ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1819/2020

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2013 la data de 28.10.2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți, Uniunea Producătorilor de Fonograme din România și Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, să se constatate că în baza art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată, pârâții au obligația să solicite utilizatorilor sau intermediarilor acestora, comunicarea de informații și transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remunerațiilor pe care le colectează cu referire la comunicarea publică ambientală, să fie obligați pârâții ca, în virtutea obligațiilor legale care le revin, să procedeze de îndată la solicitarea de informații de la utilizatori sau intermediarii acestora, privind operele utilizate în comunicarea publică ambientală cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării acestora potrivit principiului reglementat de Legea nr. 8/1996 actualizată, aplicabil celorlalte tipuri de comunicare publică, să fie obligați primii trei pârâți să îi plătească, începând cu data de 1 octombrie 2013, o remunerație echitabilă reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale, stabilită prin raportare la proporția de utilizare reală a operei, pentru comunicarea publică în mediul ambiental, a operei asupra căreia deține drepturi prin cesiune exclusivă în baza contractului încheiat cu B.. și să se dispună publicarea prin mijloacele de comunicare în masă, în termen de 5 zile de la pronunțare, a hotărârii ce se va da în cauză, pe cheltuiala pârâților; cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 5511/24.03.2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului București. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 1106/29.09.2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L., a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul Român pentru Drepturile de Autor; a respins, în consecință, acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Oficiul Român pentru Drepturile de Autor; a luat act că pârâta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată; a obligat reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească pârâtului Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți suma de 2.000 de RON, cheltuieli de judecată și a obligat reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească pârâtei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România suma de 6.076 RON, cheltuieli de judecată. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 388/25.05.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o în parte și a trimis cauza la prima instanță pentru rejudecare, menținând sentința sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a ORDA, parte din dispozitiv ce nu a făcut obiectul apelului. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs Prin decizia nr. 1319/22.09.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de pârâții Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR-ADA), Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți (CREDIDAM) și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în rejudecare În rejudecare, după casare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1172A din 17 octombrie 2019, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1106/29.09.2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin aceeași decizie, apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către intimata-pârâtă UCMR-ADA a sumei de 2.975 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât CREDIDAM a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primul ciclu procesual al apelului și către intimatul-pârât UPFR a sumei de 18.445 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primul ciclu procesual al apelului, în recurs și în apel în rejudecare. Prin cererea înregistrată în cadrul aceluiași dosar, la data de 06.02.2019, intimatul-pârât Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1172A/17.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în sensul obligării apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat în faza procesuală a recursului, achitat cu OP nr. x/19.12.2016, depus la dosarul de recurs, ca anexă la punctul de vedere nr. 19247/21.04.2017 cu privire la raportul asupra admisibilității recursului întocmit de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin decizia civilă nr. 473 A din 25 martie 2019 a aceleiași instanțe, s-a respins execpția de inadmisibilitate și de tardivitate a cererii de completare a dispozitivului; s-a admis cererea formulată de pârâtul CREDIDAM, dispunându-se completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1172A/17.10.2018, în sensul obligării apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata către intimatul-pârât CREDIDAM a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate asupra apelului, reclamanta și pârâții Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpret (CREDIDAM) și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) au declarat recurs, cele din urmă recursuri fiind formulate împotriva unora dintre considerentele deciziei date asupra apelului; de asemenea, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs și împotriva deciziei civile nr. 473 A din 25 martie 2019 de completare a dispozitivului, pronunțată de aceeași instanță. II.1. Motivele de recurs II.1.1. Recurenta-reclamantă, prin recursul formulat împotriva deciziei pronunțate asupra apelului, s-a prevalat de motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ. Recurenta învederează că, în octombrie 2013, a încheiat cu UPFR un contract de nemembru, aducând la cunoștința acestui organism calitatea sa, precum și repertoriul gestionat, sens în care, UPFR a introdus A. în categoria titularilor îndreptățiți la încasarea remunerațiilor în evidentelor lor, însă nicio sumă, cu acest titlu, nu i-a fost repartizată. Se mai arată că UCMR-ADA îi recunoaște calitatea de titular de drepturi, întrucât efectuează lunar plățile cuvenite pentru utilizarea repertoriului (conform înscrisurilor depuse pentru termenul de judecată din 26.09.2018, anume adresa UCMR-ADA nr. x/02.06.2015 din care reiese achitarea remunerațiilor în sumă de 28.749,58 RON pentru perioada octombrie- noiembrie 2014 pentru ambiental; adresa nr. x/10.11.2016 din care reiese achitarea remunerațiilor în sumă de 177.032,24 RON pentru perioada mai- decembrie 2015 și ianuarie- septembrie 2016 pentru ambiental; adresa nr. x/10.07.2018 din care reiese achitarea remunerațiilor în sumă de - 26.158,75 RON pentru luna iunie 2018, pentru comunicare ambientală. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamanta susține că instanța de apel retine elemente străine de natura cauzei, analizând contractul din prisma unei cesiuni neexclusive și a existentei un drept de folosire a operei, astfel încât a transformat-o pe recurenta-reclamantă în utilizator. Or, curtea de apel era obligată să țină cont, în pronunțarea hotărârii atacate, de motivele de apel prin care a fost delimitat cadrul procesual și de indicațiile stabilite prin decizia de casare. Instanța de apel, în mod eronat, a procedat la recalificarea juridică a contractului, deși acesta, calificat drept un contract nenumit prin cererea de apel, a fost avut în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție care a stabilit necesitatea unor explicații suplimentare cu privire la mecanismul stabilit de părți care a determinat transferul drepturilor din patrimoniul B. în patrimoniul A. S.R.L. în raport de organismele de gestiune colectivă, fără ca acest contract să fie calificat un veritabil contract de cesiune exclusivă de drepturi. Întocmai cum a susținut și în ședința publică din 26.09.2018, contractul încheiat de B. și A. în 2013 este un contract nenumit ce comportă elemente dintr-un contract de cesiune exclusivă, un contract de mandat și un contract de gestiune de afaceri. Instanța de apel a reținut că B.. are dreptul la încasarea remunerațiilor de la organismele de gestiune colectivă pentru utilizarea repertoriului, însă nu a recunoscut același drept și pentru reclamanta A. S.R.L., deși contractul anterior invocat face dovada pe deplin a acestor drepturi (contractul nu a fost contestat de intimate, nu s-a înscris nimeni în fals împotriva lui). Nu s-a antamat niciodată, în discuțiile dintre părți, caracterul neexclusiv al acestui contract pentru ca instanța să se pronunțe și pe acest aspect în hotărârea de apel, întrucât, încă din preambulul contractului invocat, se vorbește de caracterul de licențiat exclusiv. Or, instanța de apel, în condițiile în care nu au fost sesizată cu o cerere expresă în acest sens, s-a pronunțat asupra unor aspecte nesolicitate și a reținut numai motive străine de natura cauzei. Astfel, în urma analizării din oficiu a contractului și calificării lui ca fiind un contract de licență neexclusivă, precum și după analizarea aspectelor referitoare la gestiunea individuală, instanța de apel a ajuns la concluzia că A. S.R.L. ar fi un utilizator care, în temeiul contractului încheiat cu B., a primit doar dreptul de a folosi operele muzicale. Or, întocmai cum a reținut și instanța de apel din primul ciclu procesual, A. a primit autoritatea de a le oferi altora dreptul de a comunica public acest repertoriu, A. fiind cel îndreptățită la încasarea remunerațiilor. Recurenta mai susține că nu a primit prin contract doar dreptul de a folosi pentru sine operele muzicale, însă instanța de apel a ajuns la această concluzie prin stabilirea calității de titular de drepturi în favoarea lui B., iar pentru A. a reținut calitatea de utilizator, în timp ce contractul îmbrăca forma gestiunii individuale, în modalitatea autorizării utilizatorilor. Ceea ce B.. a făcut prin acest contract, în condițiile în care nu exista altă posibilitate de acces la repertoriu, a fost sa identifice o societate care să se ocupe de autorizarea clienților, în sensul oferirii accesului la repertoriu și de a încasa remunerațiile pentru această utilizare. Pe temeiul motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., reclamanta susține că prin calificarea contractului încheiat între B.. și A. S.R.L., instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 388A/25.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual. În susținerea acestei critici, recurenta arată că prin cererea de apel a solicitat să se constate că pretențiile sale nu derivă dintr-un contract de cesiune exclusivă de drepturi, ci dintr-un contract nenumit, care comportă și elemente de cesiune de drepturi. Instanța de apel, din primul ciclu procesual, prin hotărârea pronunțată, a admis susținerile A. S.R.L., în sensul că a stabilit că acest contract nu este în exclusivitate un contract încheiat în raport de prevederile art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, dar include un mecanism (care nu a putut fi plasat într-o normă juridică de natură a permite încadrarea într-un anumit tip de contract) prin care A. poate să exploateze aceste drepturi și să încaseze remunerațiile generate de utilizare, fără a conta modalitatea în care părțile contractante înțeleg ulterior să împartă remunerația. Instanța de recurs, în urma analizării motivelor invocate de CREDIDAM, UPFR și UCMR-ADA a considerat ca acest aspect nu poate fi primit pe calea recursului, întrucât apărările nu pot fi invocate omissio medio, părțile având cunoștință de aceasta schimbare a cauzei acțiunii, încă de la începutul fazei procesuale a apelului. Or, respingerea motivului de recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, conduce la dobândirea autorității de lucru judecat a acestor considerente ale instanței de apel din primul ciclu procesual, ceea ce înseamnă că, nici după casarea cu trimitere, instanța de apel din cel de-al doilea ciclu procesual nu mai putea analiza aceste aspecte. Contrar celor susținute în hotărârea recurată, instanța de apel nu avea sarcina de a verifica temeinicia motivului de apel conform căruia prima instanță a calificat greșit contractul ca fiind