ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1738/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 19.06.2020 sub nr. x/2020, reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturile de Autor a Compozitorilor a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei:

- la plata sumei de 85.508,64 RON inclusiv TVA, egală cu valoarea triplului remunerațiilor drepturi patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în:

a) restaurant B., Calea x, în perioada: iunie 2017 - august 2018, martie 2019 - martie 2020;

b) terasa restaurantului B. indicat la lit. a), în perioadele: iunie 2017 - octombrie 2017, mai 2018- octombrie 2018, mai 2019- octombrie 2019;

c) în cadrul evenimentelor ocazionale desfășurate în incinta locațiilor de la lit. a) și b).

În subsidiar capătului 1 al cererii, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata:

- sumei de 28.502,88 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile, perioadele și modalitățile menționate la capătul 1 de cerere, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale;

- sumei de 69.911,80 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 11.06.2020 pentru întârzierea plății remunerațiilor;

- la plata penalităților de 0,5% per zi de întârziere începând cu data de 12.06.2020 și până la data plații efective a sumei de 28.502.88 RON.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxă de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiză).

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1532/09.11.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea, a dispus obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 26.794,50 RON, despăgubiri reprezentând triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitățile comerciale deținute de pârâtă (restaurant, terasă – 4.707, RON; evenimente – 4.224 RON, conform pct. 7. C), a respins ca neîntemeiată cererea formulată în subsidiar, cu obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 3.095 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, taxa ONRC, onorariu avocațial).

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 290/22.02.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-0 în tot, în sensul că a respins în tot cererea ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ., respectiv art. 22 din cod.

Instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților împrejurarea că acțiunea nu ar avea drept obiect și o răspundere contractuală, astfel cum impunea art. 14 din cod, fiind evocată direct prin decizia recurată, în condițiile în care nu a fost pusă în discuția părților nici la instanța de fond, nu a fost invocată prin întâmpinarea formulată de pârâtă sau prin motivele de apel.

Instanța de apel nu a luat în considerare capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, care se încadrează în noțiunea de obiect al cererii de chemare în judecată în sensul art. 194 lit. c) C. proc. civ.

Prin cererea subsidiară s-a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerațiilor și a penalităților de întârziere, iar nu obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu valoarea remunerațiilor și a penalităților de întârziere. Or, obligația pârâtei de a plăti remunerații nu poate avea alt temei decât cel contractual, astfel încât nu se putea reține că petitul subsidiar ar avea drept obiect tot plata de despăgubiri întemeiate pe o răspundere civilă delictuală. Remunerațiile se datorează doar în cazul unei utilizări licite, potrivit unui contract autorizație licență neexclusivă, așa cum prevede Metodologia publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 266/2011.

În același sens sunt și dispozițiile lit. b) ale art. 130 din Legea nr. 8/1996, potrivit cu care organismele de gestiune colectivă pot acorda autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații.

În plus, potrivit pct. 6 din aceeași Metodologie și alin. (2) lit. b) al art. 139 din Legea nr 8/1996, numai în cazul în care utilizarea operelor muzicale este una ilicită, fără sa fie încheiată o autorizație licență neexclusivă, valabilă, sunt datorate despăgubiri. În toate celelalte cazuri sunt datorate remunerații.

Din această perspectivă, a fost încălcat art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care prevede ca judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, iar decizia recurată este și una nemotivată, deoarece instanța de apel nu a explicat de ce capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată ar avea alt obiect decât cel pe care reclamanta l-a menționat în mod expres în acest petit subsidiar al acțiunii.

Nu în ultimul rând, hotărârea este nemotivată și pentru faptul că nu explică de ce pentru perioada iunie 2017 - august 2018 nu poate fi atrasă răspunderea delictuală a pârâtei, cu toate că pentru această perioadă nu a fost încheiat un contract autorizație licență neexclusivă.

În măsura în care a apreciat că ar exista un astfel de contract, instanța de apel nu l-a indicat sau, după caz, nu a explicat mecanismul juridic prin care autorizația licență neexclusivă nr. x/18.09.2018 a produs efecte juridice retroactive, pentru perioada iunie 2017 - august 2018.

