ÎCCJ, decizie (scj.ro #129095)

Opere muzicale. Comunicare publică în cadrul unor spectacole de teatru. Gestiune individuală pentru o parte din spectacole. Baza de calcul a remunerației datorate autorilor. Excluderea subvenției bugetare destinate funcționării teatrului.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe.

Index alfabetic :

organism de gestiune colectivă

-drepturi patrimoniale

-gestiune individuală

-operă muzicală

-remunerație

-subvenție bugetară

Legea nr. 8/1996, art. 13, art. 39, art. 43, art. 123, art. 123

1

, art. 130, ar. 131

1

Legea nr. 273/2006, art. 1, art. 5, art. 7, art. 14, art. 23

O.G. nr. 21/2007, art. 21

Astfel, nici în cazul gestiunii colective obligatorii și nici a gestiunii colective facultative, nu este exclusă gestiunea individuală, deoarece art. 123 alin. (1) prevede posibilitatea efectuării acesteia ca o alternativă la gestiunea colectivă (introdusă prin conjuncția „sau”), fără a distinge în privința diferitelor forme ale acesteia din urmă, gestiunea individuală fiind posibilă, ca opțiune a titularului, în toate cazurile.

Art. 123

1

, ce reglementează cazurile în care gestiunea colectivă este obligatorie, nu conține o derogare de la art. 123 alin. (1) sub aspectul restrângerii sau chiar al imposibilității exercitării drepturilor patrimoniale de către titularul însuși, ci doar explicitează condițiile de acordare a mandatului, la fel ca și art. 123

2

în cazul gestiunii colective facultative. Dacă s-ar fi intenționat o derogare de la regula dreptului de opțiune a titularului în cazul gestiunii colective obligatorii, acest lucru ar fi fost prevăzut în mod explicit, dat fiind că derogarea trebuie să fie expresă. Or, nu a fost inserată vreo prevedere contrară, menționându-se doar natura de mandat legal (potrivit art. 123

1

alin.3, „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”).

Rațiunea acestui tip de gestiune este aceea a înlesnirii exercitării drepturilor în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autor (sau de un alt titular al drepturilor). Este vorba, așadar, despre o dispoziție legală favorabilă titularilor de drepturi, care trebuie interpretată ca atare, în raport de finalitatea urmărită la edictarea sa.

Legiuitorul a prezumat (prin art. 123

1

alin. 1) că anumite drepturi nu pot fi gestionate individual, în sensul că, date fiind natura operei și modalitățile tehnice în care aceasta poate fi utilizată de către terți, titularul nu ar fi în măsură să autorizeze pe fiecare utilizator în parte și să colecteze remunerația cuvenită.

Imposibilitatea avută în vedere de către legiuitor este una de fapt, care nu poate fi asimilată cu o interdicție legală de exercitare individuală a drepturilor. Titularul dreptului poate proba că a fost în măsură, în fapt, să exercite dreptul de a autoriza utilizarea operei de către un anume terț, astfel încât să nu fie nevoie să se activeze mecanismul gestiunii colective, în cadrul căruia organismul de gestiune colectivă să acționeze în baza mandatului legal.

Din conținutul prevederilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 rezultă că gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale este o alternativă la gestionarea drepturilor de către titularul însuși, ceea ce înseamnă că cele două modalități nu pot fi exercitate simultan ori succesiv,  exercitarea gestiunii individuale împiedică intervenția ulterioară a organismului de gestiune colectivă în scopul colectării remunerației pentru aceeași utilizare a operei.

privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic, subvențiile acordate de la bugetele locale sunt destinate finanțării cheltuielilor necesare funcționării instituțiilor de spectacole sau concerte, respectiv pentru cheltuielile necesare realizării programului minimal anual prevăzut în contractul de management (lit. a), cheltuielile necesare realizării proiectelor, altele decât cele din programul minimal (lit. b), cheltuieli de personal (lit. c), cheltuielile necesare pentru întreținerea, reabilitarea și dezvoltarea bazei materiale (lit. d).

Legea nr.

273/2006 privind finanțele publice locale este aplicabilă și bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele locale (conform art. 1 alin. 2 lit. b), iar în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) și 4 din lege, „cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată” și „nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare.”

Prin urmare, cum respectarea destinației cheltuielilor, astfel cum a fost prevăzută în buget, este obligatorie, regulă expres prevăzută în art. 23 din Legea nr. 273/2006 și cum, potrivit art. 21 din OG nr. 21/2007, subvențiile bugetare au avut destinația acoperirii cheltuielilor necesare funcționării teatrului, aceste sume au fost greșit incluse în baza de calcul a remunerației datorate autorilor de opere muzicale comunicate prin spectacole de teatru, câtă vreme condiția expres prevăzută în norma cuprinsă în art. 5 pct. A lit. e din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010 (aplicabilă perioadei pentru care a fost solicitată remunerația pentru comunicarea publică a unor opere muzicale) este aceea ca finanțarea bugetară să aibă destinația de subvenționarea prețului biletelor spectacolelor. De altfel, o asemenea destinație bugetară, respectiv aceea de acoperire a eventualei diferențe între costul real al biletelor spectacolelor și prețul fixat, nu este caracteristică bugetului instituțiilor publice.

Secția I civilă, decizia nr. 2148  din 12 octombrie 2015

Prin cererea înregistrată la data de 2.04.2008 pe rolul Tribunalului București, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR – ADA) a chemat în judecată pe pârâtul Teatrul X, solicitând obligarea acestuia la plata remunerațiilor și a TVA-ului aferent, ce ar fi fost legal datorate de pârât, pentru perioada  de la 1.07.2007 până la data la care va fi realizată expertiza judiciar-contabilă, respectiv: pentru spectacolele de teatru cu o durata de utilizare a operelor muzicale sub 40 de minute - 5% din baza de calcul; pentru spectacolele de teatru cu o durata de utilizare de opere muzicale mai mare de 40 de minute - 8,5% din baza de calcul, potrivit Autorizației licență neexclusivă – Teatre nr. x din 29.02.2008, încheiate cu Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația pentru Drepturi de Autor și Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 în Monitorul Oficial Partea 7, nr. 857 din 19.10.2006; obligarea pârâtului la plata penalităților datorate pentru întârzierea la plata a remunerațiilor de 0,2% pe zi de întârziere potrivit art. VIII alin. 1 din autorizația licență neexclusivă; obligarea pârâtului să comunice UCMR – ADA un raport, semnat și ștampilat de reprezentantul legal al acesteia, cuprinzând: denumirea și datele de desfășurare ale fiecărui spectacol de teatru susținut în perioada  de la 1.07.2007 la data efectuării expertizei, cu menționarea pentru fiecare spectacol de teatru în parte, a denumirii fiecărei opere muzicale, a autorilor (compozitori/textieri/editori) și a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale comunicate public în cadrul acestor spectacole, potrivit art. V din autorizația licență neexclusivă.

