Decizia nr. 106/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a III-a Civilă sub nr. x/2018 din data de 20.12.2018 reclamanta Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR – ADA) în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 99.264 RON inclusiv TVA egală cu valoarea triplului remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiul, perioada și modalitățile menționate la capetele 1.1, 1.2, 1.3, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: A., din localitatea București Sectorul 1, Bd. x, în perioada decembrie 2015 - decembrie 2018; A., din localitatea București Sectorul 1, Bd. x, în perioadele: mai 2016 - octombrie 2016, mai 2017 - octombrie 2017, mai 2018 - octombrie 2018; în cadrul evenimentelor ocazionale desfășurate în cadrul restaurantului A., din localitatea București Sectorul 1, Bd. x, în perioada decembrie 2015 - decembrie 2018. În subsidiarul capătului 1 al cererii de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 33.088 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile, perioadele și modalitățile menționate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; sumei de 75.189 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 13.12.2018 pentru întârzierea plății remunerațiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al prezentei cereri de chemare în judecată; la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 14.12.2018 și până la data plății efective a sumei de 33.088 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiză).

Sentința pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 445 din data de 26 mai 2020 Tribunalul București, secția a III-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. Împotriva sentinței civile nr. 445 din data de 26 mai 2020, a formulat apel reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 800A din data de 19 mai 2021 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, împotriva sentinței civile nr. 445/02.06.2020, pronunțate de Tribunalul București – secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.200 RON reprezentând triplul remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică de opere muzicale în A. în perioada decembrie 2015- septembrie 2018; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.120 RON cheltuieli de judecată fond și apel, taxă de timbru și onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., invocând drept motiv de casare motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care prevede că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei civile atacate și pe fond menținerea sentinței civile nr. 445 din data de 26 mai 2020 pronunțate de Tribunalul București ca fiind temeinică și legală. În susținerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a reținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit probele, întrucât cele trei ordine de plată, reținute în hotărârea apelată ca fiind datate 19 decembrie 2018 și ianuarie 2019, sunt ulterioare scadențelor remunerațiilor, precum și că pârâta a întocmit ordinele de plată de trezorerie, utilizate în sistemul bancar către plata impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, motiv pentru care acestea nu au putut fi operate de către bancă și banii nu au fost transferați către UCMR-ADA. Instanța de apel a concluzionat că reprezintă culpa pârâtei utilizarea unor ordine de plată imperfecte sau neconforme. Față de această reținere a instanței de apel, recurenta-pârâtă a învederat că în înștiințările de plată emise de intimata-reclamantă, contul indicat în antet era același cu contul indicat în autorizația licență neexclusivă. Însă, deși aceasta a completat în mod corect ordinele de plată, indicând contul în care trebuia să efectueze plata, sumele rămâneau neîncasate de către reclamantă. Abia în luna iulie 2019 i s-a adus pârâtei la cunoștință faptul că ordinele de plată întocmite nu prevedeau contul în care se putea face efectiv plata. Prin urmare, recurenta-pârâtă a apreciat că, în mod voit, intimata-pârâtă a indicat un cont greșit, pentru ca ulterior să se solicite obligarea pârâtei la plata triplului remunerației pe ultimii trei ani. Acest fapt rezultă din ordinul de plată din data de 26.07.2019, în care se menționează contul în care se puteau face plățile, iar nu cel menționat în autorizație. Ca atare, deși este evident că reclamanta a indicat greșit contul, iar pârâta a completat din eroare ordine de plată de trezorerie, instanța de apel a reținut numai culpa pârâtei, înlăturând în totalitate culpa reclamantei. Recurenta-pârâtă a mai învederat și faptul că instanța de apel a reținut că cele trei ordine de plată depuse la dosar nu ar fi veridice, deși nu s-a formulat nicio cerere de înscriere în fals cu privire la acestea. De asemenea, a mai susținut că, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, a continuat să primească facturi de la