ÎCCJ, decizie (scj.ro #197465)

Difuzarea de opere muzicale în cadrul unui spectacol în lipsa deținerii autorizației de licență neexclusivă. Public prezent la locul de proveniență al comunicării. Noțiunea de ”comunicare publică”. Domeniul de aplicare a Directivei 2001/29/CE

Legea nr. 8/1996, art. 15

Convenția de la Berna din 9 septembrie 1886, art. 5, art. 11

Noțiunea de comunicare publică include nu numai sensul avut în vedere de Directiva 2001/29/CE (limite în care funcționează obligația statelor membre de armonizare a legislațiilor și care, în privința României a fost îndeplinită de legiuitorul român prin adoptarea O.U.G. nr. 123/2005 de modificare a legii, sens în care se precizează la art. 151

2

lit. f) din Legea nr. 8/1996), ci și reprezentarea sau executarea directă, prevăzută de art. 11 primul paragraf din Convenția de la Berna din 9 septembrie 1886 la care România a aderat prin Legea nr. 77/1998.

În privința acestei forme tradiționale, clasice de comunicare publică, nu există în sarcina statelor membre o obligație de armonizare (domeniul vizat nefiind reglementat prin dreptul Uniunii). La aceeași concluzie conduc și prevederile art. 5 alin. (2) teza finală din Convenția de la Berna, potrivit cărora: „în afară de prevederile prezentei convenții, întinderea protecției, precum și mijloacele procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează, în mod exclusiv, conform legislației în care se reclamă protecția.‟

În atare circumstanțe, în mod corect s-a reținut aplicabilitatea normei de drept intern, incluzând

în sfera noțiunii de comunicare publică executarea directă a operelor muzicale comunicate către un public prezent la locul de proveniență a comunicării în sensul prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care nu vine în contradicție cu Directiva comunitară ce are un alt obiect de reglementare. Aceasta întrucât

prin H

otărârea

Curții de Justiție a Uniunii Europene

pronunțată în cauza C-283/10, dată în interpretarea Directivei 2001/29/CE,

nu s-a def

init noțiunea de comunicare publică, exclusiv în sensul de comunicare către un public care nu este prezent la locul de proveniență a comunicării, ci s-a interpretat aceasta noțiune numai prin raportare la modalitatea de comunicare apărută

prin noile tehnologii ce permit noi forme de exploatare a operelor protejate.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1666 din 21 septembrie 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă la data de 1.03.2017, reclamanta UCMR - ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul X., a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 61.200 lei, inclusiv TVA, reprezentând triplul remunerațiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului de Revelion 2017, desfășurat în data de 31.12.2016 în Piața Victoriei din Târgu-Mureș; în subsidiar, a solicitat: obligarea pârâtului la plata remunerației de 20.400 lei, inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului de Revelion 2017 desfășurat în data de 31.12.2016 în Târgu - Mureș, precum și la plata penalităților echivalente cu 0,1%/zi de întârziere aplicabile asupra remunerației datorate pentru spectacolul de Revelion 2017 desfășurat în data de 31.12.2016 în Piața Victoriei din Târgu-Mureș, determinate de la data de 31.12.2016 și până la data plății efective a acestor remunerații; obligarea pârâtului să comunice UCMR - ADA rapoarte-playlist cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolului de Revelion 2017 desfășurat în data de 31.12.2016, rapoarte care să cuprindă: denumirea spectacolului, data și locația desfășurării acestuia, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public în spectacol, autorii și durata de utilizare a fiecărei opere muzicale comunicate public în spectacol, denumirea formațiilor/soliștilor; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert etc).

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 8/1996 a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare, metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 170/2007, cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 41/2008, art. 969 vechiul Cod civil, art. 1270 și art. 1443 noul Cod civil, art.30, alin. (1) și art. 148 și urm. Cod procedură civilă și Convenția de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998.

