ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 855/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta UCMR-ADA, A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. pentru ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 10.080,00 RON la care se adaugă TVA egală cu valoarea triplului remunerațiilor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiul, perioada și modalitățile menționate la capetele 1.1, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: Restaurant "C.", București, Calea x, Tronson 2, Spațiu Comercial 3, în perioada aprilie 2018 - martie 2020 și iunie 2020 - ianuarie 2021. În subsidiar a solicitat obligarea pârâtei la plata: a) sumei de 3.360,00 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile, perioadele și modalitățile menționate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; b) sumei de 8.898,20 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 17.02.2021 pentru întârzierea plații remunerațiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată; c) la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 18.02.2021 și până la data plății efective a sumei de 3.360,00 RON. De asemenea, a solicitat să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras D., onorariu de avocat, onorariu de expertiză). I.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 311 din 02 martie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta UCMR-ADA, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 7.111,44 RON cu TVA inclus reprezentând triplul contravalorii remunerațiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în spațiul administrat de către pârâtă în perioada ianuarie 2019- februarie 2021 și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.095 RON cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, taxă extras ONRC și onorariu avocat. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 402A din 09 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 311/02.03.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UMCR-ADA, A., ca nefondat. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L.. Prin cererea formulată, recurenta-pârâtă a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. c) și art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a interpretat și aplicat greșit teza finală a art. 479 alin. (1) C. proc. civ. și a încălcat prevederile art. 7 alin. (1) și art. 20 C. proc. civ., precum și a celor ale art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 265 Codul fiscal. Cu privire la critica vizând încălcarea art. 470 alin. (1) lit. c) și art. 476 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut faptul că apelul formulat de pârâtă la data de 28.06.2022 ar fi fost unul motivat, astfel că singura critică cu care s-a considerat legal învestită a fost cea privind calculul sumelor datorate de pârâtă cu titlu de despăgubire pentru comunicarea publică a operelor muzicale în perioada ianuarie 2019- februarie 2021. Or, contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-pârâtă a apreciat că apelul pe care l-a declarat la data de 28.06.2022 nu conținea critici propriu-zise cu privire la procedura urmată în fața Tribunalului București sau împotriva hotărârii judecătorești pronunțate de acesta din urmă, ci doar prelua în mod fidel petitul întâmpinării depuse în primă instanță, împrejurare ce nu putea fi asimilată unei motivări a căii de atac. Așadar, soluția corectă ar fi fost aceea ca instanța de apel să constate că apelul pârâtei era nemotivat și că acest fapt provoca o devoluțiune asupra întregii cauze conform art. 477 alin. (2) C. proc. civ., deoarece calea de atac nu era limitată la anumite soluții din dispozitivul sentinței apelate. Astfel, instanța de apel era ținută să reevalueze întreaga cauză. Or, neprocedând în acest fel, se impune a fi reformată hotărârea instanței de apel, deoarece pârâtei nu i-au fost analizate apărările formulate în fața primei instanțe ce vizau restrângerea activității sale pe perioada stării de alertă. În acest context apar ca fiind greșite argumentele instanței de apel, care a considerat că în lipsa unor critici concrete, chestiunea restricțiilor din perioada pandemiei nu formează obiectul cenzurii în apel. În ceea ce privește critica privind aplicarea greșită a tezei finale a art. 479 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut faptul că prerogativa invocării motivelor de ordine publică aparține exclusiv instanței de apel, iar nu părții interesate, astfel încât apelantul nu este în drept să invoce alte motive de apel cu depășirea termenului legal de motivare a apelului, întrucât se opune decăderea, sancțiune prevăzută de art. 470 alin. (3) C. proc. civ. Drept urmare, instanța de apel a concluzionat că motivele formulate de apelanta-pârâtă la data de 06.10.2022 au fost depuse după împlinirea termenului de motivare a căii de atac, la un moment la care era decăzută din dreptul de a mai invoca motive noi în apel. Or, contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-pârâtă a susținut că avea dreptul