Prin sentința nr. 932 din 12.05.2011, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul: să plătească reclamantei suma de 83.143,76 lei reprezentând remunerații și TVA aferent, pe perioada octombrie 2007 – decembrie 2010, precum și suma de 93.264,09 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la 10.03.2011; să comunice reclamantei rapoartele lunare pe perioada octombrie 2007 – decembrie 2010, cuprinzând operele muzicale conform art. V din autorizație.

În motivarea sentinței, s-a reținut că prin Autorizația licență neexclusivă – Teatre înregistrată la U.C.M.R. sub nr. x din 29.01.2008 și la Teatrul X cu nr. xx0 din 29.01.2009, încheiată între pârât și UCMR - ADA, pârâtul a fost autorizat să comunice public operele muzicale din repertoriul reclamantei UCMR, prin interpretarea directă de către artiști sau prin orice mijloc tehnic prin care muzica este prezentată în sine, în cadrul spectacolelor realizate sau prezentate de teatru în schimbul unei remunerații de 5% din baza de calcul pentru spectacolele cu durată totală a muzicii utilizate mai mică sau egală cu 40 de minute sau de 8,5% din baza de calcul pentru spectacolele cu durată totală a muzicii utilizate mai mare de 40 de minute, la care se adaugă TVA (art. I-III).

Prin aceeași autorizație, baza de calcul a fost stabilită ca fiind compusă din totalitatea veniturilor teatrului obținute din: vânzarea de bilete, materiale promoționale, publicitate, consumații (art. IV).

Această licență produce efecte conform art. 969 C.civ., fiind obligatorie pentru părți, totodată, fiind aplicabile și dispozițiile art. 123

1

din Legea nr. 8/1996.

Tribunalul a înlăturat apărările pârâtului formulate prin întâmpinarea din 12.06.2008, în sensul că nu sunt aplicabile aceste dispoziții deoarece teatrul nu realizează o activitate de radiodifuzare, întrucât gestiunea colectivă obligatorie acoperă nu doar dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale, ci și dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, potrivit art. 123

1

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, iar comunicarea publică include și situația operelor muzicale utilizate în spectacolele teatrale.

Fiind vorba despre o gestiune colectivă obligatorie, nu era necesară dovada mandatului la care a făcut trimitere pârâtul prin întâmpinare.

Tribunalul a înlăturat și apărările pârâtului, în sensul că nu datorează remunerația pretinsă de reclamantă, întrucât operele muzicale pe care le-a comunicat public au fost realizate de terți pentru care pârâtul a achitat separat drepturile de autor cuvenite, reținând că din listele de spectacol cuprinzând piesele difuzate, rezultă că pârâtul a pus în scenă mai multe piese teatrale („Revizorul”, „Harababura”, „Delir în doi”, „Poker”, „Doi tineri din Verona”, „Chirița of Bârzoieni”, „Nepotul”, „Doamna în negru”, „Galapagos”, „Bani din cer”, „Suburbia”, „Soare pentru doi”, „Buzunarul cu pâine”, „Audiția”, „Dumnezeul de a doua zi”, „Biloxi blues”, „Quibada”, „Gally gay”, „Poiana boilor”, etc.), iar contractele de servicii artistice depuse la dosar (nr. x din 10.08.2007, încheiat între pârâtă și Societatea Y., nr. xxx8 din 28.02.2007, încheiat între pârâtă și A., nr. xx8 din 01.02.2008 încheiate între pârâtă și B.) sunt doar pentru realizarea coloanei sonore pentru spectacolul „Soare pentru doi”, „Clinica”, „Ioana și focul”.

Totodată, tribunalul a înlăturat și apărările formulate prin obiecțiunile la raportul de expertiză în sensul că a avut și spectacole de teatru în care nu a utilizat opere muzicale, reținând că pârâtul nu a făcut această dovadă, iar solicitarea sa de probatoriu asupra acestui aspect s-a făcut tardiv, în raport de dispozițiile art. 138 C.proc.civ., sub forma obiecțiunile la raportul de expertiză în condițiile în care pârâtul nu a pus la dispoziția expertului o situație defalcată pe spectacole cu utilizare și fără utilizare de opere muzicale și înscrisuri doveditoare.

În ceea ce privește baza de calcul în funcție de care se stabilește cuantumul remunerației datorate de pârâtă, tribunalul a constatat că aceasta este cea stabilită de părți în art. IV din autorizația licență neexclusivă, ca fiind compusă din: totalitatea veniturilor teatrului obținute din: vânzarea de bilete, materiale promoționale, publicitate, consumații, în această bază neimpunându-se includerea alocațiilor bugetare sau subvențiilor primite de teatru de la stat, astfel cum a solicitat reclamanta, neexistând nici un temei în acest sens, câtă vreme aceste sume nu intră în categoria veniturilor obținute de teatru, ci sunt primite cu altă destinație, aceea de a asigura plata salariilor și mijloacele tehnice de desfășurare a activității.

Deși reclamanta a invocat dispozițiile art. 131

1

din Legea nr. 8/1996, tribunalul a apreciat că acesta nu poate constitui temei al includerii în baza de calcul și a alocațiilor bugetare, ci dimpotrivă.