Prin sentința civilă nr. 1962 din 23.09.2019, Tribunalul București, Secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta UCMR - ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor; a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 22.118,31 lei (TVA exclus) reprezentând triplu remunerație comunicare publică opere muzicale în cadrul spectacolului de Revelion 2017 din data de 31.12.2016, desfășurat în piața Victoriei din Târgu - Mureș; a obligat pe pârât să pună la dispoziția reclamantei un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolului Revelion 2017 din data de 31.12.2016, care să cuprindă: denumirea formaților/soliștilor, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate și durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; a obligat pe pârât să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 lei reprezentând taxă judiciară și suma de 2.975 lei reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 233A din 9.03.2020, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de către pârât împotriva sentinței civile nr. 1962/2019, pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, ca nefondat; a obligat pe apelantul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2.975 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 233A/2020 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că este neîntemeiată critica privind lipsa calității procesuale active a intimatei-reclamante UCMR - ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor că aspectele privind excepția invocată de Municipiul X. în sensul în care a reținut că prima instanță a respins această excepție, potrivit încheierii din 21 iunie 2017.

Or, aspectele invocate în susținerea excepției nu i-au fost comunicate anterior pronunțării hotărârii primei instanțe și, mai mult, în considerentele acestei hotărâri nu se face trimitere la această apărare și nici nu a fost soluționată prin dispozitivul sentinței nr. 1962/2019 a Tribunalului.

A precizat că instanța de apel, prin soluționarea apelului, nu se putea pronunța pentru prima dată asupra calității procesuale pasive a pârâtei, în caz contrar ar priva ambele părți de calea legală de atac și nu ar asigura părții, nemulțumite de dezlegarea dată, garanțiile unui proces echitabil.

A susținut că instanța de fond care, învestită prin întâmpinare cu excepția lipsei calității procesual active, pe care a invocat-o ca mijloc de apărare pentru capătul principal al acțiunii reclamantei, a omis să o dezlege, nepronunțându-se în vreun fel asupra ei.

A considerat recurentul că instanța de apel a greșit în raport de art. 248 Cod procedură civilă atâta timp cât trebuia să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor și abia apoi asupra fondului problemei. În condițiile nepronunțării asupra excepției, sancțiunea pentru omisiunea de a pune excepția în dezbaterea contradictorie a părților și, apoi, de a o soluționa motivat reprezintă o neregularitate procedurală ce determină nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil, printre care dreptul la apărare, de natură a atrage sancțiunea nulității hotărârii.

Totodată, nepronunțarea asupra excepției pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea și temeinicia sentinței, căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluția data.

Mai arată recurentul că obligația organismelor de gestiune colectivă privește numai activitatea de gestiune a drepturilor patrimoniale de autor și conexe și nu reprezentarea sau subrogarea în drepturi în fața instanței, obligația de gestiune existând potrivit unui mandat scris acordat de către titularii dreptului, în condițiile art. 129 din Legea nr. 8/1996 republicată.

Având în vedere și dispozițiile art. 139 și art. 12 din Legea nr. 8/1996, în procesul civil, pentru formularea și susținerea acțiunii este necesar mandat expres formulat de titularul dreptului de autor în condițiile art. 123 din același act normative, iar calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce formează conținutul material al raportului de drept material dedus judecății.

În opinia recurentului, reclamanta nu a prezentat un mandat scris din partea titularilor dreptului de autor sau al drepturilor conexe, iar instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea prevederilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, fără a lua în considerare că, față de dispozițiile art. 123 din acest act normativ, reclamanta nu a dovedit existența unui mandat pentru exercitarea acestor drepturi.

Instanța de apel nu a luat în considerare prevederile art. 978 și 979 Cod procedură civilă coroborat cu art. 255 Cod civil, referitor la obligația de a prezenta consimțământul titularului dreptului.

Pe fondul cauzei, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicabilității hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauza C-283/10, Circul Globus.

Din acest punct de vedere, a arătat că Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că Directiva trebuie interpretată în sensul că are în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent fizic în locul de proveniență a comunicării, însă în interpretarea acestei noțiuni este necesar să se țină cont nu numai de modul de redactare a dispoziției în care apare această noțiune, ci și de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte.

