Decizia nr. 107/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2020, reclamanta Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR - ADA) a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 29.652,42 RON inclusiv TVA egală cu valoarea triplului remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile, perioadele și modalitățile menționate la capetele 1.1, 1.2, 1.3, 1.4, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: 1.1 Magazin din Municipiul București, Bulevardul x, în următoarele perioade: noiembrie 2017 - noiembrie 2018, decembrie 2019, ianuarie 2020 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020; 1.

Magazin din Municipiul Cluj-Napoca, Strada x, nr. 39-45, Spațiul Comercial nr. 1, Județ Cluj, în următoarele perioade: iulie 2018 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020; 1.

Magazin din Municipiul București, Calea x A, în următoarele perioade: septembrie 2017 - noiembrie 2018, decembrie 2019, ianuarie 2020; 1.4 Magazin din Municipiul București Sectorul 2, Șoseaua x, Spațiul C9n.p. în următoarele perioade: februarie 2020 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020; în subsidiarul capătului 1 al cererii de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata: a) sumei de 9.884,14 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile, perioadele și modalitățile menționate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; b) sumei de 21.040,96 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 11.11.2020 pentru întârzierea plății remunerațiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al prezentei cereri de chemare în judecată; c) la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 12.11.2020 și până la data plații efective a sumei de 9.884,14 RON; precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiză). 2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 656 din 21.04.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta B., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 29.652,42 RON (TVA inclus) reprezentând triplu remunerație comunicare opere muzicale în cadrul magazinului din București, b-dul x nr. 69, pentru intervalul noiembrie 2017 - noiembrie 2018, decembrie 2019, ianuarie 2020 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020; magazinului din Cluj-Napoca, str. x, spațiul comercial nr. 1, pentru intervalul iulie 2018 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020; magazinului din București, Calea x, pentru intervalul septembrie 2017 - noiembrie 2018, decembrie 2019, ianuarie 2020; magazinului din București, șos. x, spațiul C9n’p pentru intervalul februarie 2020 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020, precum și să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 RON reprezentând taxă judiciară. Totodată, a luat act că se solicită onorariul avocațial pe cale separată. Împotriva încheierii din data de 17.02.2021 și a sentinței civile nr. 656/2021 a declarat apel pârâta A. S.R.L., apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. 3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 454A din 21 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L., împotriva încheierii interlocutorii, premergătoare, din data de 17.02.2021 și împotriva sentinței civile nr. 656/21.04.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta A. S.R.L.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. x/2020. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 14 C. proc. civ. și ale art. 479 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs a arătat următoarele: Instanța de apel nu a acordat termen pentru ca înscrisurile depuse de intimata-reclamanta să-i fie comunicate apelantei-pârâte pentru ca aceasta să-și formuleze apărarea. De asemenea, instanța de apel, deși a respins proba cu interogatoriu, nu a dispus ca reclamanta să comunice înscrisurile care ar rezulta din interogatoriu; din întrebările la interogatoriu rezultă că acestea sunt în legătură directă cu împrejurări ce aparțin reclamantei și fac dovada excepțiilor invocate de pârâtă: calitatea procesuală activă, lipsa de reprezentare, prescripția. Instanța de apel a admis proba cu înscrisuri pentru intimata-reclamantă, deși aceasta nu a solicitat probe. Deși, prin motivele de apel apelanta-pârâtă a solicitat probe, adrese, procese-verbale, instanța nu le-a pus în discuție și nu s-a pronunțat cu privire la acestea și nici nu a comunicat apelantei-pârâte notele scrise depuse la dosar la data de 21.03.2022 de către intimata-reclamantă, pentru ca apelanta să-și pregătească apărarea. Instanța de apel nu a pus în discuția contradictorie a părților caracterul absolut sau relativ al excepției nulității invocate de apelanta-pârâtă cu privire la încheierea de ședință din 17.02.2021 - în sensul că aceasta nu cuprinde în dispozitiv soluția dată de instanța de fond excepției lipsei