ÎCCJ, decizie (scj.ro #153788)

Opere de artă. Drept de suită. Gestiune colectivă obligatorie. Posibilitatea exercitării gestiunii individuale de către titularul dreptului

Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe.

Index alfabetic : gestiune colectivă

gestiune obligatorie

gestiune facultativă

drept de suită

Legea nr. 8/1996, art. 123, art. 123

1

Gestiunea colectivă obligatorie nu exclude gestiunea individuală, neputând fi negată legitimitatea titularului dreptului de autor de a exercita în mod direct drepturile patrimoniale.

Art. 123

1

din Legea nr. 8/1996, ce reglementează cazurile în care gestiunea colectivă este obligatorie, nu conține o derogare de la art. 123 alin. (1) din aceeași lege, sub aspectul restrângerii sau chiar al imposibilității exercitării drepturilor patrimoniale de către titularul însuși. Dacă s-ar fi intenționat o derogare de la regula dreptului de opțiune a titularului în cazul gestiunii colective obligatorii, acest lucru ar fi fost prevăzut în mod explicit, dat fiind că derogarea trebuie să fie expresă.

Rațiunea acestui tip de gestiune este aceea a înlesnirii exercitării drepturilor în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autor (sau de un alt titular al drepturilor), fiind vorba, așadar, despre o dispoziție legală favorabilă titularilor de drepturi, care trebuie interpretată în raport de finalitatea urmărită la edictarea sa.

Legiuitorul a prezumat [prin art. 123

1

alin. (1) din Legea nr. 8/1996] că anumite drepturi nu pot fi gestionate individual, în sensul că, date fiind natura operei și modalitățile tehnice în care aceasta poate fi utilizată de către terți, titularul nu ar fi în măsură să autorizeze pe fiecare utilizator în parte și să colecteze remunerația cuvenită. Imposibilitatea avută în vedere de către legiuitor este una de fapt, care nu poate fi asimilată cu o interdicție legală de exercitare individuală a drepturilor, astfel că nu se poate susține că doar

organismul de gestiune colectivă are dreptul de a formula acțiune pentru dreptul de suită împotriva galeriei de artă prin intermediul căreia au fost vândute operele de artă, iar nu și titularul dreptului.

Secția I civilă, decizia nr.80 din 18 ianuarie 2019

1.Obiectul acțiunii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă la data de 15.06.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Visarta - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale și SC B. SRL, în principal, obligarea pârâtelor la plata dreptului de suită ce i se cuvine în calitate de unic moștenitor al pictorului C., pentru lucrările vândute începând cu data de 12.06.2012 și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei SC B. SRL la plata către pârâta Visarta - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale a aceleiași sume reprezentând drept de suită pentru perioada menționată, precum și obligarea pârâtei Visarta - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale la plata dreptului de suită datorat.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal.

Prin sentința nr. 133 din 02.02.2017, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis acțiunea și a obligat pe pârâte la plata către reclamant a sumei de 137.096,98 lei, reprezentând drept de suită aferent perioadei 12.06.2012 -22.04.2015, precum și la cheltuieli de judecată în sumă de 1.100 lei.

3.Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel.

Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 960A din 1.11.2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă SC B. SRL, a admis apelul declarat de pârâtă VISARTA -Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat obligarea pârâtei VISARTA de la plata către reclamant a sumei de 137.096,98 lei. Celelalte dispoziții ale sentinței apelate au fost păstrate.

4.Cererile de recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, încadrate în dispozițiile ar. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-pârâta Visarta susține că instanța de apel i-a respins în mod greșit critica prin care a arătat că tribunalul ar fi trebuit să admită acțiunea și să oblige pe pârâta B. SRL să-i achite suma de 137.096,98 lei, urmând ca VISARTA, ulterior reținerii comisionului, să-i achite drepturile aferente reclamantului. Legat de acest aspect, susține că reclamantul este membru al Societății VISARTA, căreia i-a încredințat mandatul pentru gestiunea drepturilor de suită si toate celelalte drepturile patrimoniale.