Astfel, în ceea ce privește contextul, în jurisprudența sa recentă, Curtea a clarificat domerniul de aplicare a considerentul că „dreptul de comunicare publică trebuie înțeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării‟ și nu cum a argumentat instanța de apel în sensul că „rămâne la latitudinea statelor membre să reglementeze dreptul de autor”.

În opinia recurentului, Directiva 2001/29/CE, la care face trimitere instanța de apel, are ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri asupra noțiunii de „comunicare a unei opere către un public”, însă atunci când se pronunță asupra interpretării sau a validității dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru soluționarea litigiului principal, instanța de trimitere fiind cea căreia îi revine sarcina de a deduce consecințele concrete din răspunsul Curții, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naționale considerate incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.

Or, această problematică nu a fost analizată de către instanța de apel, în virtutea rolului său activ.

Cu privire la cheltuielile de judecată, a susținut că în mod greșit instanța de apel le-a menținut, întrucât neacordarea sumei reprezentând TVA nu echivalează cu respingerea unui capăt de cerere, iar admiterea în parte a acțiunii determină incidența dispozițiilor art. 453 alin. (2) teza I Cod procedură civilă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Preliminar, se impune precizarea că în prima parte a memoriului de recurs, pârâtul s-a prevalat exclusiv de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, însă în dezvoltarea criticilor formulate a invocat neregularități procedurale în ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante ce vor fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, într-o primă critică, recurentul-pârât a combătut aprecierea instanței de apel conform căreia tribunalul ar fi soluționat excepția lipsei calității procesuale active la termenul din 21 iunie 2017, în contextul invocării excepției reclamate în cadrul întâmpinării, ca un mijloc de apărare la capătul principal al acțiunii reclamantei și omisiunii primei instanțe de a o pune în discuția contradictorie a părților și a o soluționa printr-o încheiere sau prin sentința civilă nr. 1962/23.09.2019, nesocotindu-se astfel principiile fundamentale care guvernează procesul civil.

Înalta Curte apreciază critica cu acest obiect ca fiind nefondată.

Nelegalitatea deciziei recurate nu se verifică prin prisma motivelor învederate de către recurentul-pârât atâta timp cât instanța de apel în mod corect a confirmat soluția primei instanțe reținând că prin încheierea de ședință din 21.06.2017, tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Municipiul X., prin întâmpinare.

Este nefondată critica susținută de recurentul-pârât în ceea ce privește nesoluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei de către tribunal în contextul necomunicării încheierii din 21.06.2017 și al lipsei evidențierii acesteia în programul Ecris.

Necomunicarea eventuală a încheierii de ședință nu echivalează cu nesoluționarea excepției reclamate atâta timp cât reprezintă o operațiune materială ulterioară pronunțării și motivării actului de procedură, putând avea relevanță cel mult pentru termenul de declarare a apelului.

Tot astfel nici argumentul privind nepostarea soluției pe portalul instanței (sistemul Ecris) nu poate conduce la aceeași concluzie în condițiile în care împrejurarea relevată ține de modul de gestionare a activității instanței, nu de nesoluționarea excepției reclamate, care nu își găsește reglementare în Codul de procedură civilă.

Înalta Curte constată a fi nefondată și critica recurentului-pârât prin care a pretins că excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante nu putea fi soluționată direct în apel, întrucât

instanța de apel trebuie să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei sentinței tribunalului.