calității procesuale active - și a hotărât, fără respectarea dreptului la apărare, că nulitatea este relativă, cu toate că dispozițiile art. 233 C. proc. civ. prevede imperativ "încheierea va cuprinde (… )". Un alt motiv de recurs vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 174 alin. (2) C. proc. civ. și art. 178 alin. (3) C. proc. civ. În susținerea acestui motiv, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții legale când a reținut că nulitatea încheierii din 17.02.2021, invocată de apelanta-pârâtă pentru neindicarea numelui și prenumelui avocaților părților, este o nulitate relativă care nu mai poate fi invocată în apel. Or, instanța de apel a nesocotit faptul că motivele de apel privesc încheierea din 17.02.2021, iar deciziile luate printr-o încheiere interlocutorie nu pot fi desființate decât pe calea de atac a apelului. Un alt motiv vizează încălcarea art. 13 C. proc. civ. - dreptul la apărare, recurenta-pârâtă susținând următoarele: Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 13 C. proc. civ. atunci când a respins motivul de apel prin care se critica încălcarea dreptului la apărare de către instanța de fond - pentru că nu a fost acordat termen pentru pregătirea apărării - reținând, nelegal, că pârâta depusese anterior întâmpinare; or, întâmpinarea nu a fost depusă de avocatul pârâtei, ci de pârâtă însăși. De asemenea, a susținut că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului argumentelor invocate de apelanta-pârâtă la pct. 4 și pct. 6 din cererea de apel (apelanta-pârâtă a invocat că instanța de fond a reținut, în mod nelegal, art. 145 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, republicată, care instituie gestiunea extinsă, o nouă formă de gestiune colectivă, încălcând astfel art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (2), alin. (4), alin. (6) C. proc. civ. În acest caz, instanța era obligată să pună în discuția părților calificarea juridică a faptei, respectiv dacă aceasta este gestiune obligatorie sau gestiune extinsă. Însă, instanța a modificat arbitral și obiectul și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, atunci când a reținut art. 145 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, republicată, fără punerea în discuția contradictorie a părților, iar pe fondul cauzei, nu a mai făcut nicio distincție între gestiunea obligatorie, aborgată, și gestiunea extinsă. Instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra argumentelor expuse în motivul de apel indicat la punctul 5 din cererea de apel, argumente pe care le susține în totalitate și în recurs și solicită a fi luate în considerare de instanța de recurs. Instanța de apel a constatat, în mod nelegal, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 222 C. proc. civ., deoarece prin comunicarea cererii de chemare în judecată către pârâtă și prin fixarea primului termen de judecată, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite excepțiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată; motivarea instanței de apel este nelegală, întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor excepțiilor invocate de pârâtă, ci a pus în discuție o singură excepție din cele 5 invocate în întâmpinare; or nepronunțarea asupra tuturor excepțiilor impune anularea hotărârii (se invocă în acest sens decizia ICCJ nr. 2402/09.05.2012). Instanța de apel a reținut greșit că nu au fost încălcate dispozițiile art. 233 lit. i) și art. 14 alin. (5) C. proc. civ., deoarece instanța de fond a pus în discuția părților excepțiile și probele în condiții de contradictorialitate, ambele părți fiind reprezentate. Motivarea instanței de apel este nelegală, întrucât instanța de fond nu a pus în discuție toate cele 5 excepții invocate în întâmpinare, ci doar una singură, iar avocații care au pus concluzii nu au fost identificați cu nume și prenume. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aspectelor invocate de apelanta-pârâtă prin motivul 9 din cererea de apel și a interpretat greșit dispozițiile art. 295 C. proc. civ. și pe cele ale art. 355 C. proc. civ. (apelanta-pârâtă a învederat că sancțiunea aplicării art. 355 C. proc. civ. de către instanța de fond, pentru pârâtă, în vederea depunerii înscrisurilor este nelegală, întrucât această sancțiune nu este prevăzută pentru înscrisuri, iar în cauză nu s-a dispus efectuarea unei expertize). Este nelegală motivarea instanței de apel care a reținut că instanța de fond, prin încheierea de ședință din 17.02.2021, a dispus sancțiunea prevăzută de art. 295 C. proc. civ., deși aceasta a dispus sancțiunea prevăzută de art. 355 C. proc. civ. Instanța de apel nu a răspuns și nu a intrat în cercetarea fondului motivului 10 din cererea de apel și a reținut greșit că pârâta a dobândit termen în cunoștință, potrivit art. 229 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a fost