ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1831/2024

Ședința publică din data de 17 septembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2020 din data de 04.12.2020 reclamanta UCMR-ADA, A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, a solicitat obligarea pârâtei: la plata sumei de 20.820,00 RON la care se adaugă TVA egală cu valoarea triplului remunerațiilor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiu, perioada și modalitățile menționate la capetele 1.1,1.2,1,3,1.4 și 1.5 corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: 1.1. Restaurant "B.", jud. Bihor, in perioada noiembrie 2017 - martie 2020; 1.2 Restaurant "B.", jud. Cluj, in perioada noiembrie 2017 - martie 2020; 1.3 Restaurant "B.", jud. Harghita, in perioada noiembrie 2017 - martie 2020; 1.4 Hotel "B.", jud. Cluj, in perioada noiembrie 2017 - martie 2020; 1.5 Hotel "B.", jud. Harghita, în perioada noiembrie 2017 - martie 2020.

În subsidiar capătului unu al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata: a) sumei de 6.940,00 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile, perioadele și modalitățile menționate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; b) sumei de 22.631,51 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 11.11.2020 pentru întârzierea plății remunerațiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al prezentei cereri de chemare în judecată; c) la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 12.11.2020 și până la data plății efective a sumei de 6.940,00 RON.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 8/1996 a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare, dispozițiile Metodologiilor publicate prin Deciziile ORDA nr. 266/2011, nr. 198/2012 și nr. 81/2019 precum și prevederile art. 30 alin. (1) și art. 148 și următoarele C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta B. S.R.L. a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, excepția necompetenței teritoriale ale aceleași instanțe și excepția insuficientei/nelegalei timbrări iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin încheierea de ședință din data de 09 iunie 2021 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile necompetenței materiale și teritoriale ale acestei instanțe, precum și excepția insuficientei timbrări, ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 247 din data de 01 martie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta UCMR-ADA, A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., astfel cum a fost precizată, a omologat raportul de expertiză contabilă efectuat de expert C., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.707 RON TVA inclus reprezentând contravaloarea remunerațiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în spațiile administrate de pârâtă: restaurant B. din mun. Cluj-Napoca jud. Cluj în perioada noiembrie 2017 - martie 2020, restaurant B. din mun. Oradea jud. Bihor în perioada noiembrie 2017 - decembrie 2018 și restaurant B. din loc. Praid jud. Harghita pentru luna noiembrie 2017, a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantum de 19.415,82 RON, calculate până la data de 03.04.2022 și în continuare penalități de 0,5% pe zi întârziere, până la achitarea debitului principal restant menționat, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.673 RON reprezentând triplul contravalorii remunerațiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în spațiile administrate de pârâtă: restaurant B. din mun. Oradea jud. Bihor în perioada ianuarie 2019 - martie 2020, restaurant B. din loc. Praid jud. Harghita în perioada decembrie 2017- martie 2020 și pensiune/hotel Praid în perioada noiembrie 2017- martie 2020, a respins cererea privind plata TVA aferentă triplului remunerației și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.595 RON, cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru, contravaloare certificat O.N.R.C., onorariu avocat și onorariu expert.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 46A din 17 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 247/01.03.2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 46A din 17 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 28 martie 2024, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 1 aprilie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind denumirea și sediul recurentei-pârâte; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura reprezentantului convențional avocat D. (împuternicire aflată la dosar recurs); în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenta-pârâtă datorează pentru soluționarea recursului declarat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și respingerea în integralitate a pretențiilor intimatei față de recurenta-pârâtă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

Intimata-reclamantă UCMR-ADA, A. a arătat în acțiunea depusă că recurenta-pârâtă deține trei locații în care își desfășoară activitatea, în cadrul cărora sunt comunicate public opere muzicale prin mijloace de sonorizare și prin televizoare, însă nu a dovedit în niciun fel acest aspect. Recurenta-pârâtă susține că nu a fost sancționată niciodată, după controalele efectuate, că ar fi pus muzică sau ar fi folosit televizoare pentru redarea de opere muzicale, fără a deține autorizație. Astfel, apreciază că acțiunea reclamantei este nedovedită.

Arată recurenta-pârâtă faptul că instanța de apel a reținut faptul că obligația de plată izvorăște din lege, în sensul că chiar dacă nu s-a dovedit că recurenta-pârâtă ar fi utilizat muzica ambientală sau televizoarele montate la pensiunea de la Praid, aceasta este obligată să achite aceste servicii.