de a formula motive de ordine publică în apel, întrucât din interpretarea dispozițiilor art. 479 C. proc. civ. reiese faptul că astfel de motive pot fi invocate în apel inclusiv de părți sau de procuror, dacă legea nu prevede în mod expres că neregularitatea, chiar de ordine publică, poate fi invocată numai până la un anumit moment. A mai susținut recurenta-pârâtă că dreptul părților de a invoca motive de ordine publică în apel este susținut și de faptul că art. 479 alin. (1) C. proc. civ. nu recunoaște această posibilitate exclusiv în beneficiul instanței. Prin urmare, câtă vreme legiuitorul nu a înțeles să facă o atare limitare, ca în cazul recursului, trebuie să se recunoască și părților posibilitatea de a invoca motive de ordine publică în apel. De asemenea, a învederat că din interpretarea gramaticală a tezei finale a art. 479 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că prin folosirea conjuncției "și" cu sensul de "pe deasupra, în plus", legiuitorul a dorit să sublinieze faptul că, pe lângă părți și procuror, inclusiv instanța are posibilitatea de a invoca ("din oficiu") motive de ordine publică. Astfel, se poate concluziona că legiuitorul a urmărit să înlăture sancțiunea decăderii prevăzută de art. 470 alin. (3) C. proc. civ., posibilitatea părților de a invoca în apel motive de ordine publică constituind un "caz în care legea dispune altfel", în înțelesul art. 185 alin. (1) din același Cod. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) și art. 20 C. proc. civ., precum și a celor ale art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 265 Codul fiscal, recurenta-pârâtă a învederat că raționamentul instanței de apel - că obligarea pârâtei la plata unor sume de bani nesolicitate prin cererea de chemare în judecată constituie un caz de plus petita, care, similar celui de minus petita, reprezintă o chestiune de ordine privată, ce poate fi remediată doar la inițiativa părții lezate, neconstituind un motiv de ordine publică - vine în conflict cu prevederile art. 7 alin. (1) și art. 20 C. proc. civ. În speța de față, Tribunalul București a încălcat principiul legalității procesului civil, analizând obiectul cererii de chemare în judecată în alte limite decât cele în care a fost legal învestit, însă, ca urmare a neincluderii acestei critici în categoria motivelor de ordine publică, ea a rămas neanalizată de către instanța de apel. Pe de altă parte, instanța de apel a considerat că aplicarea regulilor privitoare la TVA este, de asemenea, o chestiune de ordine privată, căci privește exacta dimensionare a sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în sarcina apelantei, astfel încât trebuia invocată prin motivele de apel. Or, în jurisprudența constantă a Curții Constituționale s-a arătat că dreptul fiscal și procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce înseamnă că subiecții unor astfel de raporturi nu pot fi egali în drepturi și obligații. Din economia textelor art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 265 Codul fiscal rezultă cu claritate faptul că aspectele ce țin de suportarea și colectarea TVA nu sunt lăsate la latitudinea individualilor, motiv pentru care se poate concluziona că normele ce constituie TVA și reglementează regimul juridic al acestei taxe sunt norme imperative și de ordine publică, a căror nesocotire poate fi valorificată pe calea unui motiv de ordine publică în apel. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Astfel, soluția de respingere a apelului este contrazisă de considerente, în cuprinsul cărora s-a reținut faptul că "în mod corect apelul ar fi trebuit admis și redusă suma la plata căreia apelanta trebuie obligată de către reclamantă la 5.976 RON, soluția de respingere a apelului fiind una eronată, rezultat al unei erori de calcul asupra căreia însă instanța nu are posibilitatea de a reveni ulterior pronunțării hotărârii". Prin urmare, câtă vreme motivarea deciziei recurate nu este aptă să susțină soluția din dispozitivul acesteia, se impune casarea și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării apelului declarat de pârâtă. În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea rejudecării apelului. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă UCMR-ADA, A. nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis, pentru considerentele și în limitele ce urmează a fi expuse. Prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata triplului remunerațiilor (10.080 RON) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în perioadele aprilie 2018 - martie 2020 și iunie 2020 - ianuarie 2021 în restaurantul "C." deținut de societatea pârâtă; în subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.360 RON plus TVA reprezentând remunerațiile restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în perioadele și spațiul anterior menționate, la plata penalităților de întârziere (8.898,20 RON) calculate până la data de 17.02.2021, precum și la plata penalităților de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 08.02.2021 