru fiecare spectacol de

teatru în parte, a denumirii fiecărei opere muzicale, a autorilor

(compozitori/textieri/editori) și a duratei de utilizare a fiecărei opere

muzicale comunicate public în cadrul acestor spectacole, potrivit art. 5 din

autorizația licență neexclusivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 932

din 12 mai 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta A - B., în contradictoriu cu pârâtul C., a

obligat pârâtul: să plătească reclamantei suma de 83.143,76 lei reprezentând

remunerații și T.V.A. aferent, pe perioada octombrie 2007 - decembrie 2010,

precum și suma de 93.264,09 lei reprezentând penalități de întârziere calculate

până la 10 martie 2011; să comunice reclamantei rapoartele lunare pe perioada

octombrie 2007  - 2010, cuprinzând operele muzicale conform art. 5 din

autorizație; cu cheltuieli de judecată către reclamantă.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că prin Autorizația licență neexclusivă - Teatre

înregistrată la A., din 29 ianuarie 2008 și la C. cu nr. 180 din 29 ianuarie 2009,

încheiată între pârâtul C. și A - B., pârâtul a fost autorizat să comunice

public operele muzicale din repertoriul reclamantei A., prin interpretarea

directă de către artiști sau prin orice mijloc tehnic prin care muzica este

prezentată în sine, în cadrul spectacolelor realizate sau prezentate de teatru

în schimbul unei remunerații de 5% din baza de calcul pentru spectacolele cu

durată totală a muzicii utilizate mai mică sau egală cu 40 de minute sau de

8,5% din baza de calcul pentru spectacolele cu durată totală a muzicii

utilizate mai mare de 40 de minute, la care se adaugă T.V.A. (art. 1-3).

Prin aceeași

autorizație, baza de calcul a fost stabilită ca fiind compusă din totalitatea

veniturilor teatrului obținute din: vânzarea de bilete, materiale promoționale,

publicitate, consumații (art. 4).

Această licență

produce efecte conform art. 969 C. civ., fiind obligatorie pentru părți,

totodată, fiind aplicabile și dispozițiile art. 123

1

din Legea nr. 8/1996.

Tribunalul a

înlăturat apărările pârâtului formulate prin întâmpinarea din 12 iunie 2008, în

sensul că nu sunt aplicabile aceste dispoziții deoarece teatrul nu realizează o

activitate de radiodifuzare, întrucât gestiunea colectivă obligatorie acoperă

nu doar dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale, ci și dreptul de

comunicare publică a operelor muzicale, potrivit art. 123

1

alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 8/1996, iar comunicarea publică include și situația

operelor muzicale utilizate în spectacolele teatrale.

Fiind vorba despre o

gestiune colectivă obligatorie, nu era necesară dovada mandatului la care a

făcut trimitere pârâtul prin întâmpinare.

Tribunalul a

înlăturat și apărările pârâtului, în sensul că nu datorează remunerația

pretinsă de reclamantă, întrucât operele muzicale pe care le-a comunicat public

au fost realizate de terți pentru care pârâtul a achitat separat drepturile de

autor cuvenite, reținând că din listele de spectacol cuprinzând piesele

difuzate, rezultă că pârâtul a pus în scenă mai multe piese teatrale

(„Revizorul”, „Harababura”, „Delir în doi”, „Poker”, „Doi tineri din Verona”,

„Chirița of Bârzoieni”, „Nepotul”, „Doamna în negru”, „Galapagos”, „Bani din

cer”, „Suburbia”, „Soare pentru doi”, „Buzunarul cu pâine”, „Audiția”,

„Dumnezeul de a doua zi”, „Biloxi blues”, „Quibada”, „Gally gay”, „Poiana

boilor”, etc.), iar contractele de servicii artistice depuse la dosar (din 10

august 2007, încheiat între pârâtă și SC. D. SRL, din 28 februarie 2007,

încheiat între pârâtă și E., din 01 februarie 2008 încheiate între pârâtă și F.)

sunt doar pentru realizarea coloanei sonore pentru spectacolul „Soare pentru

doi”, „Clinica”, „Ioana și focul”.

Totodată, tribunalul

a înlăturat și apărările formulate prin obiecțiunile la raportul de expertiză

în sensul că a avut și spectacole de teatru în care nu a utilizat opere

muzicale, reținând că pârâtul nu a făcut această dovadă, iar solicitarea sa de

probatoriu asupra acestui aspect s-a făcut tardiv, în raport de dispozițiile art.

138 C. proc. civ., sub forma obiecțiunile la raportul de expertiză în

condițiile în care pârâtul nu a pus la dispoziția expertului o situație

defalcată pe spectacole cu utilizare și fără utilizare de opere muzicale și

înscrisuri doveditoare.

În ceea ce privește

baza de calcul în funcție de care se stabilește cuantumul remunerației datorate

de pârâtă, tribunalul a constatat că aceasta este cea stabilită de părți în art.

IV din autorizația licență neexclusivă, ca fiind compusă din: totalitatea

veniturilor teatrului obținute din: vânzarea de bilete, materiale promoționale,

publicitate, consumații, în această bază neimpunându-se includerea alocațiilor

bugetare sau subvențiilor primite de teatru de la Stat, astfel cum a solicitat reclamanta, neexistând nici un temei în acest sens, câtă vreme

aceste sume nu intră în categoria veniturilor obținute de teatru, ci sunt

primite cu altă destinație, aceea de a asigura plata salariilor și mijloacele

tehnice de desfășurare a activității.

Deși reclamanta a

invocat dispozițiile art. 131

1

din Legea nr. 8/1996, tribunalul a

apreciat că acesta nu poate constitui temei al includerii în baza de calcul și

a alocațiilor bugetare, ci dimpotrivă.

Astfel, dispozițiile art.

131

1

lit. f) din Legea nr. 8/1996 fac referire expresă la

„veniturile obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul

ce face obiectul negocierii”, categorie în care, evident, nu sunt cuprinse

alocațiilor și subvențiile bugetare.

Dispozițiile

Directivei nr. IV a Comunităților Economice Europene transpusă prin Ordinul nr.

3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele

europene nu sunt aplicabile în cauză, întrucât aceste reglementări definesc

veniturile din exploatare în general, iar în speță se aplică prioritar

dispozițiile speciale din materia protejării drepturilor de autor și conexe.