În acest sens recurenta-pârâtă susține că nu o poate obliga nimeni sa achite un serviciu care nu îl dorește, nu îl utilizează și de care se poate lipsi din activitatea desfășurată tocmai pentru că nu își permite să achite contribuții la trei organisme de gestiune colectivă, apreciind totodată că astfel nu există niciun prejudiciu.

Mai mult, a învederat că a fost depusă la dosarul cauzei o fotografie cu un televizor pe care rula o filmare făcută de copiii din tabără cu activitățile lor, de la locația din Praid în care recurenta-pârâtă organizează tabere. Din aceasta fotografie se poate observa că nu există vreo siglă a unui program TV sau o melodie care rulează ci în poza luată de pe contul recurentei-pârâte de E. se pot vedea niște copii. A învederat că probele pe care reclamanta le-a depus la dosar sunt anterioare perioadei pentru care se solicită prestațiile, respectiv poze din mai 2017, care nu dovedesc faptul că se difuzează muzică în local pentru perioada noiembrie 2017- martie 2020 aspect care poate fi verificat și de către instanță.

Prin cererea de recurs recurenta-pârâtă invocă hotărârea CJUE în cauzele reunite C-775/21 (UCMR-ADA) și C-826/21 (UPFR) prin care s-a stabilit că organismul de gestiune colectivă este obligat să facă dovada comunicării publice de opere protejate ceea ce nu ar rezulta din motivarea instanței. Arată că, în anul 2021, Curtea de Apel București a adresat două întrebări preliminare pentru a clarifica această contradicție între legislația europeană și metodologiile de gestionare colectivă.

Recurenta-pârâtă invocă și dispozițiile considerentului 27 al Directivei 2001/29 conform căruia "Furnizarea pură și simplă a facilităților care permit sau efectuează comunicarea nu reprezintă comunicare în sensul prezentei directive" normă ce dispune că simpla deținere a unui echipament, indiferent de tipul acestuia nu implică automat o comunicare publică și nu atrage obligația de plată a remunerației. În contradicție cu textul directivei, majoritatea metodologiilor organismelor de gestiune colectivă din România includ, în primele articole, prevederi care obligă la plata remunerațiilor pentru faptul că persoana este proprietarul unui spațiu în care sunt instalate sau, pur și simplu, "deținute aparate și alte mijloace tehnice sau electronice (...) ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet".

În acest context și în baza acestor prevederi s-au achitat remunerații și s-au dat decizii de instanțe care obligă utilizatorii să plătească sume semnificative fără nicio dovadă că au avut loc acte de comunicare publică.

Arată recurenta-pârâtă faptul că organismul de gestiune colectivă consideră că deținerea unui televizor implică automat un act de "comunicare publică", însă dacă o cameră nu are amplasat un televizor, nu este clasificat conform standardelor.

Mai arată recurenta-pârâtă că deși hotărârea Curții Europene se referă la avioane și companii de transport acestea nu se aplică exclusiv acestor utilizatori, ci tuturor care dețin care dețin echipamente care permit comunicarea, dar nu le folosesc pentru comunicarea publică a operelor protejate indicând în acest sens considerentele paragrafului 83 din aceeași hotărâre care prevede că: "Prin urmare, această dispoziție se opune unei reglementări naționale care stabilește o prezumție simplă de comunicare publică bazată pe prezenta unor astfel de instalații de sonorizare. Într-adevăr, o asemenea reglementare poate conduce la impunerea plății unei remunerații pentru simpla instalare a acestor instalații de sonorizare, chiar în lipsa oricărui act de comunicare publică, cu încălcarea dispoziției menționate".

Prin memoriul de recurs se arată că instanțele sunt obligate să respecte hotărârea instanței europene și să nu considere că simpla deținere de echipamente drept "comunicare publică" obligând organismele de gestiune colectivă să furnizeze dovezi că astfel de acte de comunicare publică a avut loc. Deținerea unui televizor sau a unui sistem de sonorizare nu constituie, în opinia recurentei, o dovadă ci comunicarea efectivă a operelor protejate.

Dreptul de comunicare publică al prestațiilor artistice este prevăzut expres de dispozițiile art. 146 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 ca putând fi gestionat facultativ și nu obligatoriu.

Recurenta-pârâtă susține că plata anterioară a unor taxe către intimata-reclamantă nu o obligă să le plătească în continuare dacă nu deține mijloace materiale pentru acestea. Din toamna anului 2017 aceasta a sistat orice fel de comunicare de muzică în spațiile deținute aspect ce ar putea fi confirmat de martorii F. și G..