Dispozițiile art. 40 Cod procedură civilă, în privința excepției lipsei calității procesuale active, nu prevăd o derogare de la regula conform căreia excepțiile de ordine publică pot fi invocate, respectiv soluționate, în orice stadiu al procesului, inclusiv în apel, însă o atare situație nu prezintă relevanță speței din moment ce excepția a fost soluționată în primă instanță, iar instanța de apel a confirmat dezlegarea dată de tribunal în contextul evaluării criticii valorificate printr-un motiv de apel.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul-pârât a arătat, în susținerea excepției lipsei calității procesuale active, că intimata-reclamantă a acționat în cauza de față fără a avea mandat din partea autorilor ale căror opere au fost comunicate public în cadrul evenimentelor ce fac obiectul cauzei, astfel încât în mod greșit instanța de apel s-a prevalat de dispozițiile art. 123

1

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (forma în vigoare la data sesizării instanței) cu ignorarea dispozițiilor art. 123 alin. (1) din același act normativ.

Înalta Curte apreciază critica cu acest obiect ca fiind nefondată.

Instanța de apel în mod corect a confirmat calitatea procesuală activă a intimatei UCMR - ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, reținută de prima instanță, care, în calitate de organism de gestiune colectivă, a solicitat de la pârât plata remunerațiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului de Revelion 2017 desfășurat la data de 31.12.2016 în municipiul Târgu - Mureș.

În acest sens, curtea de apel s-a raportat la dispozițiile art. 123

1

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale gestiunea colectivă este obligatorie, recurentul-pârât neinvocând, din acest punct de vedere, existența concretă a unei gestiuni individuale (în sensul că ar fi primit autorizare directă de la autorii ale căror opere muzicale au fost comunicate public în spectacolul derulat la data de referință), ci împrejurarea că organismul de gestiune colectivă ar fi trebuit să prezinte mandatele acordate de autorii operelor muzicale în numele cărora a formulat cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că pe lângă prevederile anterior menționate, instanța de apel a indicat argumentul legal decurgând din conținutul art. 123

1

alin. (2) din aceeași lege, în sensul în care reglementarea gestiunii colective obligatorii s-a realizat pentru a facilita exercițiul drepturilor generate de anumite tipuri de utilizare, prin instituirea unei prezumții simple că respectivele drepturi sunt gestionate de titulari prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, prezumție care scutește astfel organismul de gestiune de obligația de a-și justifica calitatea prin intermediul unui mandat acordat de titular.

Astfel, textul invocat stabilește în mod neechivoc că: „(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat‟, categoriile de drepturi enunțate la alin. (1) vizând drepturile patrimoniale de autor supuse gestiunii colective obligatorii, între care, așa cum s-a arătat, și dreptul de comunicare publică a operelor muzicale.

Este neîndoilenic că în îndeplinirea atribuțiilor sale de colector unic al drepturilor patrimoniale de autor, reclamanta nu exercită drepturi proprii (exclusive sau neexclusive), ci acționează în calitate de reprezentant (mandatar) al autorilor înșiși, concluzie ce derivă și din formularea normei de la art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care abilitează organismul de gestiune colectivă să îi reprezinte și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Dreptul de comunicare publică a operelor este un drept patrimonial de autor, distinct și exclusiv, astfel cum prevede art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 și are conținutul reglementat prin prevederile art. 15 alin. (1) din același act normativ.

În plus, Înalta Curte constată că legitimarea procesuală activă a organismului de gestiune colectivă desemnat colector unic pentru un anumit tip de remunerație (precum UCMR - ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor pentru colectarea remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale, de natura celor pretinse în cauza de față) este una legală, statuată în mod expres de prevederile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora:

„(1) Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens.”

Din moment ce legea recunoaște organismului de gestiune colectivă dreptul de reprezentare în lipsa unui mandat expres, în mod corect prin hotărârea recurată s-a constatat că reclamanta UCMR - ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor are legitimitate procesuală pentru formularea pretențiilor decurgând din dreptul de remunerație al titularilor de opere muzicale.

În ceea ce privește critica vizând neaplicarea de către instanța de apel a prevederilor art. 978 și art. 979 Cod procedură civilă coroborat cu cele ale art. 255 Cod civil, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect plata remunerațiilor datorate de pârât cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale, întemeiată pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 8/1998, așa încât dispozițiile legale evocate care reglementează luarea unor măsuri provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală nu își găsesc corespondent în cauză.