Pe de altă parte,

dispozițiile vizând protecția acestor drepturi speciale nu pot fi interpretate

astfel încât să-și lărgească sfera de protecție dincolo de scopul acestei

reglementări, respectiv de a asigura anumite drepturi patrimoniale ca urmare a

utilizării unei opere, respectiv fonograme, transformându-se astfel într-un

impozit sau o taxă indirectă.

Prin urmare,

tribunalul a luat în considerare prima variantă din forma ultimă a raportului

de expertiză, refăcut de expertul G., astfel că obiecțiunile formulate de

pârâtă (prin care se critică tocmai faptul că nu se impune includerea

subvențiilor și alocațiilor în baza de calcul) sunt rămase fără obiect.

În ceea ce privește

perioada pentru care pârâtul datorează aceste remunerații, tribunalul a

apreciat-o ca fiind cea solicitată prin acțiune, apreciind că pârâtul avea o

obligație legală, configurată prin dispozițiile art. 13 și art. 15, cu

raportare la art. 123

1

și art. 131

2

alin. (8) din Legea nr.

8/1996 și de art. 3 din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, de a plăti această

remunerație, independent de faptul că a încheiat autorizația/licență

neexclusivă doar la 29 ianuarie 2008.

Potrivit art. 3 din

Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, „Utilizatorii au obligația ca, înaintea oricărei

utilizări de opere muzicale, cu 3 zile înaintea începerii utilizării, să obțină

din partea organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere

muzicale autorizația licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale și

să plătească remunerațiile datorate potrivit tabelului din prezentul titlu și

prevederilor prezentei metodologii”.

Prin urmare,

neîncheierea autorizației/licență neexclusivă îi este imputabilă exclusiv

pârâtului care nu se poate prevala de propria culpă pentru a obține exonerarea

sa de o obligație legală.

Referitor la

obiecțiunile pârâtului în sensul că în mod greșit au fost avute în vedere și

perioadele de vară în care pârâtul nu a avut spectacole, lunile

iulie-septembrie, tribunalul le-a constatat neîntemeiate, reținând din anexa 4

a raportului de expertiză faptul că lunile iulie - august nu au fost avute în

vedere de expert la stabilirea bazei de calcul și implicit a cuantumului

remunerației.

Din raportul de

expertiză rezultă că perioada octombrie 2007 - decembrie 2010, pârâtul

datorează cu titlu de remunerație pentru comunicarea publică a operelor din

repertoriul reclamantei, suma de 76.769,16 lei, din care a achitat suma de

12.050 lei.

Prin urmare, mai are

de achitat o diferență de 64.719,16 lei, la care se adaugă T.V.A. de 24% în

cuantum de 18.424,6 lei, rezultând în total un debit de 83.143,76 de lei.

Prin același raport,

penalitățile de întârziere datorate de pârâtă, conform art. VIII din contractul

de licență, au fost stabilite la 93.264,09 lei.

În perioada în care

între părți nu a existat autorizația/licență neexclusivă, pârâtul datorează

penalitățile în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006,

potrivit cărora, „pentru întârzieri la plată utilizatorii datorează penalități

de 0,2%/zi de întârziere”.

În raport de aceste

dispoziții legale, precum și de cele care prevedeau obligația pârâtului de a

obține autorizația/licență neexclusivă anterior comunicării publice, tribunalul

a înlăturat susținerile pârâtului în sensul că nu datorează penalități de

întârziere, întrucât culpa ar aparține reclamantei, ca urmare a faptului că în

contract nu s-a prevăzut că baza de calcul va include și subvențiile și

alocațiile. În acest sens, tribunalul a avut în vedere că pârâtul nu a făcut

dovada plății remunerațiilor în cuantumul datorat prin raportare la baza de

calcul fără veniturile menționate, ci potrivit raportului de expertiză, pârâtul

a achitat suma de 12.050 lei din suma de 76.769,16 lei cât datora cu titlu de

remunerație pentru comunicarea publică a operelor din repertoriul reclamantei,

rămânând un rest de 64.719 lei la care se adaugă T.V.A. de 24% (în cuantum de

18.424,6 lei).

În consecință,

tribunalul a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 83.143,76 lei reprezentând remunerații și T.V.A. aferent,

pe perioada octombrie 2007 - decembrie 2010, precum și suma de 93.264,09 lei

reprezentând penalități de întârziere calculate până la 10 martie 2011.

În baza art. 5 din

autorizația licență neexclusivă, tribunalul a obligat pârâtul să comunice

reclamantei rapoartele lunare pe perioada octombrie 2007 - decembrie 2010,

cuprinzând operele muzicale utilizate, denumirea, durata, autorii (compozitor,

textier, aranjor), editor și durata totală a utilizării în cadrul

spectacolului.

Prin Decizia nr. 146

din 13 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelurile declarate de ambele părți împotriva sentinței menționate, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pe pârâtul C.

București la plata către reclamantă a sumei de 783.223,76 lei (incluzând T.V.A.

de 19% pentru remunerațiile datorate până la 30 iunie 2010 și de 24% pentru

remunerațiile datorate după 1 iulie 2010), reprezentând remunerații restante pe

perioada 1 iulie 2007 - 31 decembrie 2010 pentru comunicarea publică a operelor

muzicale în cadrul spectacolelor de teatru.

A obligat pe pârât la

plata către reclamantă a penalităților de 2% pe zi de întârziere, pentru

remunerațiile restante menționate în tabel și începând cu data menționată în

același tabel, penalități ce vor fi datorate până la data înscrisă în coloana 4

din tabel sau până la plata efectivă a remunerației restante la care sunt

aplicate, dacă în coloana 4 nu este înscrisă vreo dată.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței apelate.

A compensat în

totalitate cheltuielile de judecată din apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Cât privește apelul

formulat de pârâtul C. București, astfel cum a fost precizat, Curtea a apreciat

că motivul de apel referitor la conținutul Autorizației de licență neexclusivă

încheiate cu A. - B la 29 ianuarie 2008 este nefondat.

Autorizațiile

eliberate de organismele de gestiune colectivă au un conținut determinat de

metodologiile în vigoare la momentul eliberării lor.