Astfel, dispozițiile art. 131

1

lit. f)  din Legea nr. 8/1996 fac referire expresă la „veniturile obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii”, categorie în care, evident, nu sunt cuprinse alocațiilor și subvențiile bugetare.

Dispozițiile Directivei nr. IV a Comunităților Economice Europene transpusă prin Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene nu sunt aplicabile în cauză, întrucât aceste reglementări definesc veniturile din exploatare în general, iar în speță se aplică prioritar dispozițiile speciale din materia protejării drepturilor de autor și conexe.

Pe de altă parte, dispozițiile vizând protecția acestor drepturi speciale nu pot fi interpretate astfel încât să-și lărgească sfera de protecție dincolo de scopul acestei reglementări, respectiv de a asigura anumite drepturi patrimoniale ca urmare a utilizării unei opere, respectiv fonograme, transformându-se astfel într-un impozit sau o taxă indirectă.

Prin urmare, tribunalul a luat în considerare prima variantă din forma ultimă a raportului de expertiză, refăcut de expertul C., astfel că obiecțiunile formulate de pârâtă (prin care se critică tocmai faptul că nu se impune includerea subvențiilor și alocațiilor în baza de calcul) sunt rămase fără obiect.

În ceea ce privește perioada pentru care pârâtul datorează aceste remunerații, tribunalul a apreciat-o ca fiind cea solicitată prin acțiune, apreciind că pârâtul avea o obligație legală, configurată prin dispozițiile art. 13 și art. 15, cu raportare la art. 123

1

și art. 131

2

alin. (8) din Legea nr. 8/1996 și de art. 3 din Decizia ORDA nr. 365/2006, de a plăti această remunerație, independent de faptul că a încheiat autorizația/licență neexclusivă doar la 29.01.2008.

Potrivit art. 3 din Decizia ORDA nr. 365/2006, „Utilizatorii au obligația ca, înaintea oricărei utilizări de opere muzicale, cu 3 zile înaintea începerii utilizării, să obțină din partea organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale autorizația licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale și să plătească remunerațiile datorate potrivit tabelului din prezentul titlu și prevederilor prezentei metodologii”.

Prin urmare, neîncheierea autorizației/licență neexclusivă îi este imputabilă exclusiv pârâtului care nu se poate prevala de propria culpă pentru a obține exonerarea sa de o obligație legală.

Referitor la obiecțiunile pârâtului în sensul că în mod greșit au fost avute în vedere și perioadele de vară în care pârâtul nu a avut spectacole, lunile iulie-septembrie, tribunalul le-a constatat neîntemeiate, reținând din anexa 4 a raportului de expertiză faptul că lunile iulie – august nu au fost avute în vedere de expert la stabilirea bazei de calcul și implicit a cuantumului remunerației.

Din raportul de expertiză rezultă că perioada octombrie 2007 – decembrie 2010, pârâtul datorează cu titlu de remunerație pentru comunicarea publică a operelor din repertoriul reclamantei, suma de 76.769,16 lei, din care a achitat suma de 12.050 lei.

Prin urmare, mai are de achitat o diferență de 64.719,16 lei, la care se adaugă TVA de 24% în cuantum de 18.424,6 lei, rezultând în total un debit de 83.143,76 de lei.

Prin același raport, penalitățile de întârziere datorate de pârâtă, conform art. VIII din contractul de licență, au fost stabilite la 93.264,09 lei.

În perioada în care între părți nu a existat autorizația/licență neexclusivă, pârâtul datorează penalitățile în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Decizia ORDA nr. 365/2006, potrivit cărora, „pentru întârzieri la plată utilizatorii datorează penalități de 0,2%/zi de întârziere”.

În raport de aceste dispoziții legale, precum și de cele care prevedeau obligația pârâtului de a obține autorizația/licență neexclusivă anterior comunicării publice, tribunalul a înlăturat susținerile pârâtului în sensul că nu datorează penalități de întârziere, întrucât culpa ar aparține reclamantei, ca urmare a faptului că în contract nu s-a prevăzut că baza de calcul va include și subvențiile și alocațiile. În acest sens, tribunalul a avut în vedere că pârâtul nu a făcut dovada plății remunerațiilor în cuantumul datorat prin raportare la baza de calcul fără veniturile menționate, ci potrivit raportului de expertiză, pârâtul a achitat suma de 12.050 lei din suma de 76.769,16 lei cât datora cu titlu de remunerație pentru comunicarea publică a operelor din repertoriul reclamantei, rămânând un rest de 64.719 lei la care se adaugă TVA de 24% (în cuantum de 18.424,6 lei).

În consecință, tribunalul a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 83.143,76 lei reprezentând remunerații și TVA aferent, pe perioada octombrie 2007 – decembrie 2010, precum și suma de 93.264,09 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la 10.03.2011.

În baza art. V din autorizația licență neexclusivă, tribunalul a obligat pârâtul să comunice reclamantei rapoartele lunare pe perioada octombrie 2007 – decembrie 2010, cuprinzând operele muzicale utilizate, denumirea, durata, autorii (compozitor, textier, aranjor), editor și durata totală a utilizării în cadrul spectacolului.

Prin decizia nr. 146 din 13.03.2015, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de ambele părți împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pe pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 783.223,76 lei (incluzând TVA de 19% pentru remunerațiile datorate până la 30.06.2010 și de 24% pentru remunerațiile datorate după 1.07.2010), reprezentând remunerații restante pe perioada 1.07.2007 – 31.12.2010 pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru.

A obligat pe pârât la plata către reclamantă a penalităților de 2% pe zi de întârziere, pentru remunerațiile restante menționate în tabel și începând cu data menționată în același tabel, penalități ce vor fi datorate până la data înscrisă în coloana 4 din tabel sau până la plata efectivă a remunerației restante la care sunt aplicate, dacă în coloana 4 nu este înscrisă vreo dată.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Cât privește apelul formulat de pârât, astfel cum a fost precizat, curtea a apreciat că motivul de apel referitor la conținutul Autorizației de licență neexclusivă încheiate cu UCMR-ADA la 29.01.2008 este nefondat.