Recurenta-pârâtă susține că nu avea posibilitatea legală de a verifica evidențele caselor de licitație, acestora revenindu-le obligația de a-i raporta și vira drepturile de suită cuvenite titularilor. Susține că nu numai că a notificat-o în nenumărate rânduri pe pârâta B. SRL, în sensul de a face raportările lucrărilor vândute cu îndeplinirea obligației corelative de plată a drepturilor de suită, dar, pe parcursul derulării procesului, a și promovat cereri de chemare în judecată împotriva acestei galerii de artă. Arată că la momentul judecării prezentei cauze, pe rolul Tribunalului București se mai afla și dosarul nr. x/3/2015 prin care a solicitat pârâtei B. SRL plata dreptului de suită pentru lucrările vândute în perioada 2012-2014, printre care și o mare parte din lucrările ce formează obiectul prezentei acțiuni, însă, întrucât cauza de față s-a judecat cu celeritate, instanța admițând pretențiile reclamantului în acest dosar, s-a renunțat la solicitarea dreptului de suită în dosarul la care s-a făcut referire.

Recursul declarat de SC B. SRL a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă SC B. SRL susține că în mod greșit instanța de apel i-a respins apelul sub aspectul lipsei calității procesuale pasive în raport de caracterul obligatoriu al gestiunii colective în ceea ce privește dreptul de suită. Susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal că "dispozițiile legale invocate de pârâta B. SRL, referitoare la obligativitatea gestiunii colective în cazul dreptului de suită, sunt reglementate de legiuitor în favoarea titularilor dreptului de autor, instituind o prezumție legală de mandat în persoana organismului de gestiune colectivă, care gestionează exercițiul dreptului patrimonial respectiv. în consecință ele nu pot fi interpretate în defavoarea titularului dreptului, neputând fi reținute drept temei legal pentru negarea dreptului la acțiune directă al titularului."

Recurenta-pârâtă susține că potrivit dispozițiilor art. 123

1

din Legea nr.8/1996, pentru o anumită serie de drepturi de autor și drepturi conexe, inclusiv pentru dreptul de suită, exercitarea efectivă de către titularul dreptului respectiv nu se poate face decât prin intermediul organului de gestiune colectivă. Textul de lege invocat are caracter derogatoriu (regula instituită în materia drepturilor de autor fiind cea conform cu care titularii drepturilor de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile recunoscute de lege în mod individual sau pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă) și imperativ, dat fiind că potrivit art. 133 alin. (1) lit. e) din Legea nr.8/1996 colectarea sumelor datorate de utilizatori sau de alți plătitori se face de organismul de gestiune colectivă.

Mai susține că reținerea instanței de apel în sensul recunoașterii implicite de către legiuitor a unei acțiuni directe de care ar beneficia titularul dreptului de suită nu poate fi primită, arătând că mecanismul acțiunilor directe este recunoscut numai în situațiile expres reglementate de lege, el neputând fi prezumat nici măcar pe tărâm contractual, cu atât mai puțin într-o situație ca cea dedusă judecații, unde drepturile și obligațiile părților izvorăsc direct din lege.

De altfel, arată că însăși instanța de apel a reținut că VISARTA are calitate de colector unic al dreptului de suită, întrucât pentru aceasta colectarea sumelor datorate de utilizator reprezintă o obligație, iar organismul de gestiune colectivă nu se poate prevala de faptul că nu a colectat sumele de la utilizator deoarece acesta nu i le-a virat din proprie inițiativa.

Mai mult, arată că nelegalitatea deciziei recurate, derivată din aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, este relevată de practica instanței supreme ce s-a conturat în acest sens.

5.Procedura derulată în recurs.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate de pârâtele VISARTA - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale și de SC B. SRL împotriva deciziei nr. 960 A din data de 1.11.2017 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în termen legal, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului pârâtei VISARTA - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale, solicitând, în principal, constatarea nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. Referitor la recursul declarat de pârâta SC B. SRL, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta pârâtă SC B. SRL a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta VISARTA - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale.