și până la data plății efective a sumei de 3.360,00 RON. Prima instanță a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâta la plata sumei de 7.111,44 RON cu TVA inclus reprezentând triplul remunerațiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în spațiul administrat de pârâtă în perioada ianuarie 2019- februarie 2021, argumentând în considerentele sentinței, în esență, în sensul că pârâta este ținută a suporta contravaloarea prejudiciului cauzat prin faptul că nu a solicitat reclamantei autorizații neexclusive și nu a achitat remunerația corespunzătoare datorată autorilor de opere muzicale pentru perioada ianuarie 2019 - februarie 2021; de asemenea, prima instanță a fondului a reținut că în raport de dispozițiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și pct. 6 din Decizia ORDA nr. 266/2011, valoarea prejudiciului constă în triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate dacă s-ar fi încheiat autorizația licență neexclusivă. Soluționând apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București l-a respins ca nefondat. Prin memoriul de recurs formulat, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. Astfel, în cadrul cazului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, iar câtă vreme motivarea deciziei recurate nu este aptă să susțină soluția din dispozitivul acesteia, se impune casarea și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării apelului declarat de pârâtă. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că soluția de respingere a apelului este contrazisă de considerente, în cuprinsul cărora s-a reținut faptul că "în mod corect apelul ar fi trebuit admis și redusă suma la plata căreia apelanta trebuie obligată de către reclamantă la 5.976 RON, soluția de respingere a apelului fiind una eronată, rezultat al unei erori de calcul asupra căreia însă instanța nu are posibilitatea de a reveni ulterior pronunțării hotărârii". Critica întemeiată pe acest motiv de casare este fondată. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Motivarea hotărârii judecătorești este supusă atât exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, astfel, trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar. Înalta Curte constată că în considerentele relevante ale deciziei recurate se arată: "Or, în ceea ce privește corectitudinea calculelor, din înscrisul aflat la dosar tribunal rezultă o suprafață de servire de 98 mp, căreia îi corespunde o remunerație lunară de 83 RON/lună (pct. 2 lit. A) b) din anexa Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 266/2011). Având în vedere perioada la care s-a raportat tribunalul și care nu a fost criticată în mod eficace din punct de vedere procedural (în termen), rezultă că sunt datorate remunerații pentru perioada ianuarie 2019 (dată la care apelanta-pârâtă a beneficiat de autorizație de funcționare) - februarie 2021, așadar pentru un număr de 26 luni, din care se scad 2 luni aferente stării de urgență. Rezultă așadar o remunerație simplă de 1.992 RON, care însă urmează a fi triplată în conformitate cu pct. 6 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, cu modificările ulterioare, precum și în conformitate cu art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. De altfel, soluția tribunalului nu a fost apelată în ceea ce privește acordarea triplului remunerațiilor, ci doar în ceea ce privește baza de calcul. Urmează că în mod corect apelul ar fi trebuit admis și redusă suma la plata căreia apelanta trebuie obligată către reclamantă la 5.976 RON, soluția de respingere a apelului fiind una eronată, rezultat al unei erori de calcul, asupra căreia însă instanța nu are posibilitatea de a reveni ulterior pronunțării hotărârii". Instanța de recurs a procedat la reproducerea acestor paragrafe din decizia atacată cu recurs pentru a sublinia faptul că există, într-adevăr, o contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei instanței de apel. Astfel, se poate observa din pasajele ce preced că instanța de apel, după ce a efectuat o verificare a calculelor efectuate de prima instanță a fondului a reținut în considerente că suma corectă a remunerațiilor datorate de pârâtă era mai mică decât cea la care pârâta a fost obligată prin hotărârea primei instanțe, respectiv 5.976 RON față de 7.111,44 RON. Cu toate acestea, a respins apelul declarat de pârâtă, deși a enunțat în mod expres în considerente faptul că soluția corectă ar fi fost aceea de admitere a apelului și de reducere a sumei la a cărei plată a fost obligată societatea pârâtă, subliniind chiar, că soluția de respingere a apelului este una eronată (considerente redate în finalul deciziei de apel). Prin urmare, în soluționarea apelului formulat de către pârâtă cu privire la soluția primei instanțe, instanța de apel reține că suma datorată de pârâtă era mai mică decât cea la care a fost obligată, însă, în același timp respinge apelul ca nefondat. Aceste aspecte sunt de natură a ilustra o evidentă contradicție între considerentele deciziei și soluția pronunțată, cu