Baza de calcul a

remunerațiilor datorate de teatre pentru utilizarea operelor muzicale prin

comunicare publică în cadrul spectacolelor de teatru era reglementată la

momentul eliberării Autorizației de Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A.

nr. 365/2006, metodologie care este aplicabilă în prezenta cauză până în mai

2010, când a fost înlocuită de Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010.

Criteriile în raport

de care sunt negociate metodologiile sunt stabilite de Legea nr. 8/1996.

Art. 131

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 stabilește drept criteriu de negociere a

metodologiilor „veniturile obținute de utilizatori din activitatea care

utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii”.

Aceeași

bază de raportare este reluată și în alin. (2) al aceluiași articol.

Or,

potrivit pct. 256 alin. (1) lit. d) din Anexa la Ordinul Ministerul

Finanțelor Publice nr. 3055/2009,

„Veniturile din exploatare cuprind: (…) d)

venituri din subvenții de exploatare, reprezentând subvențiile pentru

acoperirea diferențelor de preț și pentru acoperirea pierderilor, precum și

alte subvenții de care beneficiază entitatea”.

Potrivit art.

131

2

alin. (2) și (8) din Legea nr. 8/1996, metodologiile publicate

sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și

nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele

prevăzute în metodologiile publicate.

Or, la pct. 6 din

Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 se arată

că ”Baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz: a)

veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale

promoționale, consumații etc.; b) bugetul de cheltuieli în cazul în care nu se

obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale, consumații etc.”

Enumerarea de la lit.

a) nu este una limitativă.

Nu a fost primită susținerea

apelantului-pârât în sensul că între veniturile avute în vedere de textul legal

menționat nu ar intra și subvențiile și alocațiile bugetare, întrucât acceptarea

acestei teze ar conduce la concluzii care în mod cert nu au fost avute în

vedere la elaborarea textului legal menționat.

Astfel, dacă nu ar fi

incluse între venituri și subvențiile și alocațiile bugetare, care sunt

destinate funcționării apelantului-pârât și, implicit, subvenționării prețului

biletelor, s-ar ajunge la eludarea drepturilor autorilor de opere muzicale.

La lit. b) a pct. 6

din Metodologia citată se arată că, dacă nu se obțin venituri din vânzarea de

bilete, materiale promoționale, consumații, etc., baza de calcul o reprezintă

bugetul de cheltuieli.

Or, bugetul de

cheltuieli în cazul spectacolelor de teatru include, potrivit pct. 8 din Titlul

II al Metodologiei, „totalitatea cheltuielilor efectuate de utilizator sau de

terți pentru realizarea activității ce utilizează operele muzicale incluzând,

dar fără a se limita la: cheltuieli cu onorariile interpreților, cheltuielile

cu cazarea, cu transportul, cheltuieli pentru locația spațiului de desfășurare,

cheltuieli de sonorizare, cheltuieli de publicitate și promoție, cheltuieli de

regie, cheltuieli pentru serviciul de pază și alte cheltuieli de organizare”.

Prin urmare, dacă ar

fi acceptată interpretarea apelantului-pârât s-ar ajunge ca baza de calcul a

remunerațiilor să fie mai mică în cazul în care teatrul vinde bilete, decât

atunci când nu vinde bilete.

De asemenea, s-ar

crea posibilitatea de a eluda drepturile autorilor de opere muzicale prin

simpla manifestare de voință a teatrelor care beneficiază de subvenții prin

stabilirea unui preț modic al biletelor.

Totodată, s-ar crea o

discriminare între teatrele care beneficiază de subvenții și alocații bugetare și

cele care nu beneficiază de astfel de subvenții și alocații, aceste din urmă

fiind obligate să stabilească prețul biletelor la un nivel care să le permită

acoperirea cheltuielilor necesare realizării spectacolului de teatru.

Or, fiind vorba de

același tip de utilizare, este firesc ca ea să conducă la obținerea unor

remunerații stabilite în raport de aceleași criterii, indiferent dacă utilizatorul

beneficiază sau nu de subvenții sau alocații bugetare, respectiv veniturile obținute

de teatru din și pentru activitatea de teatru pe care o desfășoară și în cadrul

căreia utilizează opere muzicale.

Este evident că

subvențiile și alocațiile bugetare sunt primite de pârât pentru ca acesta să își

poată desfășura activitatea, în condițiile în care din raportul de expertiză

rezultă că veniturile din vânzarea biletelor, cele din publicitate și eventuale

alte venituri ale acestuia nu acoperă cheltuielile efectuate pentru realizarea

spectacolelor de teatru. Subvențiile și alocațiile bugetare sunt acordate

tocmai pentru ca prețul biletelor să nu fie unul prohibitiv și să se asigure

astfel accesul cât mai larg al publicului la spectacolele de teatru.

Prin urmare, dispozițiile

de la lit. a) de la pct. 6 al Titlului II din Metodologia citată nu pot fi

interpretate altfel decât în sensul că veniturile avute în vedere sunt toate

acelea care conduc la realizarea spectacolului în care sunt utilizate opere

muzicale.

Ca atare, Curtea a constatat

că dispozițiile cuprinse în Art. 4.1. din Autorizația licență neexclusivă din

29 ianuarie 2008 sunt în concordanță cu dispozițiile Metodologiei aplicabile în

acea perioadă și se interpretează în sensul reținut în analiza precedentă.

De altfel, prin

Metodologia publicată în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 189/2010 s-a stabilit în

mod expres (art. 5) că în baza de calcul a remunerațiilor procentuale intră,

după caz, „veniturile, mai puțin T.V.A., obținute de utilizatori din comunicarea

de opere muzicale în concerte, spectacole sau manifestări artistice, cum sunt: a)

vânzarea de bilete pentru spectacol, concert ori manifestare artistică; b)

publicitatea ocazionată de spectacol, concert ori manifestare artistică; c)

sumele cuvenite utilizatorului pentru radiodifuzarea spectacolului, concertului

ori manifestării artistice; d) sponsorizările primite pentru spectacol, concert

ori manifestarea artistică; e) alocațiile sau alte finanțări bugetare destinate

subvenționării prețului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării

artistice”.

Prin urmare, atât

timp cât pârâtul nu a făcut dovada că o parte din veniturile sale provin din

alte activități decât cea de teatru sau că subvențiile și alocațiile bugetare

au avut altă destinație decât aceea de a asigura posibilitatea desfășurării

activității de teatru, toate veniturile sale constituie baza de calcul pentru

remunerațiile datorate pentru utilizarea prin comunicare publică a operelor

muzicale.