reclamantă, aceasta din urmă motivând că nu a fost înștiințată de oficiul juridic despre încetarea de drept a autorizației. În urma discuțiilor avute cu angajații apelantei, întrucât pârâta nu reușea să facă plățile, i s-a comunicat faptul că ordinele de plată întocmite nu prevedeau contul în care se putea face efectiv plata. Acesta era un alt cont - x B., pe care reclamanta, cu bună știință, nu a binevoit să-l aducă la cunoștință, fiind evident în culpă. Chiar din extrasele de cont din data de 05.06.2019 și 01.08.2019, atașate expertizei efectuate în cauză, rezultă faptul că plata nu a fost efectuată în contul indicat în autorizație sau în înștiințările de plată primite de la reclamantă. Așadar, culpa nu poate fi reținută în sarcina pârâtei și nici nu se poate prezuma ca cele trei OP-uri nu sunt veridice. Ambele afirmații sunt lipsite de suport, întrucât chiar daca pârâta ar fi plătit prin OP-uri de bancă, și nu de trezorerie, rezultatul ar fi fost același. Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel a reținut că probele referitoare la evenimente din perioada 2008-2018 dovedesc faptul că la diferite intervale de timp A. avea instalate mijloace de sonorizare, cât și faptul că pârâta a difuzat muzică, deci a comunicat public opere muzicale și că există o continuitate a acestui fapt. S-a mai susținut de către recurenta-pârâtă că apelanta-reclamantă și-a întemeiat apelul pe diverse articole de pe internet, din anii 2008, 2013, și a făcut trimitere la niște planșe foto în care, în opinia apelantei, apare un televizor. Or, televizorul la care s-a referit partea adversă, amplasat în bar, este de fapt un monitor a cărui destinație este de a fi oglinda calculatorului pe care se marchează comenzile. În acest sens, a depus la dosar un CD pentru a dovedi care este de fapt destinația monitorului. Un astfel de monitor se afla și în a doua sală, destinația acestuia fiind de a se afișa când sunt comenzile gata la bucătărie, dar care nu a mai fost utilizat de aproximativ 10 ani, fiind defect. Astfel, din probatoriul administrat rezultă că ultima recenzie în care se menționează că în A. este redată muzică interpretată de o formație este din anul 2013. În anul 2017, în recenzia de specialitate, sunt observate mijloace de sonorizare cu care este dotat restaurantul fără să se precizeze că se difuzează muzica ambientală. Recurenta-pârâtă a susținut că, tocmai cu privire la această situație, a făcut dovada faptului ca monitoarele existente în restaurant au o altă destinație. Instanța a reținut însă că nu este vorba despre același aparat, lucru total irelevant întrucât cel anterior s-a defectat. S-a mai învederat de către pârâtă că, deși ultima probă este din anul 2013, instanța de apel a reținut că pârâta a avut mijloacele necesare spre a realiza difuzarea de opere muzicale și a realizat efectiv acte de comunicare publică și în anii pentru care reclamanta nu a prezentat astfel de probe, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a demonstrat contrariul, depoziția martorei sale fiind eliminate. Față de cele arătate recurenta-pârâtă a apreciat că nu poate fi obligată la plata sumei de 10200 de RON reprezentând triplul remunerației datorate pentru comunicarea publică de opere muzicale în A. in perioada decembrie 2015- septembrie 2018. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și art. 496 alin. (2) C. proc. civ. În probațiune s-a solicitat încuviințarea probelor aflate la dosarul cauzei.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În cuprinsul cererii de recurs nu au fost însă identificate susțineri cu privire la nemotivarea aspectului legat de achitarea remunerației aferente perioadei pentru care exista încheiată autorizație licență neexclusivă, susțineri de natură a fi încadrate în motivul de casare indicat de parte, ci apărările recurentei-pârâte tind la o diminuare a pretențiilor reclamantei cu sumele pe care pârâta le-a achitat. Ca atare, Înalta Curte constată că această critică este susceptibilă de a fi analizată în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (din perspectiva nerespectării limitelor căii de atac de apelului), sens în care este necesară încadrarea criticii în aceste dispoziții legale. Astfel, în speță, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în cadrul restaurantului A. situat în București, Bd. x, în perioada decembrie 2015 – decembrie 2018, remunerații datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale fără autorizație licență neexclusivă încheiată cu UCMR-ADA pentru această perioadă. De asemenea, situația de fapt reținută de instanțele de fond a consemnat că între părți a fost încheiată, la data de 30 august 2018, autorizația licență neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental nr. 489/30.08.2018, în cadrul căreia, la punctul 3, se menționează că aceasta se acordă pentru perioada 01 octombrie 2018 – 31 mai 