încălcarea astfel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Or, cu privire la obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât și jurisprudența sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie clară, coerentă și completă, să constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, a statuat că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar și coerent motivele pe care se întemeiază, astfel încât justițiabilul să-și poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei și cauza Boldea împotriva României). Argumentele opuse acestui motiv de recurs de către intimata reclamantă la termenul de dezbatere a recursului, nu sunt apte să înlăture contradicția evidentă expusă supra. Astfel, deși intimata reclamantă justifică prin intermediul respectivelor argumente corectitudinea soluției de respingere a apelului, întemeindu-se pe alte considerente realizate de către curtea de apel în cadrul aceleiași decizii recurate sau pe aspecte privind însuși fondul cauzei, cu toate acestea Înalta Curte notează subzistența motivului de casare menționat, întrucât de fapt, aceste argumente opuse configurează existența și a unei contradicții între pe de o parte, diversele considerente ale deciziei recurate invocate de intimată și pe de altă parte, cel citat anterior. Or, acest aspect este de natură a accentua caracterul fondat al motivului de recurs privind motivarea deficitară a hotărârii dispuse de instanța de apel și nicidecum de a îl infirma. În acest cadru, se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. rap. la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același Cod și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanția procesuală a motivării corespunzătoare a hotărârilor judecătorești, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 C. proc. civ. În aceste coordonate, este așadar fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă, motiv de recurs ce vizează o motivare necorespunzătoare a deciziei recurate, având drept consecință, în acord cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Recurenta-pârâtă mai critică hotărârea instanței de apel și prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. c) și art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a interpretat și aplicat greșit teza finală a art. 479 alin. (1) C. proc. civ. și a încălcat prevederile art. 7 alin. (1) și art. 20 C. proc. civ., precum și ale celor ale art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 265 Codul fiscal, susținând - în esență - că instanța de apel trebuia să considere apelul pârâtei depus la dosar la data de 28.06.2022 ca fiind nemotivat și să devolueze pricina în întregime, că motivele de ordine publică în apel pot fi invocate de părți și după împlinirea termenului de motivare a căii de atac, precum și că nu sunt motive de ordine privată chestiunile invocate la data de 06.10.2022, respectiv acordarea unor sume necerute, precum și aspectul legat de TVA, ci sunt motive de ordine publică. Primo, Înalta Curte observă că în mod legal a tranșat instanța de apel chestiunea caracterului motivat sau nemotivat al cererii de apel, aspect ce prezintă consecințe în planul întinderii învestirii instanței de apel, care va realiza controlul judiciar de fond în funcție de existența sau nu a unor motive ale căii de atac, după cum dispune art. 476 alin. (2) C. proc. civ., analizând pricina numai sub aspectele criticate ori în întregul ei, după caz. În cererea de apel depusă în termenul legal pentru exercitarea și motivarea căii de atac, prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., pârâta apelantă a arătat că solicită schimbarea sentinței primei instanțe în sensul de a se respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, iar în subsidiar să se constate că acțiunea este fondată numai în parte, deoarece suma datorată cu titlu de remunerații corect calculată este de 3735 RON (1245 x 3). În acord cu instanța de apel, prezenta instanță de recurs reține că, deși argumentele sunt extrem de sumare, nu se poate considera că cererea de apel este nemotivată, în cuprinsul său arătându-se nu doar că cererea de chemare în judecată trebuie să fie respinsă în tot, dar și că, cu titlu subsidiar, pretențiile reclamantei pot fi considerate ca fondate cel mult în parte, pentru o parte din suma cuprinsă în dispozitiv, ce a fost incorect calculată. De aceea, a considera acest memoriu de apel nemotivat și a deschide astfel calea unei devoluțiuni totale (astfel cum indică art. 476 alin. (2) C. proc. civ.) ar pune apelantul care a ales să declare calea de atac în aceste condiții - de motivare sumară - într-o poziție mai favorabilă decât un apelant care detaliază argumentat și pe larg motivele de netemeinicie sau nelegalitate privitoare la hotărârea primei instanțe. Or, situația apelului nemotivat ce impune o devoluțiune completă în apel este una de excepție în economia sistemului căilor de atac în procesul civil, iar norma are a primi o interpretare restrictivă, strictă, aceasta însemnând că aplicarea art. 