reprezentată de avocat; or, nu instanța de fond a dispus că pârâta are termen în cunoștință în temeiul art. 229 C. proc. civ., grefierul fiind cel care a menționat acest aspect pe conceptul de citare; prin urmare, este cert că nu instanța a acordat termen în cunoștință, iar avocatul, al cărui nume și prenume nu a fost indicat, nu a luat termen în cunoștință. În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la decizia civilă nr. 454A/21.03.2022, recurenta-pârâtă a susținut următoarele: Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., art. 163 C. proc. civ. și art. 229 C. proc. civ. atunci când a considerat că este neîntemeiată lipsa de procedură cu pârâta pentru termenul din 21.04.2021, întrucât pârâta a dobândit termen în cunoștință, iar rezilierea contractului de asistență juridică după data de 15.04.2021 nu are efectul pierderii termenului în cunoștință. Recurenta-pârâtă a apreciat că această motivare este nelegală pentru că la dosarul de fond nu exista, pentru termenul din 21.04.2021, procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare cu pârâta la adresa de la sediul pe care societatea îl avea la data respectivă (sat Roșu, Comuna Chiajna, str. x, jud. Ilfov) - la dosar fiind depusă cerere de reziliere a contractului de asistență juridică cu "C." și solicitarea ca pârâta să fie citată la sediul societății. De asemenea, a susținut că pârâta nu a dobândit termen în cunoștință la termenul din 17.02.2021, întrucât apărătorul său nu a fost identificat de instanță, iar termenul în cunoștință în temeiul art. 229 C. proc. civ. nu a fost dispus de instanță, ci a fost menționat de grefier pe conceptul de citare. S-a mai învederat că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că instanța de fond a pus în discuție notele scrise depuse la dosar de pârâtă și că s-a pronunțat asupra cererii de probe, în sensul constatării decăderii pârâtei din dreptul de a solicita proba cu interogatoriul. Or, instanța de apel a reținut în mod nelegal că pârâta a depus la dosarul de fond note, deși denumirea corectă este "excepții, cereri, susțineri, note", prin care s-a solicitat a se pune în discuție cele 5 excepții invocate în întâmpinare, precum și excepția lipsei calității de reprezentant a doamnei D. pentru B., precizând argumente noi, excepția procesuală a cererii de chemare în judecată, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu este determinat, excepția prescripției de trei ani conform art. 247 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. și art. 2500 și art. 2526 C. civ. Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a precizat că au fost respectate dispozițiile art. 22 C. proc. civ., precum și că în decizia atacată, instanța de apel nu a reținut susținerile din cererea depusă de pârâtă în dosarul de fond la data de 15.04.2021. Totodată, a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 185, art. 208 și art. 351 C. proc. civ. când a respins proba cu interogatoriu reiterată în apel, motivând că partea este decăzută din proba cu interogatoriu, pentru că nu a solicitat această probă prin întâmpinare, însă nu a precizat care dintre alineatele textelor indicate se aplică; or, textele de lege menționate nu prevăd sancțiunea decăderii pentru nesolicitarea probei cu interogatoriu prin întâmpinare. De asemenea, a susținut că, deși proba cu interogatoriu a fost solicitată și prin motivele de apel, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la această probă și a ignorat decizia nr. 9/30.03.2020 pronunțată de ICCJ în Recurs în interesul legii. Față de cele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei apelate și trimiterea cauzei spre evocarea fondului la instanța de apel, pentru punerea în discuție a tuturor excepțiilor și admiterea probelor solicitate de apelanta-pârâtă, sub sancțiunea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., admiterea probei cu interogatoriul reclamantei, depus la instanța de fond la data de 21.04.2021, și pentru a se pune în vedere reclamantei să depună decizia de reprezentare a doamnei E.. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Se observă din examinarea lucrărilor dosarului că motivele recursului se referă la două categorii de critici, una care privește în mod direct dispozițiile instanței de apel (cu ocazia dezbaterii probatoriului în calea de atac și apoi a dezbaterilor orale asupra apelului) și o altă categorie care constituie practic o copiere a motivelor apelului și care privește, în realitate, legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe. Înalta Curte va examina în aceste condiții criticile de nelegalitate care privesc direct decizia recurată prin prisma legalității procedurii ce a urmat la Curtea de apel, iar în privința celorlalte motive, observând că instanța de apel a răspuns în cuprinsul deciziei atacate în mod punctual tuturor motivelor de apel