Consideră că în mod greșit instanța de fond prin hotărârea menținută de instanța de apel a obligat recurenta-pârâtă la plata remunerației pentru locația din localitatea Praid, jud. Harghita pentru perioada noiembrie 2017- martie 2020 în contextul în care a arătat că această locație este deschisă doar pe perioada verii, aproximativ 3-4 luni pe an în funcție de cerere în timp ce prestațiile au fost calculate pe 12 luni/an pentru o perioada de 3 ani. Mai susține recurenta-pârâtă faptul că această locație este închiriată pentru tabere și excursii iar televizorul existent în sala de mese este utilizat de organizatori pentru a difuza materiale sau pentru alte activități desfășurate de către aceștia și nu pentru a difuza opere muzicale în locație.

În ceea ce privește locația din Cluj Napoca recurenta-pârâtă susține că la aceasta s-a prezentat de numeroase ori inspectorul intimatei-reclamante, care a insistat și i-a amenințat în diferite rânduri pentru a semna autorizația pentru toate spațiile deținute, fără a li se explica faptul că autorizațiile sunt obligatorii doar pentru spațiile în care se difuzează muzică ambientală, cu toate că în acea perioadă nu difuzau muzică în niciun spațiu, tocmai pentru a nu achita aceste contribuții.

La momentul controlului, inspectorul intimatei-reclamante a constatat acest aspect-că nu se difuzează muzică în restaurant, însă s-a legat de faptul că erau în spațiu boxe, care nu le-am demontat și care puteau fi folosite pentru eventualele evenimente private. Totodată, dacă difuza muzică ambientală, mai trebuia să achite contribuții altor două organisme de gestiune colective - UPFR și CREDIDAM, iar bugetul nu îi permitea acest lucru.

În ceea ce privește locația din Cluj-Napoca, str. x recurenta-pârâtă arată că nu există niciun hotel, doar un restaurant, iar pe pensiunea de la punctul de lucru din Praid sunt televizoare în fiecare cameră dar care nu funcționează.

Referitor la restaurantul din Oradea, prin memoriul de recurs se precizează faptul că în respectiva locație nu s-a mai difuzat muzică ambientală de la data comunicării către intimata-reclamantă că nu se va mai achita remunerația, la fel ca în fiecare locație a recurentei.

În final, recurenta-pârâtă a susținut că suma de 6.940 RON care a fost solicitată inițial este una estimată, nu certă, lichidă și exigibilă. Consideră că proba cu expertiza contabilă administrată în cauză este o probă inutilă, nefiind dovedit prejudiciul deoarece aceasta nu a redat opere în perioada pentru care se solicită remunerația.

Cu privire la penalitățile de întârziere solicitate, a apreciat că acestea nu pot fi puse în sarcina sa, deoarece nu a semnat un contract în acest sens și nu s-a obligat la plata de penalități, iar cuantumul penalităților stabilit este net superior debitului principal.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamantă la data de 05 aprilie 2024 însă aceasta nu a formulat întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

III.1 Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă în ședința publică de la termenul din data de 17 septembrie 2024, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de pârâtă, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatei-reclamante, că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă a invocat, printre altele, încălcarea de către instanța de apel a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele reunite C-775/21 (UCMR-ADA) și C-826/21 (UPFR), prin reținerea greșită a prezumției de comunicare publică.

Deși este adevărat că susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceștia tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor reclamanților cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de intimata-reclamantă, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

III.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenții reclamanți, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Față de cele invocate prin motivele de recurs, Înalta Curte, va proceda la analiza acelor critici care, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., tind a demonstra nelegalitatea hotărârii, fără a putea formula aprecieri cu privire la valoarea dată de către instanța de apel probelor administrate în cauză sau să stabilească o altă situație de fapt, întrucât o atare verificare ar viza temeinicia soluției, ceea ce nu este permis în faza procesuală a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă susține că prin decizia civilă apelată, instanța de apel a încălcat Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 20 aprilie 2023 în cauzele reunite C-775/21, C-826/21 H. și UPFR, prin care s-a dispus ca organismul de gestiune colectivă este obligat să facă dovada comunicării publice de opere protejate, ceea ce din motivarea instanței nu rezultă. A mai arătat recurenta-pârâtă faptul că instanțele sunt obligate să țină cont de decizia Curții Europene și să nu mai considere simpla deținere de echipamente drept "comunicare publică" obligând organismele de gestiune colectivă să formuleze dovezi că astfel de acte de comunicare au avut loc.

Criticile sunt nefondate.