un contract de cesiune, în realitate, acesta fiind un contract nenumit. Întrucât aceste aspecte fuseseră tranșate deja de instanța de apel din primul ciclu procesual care a acceptat teza "contractului nenumit" și a precizat că părțile au convenit asupra unui mecanism de transmisiune de drepturi și încasare de remunerații. Însa, instanța de apel din cel de-al doilea ciclu procesual, nu numai că era ținută să respecte indicațiile pentru rejudecare ale instanței supreme, dar a procedat și la o reanalizare a contractului, încercând încadrarea acestuia într-un anumit tipar, expunând argumentele pentru care nu este nici contract de cesiune exclusivă, nici contract de cesiune neexclusivă (singurele modalități în opinia instanței care pot fi izvoare ale transmisiunii de drepturi), încălcând atât autoritatea de lucru judecat, dar și principiul disponibilități, întrucât s-a pronunțat asupra unor aspecte care nu i-au fost cerute. Recurenta precizează, contrar celor reținute de instanța de apel în decizia recurată, că există și alte categorii de contracte care, nefiind calificate expres drept contracte de cesiune exclusivă, totuși, comportă elemente de cesiune de drepturi (cum este cazul unui contract de muncă încheiat cu un titular de drepturi care cuprinde și clauze de cesiune de drepturi). În Legea nr. 8/1996, la dispozițiile referitoare la cesiunea drepturilor, nu se nominalizează expres contractul de cesiune exclusivă, ci se menționează doar că "Autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale." Or, actul juridic depus în atenția instanțelor de judecată este un contract care presupune o manifestare a dreptului de proprietate a B.. care a hotărât ca parte din atributele dreptului de proprietate intelectuală, să fie trecute în patrimoniul A.. Față de aceste precizări, recurenta apreciază că instanța de apel din cel de-al doilea ciclu procesual, în mod eronat a procedat la analizarea naturii juridice a contractului de licențiere încheiat între A. S.R.L. și B.., întrucât instanța de apel din primul ciclul procesual deja statuase natura de "contract nenumit" a contractului în discuție, existența și valabilitatea acestuia. În planul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține următoarele: Instanța de apel, în mod eronat, consideră că dreptul de autorizare/interzicere a utilizării unei opere nu poate subzista în patrimoniul altei persoane decât al aceleia care încasează remunerația generată de aceasta utilizare. Recurenta consideră că mecanismul convenit cu B.. reprezintă tocmai o manifestare a dreptului de proprietate intelectuală a lui B.. și nu poate fi îngrădit de voința instanțelor de judecată sau a terților. B.. a hotărât că parte din atributele dreptului său de proprietate intelectuală să fie exercitate de către A. și s-a angajat să nu mai ofere aceste drepturi unei alte persoane pe teritoriul României (clauze de cesiune exclusivă). O dovada în plus a nominalizării A. S.R.L. ca titular exclusiv pe teritoriul României este și refuzul altor organisme similare din SUA de a încasa remunerație pentru B.. de la organismele de gestiune colectivă din România (cum este cauzul UCMR-ADA); CREDIDAM și UPFR nici măcar nu au încercat efectuarea de plați directe către B.. De asemenea, în mecanismul convenit de A. și B., A. creează contul și parola necesare fiecărui client care dorește să folosească în locațiile deținute operele muzicale din repertoriul B., elemente prin care se oferă acces la repertoriu, iar în schimbul acestei utilizări, conform dispozițiilor legale invocate chiar de instanța de apel în hotărârea atacată [art. 13, lit. f), art. 98, alin. (1), lit. g), art. 105, alin. (1). lit. f)], titularul de drepturi urmează a încasa această remunerație. Întrucât procesul de colectare al remunerației a fost stabilit de legiuitorul roman în favoarea organismelor de gestiune colectivă, A. (licențiatul exclusiv al B. pe teritoriul României) urmează a încasa această remunerație direct de la organisme. Calitatea în care acționează A. și solicitarea constantă de plată a remunerațiilor de către organismele de gestiune colectivă sunt cu atât mai justificate cu cât intimatele au cunoștință de repertoriul A. (fiind depus în atenția acestora, alături de cereri de încasare), cunosc faptul că nu se poate obține acces la acest repertoriu în afara contului și a parolei (create de A. pentru fiecare client) și, în plus, intimatele încasează remunerații de la clienții care folosesc acest repertoriu (SC C. S.R.L., D., S.C. E., S.C. F.) în baza licențelor neexclusive eliberate chiar de către intimate. Din toate aceste remunerații colectate pe parcursul a 6 ani de zile, CREDIDAM și UPFR nu au repartizat nicio sumă către A. S.R.L. în condițiile în care repertoriul a fost adus la cunoștința acestora, au existat contracte de nemembru (cu UPFR) și nu s-a încercat cel puțin plata directă către B. a sumelor colectate. Instanța de apel a considerat că mecanismul stabilit de părțile contractante în valorificarea operelor muzicale/încasarea remunerațiilor, este în totală contradicție cu cererea din prezentul dosar. În argumentarea deciziei recurate, instanța de apel acceptă argumentul reclamantei în sensul că gestiunea individuală a drepturilor nu este abolită de gestiunea colectivă impusă de legiuitor și că, fie și în cazul gestiunii colective obligatorii, titularul de drepturi poate interveni pentru a-și gestiona individual drepturile (în totalitate sau în raport cu un anumit utilizator). În mecanismul convenit cu B., A. are obligația contractuală de a determina potențialii clienți care sunt interesați de acest repertoriu, de a crea cadrul necesar obținerii accesului la repertoriu, însă, plățile pentru utilizare urmau a fi realizate de clienți direct către organismele de gestiune colectivă. În baza Contractului din 20.09.2013, A. a încheiat cu clienții (SC C. S.R.L., S.C. E., D., S.C. F. SRL) contracte de prestări servicii, în baza cărora au obținut acces la repertoriu, iar, în baza acestei utilizări, clienții au plătit către cele 3 intimate remunerația aferentă pentru comunicare publică ambientală. Recurenta precizează că, în absența creării contului și a parolei necesare pentru accesul la repertoriu, clienții nu au de unde să obțină acest repertoriu, întrucât acesta nu este integrat în playlisturile marilor utilizatori din România, ci este un repertoriu nou la care se obține acces prin site-ul G. Or, în absența acestui acces creat de A., niciun client nu poate obține repertoriul din altă parte, motiv pentru care, A. cunoaște foarte bine care sunt clienții care îi folosesc repertoriul, precum și existența acestor licențe neexclusive cu organismele de gestiune colectivă. Paradoxul de care face instanța de apel vorbire nu există, întrucât chiar dacă B. a înteles să își gestioneze individual drepturile, licențiind exclusiv pe A. pe teritoriul României, plata remunerațiilor urmează a se realiza conform dispozițiilor legale, respectiv prin organismele de gestiune colectivă, în condițiile în care aceste organisme au și încasat remunerațiile pentru utilizarea repertoriului B.. Dacă A. nu ar oferi acces clienților la repertoriu, organismele de gestiune colectivă nu ar avea de ce să încaseze remunerații de la acei clienți. Or, în condițiile în care remunerațiile plătite de C., D., E., F. (aprox. 300.000 RON) pentru utilizarea repertoriului pentru care A. S.R.L. a obținut dreptul de a încasa remunerațiile, au fost colectate de intimatele din prezentul dosar și nu au fost repartizate către titularii de drepturi, rezultă că acțiunea a fost corect îndreptată împotriva celor 3 organisme de gestiune colectivă, acestea fiind debitoare ale obligației de plată. Calificând dreptul la încasarea remunerațiilor ca un drept de creanță, instanța de apel recunoaște individualitatea acestui drept, distinct de drepturile patrimoniale prevăzute de lege și acceptă ideea expusă de A. ca drepturile pot subzista în patrimonii diferite. În condițiile în care contractul este valabil, iar B. a înțeles să își exercite dreptul de proprietate intelectuală prin trecerea unui atribut al dreptului său în patrimoniul A., recurenta arată că a devenit titular de drepturi și justifică în cauză calitate procesuală activă. Se mai arată de către recurentă că instanța de apel, în mod eronat, reține că, în baza principiului relativității efectelor contractului, A. nu poate solicita intimatelor executarea drepturilor/obligațiilor de plată, drepturi/obligații care, de fapt, incumbă B.. Prin Contractul încheiat, B.. nu și-a asumat o obligație de plată către A., ci a transmis dreptul de a încasa remunerația generată de utilizarea unui repertoriu, plățile urmând a fi făcute de la A. către B. și nu invers. Acest drept este cu atât mai justificat cu cât există acte de utilizare a repertoriului și remunerații încasate pentru acestea pe teritoriul României. A., în baza dreptului transmis prin contract, a întreprins față de organismele de gestiune colectivă toate demersurile necesare pentru obținerea remunerațiilor ce i se cuvin, făcând cereri de încasare și depunând în atenția acestora repertoriul gestionat. Or, având în vedere dispozițiile statutare ale intimatelor care prevăd ca, după trecerea unui interval de timp în care titularul de drepturi nu și-a revendicat sumele, acestea primesc altă destinație; refuzul organismelor de gestiune colectivă similare din străinătate de a primi plăți de la intimate pe sursa de comunicare publică, întrucât acestea cunosc că A. este licențiatul exclusiv al lui B.; inexistența plăților direct către B.. s-a generat un blocaj pentru că se refuză recunoașterea unui contract care nu se încadrează automat în toate standardele pentru a fi calificat într-un mod care să permită și obținerea unei denumiri. Recurenta recapitulează circumstanțele esențiale ale cauzei, anume - contractul încheiat cu B.. nu a fost contestat, este valabil și trebuie interpretat în sensul de a produce efecte juridice, repertoriul a fost utilizat, remunerațiile au fost încasate de către intimate, nu s-au efectuat plăți până la acest moment, remunerațiile sunt blocate în conturile intimatelor și acestea urmează a primi altă destinație, deși titularul de drepturi este identificat. Se mai învederează de către reclamantă că instanța de apel a verificat calitatea sa atât prin prisma unui titular de drepturi, cât și a unei persoane autorizate, justificându-și decizia de lipsa indicării unui text expres de lege din legislația Uniunii Europene de către A., în condițiile în care judecătorul are obligația de a cunoaște dreptul. Instanța de apel a invocat lipsa de diligență a reclamantei în determinarea unei anumite norme de drept aplicabile, în condițiile în care Legea nr. 8/1996 a fost modificată și actualizată cu prevederile Directivelor 2001/29/CE, 2004/48/CE, 2014/26/UE, iar această lege reprezintă temei al acțiunii formulate, acte normative pe care instanța de apel trebuia să le cunoască și să le aplice în speța de față. Art. 3 lit. c) din Directiva nr. 2014/26/UE definește clar titularul de drepturi ca fiind orice persoană sau entitate, diferită de un organism de gestiune colectivă care este titulara unui drept de autor sau a unui drept conex sau care, în temeiul unui acord pentru exploatarea drepturilor sau în temeiul legii, are dreptul la o parte din veniturile provenite din drepturi. Art. 4 lit. b) din Directiva 2004/48/CE impune statelor membre să recunoască îndreptățirea de a solicita aplicarea măsurilor, procedurilor și mijloacelor de reparație menționate în prezentul capitol următoarelor persoane: (...) b) toate celelalte persoane autorizate să utilizeze aceste drepturi, în special licențiații, în măsura în care legislația aplicabilă permite acest lucru și în conformitate cu aceasta. Se mai arată de către recurentă că din lecturarea contractului rezultă clar că acesta reprezintă un acord de exploatare a operelor muzicale, că A. identifică clienții și le creează cadrul necesar obținerii accesului la muzică, având dreptul la încasarea remunerațiilor și la păstrarea unui procent din aceasta. În raport cu toate argumentele expuse și cu textele legale invocate, recurenta susține că are calitatea de titular de drepturi și este îndreptățită să inițieze acest demers judiciar și să solicite intimatelor plata remunerațiilor încasate, remunerații deja colectate de acestea pentru utilizarea repertoriului, având, deci, calitatea procesuală activă în cauză. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de UPFR în ședința publică din 26.09.2018, cheltuieli nepuse de instanța de judecată în discuția părților la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile (26.09.2018), cuantum despre care recurenta a aflat abia la momentul la care UPFR a solicitat plata acestora prin notificare, astfel încât, în cadrul prezentului recurs, societatea A. înțelege să conteste aceste sume și solicită instanței de recurs să procedeze la verificarea legalității și temeiniciei acestora, verificând dovezile depuse de către UPFR - factură, chitanță în original, contractul de asistență juridică încheiat special pentru a se asigura reprezentarea în acest dosar; proporționalitatea cuantumului cheltuielilor de judecată în raport de obiectul acțiunii și modalitatea de soluționare (în baza unei excepții), instanța de soluționare, ciclul procesual, numărul termenelor de judecată. II.1.2. și II.1.3. Pârâtele Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) și CREDIDAM au formulat recurs împotriva considerentelor deciziei civile pronunțate de instanță asupra fondului apelului, în temeiul prevederilor art. 461 din C. proc. civ., solicitând instanței de recurs înlăturarea considerentelor criticate, precum și înlocuirea lor cu considerentele pe care le vor argumenta în cele ce urmează, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul deciziei atacate. Recurentele-pârâte arată că obiectul recursului fiecăreia privește considerentele prin care instanța de apel a reținut că legea ar acorda titularului dreptului de autor și conexe "posibilitatea de a opta pentru gestiunea individuală o dreptului patrimonial, ca alternativă la gestiunea colectivă (chiar obligatorie)", considerente care sunt contrare legii și sunt de natură să le prejudicieze activitatea de gestiune colectivă în relația cu utilizatorii și cu ceilalți titulari de drepturi, beneficiari ai remunerației echitabile. În legătura cu apărările formulate de reclamantă, instanța de apel a arătat că este de acord cu argumentul conform căruia titularul dreptului de autor păstrează dreptul de a-și gestiona individual dreptul patrimonial chiar în cazul unei gestiuni colective obligatorii [cum este cazul în speță, al comunicării publice a operelor muzicale - art. 123 1 alin. (1), lit. e) din lege]... Așadar, legea acordă titularului dreptului de autor posibilitatea de a opta pentru gestiunea individuală a dreptului patrimonial, ca alternativă la gestiunea colectivă (chiar obligatorie)." Se arată de către recurente că problema gestiunii drepturilor conexe dreptului de autor, în cazul comunicării publice a prestațiilor fixate sau a fonogramelor proprii, de către o altă persoană decât cea care este titulara drepturilor în cauză, pune în discuție mai multe aspecte, cum ar fi cele legate de apartenența dreptului la remunerație echitabilă, de natura lui juridică și de modalitatea în care poate fi "gestionat", în limitele prevăzute de lege, pe care instanța de apel, în rejudecare, avea îndatorirea să le analizeze. În privința apartenenței dreptului, instanța de apel a făcut o analiza corectă, plecând de la interpretarea dispozițiilor art. 13, art. 98 și art. 105 din lege, caracterul "exclusiv" al dreptului la remunerație echitabilă, bazându-se pe interpretarea gramaticală a sintagmei "drept patrimonial exclusiv", în care "exclusiv" (adjectiv) se acorda cu substantivul "dreptul", în sensul că dreptul patrimonial este strâns legat de persoana titularului. În egală măsură, este corectă concluzia instanței potrivit căreia "nu se poate susține cu temei posibilitatea existenței acestor drepturi în două patrimonii diferite, aparținând unor persoane diferite." Prin urmare, în mod corect instanța de apel a respins apărarea formulată de reclamantă (în rejudecarea apelului), a existentei celor două elemente ale dreptului patrimonial, primul legat de voința titularului "de a autoriza sau interzice" și al doilea, de a încasa remunerația, care ar putea fi în patrimoniul a două persoane diferite de titularul dreptului la remunerație echitabilă, arătând că aceste elemente sunt intrinsec legate de persoana titularului de drepturi (pentru comunicarea publică a propriilor fonograme) și caracterizează însuși dreptul patrimonial recunoscut de lege. Tot în mod corect, instanța de apel a reținut că reclamanta nu are calitatea de titular al drepturilor de autor și conexe (aspect asupra căruia reclamanta revenise în apel, în rejudecare, în sensul susținerii acestei calități, deși în primul ciclu procesual al apelului și în recurs a pretins ca are doar un drept de "gestiune" ce rezulta din contractul încheiat cu B.. Enterprises Inc., fără însă a deține calitatea de titular), față de caracterul neexclusiv al transmiterii drepturilor în baza contractului invocat, dând valență și puterii lucrului judecat sub acest aspect (în privința caracterului neexclusiv al cesiunii). Cu toate acestea, în privința chestiunii juridice ridicate de instanța de casare - dacă reclamanta are dreptul de a "gestiona" drepturile patrimoniale de autor și conexe, fără a avea calitatea de titular al drepturilor, iar în caz afirmativ, în temeiul căror dispoziții legale ar putea "gestiona" aceste drepturi - instanța de apel a făcut o serie de aprecieri prin care recunoaște posibilitatea legală a titularului de a-și gestiona individual drepturile în ciuda gestiunii colective obligatorii, acestea fiind considerentele atacate prin formularea recursurilor de către pârâte. În speță, se pune problema pretinsului drept de "gestiune" de către reclamantă a remunerației echitabile cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme. Recurentele-pârâte susțin că instanța de apel nu a efectuat o analiza completă și distinctă a drepturilor deduse judecații, în care să țină cont de natura lor distinctă. Dimpotrivă, prin maniera în care s-a exprimat - folosind cu precădere noțiunea generică de "drepturi de autor" în contextul apărărilor formulate de reclamanta (care se referea la drepturile de autor și conexe), a lăsat să se înțeleagă ca raționamentul juridic expus este valabil atât în cazul drepturilor de autor, cât și-n cazul celor conexe, fără a distinge între ele în privința gestionarii acestora. Așa fiind, recurentele apreciază că această abordare este contrară deciziei de îndrumare a instanței de recurs. Astfel, instanța de casare, decizia civilă nr. 1319/22.09.2017 a arătat: "În cazul gestiunii individuale a dreptului de comunicare publică a unei opere, titularul dreptului de autor dispune el însuși, în relația contractuală cu un utilizator, de dreptul de a autoriza sau de a interzice acest mod de folosire a operei sale, în condițiile stabilite, astfel încât este în măsură să încaseze în mod direct de la utilizator remunerația cuvenită pentru comunicarea publică a operei. Gestiunea individuală nu este posibilă în situația titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, respectiv în situația artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme, din moment ce Legea nr. 8/1996 nu le recunoaște acestora un drept de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a prestației fixate sau a fonogramelor proprii, ci doar un drept la remunerație echitabilă, care se colectează exclusiv prin organismele de gestiune colectivă." Or, legat de acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect ca beneficiază de putere de lucru judecat faptul că are caracter neexclusiv transmiterea drepturilor patrimoniale în temeiul contractului încheiat între reclamanta și B.., ceea ce-i conferă reclamantei doar un drept de utilizare a operelor muzicale/fonogramelor pe teritoriul României. De asemenea, în mod corect a reținut că "spre deosebire de cesiunea exclusivă (prin intermediul căreia se realizează o transmisiune chiar a dreptului patrimonial de autor sau conex, de la cedent la cesionar, în modalitățile, pe teritoriul și durata convenite cu cesionarul), în cazul cesiunii neexclusive nu operează o transmisiune a drepturilor reale, care rămân la titular", raționament care a stat la baza concluziei (corecte din punct de vedere legal) că ..apelanta-reclamanta nu-l poate pretinde, în cadrul raportului juridic obligațional cu organismele de gestiune colectivă dedus judecații, că este titulara dreptului de exploatare a operelor muzicale aparținând cedentului, deoarece acesta este doar un drept de creanță (adică relativ, opozabil numai subiectului pasiv din raportul juridic creat prin încheierea contractului în litigiu), iar nu un drept real (adică opozabil erga omnes, deci inclusiv pârâtelor, terți fata de contract)". Astfel cum instanța de apel sesizat, apărarea invocată de reclamantă presupunea un paradox juridic, întrucât presupunea o teză (gestiunea individuală) contrară temeiului acțiunii (care are ca premisă gestiunea colectivă obligatorie a drepturilor). Cu toate acestea, a emis o opinie care este contrară legii și menită să distorsioneze percepția în privința aplicării legii (fiind evaluată în mod eronat natura juridică a remunerației echitabile și regimul juridic aplicabil gestiunii colective a dreptului la remunerație echitabilă). Gestiunea drepturilor patrimoniale poate fi realizată numai în condițiile legii (de unde și cerința instanței de casare de a se indica temeiului de drept în baza căruia reclamanta pretinde dreptul de "gestiune"). Prin urmare, dreptul de a "gestiona" corespunde unei activități strict reglementată de lege și nu poate fi atribuit unei persoane, fără transmiterea însăși a calității de titular al dreptului respectiv, aspect care nu se verifică în speță. Dispozițiile art. 123- 123 4 din lege reglementează tipurile de gestiune a drepturilor patrimoniale de autor și conexe, precum și drepturile care fac obiectul fiecărui tip de gestiune în parte. Recurentele mai arată că tipul gestiunii este strâns legat de natura dreptului supus gestiunii, astfel încât să confere protecție sporită titularilor drepturilor de autor și conexe, în relația cu utilizatorii. În speță, atunci când sunt făcute aprecieri în privința gestiunii dreptului la remunerație echitabilă, trebuie făcute inclusiv din perspectiva naturii juridice a remunerației echitabile (deci, nu doar din perspectiva dispozițiilor referitoare la gestiunea drepturilor de autor și la existența mandatului). După cum a reținut și instanța de apel, drepturile patrimoniale [prevăzute de art. 13 lit. f) - pentru autorii operelor muzicale, art. 98 alin. (1), lit. g) și g) 1 ) - pentru artiștii interpreți și executanți și art. 105 alin. (1) lit. f)- pentru producătorii de fonograme] sunt supuse gestiunii colective obligatorii. Cu toate acestea, a apreciat ca gestiunea colectivă obligatorie instituie doar un mandat legal organismului de gestiune colectivă pe care titularul îl poate revoca, exercitându-și în mod direct gestiunea propriilor drepturi. Dreptul la remunerație echitabilă, astfel cum rezultă din interpretările aduse de ÎCCJ prin decizia civilă nr. 48/2017, are natura juridică a unei remunerații compensatorii, în mod similar remunerației compensatorii pentru copie privată, întrucât plata acestei remunerații nu reflectă un serviciu al titularului de drepturi în relația cu utilizatorul. Remunerația echitabilă este legată de prejudiciul care rezultă pentru acești titulari din limitarea drepturilor lor (de a autoriza sau interzice utilizarea propriilor fonograme sub forma radiodifuzării și comunicării publice), situația fiind compensată tocmai prin stabilirea unei remunerații obligatorii. Recurentele invocă și practica judiciară recentă a ÎCCJ în acest sens - în decizia civila nr. 1905/24.11.2017 pronunțata în dosarul civil nr. x/2009 Modalitatea prin care se gestionează