Instanța de apel a considerat

că susținerea apelantului-pârât privind faptul că acele compoziții muzicale

care au fost executate special pentru unele piese de teatru nu intră sub

protecția legii dreptului de autor, dat fiind că, la data premierei piesei de

teatru, compoziția muzicală nu îndeplinea condiția de a fi fost anterior adusă

la cunoștința publicului, nu poate fi primită, întrucât pleacă de la o premisă

eronată.

Un prim aspect

rezultat din susținerea apelantului-pârât care trebuie clarificat este acela că

și în cazul contractelor de comandă pentru opere viitoare, în lipsa unei clauze

contrare, drepturile patrimoniale aparțin autorului, așa cum dispune art. 46 alin.

(1) din Legea nr. 8/1996.

Din contractele

depuse de apelantul-pârât la dosar nu rezultă existența unei clauze contrare,

care să înlăture aplicarea prezumției instituite de textul legal menționat.

Prin urmare,

indiferent dacă este vorba de opere create în baza unui astfel de contract sau

de opere preexistente, drepturile patrimoniale aparțin autorului muzicii.

Ca atare, utilizarea

muzicii prin comunicare publică se poate face legal fie în temeiul unui

contract încheiat cu autorul muzicii, prin care să îi fie cesionat teatrului

dreptul de comunicare publică a operei, fie, în lipsa unui astfel de contract,

cu plata remunerațiilor corespunzătoare prin intermediul organului de gestiune

colectivă care gestionează dreptul utilizat, în prezenta cauză acest organism

fiind A. - B.

Cel de-al doilea

aspect care trebuie clarificat în legătură cu susținerea apelantului-pârât este

înțelesul noțiunii de „aducere anterioară la cunoștința publicului”.

Această clarificare

trebuie realizată plecând de la noțiunea de ”public” și de la diferența între

noțiunea de ”aducere la cunoștința publică” și cea de ”comunicare publică”,

astfel cum rezultă acestea din dispozițiile art. 15 ale Legii nr. 8/1006.

„Public” în sensul

legii este orice persoană care nu intră în cercul normal al membrilor unei

familii și al cunoștințelor acesteia.

Or, în această noțiune

intră chiar teatrul însuși, care, fiind persoană juridică, nu este membru al

familiei autorului și nici nu poate fi asimilat noțiunii de „cunoștință”. În

plus, opera muzicală a cărei interpretare este fixată și predată teatrului,

este integrată în piesa de teatru, astfel că ea ajunge la cunoștința actorilor,

regizorilor și a celuilalt personal artistic și tehnic, înainte de a ajunge la

cunoștința publicului spectacolului de teatru.

Prin urmare, odată

predată și acceptată, opera muzicală special creată deja este adusă la cunoștința

publicului, chiar dacă nu a făcut obiectul unei comunicări publice și, prin

urmare, intră sub protecția Legii nr. 8/1996.

Ca atare, noțiunea de

”public” în sensul Legii nr. 8/1996 nu se referă la publicul spectacolului de

teatru în cadrul căreia se utilizează opera muzicală.

Cu privire, însă, la

susținerile apelantului-pârât în sensul că pentru unele spectacole de teatru

muzica a fost utilizată în baza contractelor încheiate cu autorii muzicii,

Curtea a reținut următoarele:

Apelantul-pârât a

făcut dovada că a încheiat cu unii autori de muzică contracte de cesiune a

dreptului de comunicare publică, în majoritatea acestor cazuri stabilindu-se

prin respectivele contracte și prețul cesiunii dreptului respectiv.

Cu privire la aceste

contracte, Curtea a apreciat că prin intermediul lor autorii muzicii și-au

exercitat și realizat în raporturile cu pârâtul dreptul patrimonial

corespunzător utilizării prin comunicare publică a muzicii în cadrul

spectacolelor realizate de pârât, așa încât nu se mai pune problema realizării

acestor drepturi prin intermediul organismului de gestiune colectivă.

Chiar dacă pentru

anumite tipuri de utilizări gestiune colectivă este obligatorie potrivit legii,

această obligativitate nu poate fi impusă titularului, care își poate realiza

drepturile și individual.

Prin urmare, mandatul

legal de gestiune nu poate prevala exercitării directe a drepturilor de către

titulari, în acest sens fiind și dispozițiile art. 123

4

din Legea nr.

8/1996.

Prin urmare, atunci

când este vorba de negocieri cu titlu individual, legea recunoaște posibilitatea

unei gestiuni individuale chiar a drepturilor care sunt sau pot fi gestionate

colectiv.

Or, și în prezenta

cauză, negocieri cu titlu individual au fost și cele care s-au concretizat în

contractele de cesiune încheiate între teatru și autorii muzicii utilizate în

cadrul spectacolelor de teatru realizate de pârât.

Ca atare, au fost

respinse susținerile A. - B. în sensul că pârâtul ar datora integral remunerațiile,

independent de existența contractelor de cesiune.

Instanța de apel a

înlăturat susținerile A. - B. în sensul că pentru drepturile prevăzute de art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 gestiunea colectivă este obligatorie chiar și pentru

autori. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia că drepturile

prevăzute de art. 123

1

nu ar aparține exclusiv titularului,

concluzie care ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 13 din Legea nr. 8/1996.

Reclamanta A. - B. nu

este titular al drepturilor de autor opere muzicale, ci doar gestionar al

acestor drepturi. Membrii săi, titulari ai acestor drepturi, pot să își

realizeze drepturile individual sau colectiv. Existența organismelor de

gestiune colectivă și reglementarea gestiunii colective obligatorii pentru

anumite tipuri de utilizări nu conduce la pierderea dreptului autorilor de

opere muzicale de a autoriza utilizarea drepturilor lor prin contracte

individuale, cu titlu oneros sau gratuit, iar legea nu recunoaște organismelor

de gestiune colectivă, în raport cu titularii de drepturi, alte puteri decât

cele specifice mandatului.

În realitate,

reglementarea gestiunii colective obligatorii prin art. 123

1

din

Legea nr. 8/1996 s-a realizat pentru a facilita exercițiul drepturilor generate

de anumite tipuri de utilizare, prin instituirea unei prezumții simple că

respectivele drepturi sunt gestionate de titulari prin intermediul organismelor

de gestiune colectivă, prezumție care scutește astfel organismul de gestiune de

obligația de a-și justifica calitatea prin intermediul unui mandat acordat de

titular.

Prezumția poate fi,

însă, răsturnată de utilizatori prin dovedirea faptului contrar, respectiv că

anumiți titulari și-au exercitat și realizat anumite drepturi individual, deci

că pentru o anumită utilizare s-a obținut acordul titularului.

În nici un caz nu se

poate reține că puterile conferite de mandat sunt mai puternice decât

drepturile titularului însuși.

Nu poate fi reținut

nici argumentul dedus de A. - B. din dispozițiile art. 131

1

alin.

(4) din Legea nr. 8/1996, argument potrivit căruia acest articol ar sancționa

civil utilizatorii care încheie contracte direct cu titularii de drepturi

patrimoniale și fac plăți direct către titulari.

Dispozițiile sus-menționate

exclud o parte din criteriile de negociere a metodologiilor în cazul în care

este vorba de drepturi pentru care s-a prevăzut gestiunea colectivă obligatorie.

Or, excluderea acestui criteriu din lista criteriilor de negociere nu este o

sancțiune, ci este consecința faptului că negocierea unei metodologii nu se

poartă cu toți utilizatorii și, prin urmare, nu pot fi luate în considerare

criterii particulare, cum ar fi contractele încheiate direct cu titularii de

către utilizatorii care participă la negocieri. Dispoziția citată pleacă de la

principiul că o metodologie care urmează să fie aplicată tuturor utilizatorilor

din domeniul reglementat nu poate avea drept criteriu de negociere o situație

particulară.

Ca atare, Curtea a constatat

că, în prezenta cauză, pârâtul a făcut dovezi contrare prezumției instituite de

art. 123

1

din Legea nr. 8/1996, prin depunerea unor contracte prin

care anumiți autori au cedat pârâtului dreptul de comunicare publică cu privire

la anumite opere muzicale, astfel că, în raporturile cu pârâtul, respectivii

autori și-au gestionat individual dreptul de comunicare publică a respectivelor

opere.

În ceea ce privește susținerea

pârâtului în sensul că unele piese de teatru au fost realizate în baza unor

contracte de coproducție, co-producătorul asumându-și obligația obținerii

tuturor acordurilor legale necesare, inclusiv pentru drepturile de autor

aferente muzicii, Curtea a constatat că nu sunt opozabile autorilor muzicii,

reprezentați de A. - B., clauzele contractelor de coproducție. A. - B., în

realizarea gestiunii drepturilor de autor opere muzicale, se poate îndrepta

împotriva oricărui utilizator de opere muzicale, fără a-i fi opozabilă vreo

clauză a contractelor încheiate de aceștia cu terțe persoane (evident, în noțiunea

de terți nu intră autorii operelor muzicale).

În calitate de

coorganizator, pârâtul este utilizator în sensul legii și răspunde solidar cu

ceilalți coorganizatori pentru obligațiile aferente utilizării operelor

muzicale în cadrul spectacolelor de teatru, așa cum rezultă și din dispozițiile

pct. 14 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2007

și din art. 2 alin. (2) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010.

Prin urmare, pârâtul nu se poate apăra decât făcând dovada că utilizarea

operelor muzicale a fost realizată în temeiul cesiunii acordate direct de autor

sau că remunerația corespunzătoare utilizării a fost achitată, personal sau de

un terț.

Evident,

apelantul-pârât se poate întoarce împotriva coproducătorilor în temeiul

clauzelor din contractele încheiate cu aceștia.

Au fost respinse criticile

pârâtului cu privire la nivelul cheltuielilor de judecată acordate, întrucât cererea

reclamantei nu a vizat o sumă fixă, cum pretinde apelantul-pârât, ci obligarea

pârâtului la plata remunerațiilor și T.V.A. aferentă legal datorate pentru

perioada 1 iulie 2007-data efectuării raportului de expertiză contabilă pentru

determinarea acestui cuantum.

Ca atare, prin sentința

apelată nu s-a acordat reclamantei o parte dintr-o valoare pretinsă, ci s-au acordat

remunerațiile astfel cum au fost considerate că sunt legal datorate.

Cât privește apelul

formulat de A. - B., Curtea a reținut următoarele:

Referitor la conținutul

bazei de calcul, Curtea a reținut deja că din acest conținut fac parte și

subvențiile și alocațiile bugetare pentru argumentele deja prezentate la

analiza apelului formulat de C. București.

Au fost înlăturate criticile

referitoare la necalcularea prin raportul de expertiză a remunerațiilor

datorate pe perioada ianuarie-martie 2011.

Astfel, deși a

formulat această critică, apelanta-reclamantă nu a mai administrat în apel

probe cu privire la această perioadă. Dimpotrivă, obiectivele solicitate pentru

expertiza contabilă realizată în apel au privit doar remunerațiile datorate pe

perioada iulie 2007-decembrie 2010.

În plus, raportat

strict la criticile ce privesc sentința apelată și, implicit, raportul de

expertiză realizat la prima instanță, Curtea a constatat că s-a menționat în

raport că actele care au stat la baza întocmirii raportului de expertiză au

fost puse la dispoziția expertului la 8 februarie 2011, de unde rezultă că

acestea nu puteau viza decât perioada până în decembrie 2010, remunerațiile

datorate pe ianuarie 2011 nefiind încă exigibile la 8 februarie 2011. În plus,

penalitățile de întârziere pentru remunerațiile datorate până în decembrie 2011

au fost calculate până la 10 martie 2011, în condițiile în care expertiza a

fost depusă la dosar la 9 martie 2011.

Prin urmare, în

raport cu aspectele reținute, Curtea a constatat că:

- în baza de calcul a

remunerațiilor datorate trebuie să intre și subvențiile și alocațiile bugetare;

- veniturile aferente

spectacolelor pentru care pârâtul are încheiate cu autorii muzicii contracte de

cesiune a dreptului de comunicare publică trebuie eliminate din baza de calcul

a remunerației datorate.