Autorizațiile eliberate de organismele de gestiune colectivă au un conținut determinat de metodologiile în vigoare la momentul eliberării lor.

Baza de calcul a remunerațiilor datorate de teatre pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în cadrul spectacolelor de teatru era reglementată la momentul eliberării Autorizației de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006, metodologie care este aplicabilă în prezenta cauză până în mai 2010, când a fost înlocuită de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010.

Criteriile în raport de care sunt negociate metodologiile sunt stabilite de Legea nr. 8/1996.

Art. 131

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 stabilește drept criteriu de negociere a metodologiilor „veniturile obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii”.

Aceeași bază de raportare este reluată și în alin. (2) al aceluiași articol.

Or, potrivit pct. 256 alin. (1) lit. d) din Anexa la Ordinul MFP 3055/2009, „Veniturile din exploatare cuprind:

(…) d) venituri din subvenții de exploatare, reprezentând subvențiile pentru acoperirea diferențelor de preț și pentru acoperirea pierderilor, precum și alte subvenții de care beneficiază entitatea”.

Potrivit art. 131

2

alin. (2) și (8) din Legea nr. 8/1996, metodologiile publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.

Or, la pct. 6 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 se arată că ”Baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc.; b) bugetul de cheltuieli în cazul în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale, consumații etc.”.

Enumerarea de la lit. a) nu este una limitativă.

Nu a fost primită susținerea apelantului-pârât în sensul că între veniturile avute în vedere de textul legal menționat nu ar intra și subvențiile și alocațiile bugetare, întrucât acceptarea acestei teze ar conduce la concluzii care în mod cert nu au fost avute în vedere la elaborarea textului legal menționat.

Astfel, dacă nu ar fi incluse între venituri și subvențiile și alocațiile bugetare, care sunt destinate funcționării apelantului-pârât și, implicit, subvenționării prețului biletelor, s-ar ajunge la eludarea drepturilor autorilor de opere muzicale.

La lit. b) a punctului 6 din Metodologia citată se arată că, dacă nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale, consumații, etc., baza de calcul o reprezintă bugetul de cheltuieli.

Or, bugetul de cheltuieli în cazul spectacolelor de teatru include, potrivit pct. 8 din Titlul II al Metodologiei, „totalitatea cheltuielilor efectuate de utilizator sau de terți pentru realizarea activității ce utilizează operele muzicale incluzând, dar fără a se limita la: cheltuieli cu onorariile interpreților, cheltuielile cu cazarea, cu transportul, cheltuieli pentru locația spațiului de desfășurare, cheltuieli de sonorizare, cheltuieli de publicitate și promoție, cheltuieli de regie, cheltuieli pentru serviciul de pază și alte cheltuieli de organizare”.

Prin urmare, dacă ar fi acceptată interpretarea apelantului-pârât s-ar ajunge ca baza de calcul a remunerațiilor să fie mai mică în cazul în care teatrul vinde bilete, decât atunci când nu vinde bilete.

De asemenea, s-ar crea posibilitatea de a eluda drepturile autorilor de opere muzicale prin simpla manifestare de voință a teatrelor care beneficiază de subvenții prin stabilirea unui preț modic al biletelor.

Totodată, s-ar crea o discriminare între teatrele care beneficiază de subvenții și alocații bugetare și cele care nu beneficiază de astfel de subvenții și alocații, aceste din urmă fiind obligate să stabilească prețul biletelor la un nivel care să le permită acoperirea cheltuielilor necesare realizării spectacolului de teatru.

Or, fiind vorba de același tip de utilizare, este firesc ca ea să conducă la obținerea unor remunerații stabilite în raport de aceleași criterii, indiferent dacă utilizatorul beneficiază sau nu de subvenții sau alocații bugetare, respectiv veniturile obținute de teatru din și pentru activitatea de teatru pe care o desfășoară și în cadrul căreia utilizează opere muzicale.

Este evident că subvențiile și alocațiile bugetare sunt primite de pârât pentru ca acesta să își poată desfășura activitatea, în condițiile în care din raportul de expertiză rezultă că veniturile din vânzarea biletelor, cele din publicitate și eventuale alte venituri ale acestuia nu acoperă cheltuielile efectuate pentru realizarea spectacolelor de teatru. Subvențiile și alocațiile bugetare sunt acordate tocmai pentru ca prețul biletelor să nu fie unul prohibitiv și să se asigure astfel accesul cât mai larg al publicului la spectacolele de teatru.

Prin urmare, dispozițiile de la lit. a) de la pct. 6 al Titlului II din Metodologia citată nu pot fi interpretate altfel decât în sensul că veniturile avute în vedere sunt toate acelea care conduc la realizarea spectacolului în care sunt utilizate opere muzicale.

Ca atare, curtea a constatat că dispozițiile cuprinse în Art. IV.1. din Autorizația licență neexclusivă din 29.01.2008 sunt în concordanță cu dispozițiile Metodologiei aplicabile în acea perioadă și se interpretează în sensul reținut în analiza precedentă.

De altfel, prin Metodologia publicată în baza Deciziei ORDA nr. 189/2010 s-a stabilit în mod expres (art. 5) că în baza de calcul a remunerațiilor procentuale intră, după caz, „veniturile, mai puțin TVA, obținute de utilizatori din comunicarea de opere muzicale în concerte, spectacole sau manifestări artistice, cum sunt: a) vânzarea de bilete pentru spectacol, concert ori manifestare artistică; b) publicitatea ocazionată de spectacol, concert ori manifestare artistică; c) sumele cuvenite utilizatorului pentru radiodifuzarea spectacolului, concertului ori manifestării artistice; d) sponsorizările primite pentru spectacol, concert ori manifestarea artistică; e) alocațiile sau alte finanțări bugetare destinate subvenționării prețului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice”.

Prin urmare, atât timp cât pârâtul nu a făcut dovada că o parte din veniturile sale provin din alte activități decât cea de teatru sau că subvențiile și alocațiile bugetare au avut altă destinație decât aceea de a asigura posibilitatea desfășurării activității de teatru, toate veniturile sale constituie baza de calcul pentru remunerațiile datorate pentru utilizarea prin comunicare publică a operelor muzicale.