formulate, instanța de recurs va examina numai acele motive care aduc critici concrete răspunsului dat de instanța de apel. Calea de atac extraordinară a recursului nu este destinată reluării judecății în fapt și în drept astfel cum ea a urmat în fața instanțelor de fond; dimpotrivă, față de cazurile de casare expres și limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ., la instanța de recurs pot fi examinate numai critici care privesc nelegalitatea deciziei din apel, iar în contextul de față, dacă susținerile apelantei au primit un răspuns argumentat în decizia Curții de apel, iar aceste susțineri sunt reluate întocmai în cererea de recurs, nu există posibilitatea unui veritabil control de legalitate. În schimb, în măsura în care recursul deduce judecății motive pentru care dezlegările instanței de apel sunt realizate cu încălcarea legii de drept material sau procedural, aceste motive vor fi analizate, în măsura posibilității încadrării lor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel cu argumentul că aceasta nu a amânat cauza pentru ca pârâtei (absente la dezbateri) să îi fie comunicat înscrisul depus de intimata-reclamantă în ședință publică, care în speță a fost reprezentat de Statutul UCMR - ADA . Apreciind că primirea de către instanța de apel a unui înscris la dosar, înscris ce nu a fost atașat întâmpinării și nici nu a fost indicat în probațiune la un moment anterior, dădea dreptul părții adverse de a lua la cunoștință despre acesta pentru a se apăra corespunzător sau a propune contraprobe, în aplicarea prevederilor art. 13 alin. (3) și respectiv art. 14 alin. (4) C. proc. civ., instanța de recurs observă însă că aceste nereguli nu sunt apte a atrage, prin ele însele, nelegalitatea deciziei atacate. Astfel, în absența indicării de către legiuitor a sancțiunii nulității pentru nesocotirea acestor dispoziții, nulitatea care poate interveni este una virtuală, ce urmează regimul juridic prevăzut de art. 175 și art. 176 C. proc. civ. Observând că ipoteza analizată nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de nulitate necondiționată de existența unei vătămări, se reține că sunt incidente dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., în cazul nulității neprevăzute expres de lege fiind necesar a se verifica dacă nerespectarea obligației de a comunica pârâtei apelante înscrisul depus de intimata-reclamantă a produs recurentei o vătămare. Or, instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pe acest înscris, considerentele deciziei recurate nefăcând vreo trimitere la cuprinsul acestuia, iar recurenta nu a adus argumente suplimentare sub acest aspect care să contureze existența unei vătămări; de aceea, se reține că necomunicarea înscrisului nu a produs în mod concret nicio vătămare recurentei pârâte, proba astfel administrată nefiind una considerată determinantă de instanța a cărei hotărâre este atacată, motiv pentru care nulitatea virtuală invocată nu operează, nefiind întrunită cerința vătămării, cuprinsă în art. 175 alin. (1) C. proc. civ. În același registru, s-a reproșat instanței de apel încuviințarea pentru reclamanta intimată a probei cu înscrisuri, deși nu fusese solicitată prin întâmpinare, dar această chestiune urmează a primi același răspuns ca cel de mai sus: deși, de principiu, încuviințarea unei probe cu încălcarea regimului juridic al probelor reprezintă un viciu ce poate atrage nulitatea hotărârii, în absența unei vătămări suferite de cel care invocă nulitatea ca urmare a acestei măsuri, împrejurarea nu constituie un motiv de admitere a recursului. Nici necomunicarea notelor scrise depuse de intimată către apelanta pârâtă, absență la termenul când au avut loc dezbaterile, nu poate fi reținută ca motiv de casare, deoarece acestea nu constituie acte de procedură a căror comunicare este prevăzută de lege (cum este întâmpinarea) și nici probe în sensul art. 249 și următoarele C. proc. civ., ele constituind exclusiv consemnarea scrisă a punctului de vedere adoptat de parte și susținut oral și a apărărilor acesteia. Referitor la măsurile instanței de apel asupra probelor, s-a mai arătat că în mod nelegal Curtea de apel nu a dispus ca reclamanta să comunice înscrisurile care rezultau din interogatoriu. Apreciind că, în coordonatele criticilor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., instanța de recurs poate examina referitor la măsurile instanței de apel numai dacă a avut loc o dezbatere contradictorie și dacă s-a dispus argumentat cu privire la probele solicitate (pentru că aprecierea asupra utilității și pertinenței lor revine exclusiv instanței de apel), Înalta Curte constată că, contrar susținerilor recurentei-pârâte, prin cererea de apel nu s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, astfel încât nu se poate reproșa instanței de apel că nu a încuviințat o atare probă. Corelativ, nu se poate