ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2198/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13.11.2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Asociația A., următoarele:

- în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 26.784 RON, inclusiv TVA, reprezentând triplul remunerațiilor estimate provizoriu, datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfășurat la Sasca Montană în anii 2013, 2014 și 2015 și Festivalului B. desfășurat la Gârnic în anii 2013, 2014 și 2015;

- în subsidiar, a solicitat:

- obligarea pârâtei la plata remunerației estimate provizoriu la 1.488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfășurat la Sasca Montană în perioada 5-6 iulie 2013;

- plata remunerației estimate provizoriu la 1.488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfășurat la Sasca Montană în perioada 4-5 iulie 2014;

- plata remunerației estimate provizoriu la 1488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfășurat la Sasca Montană în perioada 4-5 iulie 2015;

- plata remunerației estimate provizoriu la 1488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfășurat la Gârnic în perioada 20-21 septembrie 2013;

- plata remunerației estimate provizoriu la 1.488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului Rocker' s B. desfășurat la Gârnic în perioada 2-3 mai 2014;

- plata remunerației estimate provizoriu la 1488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfășurat la Gârnic în perioada 1-3 mai 2015;

- plata penalităților echivalente cu 0,1 %/zi de întârziere aplicabile asupra remunerațiilor datorate pentru fiecare festival mai sus menționat, determinate de la data scadentei plații remunerațiilor și până la data plății efective a acestor remunerații;

- să comunice UCMR-ADA un raport cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul Festivalului B. desfășurat la Sasca Montană în anii 2013, 2014 si 2015 și în cadrul Festivalului B. desfășurat la Gârnic în anii 2013,2014 și 2015, raport care să cuprindă: denumirea fiecărui concert, denumirea formațiilor/soliștilor, data și locația desfășurării concertelor, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate și durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert, etc.);

Prin sentința nr. 1200/18.06.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.333,04 RON cu TVA, reprezentând remunerații datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfășurat în anii 2013, 2014, 2015 în localitatea Gârnic și localitatea Sasca Montană, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,1%/zi de întârziere în sumă de 11.321.11 RON datorate de pârâtă de la data scadenței remunerațiilor până la 14.11.2017, precum și până la data plății efective a remunerațiilor; a obligat pârâta să comunice reclamantei un raport cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul Festivalului B. desfășurat în anii 2013, 2014 și 2015 în localitatea Gârnic și localitatea Sasca Montană și care să cuprindă: denumirea fiecărui concert, denumirea formațiilor/soliștilor, data și locul desfășurării concertelor, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale și durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale, cu cheltuieli de judecată în sumă de 4.375 RON (taxa de timbru onorariu de expert și onorariu de avocat).

Prin decizia nr. 530/2.04.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Asociația A. împotriva sentinței sus-menționate, cu cheltuieli de judecată în sumă de 2.975 RON, în sarcina apelantei pârâte.

Împotriva deciziei sus-menționate, pârâta Asociația A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că nu se aplică în prezenta speță interpretarea Curții Europene de Justiție dată în cauza C-238/10 privind analiza noțiunii de "comunicare publică" prevăzute de art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE.

Potrivit interpretării CJUE, prin "comunicare publică" se înțelege doar comunicarea care se face către un public care nu este prezent la locul de proveniență a comunicării, excluzând în mod expres situațiile în care comunicarea s-a făcut față de un public prezent.

Or, în speța de față, prin organizarea unor concerte în aer liber, comunicarea s-a făcut doar către persoanele prezente, nefiind așadar aplicabile dispozițiile privind "comunicarea publică".

Considerentele instanței de apel încalcă cele statuate în mod clar de către CJUE și sunt, de altfel, contradictorii, din moment ce, pe de o parte, s-a recunoscut ca fiind adevărată susținerea apelantei în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, în interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, se referă la comunicarea către un public care nu este prezent, dar, pe de altă parte, s-a apreciat că această statuare nu se aplică speței pendinte.