aceasta remunerație obligatorie este concepută de lege astfel încât să asigure, în mod unitar și echilibrat, pe de o parte, dreptul patrimonial al titularului de a primi o remunerație echitabilă, stabilită în condițiile legii, colectată prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, iar pe de altă parte, dreptul utilizatorilor de a utiliza în mod neîngrădit orice fonogramă adusă la cunoștința publicului, în schimbul achitării acestei remunerații. Prin urmare, dispozițiile art. 123 1 din lege, nu instituie doar un mandat legal în favoarea organismului de gestiune colectivă, pe care titularul să-l poată revoca după voința sa (după cum eronat apreciază instanța de apel), ci instituie un sistem de gestiune unitar care corespunde intereselor generale atât ale titularilor beneficiari, cât și a utilizatorilor vizați și care să confere garanția apărării și respectării drepturilor de autor pentru toți titularii de drepturi (independent de faptul dacă aceștia au acordat sau nu mandat de gestiune colectivă), prin plata unei compensații obligatorii. Remunerația echitabilă este stabilită și colectată în baza unei proceduri legale prevăzute de art. 131,131 1 , 131 2 și 133 din lege, în temeiul unei metodologii (cum este cea publicata prin Decizia ORDA nr. 399/2006- incidență speței) care este obligatorie erga omnes (atât titularilor, cât și utilizatorilor), prin intermediul organismului de gestiune desemnat de ORDA colector unic, elemente din care derivă faptul că remunerația echitabilă este obligatorie și poate fi gestionată doar în condițiile art. 123 1 din lege (prin urmare, nu și facultativ). Posibilitatea titularului de a opta între gestiunea colectivă obligatorie și cea individuală (teza vehiculată de reclamantă și de instanța de apel) are la bază doua teze care, din punct de vedere legal, nu sunt posibile. Prima teză este aceea ca gestiunea colectivă obligatorie să poată coexista cu gestiunea facultativă sau individuală în privința acelorași drepturi, în considerarea respectării opțiunii fiecărui titular (unii înțelegând să-și gestioneze individual drepturile, alții să-și încredințeze spre gestiune colectivă drepturile organismului de gestiune colectivă). Concret, o astfel de teză ar presupune ca pentru unii titulari gestiunea să fie facultativă (în măsura în care-și manifestă voința de a-și gestiona individual drepturile), eventual, doar în raport cu unii utilizatori, iar pentru ceilalți - care nu-și manifestă o atare opțiune - obligatorie. Or, o astfel de situație, este contrară dispozițiilor art. 123 și art. 123 1 din lege. A doua teză este cea în care și utilizatorul ar avea posibilitatea de a opta între gestiunea colectivă obligatorie și gestiunea individuală (manifestată prin disponibilitatea de a încheia contracte directe cu titularii de drepturi și/sau contracte de licență cu organismul de gestiune colectivă). Cum, în speță, remunerația echitabilă are un regim juridic special, în sensul că este stabilită printr-o metodologie opozabilă tuturor utilizatorilor, care prevede nivelul remunerației datorate și condițiile de autorizare și colectare a remunerației, teza se dovedește a fi contrară dispozițiilor art. 106 din lege. În plus, o atare ipoteză ar presupune și restrângerea dreptului de a utiliza doar repertoriul pentru care a încheiat contracte directe, măsura care, în practică, nu are niciun suport legal, dimpotrivă, potrivit art. 112 1 din lege utilizatorul beneficiază de o libertate neîngrădită de utilizare a tuturor fonogramelor aduse la cunoștința publicului, în schimbul remunerației echitabile obligatorii. Posibilitatea titularului de a opta între formele gestiunii ar trebui să fie expres prevăzută de lege, împreună cu mai multe măsuri complementare (care țin de formalitatea exercitării opțiunii, de posibilitatea titularului de a autoriza sau interzice comunicarea publică a propriilor fonograme etc.), astfel cum s-a reglementat prin modificările aduse legii, prin Legea nr. 15/2019, gestiunea colectivă extinsă (diferită de gestiunea colectivă facultativă și gestiunea colectivă obligatorie) în cazul comunicării publice a operelor muzicale, context în care autorul sau titularul dreptului de autor are posibilitatea recunoscută de lege să înlăture efectele gestiunii extinse printr-o notificare transmisă cu 30 de zile înainte organismului de gestiune colectivă reprezentativ. Aceste modificări legislative, intervenite în 2019, întăresc ideea că, în interpretarea legii, trebuie făcută o distincție clară între gestiunea colectivă obligatorie (care a fost menținută în cazul remunerației echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor) și gestiunea extinsă în cazul operelor muzicale, nicidecum să fie interpretată gestiunea colectivă obligatorie ca fiind, în fapt, una extinsă. Față de cele menționate, recurentele susțin că rezultă că remunerația echitabilă (care constituie obiectul pretențiilor din prezenta cauză, față de comunicarea publică a fonogramelor din pretinsul repertoriul al B..) se gestionează colectiv obligatoriu doar prin intermediul organismului de gestiune colectivă și se repartizează exclusiv titularului de drepturi. Per a contrario, dreptul de "gestiune", pretins de reclamanta în cauză, nu poate fi atribuit altei persoane, prin convenție civilă, ci recunoscut doar organismului de gestiune colectivă (desemnat colector al remunerației). Prin urmare, nu pot exista raporturi juridice decât între organismul de gestiune colectivă și utilizatori (care au ca obiect autorizarea utilizatorilor și colectarea remunerației), respectiv între organismul de gestiune colectivă și titularul dreptului (care au ca obiect repartizarea remunerației astfel colectate). Recurentele susțin că justifică sunt prejudiciate prin considerentele criticate, întrucât, prin actul de justiție astfel realizat, opinia instanței de apel criticată prin formularea recursului la considerente, beneficiază de legalitate, în ciuda aspectelor de nelegalitate sesizate prin cererea de recurs, de natură sa distorsioneze percepția