Aceste spectacole

sunt: „O scrisoare pierdută”, pentru care este încheiat contractul din 2 decembrie

2010 cu autorul muzicii R.; „Revizorul”, pentru care este încheiat contractul din

3 iulie 2006 cu autorul muzicii S.; „Leonce și Lena” pentru care este încheiat

contractul din 5 decembrie 2008 cu autorul muzicii T.; „Ioana și focul” pentru

care este încheiat contractul din 1 februarie 2008 cu autorul muzicii U.;

„Femeia care și-a pierdut jartierele” pentru care este încheiat contractul din 30

iunie 2009; „Cântăreața cheală” și „Lecția” pentru care este încheiat

contractul din 8 decembrie 2009 cu autorul muzicii O.; „Casa Zoikăi” pentru

care este încheiat contractul din 30 octombrie 2008 cu autorul muzicii P.

- veniturile aferente

spectacolelor realizate în coproducție vor fi incluse în baza de calcul a

remunerațiilor, întrucât clauzele din contractele de coproducție prin care

co-producătorul și-a asumat obligația achitării drepturilor de autor nu sunt

opozabile autorilor și, prin urmare, nici mandatarului acestora A. - B..

Răspunderea organizatorilor spectacolelor este una solidară și, atât timp cât

nu s-a făcut dovada achitării fie direct către autor, fie către A. - B., a

contravalorii dreptului de comunicare publică pentru muzica utilizată în cadrul

acestor spectacole, veniturile aferente acestora vor intra în baza de calcul a

remunerațiilor. Aceste spectacole sunt: „Dumnezeul de a doua zi” și „O lume pe

dos”, realizate în coproducție cu H., și „Domnișoara Iulia”, realizat în

coproducție cu Asociația I.;

- vor intra în baza

de calcul a remunerațiilor și veniturile aferente spectacolelor cu piesa „Fata

de mătase artificială”.

Cu privire la acest

spectacol, pârâtul a susținut inițial că în cadrul acestuia nu ar fi fost

folosită muzică. Ulterior, din probele administrate, inclusiv recunoașterea

pârâtului, a rezultat că în cadrul spectacolului menționat a fost folosită

muzică, ilustrația muzicală a spectacolului fiind realizată de un angajat al

teatrului prin utilizarea unor opere preexistente.

Curtea a constatat că

pârâtul nu a făcut dovada achitării remunerațiilor cuvenite autorilor operelor

muzicale preexistente folosite pentru ilustrația muzicală a spectacolului și

nici nu s-a făcut dovada că autorul ilustrației muzicale ar avea dreptul de

comunicare publică asupra operelor muzicale utilizate în cadrul spectacolului;

- referitor la

spectacolul „Capcana timpului”, Curtea a constatat că la dosar se află un

contract încheiat între SC J. SRL și autorul muzicii, însă nu se află vreun

contract de colaborare între SC J. SRL și pârât.

Prin urmare, în

privința acestui spectacol nu s-a făcut dovada că muzica utilizată de pârât în

cadrul lui s-a făcut cu acordul autorului muzicii sau a altui titular al

dreptului de comunicare publică sau cu plata remunerației corespunzătoare.

Dimpotrivă, din

contractul încheiat între autor și SC J. SRL rezultă că autorul K.și-a păstrat

drepturile de utilizare separată a muzicii (1.2) și drepturile patrimoniale la

remunerație, corespunzătoare fiecărui tip de utilizare în parte (1.3),

gestionate colectiv prin organismul de gestiune colectivă sau individual, după

caz.

Ca atare, în lipsa dovezii

că pârâtul a utilizat muzica în baza unui contract de cesiune sau în baza unui

contract de colaborare cu cesionarul dreptului de comunicare publică, Curtea a reținut

că utilizarea muzicii prin comunicare publică în cadrul spectacolului „Capcana

timpului” dă dreptul autorului muzicii la primirea remunerațiilor prin

intermediul A. - B., conform metodologiilor în vigoare;

- pentru spectacolul

cu piesa „Clinica”, la dosar a fost depus doar contractul de compoziție

muzicală încheiat cu autorul muzicii E., fără a se depune și vreun contract de

cesiune a dreptului de comunicare publică încheiat cu același autor pentru

spectacolul menționat.

Prin urmare,

veniturile aferente spectacolelor cu această piesă vor intra în baza de calcul

a remunerațiilor;

- pentru spectacolului

cu piesa „Galy Gay”, Curtea a constatat că la dosar a fost depus un contract

încheiat cu Fundația Cultural - Artistică L., dar care nu conține vreo clauză

prin care autorul muzicii să fi cedat dreptul de comunicare publică în favoarea

pârâtului. Dimpotrivă, la pct. 25 din contract se stipulează că pârâtul „se

obligă a vira drepturile de autor și conexe conform legislației în vigoare”.

Plata făcută în temeiul respectivului contract este pentru realizarea producției

muzicale (pct. 13 raportat la pct. 2) și pentru dreptul de folosință a producției

muzicale (art. 25), nu și pentru dreptul de comunicare publică a operelor

muzicale.

Prin urmare, și

veniturile aferente spectacolelor cu piesa „Galy Gay” vor intra în baza de

calcul a remunerațiilor datorate de pârât.

Ținând seama de cele

reținute cu privire la piesele de teatru în care a fost utilizată muzica în

baza unor contracte de cesiune încheiate direct cu autorii, precum și cu

privire la baza de calcul a remunerațiilor și având în vedere că nu se pot

folosi toate calculele din raportul de expertiză realizat în apel întrucât nu

au fost realizate aceste calcule în acord cu toate cele reținute mai sus,

Curtea a refăcut aceste calcule în raport cu piesele de teatru pentru care se

datorează remunerație și înlăturând 6% din prețul biletelor (timbrul muzical și

taxa de cruce roșie). Pentru refacerea calculelor a plecat de la datele

înscrise în anexele 1.1-1.4 din raportul de expertiză (filele 279 - 282 din

vol. I al dosarului secției a IX-a), completate cu datele privind durata

utilizării muzicii în cadrul unor piese de teatru menționate în tabelul de la

fila 4 a răspunsului la obiecțiuni (fila 478 din vol. II al dosarului secției a

IX-a) și datele privind plățile efectuate de pârât, astfel cum sunt evidențiate

în primul tabel de la fila 4 a răspunsului la obiecțiuni (fila 456 din vol. II

al dosarului secției a IX-a).