Hotărârile de interpretare pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene sunt obligatorii pentru instanțele naționale. Pe lângă caracterul lor obligatoriu, este important de menționat rolul acestora de a interpreta dispozițiile legale europene și de a lamuri unele dispoziții acolo unde cazul pentru a asigura o interpretare unitară la nivelul statelor membre.

O astfel de interpretare a fost dată și în cauza C-283/10, astfel încât interpretarea dată noțiunii de "comunicare publică" este obligatorie pentru instanțele naționale, chiar și în cazul în cazul în care legislația națională conține prevederi contrare. În situația în care legislația națională contravine legislației europene sau interpretărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, va fi incident principiul priorității dreptului Uniunii față de prevederile naționale.

O astfel de situație se regăsește în prezenta speță, fiind o discrepanță majoră între interpretarea oficiala data de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și legislația națională. Art. 20 din Legea nr. 8/1996 lărgește nejustificat noțiunea de "comunicare publică", incluzând, pe lângă comunicarea față de un public care nu este prezent, și modalități de comunicare directă față de publicul prezent la locul comunicării.

Prin aprecierea că noțiunea de "comunicare publică" în sensul Directivei, astfel cum a fost interpretată de CJUE, limitată deci la domeniul de aplicare al Directivei, reprezintă numai o parte din conținutul ce rezultă din reglementarea națională, instanța a omis că prin reglementarea națională s-au admis în sfera de aplicare a noțiunii de "comunicare publică" și acele situații expres excluse de către CJUE, respectiv comunicările făcute față de un public prezent la locul comunicării.

Astfel, nu se poate reține că legislația națională a respectat standardul minim prevăzut de CJUE, din moment ce a prevăzut niște cerințe suplimentare contrare ele însele standardului prevăzut de CJUE.

Recurenta a criticat și argumentul potrivit căruia norma internă nu reprezintă o instituție introdusă ca urmare a transpunerii Directivei, întrucât este anterioară acesteia, susținând că ignoră principiul consfințit de art. 148 alin. (2) din Constituție potrivit căruia "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."

De asemenea, conform principiului supremației, dreptul european are o valoare superioară față de legislațiile naționale ale statelor membre. CJUE a consacrat principiul supremației în hotărârea Costa împotriva Enel din data de 15 iulie 1964. Prin această hotărâre emblematică, Curtea a statuat că legislația adoptată de instituțiile europene se integrează în sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate să o respecte. Astfel, dacă o dispoziție națională este contrară unei dispoziții europene, autoritățile statelor membre sunt obligate să acorde prioritate dispoziției europene. În acest caz, nu se va proceda la anularea sau la abrogarea dreptului național, ci la suspendarea caracterului obligatoriu.

În lumina hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene privind noțiunea de "comunicare publică", instanța de apel ar fi trebuit să suspende dreptul național și să aplice dreptul astfel cum a fost interpretat prin hotărârea Curții Europene.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 29 septembrie 2020, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a fixat termen, în ședință publică, pentru judecata pe fond a recursului, pe temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) din aceeași normă.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Singura critică formulată prin motivele de recurs a vizat aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe în ipoteza prezentării directe a operelor muzicale către publicul prezent la locul unei astfel de comunicări.

În acest sens, recurenta - pârâtă reproșează instanței de apel ignorarea interpretării date de CJUE în cauza C-283/10 Circul Globus, conform căreia directiva și, în special, articolul 3 alin. (1), are în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuție ori de prezentare directa a operei.

Potrivit recurentei, față de hotărârea obligatorie a CJUE, dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 extind în mod nejustificat sfera noțiunii de "comunicare publică" și la situația din speță, în care publicul a fost prezent la locul de proveniență a prezentării operelor muzicale protejate (în cadrul unui festival de muzică rock). Din acest motiv, norma națională ar fi contrară Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională și ar fi trebuit înlăturată de la aplicare, în virtutea principiului constituțional al priorității dreptului Uniunii față de prevederile naționale.

Critica astfel formulată este nefondată.

În conformitate cu art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, "Utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: (….) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public".

Prin "comunicare publică" în sensul legii, se înțelege, printre altele, potrivit definiției din art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei (…)".