2019. Prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că a existat comunicare publică de opere muzicale în cadrul restaurantului A. în perioada decembrie 2015 – septembrie 2018 și a obligat pârâta să achite remunerații reclamantei pentru această perioadă. De asemenea, instanța de apel a reținut că, pentru această perioadă, comunicarea publică în scop ambiental a operelor muzicale a fost făcută de pârâtă fără a fi încheiat în prealabil cu reclamanta o autorizație licență neexclusivă, fiind astfel aplicabile dispozițiile răspunderii civile delictuale reglementate, în materia drepturilor de autor, de dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996. Referitor la perioada octombrie 2018 – decembrie 2018, instanța de apel a reținut că există autorizație licență neexclusivă încheiată între părți, astfel că acest interval excede perioadei în litigiu. Prin urmare, din aceste împrejurări, rezultă că susținerile recurentei-pârâte sunt nefondate, având în vedere că instanța de apel nu a avut în vedere la stabilirea remunerațiilor datorate perioada octombrie 2018 – decembrie 2018 pentru care exista autorizație licență neexclusivă, constatând, în mod corect, că această perioadă excede intervalului dedus judecății. Totodată, Înalta Curte reține că principiul rolului activ al judecătorului – reglementat de art. 22 din C. proc. civ. – își găsește limitarea în principiul disponibilității părților procesului civil, procesul civil fiind un litigiu al intereselor private, astfel încât, acestea sunt cel mai bine plasate pentru a determina modalitatea în care aleg să își facă apărarea în cauză. Prin urmare, nu este posibil a se dispune din oficiu de către instanță alte măsuri procedurale, în afara celor permise în mod expres de lege, reglementate, la nivel de principiu, în prevederile art. 22 din C. proc. civ. acest aspect corespunde unui imperativ de bună administrare a justiției, și, de regulă, este reglementat în legătură cu acele cazuri în care părțile rămân în pasivitate sau se împotrivesc, iar litigiul nu ar putea fi soluționat într-un cadru procesual restrâns sau incomplet. De asemenea, reține că, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabilește cadrul procesual al judecății, respectiv persoanele care sunt chemate la judecată, obiectul, adică ceea ce se pretinde prin cerere, și cauza, respectiv temeiul juridic al cererii. În ceea ce privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputându-și depăși limitele, deoarece obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanția aplicării principiului disponibilității. Acest aspect rezultă și din dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Mai reține Înalta Curte și dispozițiile art. 477 C. proc. civ., dispoziții care dau valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, potrivit cărora instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant. Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile apelantului și să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite. Prin urmare, ținând cont de aceste limite ale efectului devolutiv, instanța de apel a analizat cererea din perspectiva criticilor formulate în apel și, în mod corect, nu a diminuat pretențiile reclamantei cu sumele achitate de pârâtă, întrucât perioada pentru care acestea au fost achitate excedea intervalului dedus judecății. Pe de altă parte, aceste sume au fost achitate pentru comunicarea publică efectuată în baza autorizației licență neexclusivă nr. 489/30.08.2018, astfel cum rezultă din ordinele de plată și din înștiințările de plată aflate în dosarul de fond . Din această perspectivă devin nerelevante chestiunile susținute în cererea de recurs referitoare la plățile efectuate de recurentă (care au fost realizate, potrivit susținerilor sale, în temeiul autorizației licență neexclusivă), perioada acoperită de autorizație nefiind inclusă în cea pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată în speță. În ceea ce privește celelalte critici expuse în cererea de recurs, Înalta Curte constată că acestea reprezintă susțineri ce privesc fondul cauzei, precum și chestiuni de apreciere a situației de fapt și a probatoriului administrat, care nu se pot circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel de critici nu reprezintă motive de nelegalitate care pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs. De altfel, modalitatea de interpretare a probatoriilor reprezintă o chestiune de fapt, analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei. În consecință, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Pe cale de consecință, ca parte căzută în pretenții, recurenta-pârâtă va fi obligată, în baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., la plata sumei de 2975 RON, către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat achitat conform dovezii aflate la dosarul de recurs (OP nr. x/20 ianuarie 2023).