Prin încheierea de admitere din data de 23.11.2018 s-a admis în principiu recursul  declarat de SC B. SRL, s-a reținut excepția nulității recursului VISARTA - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale împotriva deciziei nr. 960 A/2017 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă și s-a fixat termen de judecată la data de 18.01.2019.

Analizând

recursul declarat de

pârâta Visarta – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale

prin prisma dispozițiilor legale și a celor reținute în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, Î.C.C.J constată că acesta este nul, iar recursul declarat de pârâta S.C.B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii este nefondat pentru cele ce urmează:

Criticile formulate de recurenta pârâtă

Visarta – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale

nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate reglementat de art. 488 Cod procedură civilă, ci sunt susțineri ce vizează faptul că Visarta nu ar avea posibilitatea legală de a verifica evidențele caselor de licitație, acestora revenindu-le sarcina de a-i raporta și vira drepturile de suită cuvenite titularilor. Se mai arată că nu se poate reține o neîndeplinire a mandatului acordat de a gestiona dreptul de suită al reclamantului, atâta vreme cât pârâta SC B. SRL nu și-a îndeplinit nici obligația de a raporta situația vânzărilor și nici obligația de plată a sumelor reprezentând drepturi de suită.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) Cod de procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde pe lângă celelalte cerințe impuse de text, referitoare la datele recurentului, decizia atacată și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că vor fi depuse într-un memoriu separat.

Sancțiunea nemotivării recursului este prevăzută de art. 489 C.proc.civ., potrivit căruia, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), unde se stabilește că în situația în care legea nu dispune altfel, motivele de casare de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Alin. (2) din textul menționat, prevede că aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, Curtea  reține că partea recurentă, fără să fie ținută neapărat de ordinea în care sunt prevăzute motivele de casare în art. 488 C.proc.civ., va trebui să-și exprime criticile de nelegalitate față de hotărârea atacată în raport cu aceste motive, nefiind suficientă și nici necesară o relatare a faptelor procesului și nici a stării de fapt, deoarece recursul nu are caracter devolutiv și nu vizează situația de fapt.

Cum în memoriul de recurs formulat de recurenta-pârâtă nu se învederează motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci doar susțineri de fapt, se constată că excepția nulității recursului declarat de această pârâtă este întemeiată.

Prin urmare, Curtea va admite excepția nulității recursului ca urmare a neîncadrării motivelor invocate între cele prevăzute de art. 488 C.proc.civ. și va constata nulitatea recursului formulat de recurenta Visarta -Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale.

Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L

. împotriva aceleiași decizii vizează, în esență, încălcarea dispozițiilor de drept material sub aspectul reținerii calității procesuale pasive.

Criticile formulate sub acest aspect nu subzistă, Curtea de apel a considerat în mod corect că pârâta SC B. S.R.L. nu contestă calitatea sa procesuală pasivă  în  raportul  juridic  dedus  judecății,  ci îndreptățirea reclamantul A. de a introduce o acțiune directă împotriva sa, aceasta considerând că numai organismul de gestiune colectivă are dreptul de a o chema în judecată pentru dreptul de suită.

În speță nu se poate vorbi de o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, care să atragă nelegalitatea deciziei recurate, nefiind fondată critica recurentei pârâte potrivit căreia gestiunea colectivă obligatorie nu l-ar îndreptăți pe reclamant să formuleze o acțiune directă împotriva vânzătorului.

Gestiunea colectivă obligatorie nu exclude gestiunea individuală, cu consecința, în speță, că nu poate fi negată legitimitatea titularului dreptului de autor de a exercita în mod direct drepturile patrimoniale.

În ceea ce privește imposibilitatea exercitării gestiunii individuale în cazul în care gestiunea prin intermediul organismului de gestiune colectivă este obligatorie, legea dreptului de autor nu conține vreun text de lege care să prevadă în mod expres un asemenea efect al gestiunii colective obligatorii (de altfel, nu există nici măcar o definiție a gestiunii colective obligatorii), iar normele existente nu permit concluzia susținută de către recurentă, care este rezultatul interpretării greșite a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, „Titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condițiile prezentei legi.”