Dacă s-ar accepta raționamentul juridic expus în motivele de recurs, înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 15 alin. (1) ar conduce și la inaplicabilitatea în speță a art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, din moment ce nu ar fi vorba despre o "comunicare publică" în sensul legii, respectiv un tip de utilizare a operelor muzicale pentru care se datorează remunerație.

Pe cale de consecință, nu s-ar recunoaște autorilor operelor muzicale dreptul de a autoriza sau de a interzice utilizarea acestora în modalitatea din speță și nici vreo obligație în sarcina utilizatorului de plată a remunerației cuvenite autorilor de opere muzicale.

Înalta Curte constată, însă, că aceste efecte relevă un raționament juridic eronat.

În primul rând, se reține că, prin apărarea formulată încă de la judecata în primă instanță, pârâta Asociația A. nu a pretins inexistența unui drept de a autoriza sau de a interzice utilizarea în patrimoniul autorilor operelor comunicate publicului în cadrul manifestărilor artistice și, implicit, a unui drept la remunerație, ci a susținut lipsa îndreptățirii reclamantei de a colecta remunerația, în numele și pe seama autorilor, în virtutea unei pretinse gestiuni colective obligatorii.

Or, chestiunea raportului dintre gestiunea individuală și gestiunea colectivă obligatorie prevăzută de art. 123

1

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996 în cazul dreptului de comunicare publică a operelor muzicale nu exclude existența unui asemenea drept, dimpotrivă, se bazează pe o atare premisă.

Drept urmare, argumentele din motivele de recurs sunt inadecvate în raport cu apărarea constantă din proces a pârâtei, cât timp conduc, după cum s-a demonstrat anterior, la un alt rezultat decât cel preconizat, anume chiar la inexistența dreptului, cu toate că pârâta a pretins doar caracterul gestionabil individual al acestui drept patrimonial, aspect în legătură cu care, însă, nu a învestit instanța de recurs prin motivele de casare.

În al doilea rând, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs se fundamentează pe susținerea eronată potrivit căreia Directiva 29/2001 epuizează problematica drepturilor patrimoniale ale autorilor de opere muzicale și, în același timp, nu ține cont de un alt principiu constituțional, cel vizând raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern.

Astfel, în măsura în care s-ar accepta că autorul unei opere, inclusiv al unei opere muzicale, nu are dreptul de a autoriza sau de a interzice utilizarea acesteia în modalitatea din speță, respectiv prin comunicarea directă a operei către un public prezent la locul de proveniență a comunicării - din moment ce acest tip de utilizare a operei nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 29/2001, prin prisma interpretării CJUE cauza C-283/10 Circul Globus -, ar însemna că această directivă este unica reglementare internațională a drepturilor patrimoniale exclusive ale autorului unei opere.

Or, după cum în mod corect s-a arătat prin decizia recurată, există o reglementare primară a drepturilor de autor prin instrumente juridice la nivel internațional și care, ratificate fiind, fac parte din dreptul intern, în virtutea art. 11 din Constituția României, iar statul român, inclusiv prin intermediul instanțelor judecătorești, are obligația de a-și îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din aceste acte de drept internațional.

Este cazul și al Convenției de la Berna din 1886 pentru protecția operelor literare și artistice, succesiv revizuită, la care România a aderat (în forma finală, respectiv cea revizuită la Paris în anul 1971, ulterior modificată în 1979) prin Legea nr. 77/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 156/17.04.1998.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Convenție, "Autorii de opere dramatice, dramatico-muzicale și muzicale beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza: 1) reprezentarea și executarea publică a operelor lor, inclusiv reprezentarea și executarea publică prin mijloace sau procedee; 2) transmiterea publică prin orice mijloace a reprezentării și a executării operelor lor".

Așadar, pe temeiul Convenției de la Berna, reprezentarea și executarea publică a operelor, inclusiv a operelor muzicale, relevă tipuri de utilizare ce dau naștere dreptului patrimonial exclusiv al autorului de a le autoriza, implicit de a le interzice, corespunzând formelor tradiționale de prezentare a operei către public, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată.