Instanța de apel a considerat că susținerea apelantului-pârât privind faptul că acele compoziții muzicale care au fost executate special pentru unele piese de teatru nu intră sub protecția legii dreptului de autor, dat fiind că, la data premierei piesei de teatru, compoziția muzicală nu îndeplinea condiția de a fi fost anterior adusă la cunoștința publicului, nu poate fi primită, întrucât pleacă de la o premisă eronată.

Un prim aspect rezultat din susținerea apelantului-pârât care trebuie clarificat este acela că și în cazul contractelor de comandă pentru opere viitoare, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale aparțin autorului, așa cum dispune art. 46 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Din contractele depuse de apelantul-pârât la dosar nu rezultă existența unei clauze contrare, care să înlăture aplicarea prezumției instituite de textul legal menționat.

Prin urmare, indiferent dacă este vorba de opere create în baza unui astfel de contract sau de opere preexistente, drepturile patrimoniale aparțin autorului muzicii.

Ca atare, utilizarea muzicii prin comunicare publică se poate face legal fie în temeiul unui contract încheiat cu autorul muzicii, prin care să îi fie cesionat teatrului dreptul de comunicare publică a operei, fie, în lipsa unui astfel de contract, cu plata remunerațiilor corespunzătoare prin intermediul organului de gestiune colectivă care gestionează dreptul utilizat, în prezenta cauză acest organism fiind UCMR-ADA.

Cel de-al doilea aspect care trebuie clarificat în legătură cu susținerea apelantului-pârât este înțelesul noțiunii de „aducere anterioară la cunoștința publicului”.

Această clarificare trebuie realizată plecând de la noțiunea de ”public” și de la diferența între noțiunea de ”aducere la cunoștința publică” și cea de ”comunicare publică”, astfel cum rezultă acestea din dispozițiile art. 15 ale Legii nr. 8/1006.

„Public” în sensul legii este orice persoană care nu intră în cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia.

Or, în această noțiune intră chiar teatrul însuși, care, fiind persoană juridică, nu este membru al familiei autorului și nici nu poate fi asimilat noțiunii de „cunoștință”. În plus, opera muzicală a cărei interpretare este fixată și predată teatrului, este integrată în piesa de teatru, astfel că ea ajunge la cunoștința actorilor, regizorilor și a celuilalt personal artistic și tehnic, înainte de a ajunge la cunoștința publicului spectacolului de teatru.

Prin urmare, odată predată și acceptată, opera muzicală special creată deja este adusă la cunoștința publicului, chiar dacă nu a făcut obiectul unei comunicări publice și, prin urmare, intră sub protecția Legii nr. 8/1996.

Ca atare, noțiunea de ”public” în sensul Legii nr. 8/1996 nu se referă la publicul spectacolului de teatru în cadrul căreia se utilizează opera muzicală.

Cu privire, însă, la susținerile apelantului-pârât în sensul că pentru unele spectacole de teatru muzica a fost utilizată în baza contractelor încheiate cu autorii muzicii, curtea a reținut următoarele:

Apelantul-pârât a făcut dovada că a încheiat cu unii autori de muzică contracte de cesiune a dreptului de comunicare publică, în majoritatea acestor cazuri stabilindu-se prin respectivele contracte și prețul cesiunii dreptului respectiv.

Cu privire la aceste contracte, curtea a apreciat că prin intermediul lor autorii muzicii și-au exercitat și realizat în raporturile cu pârâtul dreptul patrimonial corespunzător utilizării prin comunicare publică a muzicii în cadrul spectacolelor realizate de pârât, așa încât nu se mai pune problema realizării acestor drepturi prin intermediul organismului de gestiune colectivă.

Chiar dacă pentru anumite tipuri de utilizări gestiune colectivă este obligatorie potrivit legii, această obligativitate nu poate fi impusă titularului, care își poate realiza drepturile și individual.

Prin urmare, mandatul legal de gestiune nu poate prevala exercitării directe a drepturilor de către titulari, în acest sens fiind și dispozițiile art. 123

4

din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, atunci când este vorba de negocieri cu titlu individual, legea recunoaște posibilitatea unei gestiuni individuale chiar a drepturilor care sunt sau pot fi gestionate colectiv.

Or, și în prezenta cauză, negocieri cu titlu individual au fost și cele care s-au concretizat în contractele de cesiune încheiate între teatru și autorii muzicii utilizate în cadrul spectacolelor de teatru realizate de pârât.

Ca atare, au fost respinse susținerile UCMR-ADA în sensul că pârâtul ar datora integral remunerațiile, independent de existența contractelor de cesiune.

Instanța de apel a înlăturat susținerile UCMR-ADA în sensul că pentru drepturile prevăzute de art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 gestiunea colectivă este obligatorie chiar și pentru autori. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia că drepturile prevăzute de art. 123

1

nu ar aparține exclusiv titularului, concluzie care ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 13 din Legea nr. 8/1996.

Reclamanta UCMR-ADA nu este titular al drepturilor de autor opere muzicale, ci doar gestionar al acestor drepturi. Membrii săi, titulari ai acestor drepturi, pot să își realizeze drepturile individual sau colectiv. Existența organismelor de gestiune colectivă și reglementarea gestiunii colective obligatorii pentru anumite tipuri de utilizări nu conduce la pierderea dreptului autorilor de opere muzicale de a autoriza utilizarea drepturilor lor prin contracte individuale, cu titlu oneros sau gratuit, iar legea nu recunoaște organismelor de gestiune colectivă, în raport cu titularii de drepturi, alte puteri decât cele specifice mandatului.

În realitate, reglementarea gestiunii colective obligatorii prin art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 s-a realizat pentru a facilita exercițiul drepturilor generate de anumite tipuri de utilizare, prin instituirea unei prezumții simple că respectivele drepturi sunt gestionate de titulari prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, prezumție care scutește astfel organismul de gestiune de obligația de a-și justifica calitatea prin intermediul unui mandat acordat de titular.