Sub acest aspect, hotărârea încalcă și art. 130 lit. b) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia cererea de autorizare este una prealabilă utilizării autorizate a operelor muzicale.

Recurenta-reclamantă a susținut, totodată, că a fost încălcat și art. 1270 C. civ., întrucât contractul autorizație licență neexclusivă nu are drept obiect autorizarea retroactivă, pentru perioada iunie 2017 - august 2018, iar hotărârea apelată este nemotivată și din perspectiva faptului că nu explică mecanismul juridic prin care autorizarea poate să fie valabilă fără plata remunerației.

Astfel, instanța de apel a acceptat că sintagma "valabilă numai însoțită de documentele de plată a remunerațiilor scadente" are cel puțin valoarea juridică a unei atenționări adresate utilizatorului, în sensul că nu va fi absolvit de răspundere juridică și că este necesar să plătească remunerația.

Cu toate acestea, nu au fost explicate efectele juridice ale neplății remunerației, atât din perspectiva art. 1270 C. civ., raportat la clauzele contractului, cât și din perspectiva lit. b) a art. 130 din Legea nr. 8/1996.

De asemenea, instanța de apel nu a explicat nici mecanismul juridic prin care o clauză expresă a contractului nu are valoarea contractuală, ci de act unilateral, respectiv o simplă atenționare, nefiind indicat nici temeiul juridic al instituției atenționării contractuale.

Recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ., în aplicarea căruia contractul - autorizația licență neexclusivă nr. x/18.09.2018 are putere de lege între părțile semnatare.

Părțile au convenit la art. 7 din contract că întârzierea plății remunerației "cu mai mult de 10 zile" față de scadență atrage operarea pactului comisoriu de gradul IV.

Fără temei legal, cu încălcarea art. 1270 din C. civ., instanța de apel a reținut că acest pact comisoriu ar opera pentru orice simplă întârziere a plății și că, din acest motiv, ar fi lipsit de eficiență, întrucât ar face inaplicabilă clauza care prevede penalități de 0,5%/zi de întârziere, în sensul că aceasta nu ar mai fi aplicabilă în nicio situație.

Or, clauza se aplică pentru perioada de 10 zile de întârziere a plății remunerațiilor, inclusiv în cazul în care plata remunerațiilor se efectuează în interiorul intervalului de 10 zile, urmând ca rezilierea să producă efecte pentru viitor, după expirarea celor 10 zile.

Pe de altă parte, instanța de apel a încălcat art. 1553 C. civ., coroborat și cu art. 1270 din același cod, prin aprecierea conform căreia rezilierea putea opera numai după notificarea pârâtei, totodată, a aplicat în speță dispoziții străine pricinii, respectiv art. 1551 și art. 1552 C. civ.

Părțile au prevăzut în mod expres la art. 7 din autorizația licență neexclusivă AMB x/18.09.2018 obligația a cărei neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului, precum și faptul că rezilierea decurge din simplul fapt al neexecutării obligației de plată, fără vreo altă formalitate.

În acest caz, art. 1553 C. civ. prevede faptul că rezilierea operează de drept, fără a fi necesara notificarea punerii în întârziere.

În plus, este specific pactului comisoriu de gradul IV, reglementat de art. 1153 C. civ., faptul că acesta conferă creditorului libertatea de a opta, fie să invoce rezilierea contractului, fie să ceară executarea acestuia.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit art. 1399 și art. 1400 C. civ.

Potrivit art. 1400 din C. civ., condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației, iar în speță, părțile au convenit contractual că dreptul conferit utilizatorului, respectiv autorizarea de a comunica public opere muzicale, este "valabilă numai însoțită de documentele de plată a remunerațiilor scadente".

Așadar, până la îndeplinirea condiției de plată a remunerației, însăși existența obligației de autorizare este suspendată, iar dreptul contractual de a utiliza operele muzicale se consolidează în mod retroactiv prin îndeplinirea condiției.

Este lipsită de temei juridic soluția instanței de apel din care rezultă că Titlul III Modalitățile obligațiilor din Cartea V a C. civ. nu ar fi aplicabile contractelor sinalagmatice ori că acestea s-ar aplica acestor contracte într-un mod diferit față de cele aplicabile actelor juridice.