persoanelor chemate să aplice ori să respecte legea, în privința gestionarii drepturilor conexe dreptului de autor. Drept dovadă, după pronunțarea soluției instanței de apel, reclamanta a pretins că-și gestionează în mod individual drepturile de autor și conexe, în relația directă cu utilizatorii, caz în care le-a comunicat recurentelor mai multe înscrisuri și corespondenta (inclusiv cu ORDA) prin care dorește să acrediteze ideea că, în realitate, deține calitatea de titular al drepturilor de autor și conexe, iar în considerarea acestei calități are dreptul a licenția în mod direct diverși utilizatori, în ciuda gestiunii colective obligatorii anterior argumentată. Prin urmare, recurentele solicită instanței de recurs să înlăture considerentele instanței de apel de la pag. 11 din decizia recurată în legătura cu posibilitatea titularului de a-și gestiona în mod individual drepturile, în ciuda gestiunii colective obligatorii, urmând ca acestea să fie înlocuite cu cele arătate în motivele de recurs ale recurentelor-pârâte. II.1.4. Reclamanta, în ceea ce privește recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 473 din 25.03.2019 a aceleiași instanțe a dezvoltat următoarele critici, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurente-reclamantă susține că prin decizia recurată se încălcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1319/22.09.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în recurs. Se mai arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material considerându-se, contrar prevederilor art. 444 din C. proc. civ., instanță competentă în a soluționa cererea de completare, precum și instanță care poate aprecia temeinicia cuantumului cheltuielilor de judecată pentru prestații efectuate în fața unei alte instanțe, (instanță de recurs). În recurs, Înalta Curte nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată, în condițiile în care fiecare dintre intimatele-pârâte a solicitat cheltuieli de judecată, iar CREDIDAM nu a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei pronunțate în recurs, ci a adresat-o instanței de apel, în rejudecare, curtea de apel nefiind instanța a cărei hotărâre se completează. În aceste condiții, recurenta critică soluția instanței de apel de respingere a excepției inadmisibilității cererii de completare, dată fiind necompetența materială și funcțională a curții de apel pentru a se pronunța asupra cererii de acordarea a cheltuielilor efectuate de CREDIDAM în recurs; existența unei alte decizii care trebuie completată, diferită de cea invocată de parte; existența unei hotărâri definitive care a statuat asupra inexistentei cheltuielilor de judecată (nu s-a pronunțat pe cheltuieli) și care nu a fost combătută de parte în niciun fel (CREDIDAM neformulând o astfel de cerere adresată ÎCCJ prin care să stabilească dacă intimatul are dreptul la cheltuieli de judecată în aceasta fază procesuală sau dacă "deleagă" aceasta atribuție de apreciere, în sarcina unei alte instanțe de judecată). Recurenta-reclamantă mai susține că, potrivit condițiilor impuse de art. 444 din C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 453 și urm. din același Cod, cererea de completare a unei hotărâri judecătorești este remediul procesual pus la dispoziția părților de a suplini eventuale omisiuni ale instanței de judecată care nu s-a pronunțat asupra unei cereri ferme formulate de parte înaintea acesteia, neavând scopul de a suplini/înlătura erorile/omisiunile părții. Orice nemulțumire a părții poate fi combătută/înlăturată doar prin intermediul căilor de atac. Aceeași cerere constituie un remediu procesual intermediar menit să evite situațiile în care hotărâri incomplete sunt supuse controlului judiciar al instanțelor ierarhic superioare, iar neutilizarea acestei proceduri intermediare conduce la dobândirea autorității de lucru judecat a aspectelor pe care instanța a omis să le cerceteze. Ele nu pot fi supuse controlului unei instanțe de atac, daca nu au fost trecute prin acest filtru intermediar, al cererilor reglementate de art. 442-444 din C. proc. civ. Competenta în a se pronunța asupra unei astfel de cereri aparține exclusiv instanței care a omis să se pronunțe pe aspectele învederate de parte prin cererea de completare, întrucât, în fața acelei instanțe au fost administrate toate probele și au fost expuse concluziile orale în susținerea temeiniciei pretențiilor. Pe de altă parte, recurenta reclamantă critică și soluția instanței de apel de respingere a excepției tardivității formulării cererii de completare, având în vedere că cererea a fost formulată de CREDIDAM la 2 ani și jumătate de la data pronunțării deciziei date în recurs. Recurenta susține că instanța de apel nu a sancționat nici lipsa de diligență a părții solicitante de a reitera cererea de plată a cheltuielilor de judecată, cel puțin la termenul de concluzii pe fond, în fața instanței de apel. În aceste condiții, mai arată recurenta-reclamantă, a fost pusă în imposibilitatea de a formula concluzii asupra acesteia cu privire la cuantumul cheltuielilor pretinse de către intimata CREDIDAM (asupra cuantumului și temeiniciei pretențiilor cu acest titlu), proporționalitatea între cheltuieli și prestația efectivă a apărătorului ales al intimatei CREDIDAM în fața instanței de recurs, în condițiile în care cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezintă o veritabilă acțiune în răspundere civilă delictuală. Recurenta invocă lipsa oricărei culpe a sa pentru etapa recursului, având în vedere că decizia de casare este o decizie prin care s-au cerut lămuriri instanței de apel, întrucât s-a pus în vedere instanței de apel să precizeze argumentele care au stat la baza considerării coexistenței a doi titulari de drepturi în persoane diferite pentru dreptul de comunicare publică și dreptul de încasare a remunerației generate de comunicarea publică, nicidecum de rejudecare - întocmai cum s-a întâmplat și motiv pentru care s-a și formulat cerere de recurs. II.2. Apărările formulate în cauză Intimatul