pretinde instanței de apel ca, având la dosar interogatoriul pe care apelanta l-a propus spre administrare părții adverse, să deducă din acesta că apelanta înțelege să solicite administrarea probei cu înscrisurile la care s-ar referi întrebările sale. De aceea, nefondat se susține nelegalitatea deciziei prin prisma omisiunii de a se pronunța cu privire la proba cu înscrisuri solicitată. În privința dezlegărilor date prin decizie de Curtea de apel motivelor formulate în termen de pârâtă, s-au formulat motive de recurs care privesc fie încheierea primei instanțe din 17.02.2021, fie chiar sentința apelată. Prin încheierea din 17.02.2021, prima instanță a respins cererea de amânare formulată de pârâtă, argumentat de faptul că aceasta depusese întâmpinare și totodată de faptul că partea care solicita amânarea era reprezentată de avocat la termenul respectiv. Succesiv, tribunalul a pus în discuție și a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată prin întâmpinare, după care a încuviințat probele apreciate necesare soluționării cauzei și a amânat cauza pentru administrarea lor, punând în acest sens în vedere pârâtei să depună la dosar înscrisurile solicitate de reclamantă. Instanța de apel a respins toate criticile formulate de pârâtă cu privire la această încheiere, argumentul esențial fiind acela că omisiunile reclamate de pârâtă erau dintre cele la care se referă art. 178 alin. (2) C. proc. civ., invocarea lor fiind limitată de alin. (3) al textului la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau la termenul imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond. Prin cererea de recurs s-a arătat pe de-o parte că instanța de apel nu a pus în discuția părților natura nulității ce putea interveni cu privire la mențiunile încheierii din 17.02.2021, susținere cu privire la care Înalta Curte constată că nu exista o astfel de obligație a instanței; chestiunea nulității încheierii era invocată prin apel, iar instanța era chemată a tranșa problema prin decizia sa, pentru că tocmai calificarea naturii nulității - în vederea corectei aplicări a art. 178 C. proc. civ. - făcea obiectul apelului. Conex, nu se poate identifica nici o încălcare a art. 174 alin. (2) și a art. 178 alin. (3) C. proc. civ., chestiunea fiind corect dezlegată de Curtea de apel, pentru că omisiunea indicării numelor și prenumelor avocaților care au reprezentat părțile este, în primul rând, o eroare materială. Chiar dacă s-ar considera că o atare absență din mențiunile încheierii îmbracă forma nulității, recurenta nu a indicat motivele pentru care a considerat că ar fi fost incidente dispozițiile art. 174 alin. (2) C. proc. civ., respectiv care era interesul public afectat prin absența numelui și prenumelor avocaților, mai ales în condițiile în care, așa cum a arătat Curtea de apel, la dosarul primei instanțe se aflau împuternicirile avocațiale ale celor doi apărători care au participat la dezbaterile din data de 17.02.2021. Nu se impune reevaluarea împrejurărilor în care prima instanță a respins o cerere de amânare formulată la același termen, observând că tribunalul a argumentat pertinent măsura și că instanța de apel a avut, la rândul său, în vedere argumente adecvate pentru cenzurarea acestei măsuri, în sensul că nu s-a dovedit imposibilitatea pregătirii apărării, că în cauză pârâta formulase întâmpinare și respectiv că la termen pârâta era reprezentată de avocat, care a depus la dosar împuternicirea sa. În absența unor critici care să combată argumentat aceste considerente, și acest motiv de recurs este nefondat. A criticat recurenta-pârâtă decizia atacată sub aspectul dezlegării date motivului de apel ce privea nesoluționarea tuturor excepțiilor invocate prin întâmpinarea formulată. Astfel, Curtea de apel a arătat, în mod corect, că excepțiile care priveau nulitatea cererii de chemare în judecată făcuseră obiectul verificării primei instanțe în cadrul procedurii de regularizare, conform art. 194-200 C. proc. civ., astfel încât era statuat implicit că instanța apreciase în sensul că omisiunile învederate de pârâtă prin întâmpinare nu puteau fi reținute. Era îndreptățită pârâta să deducă judecății în apel aceste nereguli, însă nu a procedat ca atare și din acest punct de vedere instanța de apel a răspuns criticilor concrete formulate și nu era învestită cu un motiv care să necesite examinarea în concret a viciilor cererii de chemare în judecată. Conex, s-a susținut incorecta dezlegare a motivului de apel ce privea absența unei dezbateri contradictorii cu privire la excepțiile invocate prin întâmpinare. Or, lăsând deoparte cele trei susțineri care au fundamentat excepția nulității cererii de chemare în judecată (care au fost analizate mai sus), se observă din conținutul întâmpinării că excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant au fost argumentate cu aceleași