Contractarea unei obligații sub condiție nu transformă contractul sinalagmatic într-un act juridic unilateral.

Clauza contractuală evocată, coroborată cu restul contractului, este o veritabilă condiție suspensivă, de a cărei îndeplinire de către debitor, la scadență, depinde consolidarea retroactivă a dreptului conferit, de a comunica public opere muzicale pe perioada pentru care a fost îndeplinită obligația contractuală de plată a remunerației, în schimbul căreia autorizarea este dată.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (în continuare, UCMR – ADA) a reproșat instanței de apel încălcarea principiilor contradictorialității și al disponibilității, respectiv absența considerentelor decisive în ceea ce privește cauza acțiunii introductive de instanță.

Potrivit recurentei, instanța de apel, în mod greșit, nu a supus discuției părților împrejurarea că acțiunea introductivă nu ar avea ca temei și răspunderea contractuală, nu s-a pronunțat asupra cererii formulate în subsidiar, care avea un temei contractual și nici nu a expus motivele pentru care nu a soluționat cauza în raport de pretențiile din cererea subsidiară.

Criticile astfel formulate nu vor fi primite.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al aceleiași norme nu pot fi primite dacă ele puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

Astfel, prin hotărârea primei instanțe, cererea de chemare în judecată a fost admisă în considerarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, dispunându-se obligarea acesteia la plata de despăgubiri constând în triplul remunerației plătite în mod uzual de către utilizatorii din aceeași categorie, cererea formulată în subsidiar fiind respinsă ca neîntemeiată.

Prin apelul declarat, pârâta A. S.R.L. a criticat constatarea săvârșirii faptei ilicite pretinse de către reclamantă, constând în neîndeplinirea obligației de a obține autorizația licență neexclusivă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, din moment ce a fost emisă autorizația licență neexclusivă, aceasta se afla la dosarul primei instanțe, iar tribunalul, în mod greșit, nu i-a dat eficiență (motivul de apel reluând, în acest fel, apărarea din întâmpinarea depusă în fața primei instanțe).

Înalta Curte constată că, în condițiile în care atât hotărârea primei instanțe, cât și apelul pârâtei, au avut în vedere răspunderea civilă delictuală drept cauză a acțiunii, revenea reclamantei obligația de a semnala în apel pretinsul temei contractual al cererii subsidiare, întemeiat pe autorizația licență neexclusivă. Or, reclamanta UCMR–ADA nu a declarat apel incident, față de soluția primei instanțe de respingere a cererii subsidiare și nici măcar nu a formulat întâmpinare în apel.

Prin urmare, critica referitoare la soluționarea apelului exclusiv în considerarea răspunderii civile delictuale și fără a se supune discuției părților calificarea juridică a cererii subsidiare, din perspectiva autorizației licență neexclusivă, relevă, în realitate, o critică inadmisibilă la adresa hotărârii primei instanțe, prin care cererea subsidiară a fost respinsă ca neîntemeiată.

În lipsa unei învestiri în legătură cu calificarea juridică a cererii subsidiare, nu se poate imputa instanței de apel nemotivarea deciziei sub acest aspect, neputând fi primită nici critica prin intermediul căreia recurenta-reclamantă tinde la invocarea inadmisibilă a propriei culpe în neîndeplinirea obligațiilor procesuale ce îi revin în cursul procesului pentru a susține absența unor considerente esențiale din cuprinsul hotărârii recurate.

Înalta Curte reține, de asemenea, că recurenta a invocat și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru a critica modul de aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor C. civ. referitoare la rezoluțiunea autorizației licență neexclusivă AMB x/18.09.2018, însă, față de raționamentul juridic regăsit în decizia recurată, critica este lipsită de finalitate și urmează a fi înlăturată ca atare.