Prezumția poate fi, însă, răsturnată de utilizatori prin dovedirea faptului contrar, respectiv că anumiți titulari și-au exercitat și realizat anumite drepturi individual, deci că pentru o anumită utilizare s-a obținut acordul titularului.

În nici un caz nu se poate reține că puterile conferite de mandat sunt mai puternice decât drepturile titularului însuși.

Nu poate fi reținut nici argumentul dedus de UCMR-ADA din dispozițiile art. 131

1

alin. (4) din Legea nr. 8/1996, argument potrivit căruia acest articol ar sancționa civil utilizatorii care încheie contracte direct cu titularii de drepturi patrimoniale și fac plăți direct către titulari.

Dispozițiile sus-menționate exclud o parte din criteriile de negociere a metodologiilor în cazul în care este vorba de drepturi pentru care s-a prevăzut gestiunea colectivă obligatorie. Or, excluderea acestui criteriu din lista criteriilor de negociere nu este o sancțiune, ci este consecința faptului că negocierea unei metodologii nu se poartă cu toți utilizatorii și, prin urmare, nu pot fi luate în considerare criterii particulare, cum ar fi contractele încheiate direct cu titularii de către utilizatorii care participă la negocieri. Dispoziția citată pleacă de la principiul că o metodologie care urmează să fie aplicată tuturor utilizatorilor din domeniul reglementat nu poate avea drept criteriu de negociere o situație particulară.

Ca atare, curtea a constatat că, în prezenta cauză, pârâtul a făcut dovezi contrare prezumției instituite de art. 123

1

din Legea nr. 8/1996, prin depunerea unor contracte prin care anumiți autori au cedat pârâtului dreptul de comunicare publică cu privire la anumite opere muzicale, astfel că, în raporturile cu pârâtul, respectivii autori și-au gestionat individual dreptul de comunicare publică a respectivelor opere.

În ceea ce privește susținerea pârâtului în sensul că unele piese de teatru au fost realizate în baza unor contracte de coproducție, co-producătorul asumându-și obligația obținerii tuturor acordurilor legale necesare, inclusiv pentru drepturile de autor aferente muzicii, curtea a constatat că nu sunt opozabile autorilor muzicii, reprezentați de UCMR-ADA, clauzele contractelor de coproducție. UCMR-ADA, în realizarea gestiunii drepturilor de autor opere muzicale, se poate îndrepta împotriva oricărui utilizator de opere muzicale, fără a-i fi opozabilă vreo clauză a contractelor încheiate de aceștia cu terțe persoane (evident, în noțiunea de terți nu intră autorii operelor muzicale).

În calitate de coorganizator, pârâtul este utilizator în sensul legii și răspunde solidar cu ceilalți coorganizatori pentru obligațiile aferente utilizării operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru, așa cum rezultă și din dispozițiile pct. 14 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2007 și din art. 2 alin. 2 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010. Prin urmare, pârâtul nu se poate apăra decât făcând dovada că utilizarea operelor muzicale a fost realizată în temeiul cesiunii acordate direct de autor sau că remunerația corespunzătoare utilizării a fost achitată, personal sau de un terț.

Evident, apelantul-pârât se poate întoarce împotriva coproducătorilor în temeiul clauzelor din contractele încheiate cu aceștia.

Au fost respinse criticile pârâtului cu privire la nivelul cheltuielilor de judecată acordate, întrucât cererea reclamantei nu a vizat o sumă fixă, cum pretinde apelantul-pârât, ci obligarea pârâtului la plata remunerațiilor și TVA aferentă legal datorate pentru perioada 1.07.2007-data efectuării raportului de expertiză contabilă pentru determinarea acestui cuantum.

Ca atare, prin sentința apelată nu s-a acordat reclamantei o parte dintr-o valoare pretinsă, ci s-au acordat remunerațiile astfel cum au fost considerate că sunt legal datorate.

Cât privește apelul formulat de UCMR-ADA, instanța a reținut următoarele:

Referitor la conținutul bazei de calcul, s-a reținut deja că din acest conținut fac parte și subvențiile și alocațiile bugetare pentru argumentele deja prezentate la analiza apelului formulat de pârât.

Au fost înlăturate criticile referitoare la necalcularea prin raportul de expertiză a remunerațiilor datorate pe perioada ianuarie-martie 2011.

Astfel, deși a formulat această critică, apelanta-reclamantă nu a mai administrat în apel probe cu privire la această perioadă. Dimpotrivă, obiectivele solicitate pentru expertiza contabilă realizată în apel au privit doar remunerațiile datorate pe perioada iulie 2007-decembrie 2010.

În plus, raportat strict la criticile ce privesc sentința apelată și, implicit, raportul de expertiză realizat la prima instanță, curtea a constatat că s-a menționat în raport că actele care au stat la baza întocmirii raportului de expertiză au fost puse la dispoziția expertului la 8.02.2011, de unde rezultă că acestea nu puteau viza decât perioada până în decembrie 2010, remunerațiile datorate pe ianuarie 2011 nefiind încă exigibile la 8.02.2011. În plus, penalitățile de întârziere pentru remunerațiile datorate până în decembrie 2011 au fost calculate până la 10.03.2011, în condițiile în care expertiza a fost depusă la dosar la 9.03.2011.

Prin urmare, în raport cu aspectele reținute, curtea de apel a constatat că: în baza de calcul a remunerațiilor datorate trebuie să intre și subvențiile și alocațiile bugetare; veniturile aferente spectacolelor pentru care pârâtul are încheiate cu autorii muzicii contracte de cesiune a dreptului de comunicare publică trebuie eliminate din baza de calcul a remunerației datorate.

Aceste spectacole sunt: „O scrisoare pierdută”, pentru care este încheiat contractul x-xx3 din 2.12.2010 cu autorul muzicii D.; „Revizorul”, pentru care este încheiat contractul nr. xx1 din 3.07.2006 cu autorul muzicii E.; „Leonce și Lena” pentru care este încheiat contractul nr. xxx7 din 5.12.2008 cu autorul muzicii F.; „Ioana și focul” pentru care este încheiat contractul din 1.02.2008 cu autorul muzicii B.; „Femeia care și-a pierdut jartierele” pentru care este încheiat contractul nr. x-xx0 din 30.06.2009; „Cântăreața cheală” și „Lecția” pentru care este încheiat contractul x/xx7 din 8.12.2009 cu autorul muzicii G.; „Casa Zoikăi” pentru care este încheiat contractul xxx5 din 30.10.2008 cu autorul muzicii H.