apărări, respectiv că în cauză nu este incidentă instituția gestiunii colective obligatorii și că reclamanta nu a dovedit mandatul autorilor operelor muzicale pentru a putea colecta remunerații în numele lor. Or, cele două excepții nu puteau fi fundamentate pe aceeași împrejurare, deoarece o atare omisiune putea conduce numai la admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât timp în litigiu aceasta nu a acționat ca mandatar în sensul art. 80 și următoarele C. proc. civ., ci în calitate de colector desemnat pentru o anumită categorie de drepturi de autor, în condițiile art. 162 lit. e) din Legea nr. 8/1996 (în forma aplicabilă litigiului), chiar dacă sumele colectate sunt destinate titularilor și le sunt ulterior repartizate. De aceea, calificând (implicit) apărările din întâmpinare ca reprezentând materializarea excepției lipsei calității active și soluționând exclusiv această excepție, prima instanță a procedat în mod corect, fără ca apărările cuprinse în întâmpinare în această privință să rămână fără răspuns. Cu privire la identificarea greșită a normei care sancționează nedepunerea unor înscrisuri de către partea care le deține (în încheierea de probe prima instanță reținând în mod eronat dispozițiile art. 355 C. proc. civ. - referitoare la administrarea probei cu interogatoriu - în loc de art. 295 C. proc. civ.), Curtea de apel a observat că partea apelantă a înțeles corect care era sancțiunea pentru nedepunerea înscrisurilor, după cum rezultă din notele scrise depuse de aceasta la data de 15.04.2021. Astfel, în cuprinsul acestor note pârâta a argumentat cu privire la indicarea eronată a art. 355 C. proc. civ., susținând că în speță puteau fi aplicabile prevederile art. 292, art. 293 sau ale art. 295 C. proc. civ. Argumentarea instanței de apel a valorificat în acest mod același raționament mai sus expus, potrivit cu care eventuala nulitate decurgând din indicarea greșită a textului procedural care cuprinde sancțiunea ce intervine în ipoteza nedepunerii înscrisurilor solicitate are caracter virtual și de aceea ea operează numai în condițiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ. Deși nu a consemnat în mod expres acest raționament, este neîndoielnic că el a fost avut în vedere de instanța de apel, deoarece observând că partea ce invocă neregula avea cunoștință de fapt despre norma legală incidentă în ipoteza respectivă, Curtea de apel a consemnat practic că apelanta-pârâtă nu a suferit vreo vătămare ca urmare a acestei nereguli. Înalta Curte constată corect acest raționament, cu observația că în mod greșit implică recurenta prin cererea de recurs că putea opera numai sancțiunea pusă în vedere de instanță (cea cuprinsă în art. 355 C. proc. civ. și nu cea cuprinsă în art. 295 C. proc. civ.); în realitate, indiferent de mențiunile instanței, sancțiunea ce intervine este cea prevăzută de lege, relevant fiind ca părții să îi fie adusă la cunoștință în mod corect obligația pusă în sarcina sa de instanță. De aceea, nu revenea nici primei instanțe și nici instanței de apel vreo obligație de a proceda la înlăturarea sancțiunii aplicate, pentru că ea era prevăzută de lege indiferent de norma greșit inserată în cuprinsul încheierii de ședință. În mod corect a apreciat Curtea de apel ca nefondată critica sentinței în sensul că pârâta nu a avut termen în cunoștință după data de 17.02.2021, aplicând în litera și spiritul său norma cuprinsă în art. 229 alin. (1) C. proc. civ., față de prezența avocatului împuternicit de pârâtă la ședința din acea zi, fără a prezenta vreo importanță că numele și prenumele acestuia nu era consemnat în încheiere. Din această perspectivă susținerile din cererea de recurs în sensul că încheierea din 17.02.2021 poartă numai mențiunea grefierului de ședință în sensul că părțile cunosc termenul sunt în mod vădit nefondate, deoarece încheierea de ședință tehnoredactată de grefier (inclusiv în privința citativului pentru următorul termen) este semnată de președintele completului de judecată, deci este însușită de acesta. Legat de aceste chestiuni, și motivul lipsei de procedură la termenul următor, 21.04.2021, a fost corect dezlegat de Curtea de apel, deoarece odată acordat termenul în cunoștința avocatului prezent - cum s-a arătat mai sus - încetarea mandatului acestuia nu atrăgea pierderea termenului în cunoștință, față de dispozițiile de excepție (deci interpretabile în mod strict) ale art. 229 alin. (2) C. proc. civ., care nu enumeră această situație în care prevederile alin. (1) să nu mai fie aplicabile. Din această perspectivă, deși argumentarea Curții de apel este criticată prin recurs, nu se aduc argumente concrete care să combată cele reținute, astfel încât nicio dezvoltare suplimentară a chestiunii nu este necesară. Recurenta reproșează instanței de apel respingerea probei cu interogatoriu cu încălcarea prevederilor art. 