Din considerentele deciziei, reiese că instanța de apel s-a raportat, într-adevăr, și la prevederile art. 1551 și art. 1552 C. civ., a căror incidență a fost criticată prin cererea de recurs, dar în contextul art. 1516 alin. (2) C. civ. "Drepturile creditorului", ce reglementează dreptul de opțiune al creditorului în alegerea mijloacelor de valorificare a dreptului său, în sensul de a cere sau de a trece la executarea silită a obligației, fie de a obține, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative, fie de a folosi orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Astfel, instanța de apel a analizat mijloacele de probă administrate în cauză și a ajuns la concluzia că reclamanta, în calitate de creditor, a optat pentru executarea silită a obligației contractuale, în condițiile în care a emis facturi și înștiințări de plată pe temeiul autorizației licență neexclusivă inclusiv la nivelul anului 2021, așadar, timp de 3 ani de la data pretinsei operări a efectelor pactului comisoriu (10 zile întârziere în plata remunerației, începând chiar cu luna septembrie 2018), și fără a informa pe debitor despre această opțiune de realizare a dreptului de creanță.

Or, pe lângă faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut nicio referire la dispozițiile art. 1516 alin. (2) C. civ., iar situația de fapt reținută prin decizia recurată în contextul acestei norme nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, în care se cercetează exclusiv aspectele de nelegalitate, iar nu de netemeinicie a deciziei, se observă că, în argumentația instanței de apel, informarea debitorului nu are semnificația punerii acestuia în întârziere, ca formalitate a rezoluțiunii/rezilierii contractului, ci are rolul de a înștiința pe debitor despre opțiunea creditorului în sensul art. 1516 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, susținerea recurentei referitoare la interpretarea greșită a art. 1553 C. civ. relevă o înțelegere eronată a considerentelor deciziei, întrucât instanța de apel nu a condiționat efectele pactului comisoriu inserat în convenția părților de punerea în întârziere a debitorului, ci doar a constatat, față de mijloacele de probă administrate, că reclamanta a optat pentru executarea silită a obligației contractuale, iar nu pentru valorificarea pactului comisoriu, cu efectul încetării de drept a autorizației licență neexclusivă.

Față de argumentele pentru care instanța de apel a respins apărarea reclamantei vizând desființarea de drept a contractului și temeiul delictual al pretențiilor pentru perioada de timp ulterioară emiterii autorizației licență neexclusivă, urmează a se constata ca fiind lipsită de finalitate critica referitoare la modalitatea de interpretare de către instanța de apel a clauzei contractuale privind condițiile pactului comisoriu. Chiar în ipoteza admiterii criticii în discuție, tot nu s-ar ajunge la admiterea recursului și la casarea deciziei de apel, cât timp subzistă argumentul potrivit căruia reclamanta, în calitate de creditor, nu și-a manifestat intenția de a recurge la pactul comisoriu, ci, dimpotrivă, a optat în mod explicit pentru o altă modalitate de realizare a dreptului de creanță.

Cât privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 1399 și art. 1400 C. civ., critica recurentei-reclamante pornește de la premisa eronată conform căreia prin decizia recurată s-ar fi apreciat că modalitățile actului juridic nu sunt aplicabile contractelor sinalagmatice, iar contractarea unei obligații sub condiție ar transforma contractul sinalagmatic într-un act juridic unilateral.

Instanța de apel nu a făcut o asemenea apreciere abstractă, ci s-a raportat în concret la conținutul convenției încheiate între părți pentru a constata că mențiunea din autorizația licență neexclusivă "valabilă numai însoțită de documentele de plată a remunerațiilor scadente" nu evocă o condiție suspensivă în sensul art. 1399 și art. 1400 C. civ., cât timp plata remunerației nu este un eveniment viitor și incert de care depinde însăși nașterea valabilă a obligațiilor, iar efectele contractului nu sunt asimilate, în actualul C. civ., condiției, ca modalitate a actului juridic.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, în motivarea deciziei de apel nu a fost infirmată posibilitatea ca un contract sinalagmatic, precum cel în cauză, să fie afectat de o condiție suspensivă, ci dimpotrivă, s-a exclus în speță ca plata remunerației de către utilizator să reprezinte o condiție pentru eficacitatea obligației celeilalte părți de autorizare a utilizării operei, tocmai din motivul reciprocității și interdependenței obligațiilor în cazul unui contract sinalagmatic.