Veniturile aferente spectacolelor realizate în coproducție vor fi incluse în baza de calcul a remunerațiilor, întrucât clauzele din contractele de coproducție prin care co-producătorul și-a asumat obligația achitării drepturilor de autor nu sunt opozabile autorilor și, prin urmare, nici mandatarului acestora UCMR-ADA. Răspunderea organizatorilor spectacolelor este una solidară și, atât timp cât nu s-a făcut dovada achitării fie direct către autor, fie către UCMR-ADA, a contravalorii dreptului de comunicare publică pentru muzica utilizată în cadrul acestor spectacole, veniturile aferente acestora vor intra în baza de calcul a remunerațiilor. Aceste spectacole sunt: „Dumnezeul de a doua zi” și „O lume pe dos”, realizate în coproducție cu  Z., și „Domnișoara Iulia”, realizat în coproducție cu Asociația W.;

Vor intra în baza de calcul a remunerațiilor și veniturile aferente spectacolelor cu piesa „Fata de mătase artificială”.

Cu privire la acest spectacol, pârâtul a susținut inițial că în cadrul acestuia nu ar fi fost folosită muzică. Ulterior, din probele administrate, inclusiv recunoașterea pârâtului, a rezultat că în cadrul spectacolului menționat a fost folosită muzică, ilustrația muzicală a spectacolului fiind realizată de un angajat al teatrului prin utilizarea unor opere preexistente.

Curtea a constatat că pârâtul nu a făcut dovada achitării remunerațiilor cuvenite autorilor operelor muzicale preexistente folosite pentru ilustrația muzicală a spectacolului și nici nu s-a făcut dovada că autorul ilustrației muzicale ar avea dreptul de comunicare publică asupra operelor muzicale utilizate în cadrul spectacolului;

Referitor la spectacolul „Capcana timpului”, curtea a constatat că la dosar se află un contract încheiat între SC Q. SRL și autorul muzicii, însă nu se află vreun contract de colaborare între SC Q. SRL și pârât.

Prin urmare, în privința acestui spectacol nu s-a făcut dovada că muzica utilizată de pârât în cadrul lui s-a făcut cu acordul autorului muzicii sau a altui titular al dreptului de comunicare publică sau cu plata remunerației corespunzătoare.

Dimpotrivă, din contractul încheiat între autor și SC Q. SRL rezultă că autorul M. și-a păstrat drepturile de utilizare separată a muzicii (1.2) și drepturile patrimoniale la remunerație, corespunzătoare fiecărui tip de utilizare în parte (1.3), gestionate colectiv prin organismul de gestiune colectivă sau individual, după caz.

Ca atare, în lipsa dovezii că pârâtul a utilizat muzica în baza unui contract de cesiune sau în baza unui contract de colaborare cu cesionarul dreptului de comunicare publică, curtea a reținut că utilizarea muzicii prin comunicare publică în cadrul spectacolului „Capcana timpului” dă dreptul autorului muzicii la primirea remunerațiilor prin intermediul UCMR-ADA, conform metodologiilor în vigoare;

Pentru spectacolul cu piesa „Clinica”, la dosar a fost depus doar contractul de compoziție muzicală încheiat cu autorul muzicii A., fără a se depune și vreun contract de cesiune a dreptului de comunicare publică încheiat cu același autor pentru spectacolul menționat.

Prin urmare, veniturile aferente spectacolelor cu această piesă vor intra în baza de calcul a remunerațiilor;

Pentru spectacolului cu piesa „Galy Gay”, curtea a constatat că la dosar a fost depus un contract încheiat cu Fundația P., O., dar care nu conține vreo clauză prin care autorul muzicii să fi cedat dreptul de comunicare publică în favoarea pârâtului. Dimpotrivă, la pct. 25 din contract se stipulează că pârâtul „se obligă a vira drepturile de autor și conexe conform legislației în vigoare”. Plata făcută în temeiul respectivului contract este pentru realizarea producției muzicale (pct. 13 raportat la pct. 2) și pentru dreptul de folosință a producției muzicale (art. 25), nu și pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale.

Prin urmare, și veniturile aferente spectacolelor cu piesa „Galy Gay” vor intra în baza de calcul a remunerațiilor datorate de pârât.

Ținând seama de cele reținute cu privire la piesele de teatru în care a fost utilizată muzica în baza unor contracte de cesiune încheiate direct cu autorii, precum și cu privire la baza de calcul a remunerațiilor și având în vedere că nu se pot folosi toate calculele din raportul de expertiză realizat în apel întrucât nu au fost realizate aceste calcule în acord cu toate cele reținute mai sus, curtea a refăcut aceste calcule în raport cu piesele de teatru pentru care se datorează remunerație și înlăturând 6% din prețul biletelor (timbrul muzical și taxa de cruce roșie). Pentru refacerea calculelor a plecat de la datele înscrise în anexele 1.1-1.4 din raportul de expertiză, completate cu datele privind durata utilizării muzicii în cadrul unor piese de teatru menționate în tabelul din răspunsul la obiecțiuni și datele privind plățile efectuate de pârât, astfel cum sunt evidențiate în primul tabel din răspunsul la obiecțiuni.

Prin urmare, remunerațiile datorate pe perioada iulie 2007- mai 2010, calculate potrivit dispozițiilor metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, reprezentând 5% din veniturile care intră în baza de calcul, sunt în valoare de: 5% (2029.880+4276.853+4894.672+2355.905) = 677.865,5 lei, respectiv: 101.494 lei pentru perioada iulie-decembrie 2007; 213.842,65 lei (213.843) pentru anul 2008; 244.733,6 lei (244.733) pentru anul 2009; 117.795,25 lei (117.795) pentru perioada ianuarie-mai 2010.

Curtea a constatat că din actele dosarului nu rezultă data la care a avut loc fiecare spectacol, motiv pentru care nu poate determina exact care din spectacole ce au avut loc în luna mai a anului 2010 au fost jucate sub incidența dispozițiilor Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 și care au fost jucate sub incidența Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 189/2010. Având în vedere că pârâtul era cel care putea să administreze probe cu privire la acest aspect și nu a înțeles să facă acest lucru, curtea, pentru a putea face calculul remunerațiilor, a aplicat dispozițiile Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 tuturor spectacolelor din luna mai 2010.

Pentru perioada iunie-decembrie 2010 au fost aplicate dispozițiile Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 189/2010.

Pentru cele 60 de spectacole care au avut loc în perioada  iunie-decembrie 2010, remunerația datorată este în valoare de 141.974 lei (117.795 pentru perioada ianuarie-mai 2010+24.179 pentru perioada iunie-decembrie 2010), iar remunerația totală datorată pe perioada iulie 2007-decembrie 2010 este de 702.044 lei.

Curtea a mai constatat că pârâtul datorează și TVA aferentă remunerațiilor restante, cotele de TVA urmând a fi stabilite în raport cu dispozițiile art. 134, 134

1

, 134

2

și 140 alin. 3 din Codul fiscal, respectiv TVA de 19% pentru remunerațiile datorate pe perioada iulie 2007-iunie 2010 și de 24% pentru remunerațiile datorate pe perioada iulie-decembrie 2010.

Pentru determinarea TVA trebuie determinată distinct remunerația datorată pe luna iunie 2010, care pentru că acesteia îi este aplicabilă cota de 19%.

Prin urmare, remunerația datorată pe perioada ianuarie-iunie 2010 este în cuantum de 124.986 lei, fiind compusă din remunerația de 117.795 lei, corespunzătoare lunilor ianuarie-mai 2010 și remunerația de 7.191 lei, corespunzătoare lunii iunie 2010.

Totalul remunerațiilor cu TVA datorate în perioada iulie 2007-decembrie 2010 este de 836.281,76 lei.

Curtea a mai constatat că în raportul de expertiză, la obiectivul 6, s-a reținut că pârâtul a făcut plăți parțiale în valoare totală de 53.058 lei, aspect care nu a fost contestat de niciuna dintre părți.

În consecință, din totalul remunerațiilor cu TVA datorate în perioada iulie 2007-decembrie 2010 va fi scăzut totalul plăților reținut în raportul de expertiză că vizează perioada în litigiu, astfel că totalul remunerațiilor cu TVA aferentă restante pe perioada iulie 2007-decembrie 2010 este de 783.223,76 lei.

Curtea a mai constatat că potrivit ambelor metodologii aplicabile în prezenta cauză, pentru întârzierea la plata remunerațiilor sunt datorate penalități de întârziere în cuantum de 2%, însă momentul de la care curg penalitățile este diferit.

Astfel, potrivit pct. 13 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, „Pentru întârzieri la plată utilizatorii datorează penalități de 0,2%/zi de întârziere.”

Potrivit art. III alin. 3 din Autorizația Licență neexclusivă din 29.01.2008, „plata remunerațiilor se va face lunar de către Teatru până la data de 20 a lunii următoare celei pentru care este datorată …”.

Prin urmare, până când a fost aplicabilă Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006, penalitățile au început să curgă din a 21-a zi a lunii următoare celei pentru care remunerația era datorată.

Potrivit art. 4 alin. (3) și (4) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, în forma aplicabilă în prezenta cauză, „Remunerația prevăzută la alin. (1) se plătește de către utilizatori în termen de maximum 45 de zile de la data desfășurării spectacolului, concertului sau manifestării artistice. În cazul întârzierii plății remunerației, utilizatorii datorează penalități de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.”

Curtea a constatat că potrivit art. 131

2

alin. (8) din Legea nr. 8/1996 „… Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.”

Prin urmare, chiar dacă între părți este încheiată Autorizația de licență neexclusivă din 29.01.2008, această autorizație este emisă în considerarea actului cu valoare normativă care guvernează domeniul respectiv. În plus, majoritatea clauzelor din autorizații nu sunt rodul negocierii părților, ci reflectă dispozițiile din Metodologiile în vigoare la momentul eliberării autorizației. Ca atare, clauzele din autorizație nu pot face abstracție de modificările intervenite în reglementarea domeniului respectiv prin acte cu caracter normativ ulterioare, mai cu seamă atunci când este vorba de nivelul remunerațiilor, momentul plății și sancțiunile care intervin în cazul nerespectării obligațiilor sau a termenelor din autorizație.

Ca atare, având în vedere că, pentru motivele mai sus expuse, spectacolelor desfășurate în luna mai 2010 le-au fost aplicate dispozițiile din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006, penalitățile pentru plata cu întârziere a remunerațiilor datorate pentru spectacolele ce au avut loc în perioada iulie 2007-mai 2010 vor începe să curgă din a 21-a zi a lunii următoare celei pentru care remunerația era datorată.

În schimb, penalitățile pentru neplata la termen a remunerațiilor datorate pentru spectacolele ce au avut loc în perioada iunie-decembrie 2010 vor începe să curgă potrivit termenului prevăzut de Metodologia publicată potrivit Deciziei ORDA nr. 189/2010, respectiv a 46-a zi de la data desfășurării spectacolului. Cum pârâtul nu a făcut dovada datei desfășurării fiecărui spectacol, deși era singurul care putea face o astfel de probă, curtea a considerat că toate spectacolele dintr-o lună au fost desfășurate la mijlocul respectivei luni. Curtea a apreciat că în această modalitate va opera compensarea pentru spectacolele desfășurate în prima jumătate a lunii, cu cele desfășurate în ultima jumătate a lunii.

Ca atare, penalitățile pentru plata cu întârziere a remunerațiilor datorate pentru spectacolele ce au avut loc în perioada iunie-decembrie 2010 vor începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei ce urmează lunii în care a avut loc spectacolul.

De asemenea, instanța