Prin urmare, remunerațiile

datorate pe perioada iulie 2007 - mai 2010, calculate potrivit dispozițiilor

metodologiei aprobate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, reprezentând 5% din

veniturile care intră în baza de calcul, sunt în valoare de: 5% (2.029.880+4.276.853+4.894.672+2.355.905)

= 677.865,5 lei, respectiv: 101.494 lei pentru perioada iulie-decembrie 2007; 213.842,65

lei (213.843) pentru anul 2008; 244.733,6 lei (244.733) pentru anul 2009; 117.795,25

lei (117.795) pentru perioada ianuarie-mai 2010.

Curtea a constatat că

din actele dosarului nu rezultă data la care a avut loc fiecare spectacol,

motiv pentru care nu poate determina exact care din spectacole ce au avut loc

în luna mai a anului 2010 au fost jucate sub incidența dispozițiilor

Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 și care au fost

jucate sub incidența Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010.

Având în vedere că pârâtul era cel care putea să administreze probe cu privire

la acest aspect și nu a înțeles să facă acest lucru, Curtea, pentru a putea

face calculul remunerațiilor, a aplicat dispozițiile Metodologiei publicate

prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 tuturor spectacolelor din luna mai 2010.

Pentru perioada

iunie-decembrie 2010 au fost aplicate dispozițiile Metodologiei publicate prin

Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010.

Pentru cele 60 de

spectacole care au avut loc în perioada iunie-decembrie 2010, remunerația

datorată este în valoare de 141.974 lei (117.795 pentru perioada ianuarie-mai

2010+24.179 pentru perioada iunie-decembrie 2010), iar remunerația totală

datorată pe perioada iulie 2007-decembrie 2010 este de 702.044 lei.

Curtea a mai constatat

că pârâtul datorează și T.V.A. aferentă remunerațiilor restante, cotele de T.V.A.

urmând a fi stabilite în raport cu dispozițiile art. 134, 134

1

, 134

2

și 140 alin. (3) din Codul fiscal, respectiv T.V.A. de 19% pentru remunerațiile

datorate pe perioada iulie 2007-iunie 2010 și de 24% pentru remunerațiile

datorate pe perioada iulie-decembrie 2010.

Pentru determinarea T.V.A.

trebuie determinată distinct remunerația datorată pe luna iunie 2010, care

pentru că acesteia îi este aplicabilă cota de 19%.

Prin urmare, remunerația

datorată pe perioada ianuarie-iunie 2010 este în cuantum de 124.986 lei, fiind

compusă din remunerația de 117.795 lei, corespunzătoare lunilor ianuarie-mai

2010 și remunerația de 7.191 lei, corespunzătoare lunii iunie 2010.

Totalul remunerațiilor

cu T.V.A. datorate în perioada iulie 2007-decembrie 2010 este de 836.281,76

lei.

Curtea a mai constatat

că în raportul de expertiză, la obiectivul 6, s-a reținut că pârâtul a făcut

plăți parțiale în valoare totală de 53.058 lei, aspect care nu a fost contestat

de niciuna dintre părți.

În consecință, din

totalul remunerațiilor cu T.V.A. datorate în perioada iulie 2007-decembrie 2010

va fi scăzut totalul plăților reținut în raportul de expertiză că vizează

perioada în litigiu, astfel că totalul remunerațiilor cu T.V.A. aferentă

restante pe perioada iulie 2007-decembrie 2010 este de 783.223,76 lei.

Curtea a mai constatat

că potrivit ambelor metodologii aplicabile în prezenta cauză, pentru

întârzierea la plata remunerațiilor sunt datorate penalități de întârziere în

cuantum de 2%, însă momentul de la care curg penalitățile este diferit.

Astfel,

potrivit pct. 13 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr.

365/2006, „Pentru întârzieri la plată utilizatorii datorează penalități de

0,2%/zi de întârziere.”

Potrivit art. III alin.

(3) din Autorizația Licență neexclusivă din 29 ianuarie 2008, „plata remunerațiilor

se va face lunar de către Teatru până la data de 20 a lunii următoare celei

pentru care este datorată (…)”.

Prin urmare, până

când a fost aplicabilă Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006,

penalitățile au început să curgă din a 21-a zi a lunii următoare celei pentru

care remunerația era datorată.

Potrivit art.

4 alin. (3) și (4) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 189/2010,

în forma aplicabilă în prezenta cauză, „Remunerația prevăzută la alin. (1) se

plătește de către utilizatori în termen de maximum 45 de zile de la data

desfășurării spectacolului, concertului sau manifestării artistice. În cazul

întârzierii plății remunerației, utilizatorii datorează penalități de 0,2%

pentru fiecare zi de întârziere.”

Curtea a constatat

că potrivit art. 131

2

alin. (8) din Legea nr. 8/1996 „(…)

Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul

pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor

datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.”

Prin

urmare, chiar dacă între părți este încheiată Autorizația de licență

neexclusivă din 29 ianuarie 2008, această autorizație este emisă în

considerarea actului cu valoare normativă care guvernează domeniul respectiv.

În plus, majoritatea clauzelor din autorizații nu sunt rodul negocierii părților,

ci reflectă dispozițiile din Metodologiile în vigoare la momentul eliberării

autorizației. Ca atare, clauzele din autorizație nu pot face abstracție de

modificările intervenite în reglementarea domeniului respectiv prin acte cu

caracter normativ ulterioare, mai cu seamă atunci când este vorba de nivelul

remunerațiilor, momentul plății și sancțiunile care intervin în cazul

nerespectării obligațiilor sau a termenelor din autorizație.

Ca atare,

având în vedere că, pentru motivele mai sus expuse, spectacolelor desfășurate

în luna mai 2010 le-au fost aplicate dispozițiile din Metodologia publicată

prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, penalitățile pentru plata cu întârziere a

remunerațiilor datorate pentru spectacolele ce au avut loc în perioada iulie

2007-mai 2010 vor începe să curgă din a 21-a zi a lunii următoare celei pentru

care remunerația era datorată.