Înalta Curte constată că atare concluzie a instanței de apel este corectă, întrucât plata remunerației de către utilizator, în baza autorizației licență neexclusivă, reprezintă contraprestația autorizării utilizării date de către organismul de gestiune colectivă, ceea ce înseamnă că și aceasta din urmă este deja eficace, fiind exclusă, astfel, incidența condiției suspensive, ca eveniment viitor și nesigur de îndeplinirea căreia depinde eficacitatea obligației.

În realitate, neplata remunerației relevă că obligațiile reciproce nu sunt afectate de modalități, dar că una dintre părți nu și-a executat obligația asumată, situație în care cealaltă parte poate opta pentru una dintre modalitățile de realizare a dreptului de creanță, astfel cum prevede art. 1516 alin. (2) C. civ.

În consecință, critica recurentei pe acest aspect este nefondată și va fi respinsă ca atare.

În schimb, este fondată critica referitoare la încălcarea, prin decizia recurată, a dispozițiilor art. 1270 C. civ., ce reglementează forța obligatorie a oricărui contract.

Din decizia recurată reiese că un considerent decisiv pentru respingerea în apel a cererii de chemare în judecată, formulată pe temei delictual, a fost acela că autorizația licență neexclusivă AMB x/18.09.2018 este în ființă între părți, pentru restaurantul B., deținut de către pârâtă.

Se impune a se observa, însă, că prin cererea de chemare în judecată s-a pretins comunicarea publică de muzică ambientală în restaurantul B., precum și în cadrul evenimentelor ocazionale desfășurate în incinta acestei locații, fără autorizarea prealabilă din partea titularilor de drepturi - prin intermediul organismului de gestiune colectivă -, atât pentru o perioadă ulterioară autorizației licență neexclusivă (martie 2019 - martie 2020), dar și pentru un interval de timp anterior (iunie 2017 - august 2018).

Or, dacă pentru perioada ulterioară încheierii contractului nu se justifică formularea pretențiilor pe temei delictual, reclamanta neavând drept de opțiune între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală, în aplicarea art. 1530 alin. (2) C. civ., criticile în recurs pe aspectul temeiului juridic nefiind primite, potrivit celor deja expuse în prezenta decizie, pentru perioada subsecventă reclamanta putea acționa doar pe tărâm delictual, astfel cum, de altfel, a procedat prin cererea formulată în cauză.

O constatare contrară ar echivala cu extinderea ex tunc a efectelor între părți ale unui contract valabil încheiat, ce nu este, însă, permisă de prevederile art. 1270 C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractului, în absența unei înțelegeri de acest fel a părților.

Pârâta A. S.R.L. nu a invocat în cauză existența autorizării și pentru perioada iunie 2017 - august 2018, dimpotrivă, prin apelul declarat, reiterând apărarea din întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, a arătat că pentru acel interval de timp datorează remunerația, întrucât nu a avut autorizație din partea reclamantei.

Prin urmare, Înalta Curte va admite critica recurentei-reclamante, în ceea ce privește pretențiile reclamantei vizând perioada iunie 2017 - august 2018, exclusiv pentru spațiul reprezentat de restaurantul B..

Cât privește terasa acestui restaurant, instanța de apel a reținut în fapt că autorizarea utilizării muzicii ambientale nu a fost dată și pentru terasa restaurantului B., deținută tot de către pârâta A. S.R.L., dar acțiunea este nefondată chiar pe temei delictual, întrucât prin probele administrate în cauză nu s-a dovedit comunicarea publică de opere muzicale în acest spațiu.

Recurenta-reclamantă nu a formulat nicio referire la considerentele instanței de apel pe acest aspect și, de altfel, aprecierea redată anterior relevă o chestiune de temeinicie a deciziei, iar nu de legalitate, astfel încât reevaluarea probelor administrate, cu finalitatea stabilirii situației de fapt, excedează prerogativele acestei instanțe de control judiciar, circumscrise cercetării motivelor de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, iar pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului în ceea ce privește pretențiile reclamantei vizând perioada iunie 2017 - august 2018 și spațiul reprezentat de incinta restaurantului B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva deciziei civile nr. 290A din 22 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2023.