476 alin. (2) C. proc. civ. este rezervată exclusiv ipotezelor când cererea de apel nu cuprinde nicio argumentare a declarării căii de atac. Secundo, este nefondată și susținerea în sensul că apelanta avea posibilitatea de a invoca ea însăși motive de ordine publică peste termenul de motivare a căii de atac, teză dedusă de recurentă din interpretarea literală a art. 479 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. - "Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu." Astfel, această normă, situată în succesiunea tezei I a alin. (1) ("Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicare a legii de către prima instanță"), trebuie citită și interpretată în contextul reglementării și nu izolat, ceea ce conduce la necesitatea înlăturării principiului "unde legea nu distinge, nu trebuie nici interpretul să distingă", principiu ce ar permite (în aprecierea recurentei) concluzia că invocarea motivelor ar fi permisă și părții. Astfel, întreaga economie a reglementării regimului procedural al căilor de atac în procesul civil relevă opțiunea legiuitorului pentru rigurozitate, disciplină procesuală, soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și, nu în ultimul rând, egalitate a armelor. De aceea, termenul pentru motivarea căii de atac este unul imperativ, de decădere, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 468 alin. (1) coroborat cu art. 470 alin. (1) lit. c) și alin. (2) teza I C. proc. civ., a cărui epuizare limitează devoluțiunea instanței de apel la motivele invocate și depuse în interiorul termenului de declarare a apelului, care este și termenul de motivare a căii de atac atunci când el curge de la comunicarea hotărârii atacate. Corelativ, toate apărările pertinente ale părții adverse trebuie realizate pe calea întâmpinării, care este și ea supusă unui termen imperativ (conform art. 471 1 alin. (3) coroborat cu art. 482 și respectiv art. 208 C. proc. civ.) Totodată, și probatoriile ce pot fi administrate în apel se propun exclusiv prin cererea de apel sau prin întâmpinare, în aplicarea acelorași norme mai sus evocate, cu excepțiile ce rezultă din art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ. Interpretarea potrivit căreia și apelantul ar putea invoca motivele de ordine publică după împlinirea termenului imperativ pentru motivarea căii de atac ar conduce pe de-o parte la eludarea dispozițiilor legale ce edictează termenul de decădere mai sus evocat și pe de altă parte la prelungirea procedurii de judecată a căii de atac, în condițiile în care și intimatul este în drept a-și formula apărările față de noile motive invocate, iar învestirea instanței de control judiciar peste limitele inițiale ar conduce la amânarea soluționării pricinii în vederea formulării acestor apărări și respectiv a propunerii și administrării de probe aferente respectivelor motive. Această teză nu ar putea exclude, spre exemplu, ca aceste împrejurări să se ivească după efectuarea cercetării judecătorești în calea de atac, dar înaintea începerii dezbaterilor în fond, ceea ce ilustrează eficient viciile unei atari interpretări a normelor de procedură în discuție. În schimb, situarea normei analizate în art. 479 C. proc. civ. în același alineat cu cel care stabilește limitele judecății în calea de atac și respectiv întinderea atribuțiilor legale de examinare a cauzei deferite instanței de control judiciar relevă că acest text se referă la ceea ce poate face instanța de apel și nu reprezintă o derogare de la art. 185 alin. (1) teza I C. proc. civ., astfel cum nefondat a susținut recurenta. În consecința acestor argumente, care le completează corespunzător pe cele - pe deplin fundamentate pe normele legale și principiile de drept aplicabile - ale instanței de apel, Înalta Curte apreciază că interpretarea corectă a reglementării analizate este în sensul că motivele de ordine publică pot fi invocate numai de instanța de apel după epuizarea termenului legal de motivare a căii de atac. În consecința acestei dezlegări, devine lipsit de relevanță dacă motivele de apel invocate în cauză de apelantă aveau natura unor motive de ordine publică sau nu, cât timp și de ordine publică fiind, partea nu le putea invoca peste termenul de motivare a căii de atac. Totodată, văzând că în speță instanța de apel a procedat și la o verificare concretă a acestui caracter, apreciind în sensul calificării lor ca fiind de ordine privată - ceea ce nu îi permitea Curții de apel să le invoce din oficiu - apreciază că nu se impune a dezlega și ultima critică subsumată acestei secțiuni a motivelor recursului. Față de toate aceste aspecte, rejudecarea va privi exclusiv chestiunea cu privire la care s-a constatat incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv analiza motivului de apel cuprins în memoriul depus la dosar în termenul de declarare și motivare a căii de atac și pronunțarea unei soluții care să corespundă în substanță și în formă concluziei la care instanța de rejudecare va ajunge în urma analizei proprii a criticii de netemeinicie formulate.