Chiar dacă nu ar fi fost prevăzut în mod expres în Legea nr. 8/1996 - prin art. 13 lit. f) coroborat cu art. 15 alin. (1) -, acest drept beneficiază de protecția recunoscută prin Convenția de la Berna, ce face parte din dreptul intern, în virtutea art. 11 din Constituția României.

Cât privește raportul între Convenția de la Berna și legislația în materie a Uniunii Europene, inclusiv Directiva 29/2001, invocată de către recurentă ca având incidență în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

La 20 decembrie 1996, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) a adoptat la Geneva Tratatul OMPI privind drepturile de autor, care a intrat în vigoare la 6 martie 2002 și a fost aprobat în numele Uniunii Europene (Comunității Europene) prin Decizia 2000/278/CE, Uniunea Europeană fiind, așadar, parte la acest tratat.

Potrivit art. 1 alin. (4) din Tratatul OMPI privind drepturile de autor, intitulat "Raporturi cu Convenția de la Berna", "Părțile contractante trebuie să se conformeze articolelor 1-21 și anexei la Convenția de la Berna."

Prin urmare, în urma aderării la Tratatul OMPI, Uniunea Europeană și-a asumat, ca parte contractantă, obligația de a se conforma articolelor 1-21 din Convenția de la Berna, deci inclusiv art. 11, referitor la reprezentarea și executarea publică a operelor.

Această interpretare se regăsește în jurisprudența CJUE, care a reținut în mod constant că, deși Uniunea nu este parte contractantă la Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (în forma revizuită prin Actul de la Paris din 24 iulie 1971), "este totuși obligată, în temeiul articolului 1 alin. (4) din Tratatul OMPI privind drepturile de autor, la care este parte și pe care Directiva 2001/29 urmărește să îl pună în aplicare, să se conformeze articolelor 1-21 din Convenție" (hotărârea din cauzele conexate C-403/08 și C-429/08, Football Association Premier League și alții).

La același rezultat se ajunge și prin raportare la Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) din 15 aprilie 1994, care constituie anexa 1 C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Acordul TRIPS a fost aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994).

În conformitate cu art. 9 alin. (1) din Acordul TRIPS, intitulat "Relația cu Convenția de la Berna", "Membrii [OMC] trebuie să respecte articolele 1-21 din Convenția de la Berna (1971) și anexa la respectiva convenție (…)".

Directiva 29/2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională nu aduce nicio atingere obligațiilor asumate de Uniunea Europeană în legătură cu Convenția de la Berna, neaducând vreo modificare în privința existenței și a conținutului drepturilor reglementate prin Convenție.

Scopul Directivei a fost acela de punere în aplicare a unor noi obligații asumate de Uniunea Europeană prin Tratatul OMPI privind dreptul de autor (precum și prin Tratatul OMPI privind interpretările sau execuțiile și fonogramele), anume a acelor dispoziții din tratate care "actualizează semnificativ protecția internațională a dreptului de autor și a drepturilor conexe, în special în ceea ce privește așa-zisa "agendă digitală", și îmbunătățesc mijloacele de combatere a pirateriei din lumea întreagă" (conform considerentului 15 din preambulul Directivei).

Dezlegarea dată de CJUE prin hotărârea pronunțată în cauza C-283/10 Circul Globus, invocată de către recurentă, subliniază tocmai excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 29/2001 a acelor aspecte deja reglementate prin convenții internaționale, din care s-au născut obligații în sarcina Uniunii Europene, fără ca prin Directivă să se fi adus modificări de reglementare, de natură a schimba conținutul raporturilor juridice create la nivel internațional sau chiar de a suprima obligațiile anterioare.

În aceste condiții, nu există nicio rațiune pentru înlăturarea de la aplicare, în prezenta cauză, a prevederilor art. 15 din Legea nr. 8/1996, motiv pentru care Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu au suport și le va respinge ca atare.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

Pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă Asociația A. la 2.975 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă UCMR - ADA, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii nr. x/2.11.2020 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Asociația A. împotriva deciziei civile nr. 530A din data de 2 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă Asociația A. la 2.975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata pârâtă UCMR - ADA, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru drepturi de autor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.