ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 861/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă, la data de 17.09.2020, sub nr. x/2020, reclamanta UCMR-ADA A. a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, societatea B. S.R.L., solicitând ca, în urma dezbaterilor și a probelor ce vor fi administrate, să fie pronunțată o hotărâre prin care să fie obligată pârâta: la plata sumei de 13.383,93 RON inclusiv TVA egala cu valoarea triplului remunerațiilor drepturi patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiu, perioada și modalitățile menționate la capetele 1.1, 1.2, 1.3, 1.4, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: restaurant C. din Municipiul Constanța, incinta portului turistic Tomis, nr. T2, județ Constanța, în perioada octombrie 2019 - martie 2020, iunie 2020 - septembrie 2020; terasa C. din Municipiul Constanța, incinta portului turistic Tomis, nr. T2, județ Constanța, în perioada: septembrie 2017, mai 2018 - septembrie 2018, mai 2019 - septembrie 2019, iunie 2020 - septembrie 2020; restaurant D. din Municipiul Constanța, terasa T11, portul Tomis, Constanta, județ Constanța, în perioada decembrie 2018, martie 2020, iunie 2020- septembrie 2020; terasa D. din Municipiul Constanța, terasa T11, portul Tomis, Constanta, județ Constanța, în perioada: septembrie 2017, mai 2018 - septembrie 2018, mai 2019 - septembrie 2019, iunie 2020 - septembrie 2020. În subsidiarul capătului 1 al cererii de chemare în judecata reclamanta a solicitat obligarea paratei la plata: sumei de 4.461,31 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spatiile, perioadele și modalitățile menționate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; sumei de 6.974,89 RON reprezentând penalități de întârziere calculate pana la data de 11.09.2020 pentru întârzierea plății remunerațiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată; la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 12.09.2020 și până la data plății efective a sumei de 4.461,31 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiză).

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 998 din 10 iunie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta UCMR-ADA, A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a obligat pârâta la plata sumei de 866,94 RON reprezentând penalități de întârziere calculată pentru unitatea C. și a sumei de 174,73 RON pentru unitatea D., reprezentând penalități pentru acoperirea prejudiciului rezultând din plata cu întârziere a remunerațiilor calculate până la data plaților. De asemenea a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1345 RON în baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 695A din 03 mai 2023 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul de către apelanta-reclamantă UCMR-ADA - A., împotriva sentinței civile nr. 998/10.06.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat apel).

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 695A din 03 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă UCMR-ADA, A.. Cu caracter prealabil, recurenta-reclamantă a invocat autoritatea de lucru judecat de care se bucură dezlegarea dată prin considerentele hotărârii instanței de fond, potrivit cărora, pentru perioadele în litigiu, faptele pârâtei deduse judecății sunt unele ilicite, iar răspunderea acesteia este una delictuală. Recurenta-reclamantă a invocat drept motiv de recurs motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 1349 din C. civ., a art. 139 alin. (2), devenit art. 188 alin. (2), a art. 13 lit. f) și a) alin. (8) al art. 131 2 devenit alin. (7) al art. 165 din Legea nr. 8/1996. Astfel, a susținut că instanța de apel a considerat în mod nelegal că intimata-pârâtă nu datorează despăgubiri pentru luna martie 2020, întrucât la data de 16 martie 2020 activitatea acesteia a fost suspendată prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și că aceasta ar fi astfel exonerată de răspundere pentru faptele ilicite pe care le-a săvârșit în perioada 1-15 martie 2020. Hotărârea instanței de apel nu este motivată în drept. Nu este indicat temeiul de drept care ar dispune că autorii operelor muzicale sunt privați de dreptul lor privat, patrimonial de autor, de a autoriza și de a interzice comunicarea publică a operelor muzicale în spațiile intimatei-pârâte pentru perioada 1-15 martie 2020 ori de dreptul la repararea prejudiciilor în cazul încălcării acestuia. Nu este indicată în hotărârea recurată și nu există vreo dispoziție legală care să exonereze intimata-pârâta de răspunderea pentru faptele sale ilicite săvârșite în perioada 1-15 martie 2020. Situația dificilă în care intimata s-a aflat după data de 15 martie 2020, situație dificilă în care s-au aflat și autorii de opere muzicale, nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere pentru faptele ilicite pe care le-a săvârșit anterior acestei date. În plus, Legea nr. 8/1996 a instituit la alin. (8) al art. 131 2 , devenit alin. (7) al art. 165 din Legea nr. 8/1996 o interdicție expresă privind acordarea unor reduceri de la plata remunerațiilor prevăzute de Metodologie. Așadar, chestiunea litigioasă ce trebuie dezlegată este: dacă instanța de apel a procedat legal atunci când a reținut că pentru perioada 1-15 martie 2020, intimata-pârâta nu răspunde pentru faptele ilicite săvârșite în perioada 1-15 martie 2020, respectiv daca a procedat corect când a reținut că această răspundere ar fi înlăturată, motivat de faptul că la data de 16 martie 