În

schimb, penalitățile pentru neplata la termen a remunerațiilor datorate pentru

spectacolele ce au avut loc în perioada iunie-decembrie 2010 vor începe să

curgă potrivit termenului prevăzut de Metodologia publicată potrivit Deciziei O.R.D.A.

nr. 189/2010, respectiv a 46-a zi de la data desfășurării spectacolului. Cum

pârâtul nu a făcut dovada datei desfășurării fiecărui spectacol, deși era

singurul care putea face o astfel de probă, Curtea a considerat că toate spectacolele

dintr-o lună au fost desfășurate la mijlocul respectivei luni. Curtea a apreciat

că în această modalitate va opera compensarea pentru spectacolele desfășurate

în prima jumătate a lunii, cu cele desfășurate în ultima jumătate a lunii.

Ca atare,

penalitățile pentru plata cu întârziere a remunerațiilor datorate pentru

spectacolele ce au avut loc în perioada iunie-decembrie 2010 vor începe să

curgă din prima zi a lunii următoare celei ce urmează lunii în care a avut loc

spectacolul.

De

asemenea, Curtea a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul, pentru

plățile efectuate, a făcut imputația plății. Prin urmare, Curtea a făcut imputația

plăților după regulile generale aplicabile, respectiv asupra debitelor din

remunerație începând cu cele mai vechi.

În

vederea acestei operațiuni, Curtea a determinat cât din plăți reprezintă

contravaloarea remunerațiilor datorate și cât reprezintă T.V.A.

Astfel,

luând din raportul de expertiză datele la care au fost realizate aceste plăți,

Curtea a constatat că T.V.A. aplicabilă la momentul tuturor acestor plăți a

fost de 24%.

Prin

urmare, valoarea remunerației achitate (evidențiată în ultima colană a

tabelului de mai sus) va fi imputată asupra remunerațiilor datorate pe fiecare

lună, pentru remunerațiile achitate penalitățile urmând să fie calculate până

la data plății.

Astfel,

din cele 42 de spectacole: 14 au avut durata muzicii sub 10 minute, astfel că

remunerația de 1% a fost de 3.472 lei; 13 au avut durata muzicii între 10 și 20

de minute, astfel că remunerația de 1,5% a fost de 4.835 lei; 5 au avut durata

muzicii între 20 și 30 de minute, astfel că remunerația de 2% a fost în valoare

de 2.480 lei; 10 au avut durata muzicii între 30 și 40 de minute, astfel că

remunerația de 2% a fost în valoare de 6.199 lei.

Prin

urmare, Curtea a determinat suma globală pe cele 3 luni (16.986 lei), după care

a împărțit-o pe cele 3 luni în mod egal, fiind evident că cele 42 de spectacole

nu puteau avea loc doar în ultima din cele 3 luni, iar pârâtul era cel căruia

îi revenea sarcina să probeze care au fost datele la care au avut loc

spectacolele.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs atât reclamanta A. - B., cât și pârâtul C.

București, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta A.

- B. a solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul

admiterii în tot a apelului reclamantei, cu consecința admiterii în totalitate

a cererii de chemare în judecată, respectiv al respingerii ca nefondat a

apelului pârâtului, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Criticile formulate

au vizat aprecierea instanței de apel privind împrejurarea că pârâtul nu datorează

remunerații pentru spectacolele „O scrisoare pierdută”, „Revizorul”, „Leonce și

Lena”, „Ioana și focul”, „Femeia care și-a pierdut jartierele”, „Cântăreața

cheală”, „Lecția” și „Casa Zoikăi”, întrucât autorii muzicii și-ar fi exercitat

individual dreptul de comunicare publică și ar fi fost remunerați de către

pârât.

Pe

acest aspect, recurenta - reclamantă a susținut că decizia a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 și cu aplicarea

greșită a prevederilor art. 123

1

alin. (1) lit. e) și alin. (2) din

Legea nr. 8/1996.

Instanța

de apel și-a întemeiat hotărârea de a nu obliga pe pârât la plata de

remunerații în cazul existenței contractelor directe pe faptul că, prin aceste

contracte de cesiune, teatrul a dobândit dreptul de a comunica public opere

muzicale, iar prețul ar fi cel stabilit prin contractul direct.

În

cazul existenței contractelor directe, nu poate fi contestat faptul că

utilizarea operelor muzicale este una licită, nefiind necesară o altă

autorizare suplimentară.

În acest caz, însă,

nu poate fi pus la îndoială dreptul autorului la o remunerare corespunzătoare

legii. În speță, nu caracterul licit al utilizării acelor opere muzicale face

obiectul litigiului, ci tocmai stabilirea întinderii legale a remunerației si

plata diferențelor de remunerație.

Astfel,

c

esiunea

drepturilor patrimoniale de autor, indiferent dacă este exclusivă sau

neexclusivă, nu înlătură dreptul la remunerațiile legale cuvenite, nefiind

posibilă o stipulație contractuală care să limiteze sau să înlăture acest

drept.

Valoarea

reală a drepturilor patrimoniale de autor de comunicare publică a operelor

muzicale în litigiu (prevăzută de metodologii) este de zeci de ori mai mare

decât valoarea plătită de teatru autorilor, respectiv decât prețul stipulat în

contractele directe dintre autori și teatru.

Din acest punct de

vedere, decizia recurată este în mod evident nelegală, întrucât încalcă

dispozițiile exprese și imperative ale art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

Fără

a antama la acest moment calificarea juridică a gestiunii colective, instanța

de apel admite că, în cazul gestiunii colective obligatorii, există o prezumție

legală de mandata pentru A. - B.

Potrivit

art. 130 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, A. - B. are printre atribuții

tocmai colectarea remunerațiilor de la utilizatori și repartizarea acestora

către titularii lor.

În

același sens sunt și dispozițiile art. 2.2.3, 2.2.8 și 2.2.16 din statutul A. -

B. privind colectarea și repartizarea remunerațiilor atât în cazul utilizărilor

licite, cât și în cazul utilizărilor ilicite.

În consecință, în

aplicarea art. 43 din Legea nr. 8/1996, instanța de apel ar fi trebuit: să

determine remunerația plătită de teatru direct autorului pentru dreptul de

comunicare publică (cu atât mai mult cu cât prețul din contract a fost stipulat

global pentru mai multe drepturi patrimoniale, cu încălcarea art. 41 alin. (1)

din Legea nr. 8/1996); să determine remunerația legală (prevăzută de

metodologii) pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, ce se

determina procentual din beneficiile teatrului sub forma unui procent; să

stabilească dacă există sau nu o disproporție evidentă între remunerația

plătită de t