Prin Hotărârea CJUE invocată de către recurent, instanța europeană a reținut că art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că nu constituie o "comunicare publică", în sensul acestei dispoziții, instalarea la bordul unui mijloc de transport a unui echipament de sonorizare și, dacă este cazul, a unui program informatic care permite difuzarea de muzică ambientală pentru călătorii care beneficiază de acesta independent de voința lor. De asemenea s-a reținut că această dispoziție se opune unei reglementări naționale care stabilește o prezumție simplă de comunicare publică întemeiată pe prezența unor astfel de instalații de sonorizare. Într-adevăr, o asemenea reglementare poate conduce la impunerea plății unei remunerații pentru simpla instalare a acestor instalații de sonorizare, chiar în lipsa oricărui act de comunicare publică, cu încălcarea dispoziției menționate. (paragrafele 82-83).

Pentru aceste motive, instanța europeană a stabilit că "articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de instanțele naționale, care stabilește o prezumție simplă de comunicare publică a operelor muzicale întemeiată pe prezența unor instalații de sonorizare în mijloacele de transport".

Trebuie observat că, în cauzele care au ocazionat sesizarea Curții de Justiție, existența instalațiilor de sonorizare constituiau singurul temei de fapt pe baza căruia s-a reținut în primă instanță că a avut loc o comunicare publică, neexistând alte probe ori indicii concordante cu privire la actul de utilizare a unor opere protejate.

Din decizia evocată rezultă însă că simpla existență a unor instalații de sonorizare, prin sine însăși și fără existența altor probe care să se coroboreze cu această împrejurare, nu poate justifica concluzia unor acte de comunicare publică. Decizia instanței europene nu se opune însă soluției de a corobora toate probele și indiciile din care rezultă existența unor acte de comunicare publică.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că decizia civilă recurată nu încalcă dispozițiile trasate de hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene deoarece raționamentul logico-juridic al instanței de apel nu a fost întemeiat pe aplicarea prezumției legale de comunicare publică ce rezultă din faptul vecin și conex al existenței unor instalații de sonorizare, ci instanța de apel a avut în vedere probele administrate în cauză ce au dovedit comunicarea publică de către recurenta-reclamantă.

Prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond în baza probelor administrate, situație ce nu poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut faptul că deși prezumția de utilizator ar putea fi dedusă din existența în spațiile comerciale ale intimatei a unor boxe montate, această prezumție este sprijinită de probele din dosarul cauzei în sensul că aceste boxe au și servit efectiv pentru difuzarea de muzică. Instanța de apel a avut în vedere probele administrate în primă instanță valorificate în expertiza efectuată în cauză, probele depuse la dosarul cauzei la termenul din data de 17 ianuarie 2024, respectiv oferta de pe site-ul recurentei, informațiile O.N.R.C. dar și comportamentul și susținerile recurentei-pârâte, care a arătat că a organizat evenimente festive care, adaugă instanța de recurs, implică în mod uzual comunicarea publică de fonograme.

De asemenea, la stabilirea situației de fapt au fost avute în vedere și postările relevante făcute de parte pe rețelele sociale.

Astfel, recurenta nu a negat pe parcursul litigiului că a desfășurat activitatea care implică și comunicarea de fonograme, dimpotrivă a susținut faptul că activitatea sa a fost redusă iar în cuprinsul apelului a afirmat că a achitat anterior în baza autorizațiilor încheiate cu intimata-reclamantă sume pentru aceste servicii, însă susține că nu înțelege să le mai achite deoarece are venituri care nu îi permit să continue să le achite.

Pe cale de consecință, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a considerat suficientă prezumția de comunicare publică rezultată din simpla existență a instalațiilor de sonorizare, ci a avut în considerare probele administrate în cauză, pe temeiul cărora s-a reținut în mod argumentat că este vorba despre o comunicare publică efectivă. Ca urmare, pentru care recurenta datorează remunerații chiar dacă nu s-a încheiat un contract de licență, întrucât obligația de plată a remunerației rezultă în mod direct din Legea nr. 8/1996, precum și din metodologiile aplicabile și opozabile tuturor utilizatorilor, fiind corelativă utilizării operelor muzicale.

În jurisprudența recentă, prin Hotărârea din data de 20 iunie 2024 în cauza C-135/23, GEMA, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că: Articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, trebuie interpretat în sensul că noțiunea de "comunicare publică" prevăzută în această dispoziție cuprinde punerea deliberată la dispoziție de către operatorul unei clădiri de apartamente închiriate a unor televizoare dotate cu o antenă de interior care, fără altă intervenție, recepționează semnale și permit difuzarea de emisiuni, în măsura în care locatarii acestor apartamente pot fi considerați un "public nou".

În cadrul hotărârii evocate, instanța europeană a adus clarificări cu privire la modul în care trebuie să fie privită "comunicarea publică", în funcție de titularul care realizează această comunicare și prin raportare la articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29.