2020 activitatea acesteia a fost suspendată prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României; dacă există un text de lege care să prevadă o astfel de exonerare de răspundere. În mod nelegal a reținut instanța de apel că pentru luna decembrie 2018, intimata-pârâta nu datorează despăgubiri pentru faptele ilicite deduse judecății cu privire la D.. Potrivit instanței de apel, exonerarea de răspundere a pârâtei pentru luna decembrie a anului 2018 pentru D. ar opera, întrucât intimata-pârâta ar fi comunicat UCMR-ADA la data de 8 decembrie 2018 o "cerere de suspendare a plății conformă metodologiilor". Or, a intrat în autoritatea lucrului judecat dezlegarea dată de instanța de fond, în sensul că faptele pe care intimata-pârâta le-a săvârșit în perioada în litigiu sunt unele ilicite. Drept urmare, intimata-pârâtă nu putea adresa UCMR-ADA notificarea prevăzută de art. 10 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 166/2011, modificată, pentru că nu era în vigoare vreo autorizație licență neexclusivă încheiată de părți. Chiar dacă ar fi fost în vigoare un astfel de contract autorizație licență neexclusivă, notificarea a fost transmisă abia la data de 8 decembrie 2018 și nu poate produce efecte retroactive, pentru perioada 1-7 decembrie 2018, așa cum prevede art. 10 al Metodologiei anterior menționate. Potrivit normei anterior evocate, atunci când notificarea nu este transmisă anterior datei la care încetează să producă efecte juridice, remunerația convenită în schimbul conferirii dreptului de a comunica public opere muzicale, și nu al utilizării efective a operelor muzicale, care depinde de opțiunea exclusivă a utilizatorului, este datorată în continuare. Notificarea prevăzută de art. 10 din Metodologie nu este altceva decât o denunțare unilaterală a contractului cu executare succesivă reprezentat de autorizația licență neexclusivă. Potrivit alin. (2) al art. 1276 din C. civ. o astfel de denunțare unilaterală a contractului cu executare succesivă poate fi formulată numai cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, iar denunțarea nu produce efecte juridice asupra prestațiilor executate sau care se află în curs de executare. Așadar, în măsura în care s-ar fi reținut că între părți existau raporturi contractuale prin care UCMR-ADA a conferit intimatei-pârâte dreptul de a comunica public opere muzicale în D., hotărârea recurată este dată cu încălcarea alin. (2) al art. 1276 din C. civ. sub aspectul soluției referitoare la luna decembrie 2018, întrucât nu a fost acordat un termen de preaviz, la data de 8 decembrie 2028, dreptul de a comunica public opere muzicale în această lună era deja conferit intimatei-pârâte, UCMR-ADA executând prestația sa aferentă acestei luni calendaristice mai înainte de data notificării. Pentru ambele situații, atât cea a răspunderii civile contractuale cât și aceea a răspunderii delictuale, nu există o instituție juridică a suspendării plății la o simpla cerere a debitorului, cum a reținut în mod nelegal instanța de apel. Hotărârea recurată este dată în acest caz cu încălcarea art. 1270 din C. civ., dacă răspunderea este una delictuală și a art. 1349 din C. civ., dacă răspunderea este una delictuală. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii prin care s-a susținut că nu s-a probat faptul că intimata-pârâtă nu a obținut în luna decembrie 2018 venituri din exploatarea restaurantului D., pentru a se dovedi că activitatea acestuia din urmă ar fi fost suspendată. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii și este dată cu încălcarea punctului 2. A din Tabel, notei de subsol a art. 6 și a art. 13 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, astfel cum a fost modificată, a art. 139 alin. (2), devenit art. 188 alin. (2), și a alin. (8) al art. 131 2 devenit alin. (7) al art. 165 din Legea nr. 8/1996. Prin considerentele hotărârii recurate s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, următoarea situație de fapt, potrivit înscrisurilor de la dosar, astfel cum rezultă din planurile unităților și din certificatele de clasificare: a) C. "are o suprafață de 99,83 mp (244,43 mp cu terasă)", ceea ce înseamnă că suprafața distinctă a acestei terase este de 144,60 mp (244,43 mp restaurant plus terasa - 99,83 mp suprafața restaurantului); b) D. "are 82,5 mp la interior (273 mp cu terasă)", ceea ce înseamnă că suprafața distinctă a acestei terase este de 190,50 mp (273 mp restaurant plus terasa - 82,50 mp suprafața restaurantului); Cu privire la existența și a celor două terase a fost administrată și proba cu planșele foto depuse de UCMR-ADA la dosar, din care rezultă existența teraselor. Această situație de fapt este confirmată și de raportul de expertiză contabilă depus la instanța de fond. Așadar, instanța de apel a reținut în mod expres existenta celor două terase, a căror suprafață este una suplimentară suprafeței fiecăruia dintre cele două restaurante, dar remunerațiile reținute în sarcina intimatei-pârâte au fost calculate numai pentru cele două restaurante și numai pentru spatiile interioare ale acestora, respectiv pentru 99,83 mp în cazul restaurantului C. și pentru 82,5 mp în cazul restaurantului D.. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut în mod nelegal că pentru suprafețele de terasă nu se datorează remunerație întrucât: a) "nu se face dovada existenței unei fiscalizări distincte a serviciilor prestate pe cele două terase"; și b) spre deosebire de restaurante, cele două terase nu pot funcționa decât sezonier și că din acest fapt vecin și conex se prezumă că "actul de comunicare publică pentru care se pot pretinde prestații cu către permanent este cel desfășurat în interiorul restaurantului", în limitele suprafeței interioare a acestuia. Sub un prim aspect, hotărârea recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a punctului 2. A din Tabel, notei de subsol a art. 6 și a art. 13 Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, astfel cum a fost modificată. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât a reținut greșit că Metodologia se interpretează în sensul că pentru suprafața reprezentând terasă remunerația se calculează și se datorează doar dacă aceasta este fiscalizată distinct de activitatea de alimentație publică desfășurată în spațiul interior, de restaurant. Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin jurisprudența sa, enumerarea terasei la pct. 2. A a Tabelului din Metodologie și nota de subsol a acestuia trebuie înțeleasă în sensul că acesta este o noțiune și este privită ca o unitate de sine stătătoare, în sensul Metodologiei. În acestă speță problema juridică supusă dezlegării a fost aceeași, respectiv dacă o terasă care nu este fiscalizată distinct reprezintă sau nu o unitate de sine - stătătoare în sensul Metodologiei. Potrivit notei de subsol a tabelului anexă la Metodologie, "La determinarea remunerației datorate de utilizatori în funcție de suprafață vor fi luate în considerare toate spațiile, inclusiv ringurile de dans (bar, terasă, club etc). Dacă același spațiu este utilizat pentru mai multe activități, remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor de opere muzicale se vor plătii pentru fiecare activitate, respectiv pentru fiecare spațiu dotat cu casă de marcat și/sau vânzător". Acest text, care se referă la calculul remunerației în funcție de suprafață, trebuie coroborat atât cu pct. 2. A din tabelul - anexă la Metodologie, la care se regăsește nota de subsol, cât și cu art. 13 din Metodologie, conform căruia "în situația în care un utilizator deține sau folosește mai multe spații, remunerația se datorează distinct pentru fiecare spațiu în parte", interpretare reținută în jurisprudența evocată anterior. Așa cum s-a reținut în această jurisprudență, în enumerarea unităților de alimentație publică, de la punctul 2. A din Metodologie, terasele figurează distinct de restaurante, alături de "baruri, birturi, berării, fast-food, pizzerii etc", cea înseamnă că terasele sunt considerate unități de sine-stătătoare. În concluzie, instanța de apel a interpretat greșit aceste dispoziții de drept material ale Metodologiei atunci când a reținut că, pentru calculul remunerației, terasa nu poate fi considerată o unitate de sine-stătătoare, în sensul Metodologiei. Sub un al doilea aspect, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile punctului 2. A din Tabel, notei de subsol a art. 6 și a art. 13 din Metodologie, cât și pe cele ale art. 1349 din C. civ. și pe cele ale art. 13 și art. 139 alin. (2), devenit art. 188 din Legea nr. 8/1996, atunci când a reținut că pretențiile UCMR-ADA pot fi formulate doar pentru spațiile în care actul de comunicare publică are un caracter permanent, nu și pentru cele în care acesta are un caracter sezonier. Contrar soluției instanței de apel, obligația pârâtei de a obține autorizația licență neexclusivă privind comunicarea publică a operelor muzicale și de a plăti remunerația există și pentru spațiile în care activitatea este desfășurată cu caracter sezonier, cum este cazul teraselor, pentru perioadele de funcționare a acestora, și nu doar pentru spatiile interioare, în care activitatea are un caracter permanent. De altfel, atât pct. 4 din Metodologie cât și punctul 2. A din tabelul anexat Metodologiei prevăd luna calendaristică drept unitatea de timp pentru care se determină și se datorează remunerațiile, reglementare care exclude interpretarea potrivit căreia remunerațiile sunt datorate numai pentru spațiile în care utilizatorul își desfășoară în mod permanent activitatea, așa cum a reținut în mod nelegal instanța de apel. Sub un al treilea aspect, chiar dacă am face abstracție de caracterul de sine-stătător al unităților terasă, cu toate că a reținut o suprafață mai mare a spațiilor în care pârâta își desfășoară activitatea, restaurant plus terasă, și că, cel puțin sezonier, pârâta își desfășoară activitatea pe aceste suprafețe mai mari, a considerat că remunerațiile și respectiv despăgubirile nu trebuie să fie calculate în funcție de suprafețele reale, ci numai în raport de cele interioare, mai mici, pentru întreaga perioadă în litigiu, inclusiv pentru lunile din sezonul de vară. O astfel de hotărâre este nelegală. Ea încalcă dispozițiile punctului 2. A din tabelul-anexă la Metodologie care prevede calculul și diferențierea remunerațiilor lunar, în funcție de suprafața spațiilor reprezentând, restaurant, terasă, bar etc. Nu în ultimul rând, hotărârea recurată este dată cu încălcarea pct. 6 din Metodologie și cu interpretarea și aplicarea greșită a alin. (2) al art. 139, devenit art. 188 din Legea nr. 8/1996. A intrat în sfera autorității de lucru judecat statuarea caracterului ilicit al faptelor intimatei-pârâte de a comunica public opere muzicale fără autorizație licență neexclusivă. Contrar soluției recurate, dispozițiile punctului 6 din Metodologie prevăd că în cazul în care comunicarea publică nu a fost autorizată, despăgubirea se determină sub forma triplului remunerațiilor corespunzătoare unei utilizări autorizate. Această normă cuprinde o dispoziție de aplicare diferențiată a sa, în funcție de eventualele plăți efectuate benevol de utilizator, așa cum a reținut în mod nelegal instanța de apel. Instanța de apel a interpretat în mod greșit și alin. (2) al art. 188 din Legea nr. 8/1996 republicată. Contrar celor reținute în hotărârea recurată, aplicarea literei a) sau b) a acestei norme juridice nu se face în funcție de comportamentul utilizatorului, ci în funcție de posibilitatea sau imposibilitatea de aplicare a criteriilor de la lit. a) a normei evocate. Printre criteriile stabilite de legiuitor la art. 188 din Legea nr. 8/1996 republicată nu se regăsește și cel al plăților voluntare efectuate de autorul faptei ilicite. Potrivit acestei norme juridice criteriile de la lit. b) sunt înlăturate numai dacă este posibilă aplicarea criteriilor de la lit. a). Posibilitatea determinării remunerațiilor nu reprezintă un motiv de înlăturare a aplicabilității literei b) din norma juridică, ci premisa esențială a aplicării acesteia. Litera b) presupune tocmai cunoașterea remunerațiilor pentru o utilizare licită, pentru a putea calcula valoarea egală cu triplul acestora. Așadar, faptul că a fost posibilă determinarea sumelor egale cu valoarea remunerațiilor, sume care au fost achitate voluntar de intimata-pârâta, nu constituie o cauză de înlăturare a incidenței literei b) a alin. (2) ai art. 188 din Legea nr. 8/1996, republicată. În speță, având în vedere modul de săvârșire a faptei ilicite, nu sunt cunoscute și nu pot fi cunoscute toate operele muzicale pe care intimata le-a comunicat public în mod ilicit și nici autorii acestora. Pe cale de consecință nu este posibilă determinarea prejudiciilor după criteriile prevăzute de lit. a) a alin. (2) al art. 188 din Legea nr. 8/1996, republicată, întrucât nu este posibilă determinarea câștigului nerealizat și daunele morale cauzate tuturor titularilor de drepturi de autor de opere muzicale comunicate public ilicit și nici determinarea beneficiilor realizate pe nedrept de făptuitor, beneficiul utilizării operelor muzicale în activitatea făptuitorului fiind unul indirect. Așadar, instanța de apel trebuia să facă în mod corect aplicarea pct. 6 din Metodologie și a alin. (2) al art. 188 din Legea nr. 8/1996, republicată, să admită apelul și să oblige intimata-pârâta la repararea integrală a prejudiciului în sensul de a plătii UCMR-ADA diferența dintre suma egală cu echivalentul triplului remunerațiilor și sumele achitate până la data hotărârii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., dispozițiile C. civ., ale Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe și ale Metodologiei, astfel cum toate aceste norme de drept material au fost evocate în mod punctual în cadrul motivelor de recurs și pe celelalte dispoziții legale invocate în fața instanțelor de fond și de apel. În susținerea recursului s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de apel. A susținut că hotărârea atacată este temeinică și legală, întrucât pârâta și-a îndeplinit integral obligațiile de plată a remunerațiilor pentru perioada în litigiu. De asemenea, a susținut că instanța i-a obligat la plata de penalități pentru îndeplinirea cu întârziere a obligației de plată a remunerațiilor astfel cum au fost calculate prin raportul de expertiză, respectiv la plata de penalități în sumă de 866,94 RON pentru unitatea C. și 174,73 RON pentru unitatea D.. Critica adusă de recurenta-reclamantă hotărârii recurate este neîntemeiată, motivele invocate nu sunt susținute, nici în fapt, nici în drept, și, ca atare, se impune respingerea acestora. Recurenta-reclamantă continuă să inducă în eroare instanța, arătând că nu a încasat remunerațiile pentru perioada în litigiu, deși sunt depuse la dosar înscrisuri care fac dovada certă a plăților remunerațiilor. Mai mult, prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a constatat că intimata-pârâtă a achitat remunerațiile datorate, iar recurenta-reclamantă nu a formulat nicio obiecțiune la acest raport. Din toate înscrisurile depuse rezultă că intimata-pârâtă își desfășoară activitatea în cadrul a două puncte de lucru/locații și nicidecum în patru, iar recurenta-reclamantă solicită obligarea intimatei la plata a patru remunerații lunare pentru patru puncte de lucru/patru autorizații de funcționare și 4 certificate de clasificare. Or, această apărare este nejustificată și neîntemeiată și reprezintă o dovadă de rea-credință și îmbogățire fără just temei. Totodată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea motivului de recurs privind obligarea sa la plata remunerațiilor pentru luna martie 2020, întrucât în mod corect instanța de fond și cea de apel au constatat că nu datorează aceste remunerații, având în vedere Ordonanța Militară nr. 1/2020 care a condus spre Decizia ORDA nr. 15/30.03.2021 privind efectele interzicerii activităților operatorilor economici asupra obligațiilor de plată a remunerațiilor pentru dreptul de comunicare publică în perioada pandemiei COVID 19. De asemenea, a solicitat și respingerea motivului de recurs privind respingerea pretențiilor recurentei-reclamante referitoare la remunerația pentru luna decembrie 2018 pentru D., întrucât în mod corect instanța de apel a apreciat că nu intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata acestei remunerații, având în vedere că a solicitat, prin email, la data de 08.12.2018, suspendarea plății motivat de faptul că respectivul restaurant