185, art. 208 și art. 351 C. proc. civ., dar indică în mod eronat argumentarea respingerii acestei probe ca fiind aceea că nu s-a solicitat proba cu interogatoriu prin întâmpinare. Or, Curtea de apel a respins proba cu interogatoriu solicitată de apelanta pârâtă cu argumentul că faptele la a căror dovedire se tinde pot fi dovedite cu înscrisuri, astfel încât acest motiv de recurs este străin de cauză. În plus, în prezența unei măsuri argumentate, cum s-a arătat mai sus, instanța de recurs nu poate fi chemată a cenzura raționamentul privind pertinența și utilitatea probei; în realitate, deși susține nelegalitatea măsurii prin prisma textelor mai sus evocate, recurenta tinde tocmai la verificarea temeiniciei acestei aprecieri, ceea ce nu se poate verifica în recurs. Într-un alt paragraf al recursului, se susține că instanța de apel, dimpotrivă, nu s-ar fi pronunțat asupra interogatoriului propus în calea de atac, ceea ce este contrazis de mențiunile din partea introductivă a deciziei recurate. În privința motivelor de recurs care privesc dispozițiile de drept material aplicabile gestiunii colective a drepturilor de autor, Înalta Curte reține că, în pofida celor susținute de recurentă, prevederile legale aplicabile litigiului prevedeau gestiunea colectivă a comunicării publice de opere muzicale, care se realizează, atât sub imperiul legii anterioare, cât și după modificarea sa din anul 2020, chiar și în absența unui mandat al titularilor (gestiune colectivă extinsă potrivit art. 145 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 în vigoare la data sesizării instanței, respectiv gestiune colectivă obigatorie potrivit art. 123 1 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din lege în forma de la data faptelor deduse judecății). Prin urmare, indiferent de denumirea dată de legiuitor modalității de gestionare a comunicării publice de opere muzicale, organismul colector îi reprezintă și pe membrii care nu i-au acordat mandat, mai puțin atunci când, potrivit art. 145 alin. (3) teza finală din lege, în cadrul gestiunii extinse, autorii notifică organismul cu privire la opțiunea lor de a înlătura gestiunea colectivă. Din această perspectivă, nefondat se susține că instanța avea obligația de a pune în discuția părților natura acestei gestiuni, chestiunea făcând obiectul dezbaterilor la instanța de apel ca urmare a apărărilor formulate în fața primei instanțe (unde s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active tocmai pentru acest motiv) și apoi prin formularea apelului de către pârâtă, astfel încât toate părțile cunoșteau existența disputei și aveau posibilitatea de a formula puncte de vedere în această privință. Față de cele mai sus arătate cu privire la natura gestiunii colective în speță, soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei era corectă, pentru că nu era necesar a se face dovada mandatului dat de membri, iar instanța de apel a înlăturat corect acest motiv de critică. Cu privire la obligativitatea pentru utilizatori a normelor cuprinse în Metodologiile ce organizează activitatea de autorizare și colectare a remunerațiilor, Curtea de apel a indicat corect temeiul legal care susține că aceste metodologii sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, conform art. 165 alin. (9) din legea modificată. Incidental, și pentru perioada anterioară modificării legii, când gestiunea comunicării publice de opere muzicale era obligatorie, dispozițiile legale aveau un conținut similar, cuprins în art. 131 2 alin. (8) din Legea nr. 8/1996. Prevederile alin. (3) al art. 165 din Legea nr. 8/1996 ("Înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Protocolul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala entității care a inițiat procedura de negociere, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de 10 zile de la data depunerii.") nu conduc la o altă concluzie, pentru că ele reglementează posibilitatea pentru organisme și pentru utilizatori de a tranșa negocierea prin adoptarea unui protocol; de aceea, textul nu contrazice norma evocată de instanța de apel, referitoare la obligativitatea metodologiilor. În cadrul aceleiași categorii de critici care pot fi încadrate în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că este nelegală argumentarea de către instanța de apel a cauzei exclusiv prin întemeierea pe metodologii, care sunt accesorii normelor cuprinse în Legea nr. 8/1996 și că instanța era ținută a arăta succesiunea aplicării în timp a legii, mai ales că reclamanta solicită remunerații pe perioade de timp reglementate de norme diferite. Deși pentru acuratețea argumentării hotărârilor instanțelor de fond, un asemenea demers era util, Înalta Curte observă că din perspectivele relevante pentru soluționarea cauzei reperele legale nu s-au schimbat de o manieră care să influențeze condițiile de admitere a