Gestiunea colectivă obligatorie, reglementată pentru ipotezele prevăzute de art. 123

1

alin. (1) din lege (din care face parte și dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, ce interesează în speță), se realizează tot pe bază de mandat.

Diferența dintre această formă de gestiune și gestiunea colectivă facultativă (în cazurile din art. 123

2

al Legii nr. 8/1996) rezidă în modul de acordare a mandatului, anume prin manifestarea de voință a titularului, în cazul gestiunii facultative, și în baza legii, în cazul gestiunii obligatorii [potrivit art. 123

1

alin. (3), „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”]. Nu este, astfel, fondată susținerea recurentei în sensul că, în realitate, distincția ar fi dată de exercitarea dreptului de opțiune al autorului, posibilă doar în cazul gestiunii facultative.

În niciunul dintre cazuri, nu este exclusă gestiunea individuală, deoarece art. 123 alin. (1) prevede posibilitatea efectuării acesteia ca o alternativă la gestiunea colectivă (introdusă prin conjuncția „sau”), fără a distinge în privința diferitelor forme ale acesteia din urmă, gestiunea individuală fiind posibilă, ca opțiune a titularului, în toate cazurile.

Art. 123

1

, ce reglementează cazurile în care gestiunea colectivă este obligatorie, nu conține o derogare de la art. 123 alin. (1) sub aspectul restrângerii sau chiar al imposibilității exercitării drepturilor patrimoniale de către titularul însuși, astfel cum susține recurenta, ci doar explicitează condițiile de acordare a mandatului, la fel ca și art. 123

2

în cazul gestiunii colective facultative.

Dacă s-ar fi intenționat o derogare de la regula dreptului de opțiune a titularului în cazul gestiunii colective obligatorii, acest lucru ar fi fost prevăzut în mod explicit, dat fiind că derogarea trebuie să fie expresă. Or, nu a fost inserată vreo prevedere contrară, menționându-se doar natura de mandat legal [potrivit art. 123

1

alin. (3), „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”].

Rațiunea acestui tip de gestiune este aceea a înlesnirii exercitării drepturilor în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autor (sau de un alt titular al drepturilor). Este vorba, așadar, despre o dispoziție legală favorabilă titularilor de drepturi, care trebuie interpretată ca atare, în raport de finalitatea urmărită la edictarea sa.

Legiuitorul a prezumat [prin art. 123

1

alin. (1)] că anumite drepturi nu pot fi gestionate individual, în sensul că, date fiind natura operei și modalitățile tehnice în care aceasta poate fi utilizată de către terți, titularul nu ar fi în măsură să autorizeze pe fiecare utilizator în parte și să colecteze remunerația cuvenită.

Imposibilitatea avută în vedere de către legiuitor este una de fapt, care nu poate fi asimilată cu o interdicție legală de exercitare individuală a drepturilor, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, nu există o normă conținând o asemenea interdicție. Titularul dreptului poate proba că a fost în măsură, în fapt, să exercite dreptul de a autoriza utilizarea operei de către un anume terț, astfel încât să nu fie nevoie să se activeze mecanismul gestiunii colective, în cadrul căruia organismul de gestiune colectivă să acționeze în baza mandatului legal.

Nici susținerea recurentei pârâte privind practica instanței supreme (fiind indicată decizia 4694 din 8.06.2007) nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, în sistemul nostru juridic, precedentul judiciar neputând fi recunoscut ca având putere de lege, adică de izvor de drept, decât în mod excepțional, în situațiile anume prevăzute de lege.(de exemplu, deciziile instanței supreme pronunțate în materia recursurilor în interesul legii și a dezlegării unor chestiuni de drept, deciziile Curții Constituționale).

Pentru aceste considerente, s-a constatat nulitatea recursului declarat de pârâta Visarta – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale împotriva deciziei nr. 960A din 1.11.2017 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă și a fost respins recursul declarat pârâta SC B. SRL împotriva aceleiași decizii.