Astfel, CJUE a reținut în considerentele deciziei citate anterior că, dacă simpla împrejurare că utilizarea unui echipament este necesară pentru ca publicul să poată beneficia efectiv de operă ar conduce în mod automat la calificarea intervenției autorului punerii la dispoziție a unor astfel de echipamente drept act de "comunicare publică", orice "furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea" ar constitui un asemenea act, ceea ce considerentul (27) al Directivei 2001/29, care reia în esență declarația comună privind articolul 8 din TDA, exclude însă în mod expres (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2023, H., C-775/21 și C-826/21, EU:C:2023:307, punctul 68, precum și jurisprudența citată). (paragraful 28)

În schimb, Curtea a statuat, în privința operatorilor unui bar, ai unui hotel, ai unui centru balnear și ai unui centru de reeducare, că aceștia efectuează un act de comunicare atunci când transmit în mod deliberat opere protejate clienților lor, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le-au instalat în unitatea lor (a se vedea în special Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, EU:C:2006:764, punctul 46, Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, EU:C:2011:631, punctul 196, Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA, C-351/12, EU:C:2014:110, punctul 26, precum și Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C-117/15, EU:C:2016:379, punctele 55 și 56) (paragraful 29). În această jurisprudență, Curtea a considerat în esență că, dacă operatorul unei unități furnizează în mod voluntar clienților săi semnale și aparate de televiziune sau de radio care permit difuzarea de emisiuni codificate în aceste semnale și care sunt instalate în mai multe locuri ale acestei unități, este vorba despre acte de "comunicare publică", în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, indiferent care este tehnica de transmisie a semnalului utilizată. (paragraful 30).

Or, potrivit situației de fapt stabilite în cauză și asupra căreia instanța de recurs nu poate formula aprecieri proprii, recurenta-pârâtă deține spații în care desfășoară activități de alimentație publică și de cazare în punctele sale de lucru care, prin natura lor, presupun și comunicarea publică, spații care sunt prevăzute ca atare în Metodologia aplicabilă, o atare comunicare publică rezultând din ansamblul probelor apreciate în mod coroborat de ultima instanță devolutivă.

Or, în speță, astfel cum a reținut instanța de apel, recurenta-pârâtă a recunoscut existența aparatelor TV în incinta restaurantului din locația din Praid, Jud. Harghita precum și în camerele din pensiunea din aceeași locație și, deci, implicit, și a actelor de comunicare publică, recunoașteri care se coroborează cu probele administrate în cauză.

Rezultă prin urmare că în speța de față nu se poate reține simpla existență a unor echipamente de comunicare, ci actul voluntar și conștient de a folosi respectivele echipamente pentru utilizarea concretă a operelor muzicale protejate.

În ceea ce privește criticile formulate de către recurenta-pârâtă, reluând și susținerile formulate anterior, pe parcursul litigiului, în sensul că nu difuzează muzică în scop ambiental, faptul că a sistat orice fel de comunicare de muzică în spațiile deținute sau că nu utilizează televizoarele din locațiile sale, pe care doar le pune la dispoziția terților, precum și cele prin care se susține faptul că locația din Praid funcționează doar câteva luni pe an iar în restaurantul din Oradea nu a mai fost pusă muzică ambientală de mulți ani, Înalta Curte constată că prin aceste afirmații se invocă aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate, prin care recurenta-pârâtă tinde la reevaluarea și schimbarea situației de fapt reținute în cauză, diferită de cea reținută de către instanța de apel, printr-o reapreciere a probelor depuse la dosar, conduită care nu este permisă, așa cum s-a mai arătat, în faza procesuală a recursului, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceleași motive, nu pot fi analizate criticile formulate de către recurenta-pârâtă vizând întinderea prejudiciului și a penalităților de întârziere, sau cele privind raportul de expertiză întocmit în cauză, aspecte prin care s-au reluat, de altfel, susținerile formulate prin cererea de apel, în aceeași modalitate.

Nu se poate așadar reține, contrar recurentei, că în cauză ar fi fost interpretate ori aplicate în mod eronat prevederile legale incidente (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Prin urmare, față de considerentele anterior reținute, constatând legalitatea hotărârii pronunțate în cauză de către instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 46A din 17 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, Înalta Curte reține că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă B. S.R.L. astfel că, în aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata către intimata-reclamantă UCMR-ADA-A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.950 RON (dovedite prin factura nr. x/16.09.2024 emisă pentru suma de 5.950 RON și achitată prin ordinul de plată nr. x/16.09.2024, ambele aflate la dosarul de recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 46A din 17 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.950 RON către intimata-reclamantă UCMR-ADA-A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2024.