acțiunii. Astfel, indiferent de legea aplicabilă, utilizatorul care comunică public opere muzicale este ținut (după cum rezultă din art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996,respectiv art. 130 alin. (1) lit. a) din legea în forma anterioară) a obține în prealabil autorizația licență neexclusivă (pe care, de altfel, pârâta a solicitat-o în luna decembrie 2018 pentru două din punctele sale de lucru și ea a fost emisă cu valabilitate în cursul anului 2019), iar fapta de a comunica public opere muzicale în absența acestei autorizații și a plății remunerațiilor cuprinse în metodologii are caracter ilicit și atrage răspunderea corespunzătoare a utilizatorului. De asemenea, cum s-a arătat deja, deși modificarea Legii nr. 8/1996 a transformat gestiunea colectivă obligatorie a comunicării publice de opere muzicale în gestiune extinsă, ea operează în aceleași condiții - cu excepția existenței unor titulari care au notificat opțiunea înlăturării gestiunii. Acesta este un fapt negativ pentru reclamantă, deci sarcina probei faptului pozitiv contrar revenea celui care l-ar fi invocat; în absența unor atare susțineri, instanțele de fond nu erau ținute a verifica existența mandatelor acordate de membri, după cum arată și art. 145 alin. (3) teza I din lege. Cu privire la temeinicia acțiunii, reținută de instanțele de fond, nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte care, apreciind că susținerile reclamantei privind existența faptei de comunicare publică de opere muzicale în magazinele sale, tinde, în realitate, la reevaluarea probatoriului, ceea ce nu este permis instanței de recurs. De aceea, nu pot fi reținute acele critici care susțin neprobarea faptelor relevante ori prin care se contestă valoarea probatorie a unora din dovezile reținute de instanțele de fond. Desigur că, astfel cum arată recurenta, recunoașterea atributului instanței de a aprecia asupra probelor trebuie să fie însoțită de respectarea legii față de toate părțile și de aplicarea unui tratament echitabil tuturor acestora. Instanța de recurs nu identifică însă în lucrările dosarului un astfel de tratament inechitabil, cât timp pe de-o parte instanțele de fond au arătat care sunt probele din care rețin faptele imputate pârâtei, iar pe de altă parte respingerea unora dintre probele solicitate de pârâtă în fața primei instanțe și în apel a fost realizată în mod argumentat, arătându-se fie că acestea nu au fost solicitate în termenul legal, fie că ele nu sunt utile soluționării cauzei. Incidental, probele cu înscrisuri solicitate de pârâtă (și, cum indică aceasta, menționate și în cuprinsul interogatoriului propus în etapa apelului) priveau absența calității procesuale active a reclamantei; or, cum s-a argumentat în cele ce preced, calitatea activă a reclamantei rezultă din lege și din desemnarea sa ca organism de gestiune colector, astfel încât respingerea probelor cu înscrisuri în acest context nu apare ca fiind nelegală. Nu există o contradicție, cum susține recurenta, între reținerea necesității de a dovedi (de către reclamantă) a instalării și deținerii aparatelor apte a transmite operele muzicale și calificarea faptei ilicite ca fiind comunicarea acestora. Dimpotrivă, comunicarea publică era posibilă în prezența aparatelor, astfel încât acest fapt instituia o prezumție simplă că se transmite muzică, astfel cum au reținut instanțele. În fine, celelalte motive de recurs nu pot fi primite, fiind fie străine de cauza de față, fie lipsite de conținut concret, urmând a fi menționate cu caracter exemplificativ: - motivele care privesc sentința nu fac obiectul recursului, ce este destinat evaluării legalității deciziei instanței de apel; - ignorarea deciziilor invocate cu titlu de practică judiciară nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, cât timp instanța de apel a dezlegat corect în drept susținerile părții; - este străină cauzei solicitarea de a analiza anumite critici ca motive de nelegalitate, dacă ele nu sunt reținute ca motive de nulitate; nelegalitatea, deci încălcarea legii, atrage nulitatea dacă sunt întrunite cerințele art. 174 și următoarele C. proc. civ. nu există, deci, diferențe de ordin conceptual în privința acestor noțiuni atunci când este vorba despre soluționarea căilor de atac și dacă se reține că hotărârea atacată nu este lovită de nulitate pentru motivele invocate, atunci ea nu este afectată nici de viciul nelegalității; - nu pot fi analizate motive în cadrul cărora se afirmă nelegalitatea unor dezlegări ale instanței de apel, fără argumente. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat va fi respins ca nefondat, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă căzută în pretenții va fi obligată la plata sumei de 2975 RON către intimata-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocațial achitat conform dovezii depuse la dosarul de recurs).