este închis, iar recurenta a luat act de această notificare, neexistând nicio dovadă din care să rezulte că cererea pârâtei a fost respinsă. Neîntemeiată este și nemulțumirea recurentei-reclamante cu privire la valoarea prejudiciului determinată sub forma remunerațiilor și penalităților datorate. Instanța de apel, în mod corect, a constatat că pârâta a achitat contravaloarea remunerațiilor pentru perioada solicitată prin cererea de chemare în judecată, astfel că intimata nu a săvârșit nicio faptă ilicită constând în comunicarea fără drept a operelor muzicale și nici nu a prejudiciat autorii operelor muzicale. În mod corect, instanța de apel a apreciat că nu se impune aplicarea art. 188 lit. b) din Legea nr. 8/1996 ca modalitate de calcul a prejudiciului, fiind dovedită buna-credință a pârâtei constând în plata remunerațiilor pentru cele două puncte de lucru în care și-a desfășurat activitatea. A mai solicitat și respingerea motivului de recurs referitor la pretențiile recurentei-reclamante cu privire la terasele celor două restaurante, instanța de apel constatând, în mod corect, că intimata-pârâtă datorează remunerații pentru cele două puncte de lucru în care își desfășoară activitatea de alimentație publică și nicidecum că aceasta deține patru locații în care să desfășoare patru tipuri de activități de alimentație publică și pentru care să datoreze patru remunerații lunare. Chiar pe site-ul recurentei-reclamante, la profilul companiei intimate-pârâte, sunt menționate două puncte de lucru, respectiv C. și D., fiind evident nereale susținerile recurentei privind desfășurarea activităților de alimentație publică în patru locații, în condițiile în care profilul este gestionat de recurentă și actualizat în baza documentelor emise de instituțiile publice competente. În ceea ce privește motivul de recurs privind TVA-ul aferent sumelor stabilite cu titlu de despăgubire, intimata-pârâtă a solicitat, de asemenea, respingerea, susținând că recurenta-reclamantă nu datorează TVA pentru sumele încasate în calitatea sa de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor ca urmare a admiterii unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În vederea clarității analizei motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază necesară expunerea cât mai succintă a circumstanțelor relevante ale litigiului, astfel cum rezultă ele din lucrările dosarului și din hotărârile instanțelor de fond. Astfel, prin acțiunea formulată la data de 17.09.2020, reclamanta UCMR ADA a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata unor sume de bani reprezentând remunerații (triplate) și TVA pentru comunicarea publică a operelor muzicale în două restaurante și terasele acestora în diferite perioade de timp situate între septembrie 2017 și septembrie 2020. Din argumentarea cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a solicitat angajarea răspunderii pârâtei pentru fapta ilicită a acesteia de a nu fi încheiat autorizația licență neexclusivă prevăzută de lege în vederea realizării activității de comunicare publică a operelor muzicale în perioada indicată în acțiune. Alăturat cererii de chemare în judecată au fost însă depuse o serie de facturi fiscale în care se menționează existența unei autorizații licență neexclusivă pentru funcționarea celor două restaurante operate de pârâtă (autorizații în temeiul cărora au fost emise respectivele facturi), aferente perioadei februarie 2019- august/ septembrie 2019, precum și fișe de încasări din care rezultă existența unor raporturi contractuale între părți și anterior acestui interval, încă din 2017, când au existat autorizații încheiate și s-au efectuat plăți corespunzător facturilor emise de reclamantă. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a făcut referire la aceleași raporturi contractuale care durează din anul 2013, arătând că a achitat întocmai și la timp toate facturile emise de reclamantă, inclusiv în cursul anilor 2019 și 2020, perioade ce fac și obiectul pretențiilor reclamantei, iar neînțelegerile au apărut ca urmare a unei vizite efectuate de inspectori ai reclamantei. Atașat întâmpinării au fost depuse mai multe autorizații licență neexclusivă încheiate între părți. A rezultat, de asemenea, din apărările formulate de pârâtă, că aceasta consideră că realizează comunicare publică de opere muzicale în scop ambiental numai în cele două restaurante pentru care au fost încheiate autorizațiile, fiind astfel contestate pretențiile reclamantei în privința remunerațiilor solicitate pentru cele două terase aferente restaurantelor; de altfel, sub acest aspect, acțiunea a fost respinsă de prima instanță, sentința fiind menținută de instanța de apel. Pe parcursul judecății au mai fost depuse la dosar diferite înscrisuri, între care o înștiințare de plată emisă la data de 23.02.2021 - pe parcursul desfășurării litigiului, ce a început la data de 17.09.2020 - pentru sume reprezentând remunerația aferentă celor două restaurante în perioada 22.01.2021 - 31.03.2021, documentul purtând același cod client - 98137 - pe care îl purtau fișele de încasare întocmite de reclamantă atașate acțiunii introductive. Prima instanță a reținut că în speță a avut loc o comunicare publică a operelor muzicale de către pârâtă în absența unei autorizații, ceea ce califică fapta acesteia ca fiind ilicită. Cu toate acestea, a admis acțiunea numai în parte, obligând pârâta exclusiv la plata sumelor de 866,94 RON și respectiv 174,73 RON, ce reprezintă penalități de întârziere pentru achitarea cu întârziere a unor remunerații. Au fost înlăturate pretențiile reclamantei privind lunile martie 2020 (față de instituirea stării de urgență) și decembrie 2018 (cu argumentul că pârâta a depus o cerere prin care notifica reclamantei suspendarea activității la unul dintre cele 2 restaurante, fapt necontestat de reclamantă. Tribunalul nu a analizat susținerea reclamantei în sensul că pârâta datorează o remunerație distinctă pentru cele două terase aferente restaurantelor și nu a explicat modul de determinare a sumelor cuprinse în dispozitivul hotărârii, făcând referire generică la raportul de expertiză administrat în cauză. Sentința a fost atacată cu apel de reclamantă, iar prin decizia recurată Curtea de apel a respins ca nefondat apelul declarat. S-a reținut de către instanța de apel că nefondat se solicită obligarea pârâtei la plata remunerațiilor pentru prima jumătate a lunii martie 2020, imediat anterior instituirii stării de urgență, având în vedere puternica perturbare a vieții economice și sociale în acea perioadă. De asemenea, a fost înlăturată și susținerea privitoare la remunerația pentru luna decembrie 2018, cu argumentul că pârâta a notificat reclamantei suspendarea activității unuia dintre restaurante, împrejurare acceptată de reclamantă, care a emis factura exclusiv pentru cel de-al doilea restaurant operat de pârâtă. Cu privire la solicitarea reclamantei apelante de obligare a pârâtei la plata triplului remunerațiilor, respinsă de prima instanță și criticată prin apel, Curtea de apel a reținut că pârâta a achitat remunerațiile, deși nu i-au fost emise autorizațiile de către reclamantă, ceea ce întărește concluzia primei instanțe referitoare la aprecierea primei instanțe în sensul că nu au fost săvârșite fapte ilicite care să atragă incidența art. 188 lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind plata triplului remunerațiilor, astfel că sunt incidente dispozițiile de la lit. a) a textului. Cu referire la cele două terase, Curtea de apel a observat că nu rezultă din probele administrate existența altor puncte de lucru cu activitate specifică alimentației publice (decât cele două restaurante pentru care deja au fost achitate remunerațiile); totodată, s-a reținut că suprafețele restaurantelor și ale teraselor sunt cele ce rezultă din probatoriile administrate (99,83 mp, 244,43 mp cu terasă pentru C. și respectiv 82,5 mp, 273 mp cu terasă pentru D.), fără însă a rezulta că există o fiscalizare distinctă a serviciilor prestate pentru cele două terase ce funcționează sezonier, fiind prezumat astfel că actul de comunicare publică în restaurant este același care are loc și pe terasă. Din rezumatul prezentat Înalta Curte reține în primul rând că în speță se ridică o problemă de determinare a fundamentului juridic substanțial al acțiunii, ce nu a fost corect și deplin lămurit de instanțele de fond. Astfel, pentru a verifica incidența motivului de recurs ce privește plata triplului remunerațiilor, acest demers era necesar a fi fost realizat de instanțele de fond. Ipoteza pretinsă de reclamantă prin acțiune a fost aceea a desfășurării unei activități ce implică și comunicare publică de opere muzicale în absența obținerii în prealabil a unei autorizații licență neexclusivă; în aceste coordonate, au fost invocate prevederile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (art. 139 în numerotarea anterioară republicării din 14 iunie 2018, cu conținut identic). Art. 188 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe prevede următoarele: "Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens. Când o acțiune a fost pornită de titular, persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege pot să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat. (2) La stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în considerare: a) fie criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)." Rezultă cu claritate din formularea acestui text că legiuitorul a reglementat pe această cale ipotezele alternative de reparare a prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor de autor (sau conexe) în ipoteza în care faptele pârâtului de încălcare îmbracă forma unor fapte ilicite, ce cauzează un prejudiciu titularului dreptului. Dacă între titular (sau cei care îi înfățișează drepturile, organismul de gestiune colectivă) a existat un contract (în speță o autorizație licență neexclusivă), repararea prejudiciului rezultat din încălcarea contractului se repară după regulile prevăzute de părți în cuprinsul autorizației. Așa cum prevede art. 1350 alin. (3) C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile". Raportând aceste prevederi legale la circumstanțele particulare ale cauzei, instanța de recurs observă că, deși din înscrisurile atașate acțiunii a rezultat că între părți au existat raporturi contractuale, reclamanta a invocat exclusiv regulile răspunderii delictuale (inclusiv regula de calcul în sensul determinării prejudiciului la triplul remunerației), fără a argumenta în ce condiții și la ce moment raporturile izvorâte din încheierea autorizației licență neexclusivă au încetat. Totodată, toate apărările formulate de pârâte au fost în sensul existenței acestor raporturi, inclusiv în sensul achitării integrale a sumelor datorate - ceea ce a și reținut în mod aparent instanța de fond, prin obligarea pârâtei exclusiv la plata unor sume ce reprezintă penalități pentru plata după scadență a unora dintre sumele datorate în perioada de referință. Cu toate acestea, sentința consemnează că pârâta a săvârșit o faptă ilicită, comunicând public opere muzicale în absența autorizației. Înalta Curte observă că, dacă cererea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în locul celei contractuale, recalificarea situației de fapt litigioase nu este posibilă, respectiv soluționarea cauzei prin valorificarea unui alt tip de răspundere nu este permisă, deoarece ar echivala cu schimbarea cauzei juridice a cererii. Nu este cazul în speță al unei calificări juridice corecte a actelor și faptelor deduse judecății, impusă judecătorului de art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ., deoarece reclamanta s-a întemeiat fără dubiu pe răspunderea delictuală, faptele expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată privind exclusiv comunicarea publică în absența autorizației licență neexclusivă emisă de reclamantă. În limitele trasate de principiul disponibilității procesului civil, faptele ce fundamentează pretenția sunt cele expuse în cerere, iar instanța nu poate acorda mai mult ori altceva. În această ipoteză, nici nu se mai pune problema calificării ori recalificării juridice, căci această operațiune se raportează la motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, care nu pot fi nici schimbate și nici depășite. Or, instanța nu ar putea, pe temeiul probelor administrate, să rețină o situație de fapt care să depășească susținerile de fapt ale reclamantei înseși, în măsura în care aceste susțineri de fapt conturează și limite ale pretențiilor formulate; dacă, precum în prezenta cauză, reclamanta susține comunicarea publică ilicită, în absența unei înțelegeri contractuale (licențe), cererea nu poate fi admisă dacă din probe rezultă o situație de fapt diferită - existența unei licențe și deci a unui temei contractual - chiar dacă acea situație ar fi putut justifica o parte din pretenții. Dacă s-ar proceda altfel, ar fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată, instanța pronunțându-se asupra unor fapte cu care nu a fost învestită. În aceste condiții, era necesar ca instanțele de fond să tranșeze care este natura răspunderii ce poate fi angajată în cauză pentru a putea determina dacă se aplică în cauză sau nu prevederile art. 188 alin. (2) lit. b) (art. 139 alin. (2) lit. b) în numerotarea anterioară) din Legea nr. 8/1996. Potrivit pct. 7 din formularul tip ce a fost folosit la încheierea autorizației (e.g. dosarul tribunalului, autorizație din 25.04.2017), "Prezența autorizație se reînnoiește pe termene lunare succesive. În cazul întârzierii plății remunerației cu mai mult de 10 zile față de scadență, UCMR - ADA va putea considera prezenta autorizație licență neexclusivă încetată de drept și fără nicio altă formalitate prealabilă". Părțile au prevăzut, deci, în cuprinsul autorizației ce are valoarea unui contract, un pact comisoriu, ce poate atrage încetarea contractului în cazul neexecutării unei obligații la care pactul se referă în mod expres. Cu toate acestea, rezoluțiunea convențională ce se produce atunci când primește efecte un pact comisoriu trebuie să îmbrace forma unei manifestări de voință în acest sens din partea creditorului din care să rezulte opțiunea acestuia pentru desființarea contractului. Aceasta întrucât potrivit art. 1516 alin. (2) și art. 1549 alin. (1) C. civ., creditorul are întotdeauna dreptul de a alege între executarea în natură a contractului și rezoluțiune, chiar și în prezența unui pact comisoriu, astfel încât soarta contractului depinde de opțiunea acestuia. Această interpretare are însă drept corolar necesar că creditorul nu poate acționa netransparent, ci trebuie să comunice părții adverse că a invocat pactul comisoriu (în orice modalitate) și că, din punctul său de vedere, contractul este desființat. Așadar, dreptul reclamantei creditoare de a se prevala de pactul comisoriu stipulat ("va putea considera prezenta autorizație licență neexclusivă încetată de drept") este un drept potestativ, exercitat printr-un act unilateral supus comunicării, potrivit art. 1326 alin. (1) C. civ., comunicarea fiind necesară atât pentru că stinge un drept al cocontractantului (dreptul de utilizare născut din contractul de licență), cât și potrivit naturii actului. Față de aceste considerații teoretice, Înalta Curte apreciază necesar ca, prealabil verificării aplicării în cauză a prevederilor art. 188 din Legea nr. 8/1996, instanța de apel să determine dacă fundamentul juridic al acțiunii reclamantei este incident în cauză, respectiv dacă au existat raporturi contractuale și dacă ele au încetat sau nu, dat fiind că în cazul subzistenței convenției, prevederile art. 1350 C. civ. o împiedicau pe reclamantă să recurgă la norma vizată, raportul juridic fiind guvernat de regulile cuprinse în autorizația licență neexclusivă. Această concluzie atrage aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu trimitere directă la limitele judecății pendinte - art. 9 alin. (2) C. proc. civ. - și la fundamentul juridic al acțiunii cu care instanța este învestită. Conex, va fi înlăturată susținerea recurentei reclamante în sensul că în speță s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat incidența regulilor răspunderii delictuale, deoarece Tribunalul a consemnat că pârâta a săvârșit o faptă ilicită și aceasta din urmă nu a atacat sentința primei instanțe. Chiar dacă formal aceste afirmații sunt corecte, se observă în primul rând că, deși Tribunalul a consemnat în considerentele sale că pârâta a acționat în mod ilicit atunci când a comunicat public opere muzicale în absența autorizației, acesta a obligat pârâta numai la plata unor penalități pentru întârzierea în executare, validând practic toate plățile efectuate de pârâtă în temeiul facturilor emise de reclamantă; totodată, sentința este contrazisă de afirmația Curții de apel care reține că "Astfel, se constată că din raportul de expertiză efectuat în cauză reiese că remunerațiile au fost achitate, însă nu i-au fost emise autorizațiile licență neexclusivă, fapt ce întărește aprecierile primei instanțe în sensul că nu au fost săvârșite fapte ilicite care să oblige intimata la plata triplului remunerațiilor, nefiind așadar aplicabile prevederile art. 188 lit. b) din Legea nr. 8/1996 (…)". În al doilea rând, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de propria inconsecvență și de echivocul conduitei sale procesuale (în condițiile în care a emis pe parcursul judecății înștiințări de plată adresate pârâtei, ca și cum ar fi fost în desfășurare relații contractuale) pentru a trimite sub efectul autorității de lucru judecat chestiuni insuficient clarificate în hotărârile instanțelor de fond, numai pe baza unor aprecieri neclar argumentate și care nu s-au bazat pe realitățile cauzei, astfel cum s-a arătat mai sus. Cu privire la celelalte motive de recurs, se reține că problema datorării remunerațiilor pentru luna decembrie 2018 a fost dezlegată de instanța de apel în considerarea unei notificări adresate de pârâtă reclamantei prin care prima anunța suspendarea temporară a activității pentru unul dintre restaurante, notificare necontestată de reclamantă, care a și emis facturile corespunzător notificării respective. Aceste constatări de fapt nu pot face obiectul controlului judiciar al instanței de recurs, deoarece aprecierea probelor rămâne rezervată instanțelor de fond. În funcție de concluzia la care instanța de rejudecare va ajunge după verificarea raportului concret dintre părți, aprecierile de fapt astfel realizate vor putea primi o valență concretă, în sensul că pretenția întemeiată pe răspunderea delictuală trebuie să indice care este fapta ilicită ce stă la baza pretențiilor aferente perioadei respective. Nu poate fi primit motivul de recurs ce privește excluderea remunerațiilor aferente lunii martie 2020 - parțial - deoarece această măsură a fost justificată de instanța de apel prin recurgerea la situația concretă socială a acelei perioade - imediat anterioară declarării stării de urgență în timpul pandemiei de coronavirus - și, fără a o menționa expres, reținerea tulburărilor profunde economice și sociale ce au justificat înlăturarea acestei pretenții a avut în vedere existența unui caz de forță majoră, caz de înlăturare a răspunderii (delictuale sau contractuale) prevăzut de art. 1351 alin. (1) și (2) C. civ. Or, aprecierea caracteristicilor forței majore este rezervată instanțelor de fond și în acești parametri cenzura instanței de recurs nu este permisă. În fine, este fondat motivul de recurs ce privește chestiunea remunerațiilor aferente teraselor ce funcționează în cele două restaurante, el putând fi încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, din Tabelul cuprinzând remunerațiile datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental (anexă a Hotărârii arbitrale din 30 septembrie 2011, având drept obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, publicată în Monitorul Oficial al României în temeiul Deciziei Directorului ORDA nr. 266/2011) rezultă că pentru unitățile de alimentație publică (ce includ, conform enumerării acolo cuprinse, restaurante, terase, baruri, birturi, berării, fast-food, pizzerii etc.), remunerațiile se stabilesc în funcție de suprafața în mp a spațiului destinat activității de alimentație publică. Constatarea instanței de apel în sensul că nu se datorează o remunerație distinctă pentru aceste spații deoarece ele nu sunt puncte de lucru distincte și nu sunt frecventate de un alt public decât cel al restaurantului este în sine corectă, dar ea nu constituie dezlegarea deplină a problemei în dispută. Astfel, cum instanța de apel a reținut și suprafețele spațiilor (atât ale restaurantelor în sine, cât și cele ce includ și terasele sezoniere), dar și faptul că funcționarea acestor terase se realizează în cadrul restaurantelor, se impunea a observa că în funcție de suprafața totală a spațiului destinat activității de alimentație publică cuantumul remunerației este diferit (e.g. pct. 2. A: Restaurante, terase, baruri, birturi, berării, fast-food, pizzerii etc. lit. a) până la 50 mp - 70 RON, lit. b). 51-100 mp - 94 RON; lit. c). 101-200 mp - 118 RON, ș.a.). Prin urmare, faptelor reținute le-a fost greșit aplicată norma care reglementează cuantumul remunerațiilor, deoarece în perioada de funcționare a teraselor remunerația are în vedere suprafața integrală, incluzând și terasa. De aceea, se găsește fondată și această critică, urmând ca, cu ocazia rejudecării, după dezlegarea chestiunii analizate în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., observând și dacă pentru spațiul suplimentar al terasei există sau nu o autorizație licență neexclusivă care produce efecte (astfel fiind aplicabile regulile răspunderii contractuale sau delictuale, după distincțiile de mai sus), aceste remunerații să fie corect calculate. În concluzia tuturor acestor argumente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza la Curtea de apel pentru rejudecare în limitele arătate.