Drept urmare, susținerile pe acest aspect sunt nefondate.

O altă critică vizează aplicabilitatea eronată a dezlegărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-283/10 Circul Globus, în sensul în care în ceea ce privește  comunicarea directă către public, în aprecierea instanței de apel, „rămâne la latitudinea statelor membre să reglementeze dreptul de autor”, deși jurisprudența Curții a clarificat domeniul de aplicare a considerentului că dreptul de comunicare „trebuie înțeles în sens larg, ca acoperind orice comunicare către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării.‟

Câtă vreme art. 18 din Preambulul Directivei 2001/29/CE reglementează licențele colective extinse, iar Directiva are ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri asupra noțiunii „comunicare a unei opere către un public”, în opinia recurentului, instanța de apel nu a luat în considerare prevederile normei comunitare.

Critica astfel formulată este nefondată.

Prin hotărârea pronunțată în cauza reclamată, Curtea de Justiție a declarat că: „Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională și în special articolul 3 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent la locul de proveniență a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei.”

Noțiunea de comunicare publică include nu numai sensul avut în vedere de Directivă (limite în care funcționează obligația statelor membre de armonizare a legislațiilor și care, în privința României a fost îndeplinită de legiuitorul român prin adoptarea O.U.G. nr. 123/2005 de modificare a legii, sens în care se precizează la art. 151

2

lit. f) din Legea nr. 8/1996), ci și reprezentarea sau executarea directă, prevăzută de art. 11 primul parag. din Convenția de la Berna din 9 septembrie 1886 la care România a aderat prin Legea nr. 77/1998 (M. Of. nr. 156/17.04.1998), text la care, de altfel, se face trimitere și în parag. 35 din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-283/10.

Or, în privința acestei forme tradiționale, clasice de comunicare publică, nu există în sarcina statelor membre o obligație de armonizare (domeniul vizat nefiind reglementat prin dreptul Uniunii). La aceeași concluzie conduc și prevederile art. 5 alin. (2) teza finală din Convenția de la Berna, potrivit cărora: „în afară de prevederile prezentei convenții, întinderea protecției, precum și mijloacele procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează, în mod exclusiv, conform legislației în care se reclamă protecția.‟

În atare circumstanțe, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a reținut aplicabilitatea în cauză a normei de drept intern, incluzând în sfera noțiunii de comunicare publică executarea directă a operelor muzicale comunicate către public prezent la locul de proveniență a comunicării în sensul prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care nu vine în contradicție cu Directiva comunitară ce are un alt obiect de reglementare.

Aceasta întrucât prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nu s-a definit noțiunea de comunicare publică, exclusiv în sensul de comunicare către un public care nu este prezent la locul de proveniență a comunicării, ci a interpretat aceasta noțiune numai prin raportare la modalitatea de comunicare apărută prin noile tehnologii ce permit noi forme de exploatare a operelor protejate.

Pe de altă parte, cenzurarea acestei concluzii în sensul solicitat de către recurent nu intră în chestiunile ce se cer a fi dezlegate în cauza de față, având în vedere că instanța de apel în mod corect a stabilit că hotărârea pronunțată în cauza C-283/2010 este incidentă în speță.

Într-un ultim motiv de recurs, recurentul critică modalitatea în care instanța de apel s-au pronunțat asupra cheltuielilor de judecată în contextul diminuării pretențiilor reclamantei prin neacordarea sumei reprezentând TVA, împrejurare ce determină incidența prevederilor art. 453 alin. (2) teza întâi Cod procedură civilă cu privire la cenzurarea cheltuielilor de judecată.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 453 alin. (2) teza întâi Cod procedură civilă, a cheltuielilor de judecată, în contextul expus de recurent, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții care a câștigat procesul, o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, chestiuni ce vizează temeinicia deciziei atacate, a cărei examinare, însă, nu poate forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 raportat la cele ale art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 233 A/2020 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, în cauză nefiind întrunite cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 Cod procedură civilă, invocate sau recalificate de instanță.

Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotate