ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2516/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 29.09.2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 1.479,10 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 01.09.2014-30.09.2017; obligarea pârâtei la plata sumei de 817,71 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data 27.09.2017, și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1166 și art. 1350 și urm. C. civ. coroborate cu prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare și cu normele de aplicare ale Legii nr. 8/1996, Decizia ORDA nr. 399/2006, Decizia ORDA nr. 189/2013, Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 541 din 15.03.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.218 RON (fără TVA) remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual în perioada 01.09.2014-30.09.2017, precum și suma de 667,38 RON penalități de întârziere calculate la remunerație fără TVA până la data de 27.09.2017 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (450 RON - onorariu de avocat și 100 RON - taxă timbru).

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 656 A din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței nr. 541 din 15 martie 2018 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., prin reprezentant legal C., prin care a solicitat casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii. Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 și art. 493 C. proc. civ. Prin motivele de recurs pârâta arată că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat ca fiind nerelevante dispozițiile art. 1183 alin. (1) C. civ., deși s-a susținut încheierea dolosivă a autorizațiilor licențe neexclusive. Mai arată că a achitat deja o taxă către UPFR, sens în care nu mai poate fi obligată și la plata către A. a unei asemenea taxe, pentru un singur aparat TV, în baza aceleiași legi. Totodată, facturile emise de reclamantă sunt anterioare perioadei de facturare, neavând suport legal și, mai mult, fiind facturi proforme acestea nu pot fi nici înregistrate în contabilitate, neputând genera, astfel, obligații pentru cumpărător. În fine, se mai susține că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au avut în vedere precizările depuse de aceasta pentru termenul din data de 15 martie 2018, precum și că punctul de lucru al acesteia nu mai există, locația fiind închisă după 2017.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 656A din 24 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 noiembrie 2020, cu citarea părților, în ședință publică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, în limita impusă de criticile de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. este nefondat pentru considerentele care urmează: Sub un prim aspect se susține de către recurentă faptul că, deși a invocat încheierea dolosivă a autorizațiilor licențe nexclusive, instanța nu a analizat acest motiv de apel prin raportare la dispozițiile art. 1183 alin. (1) C. civ. Or, la pagina 3 din decizia atacată, curtea de apel a reținut că acest motiv de apel nu a fost dezvoltat, ca nu s-au arătat împrejurările în raport de care s-a făcut această afirmație, astfel încât să poată fi verificată. Dispozițiile art. 1183 C. civ. referitoare la buna-credință în negocieri au fost invocate de recurent formal, fără a se arăta în concret în ce constă reaua-credință a reclamantului. Din moment ce pârâtul nu a indicat în ce au constat manoperele dolosive ale celeilalte părți, instanța de apel nu avea posibilitatea de a analiza această critică, cu atât mai mult cu cât nu a fost învestită cu o cerere în anularea autorizațiilor licențe neexclusive. Recurenta pârâtă a mai criticat hotărârea Curții de Apel București pentru greșita reținere în sarcina acestuia a obligației de plată către reclamanta A., în condițiile în care acesta a achitat deja taxele către UPFR iar Legea nr. 8/1996 nu impune în sarcina utilizatorului plata a două taxe diferite. A arătat că pentru un singur aparat TV nu pot fi achitate două taxe, și anume o taxă audio și o taxă pentru audiovizual. Nici această critică nu poate fi primită, noțiunea de remunerație unică regăsită în cuprinsul normei de la art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 raportându-se la fiecare categorie de titulari de drepturi: autori ai operelor muzicale, artiști interpreți sau executanți, producători de fonograme. Potrivit art. 98 lit. g) și h) din Legea nr. 8/1996, artiștii interpreți sau executanți au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea și comunicarea publică ale interpretărilor sau ale execuțiilor lor, cu excepția cazului în care interpretarea sau execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată, în acest din urmă caz având dreptul numai la remunerație echitabilă. Reclamantul este organism de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, prin deciziile ORDA nr. 120/2013 și nr. 121/2013 fiind numit colector pentru pentru retransmiterea prin cablu a prestațiilor artistice fixate pe fonograme și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator, recunoscând existența aparatului TV în incinta restaurantului și, deci, implicit, și a actelor de comunicare publică. Prin comunicarea publică a fonogramelor sunt utilizate nu doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci și, după caz, drepturile de proprietate intelectuală aferente conținutului acestor fonograme, și anume drepturile autorilor de opere muzicale, drepturile autorilor de opere scrise, drepturile artiștilor interpreți sau executanți etc., ale căror opere sau prestații sunt fixate pe fonograme. Prin urmare, prin instalarea sau punerea la dispoziție a aparatului TV în incinta restaurantului, precum și a semnalului necesar funcționării acestuia, precum și prin comunicarea publică de fonograme în incinta restaurantului, deținătorul unității are calitatea de utilizator prin comunicarea publică și a prestațiilor artistice fixate pe fonograme. Astfel, pe lângă taxa datorată UPFR, pentru comunicarea publică a fonogramelor, recurentul datorează și remunerații către artiștii interpreți sau executanți pentru prestațiile acestora fixate pe fonograme, remunerații ce sunt colectate prin intermediul reclamantului din prezenta cauză, A.. Astfel, nu se poate reține existența unei duble taxări din simplul fapt că recurentul a achitat deja unui alt organism de gestiune colectivă o taxă aferentă drepturilor unei alte categorii de beneficiari. S-a mai invocat prin motivele de recurs faptul că facturile proforme nu s-ar putea înregistra în contabilitate, ci doar facturile fiscale, astfel încât acestea nu ar putea genera obligații pentru cumpărător. Însă, factura este doar un document justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operațiunilor economice, obligația de plată neizvorând din aceasta, ci din Legea nr. 8/1996, așa cum s-a arătat anterior. Așadar, chiar în lipsa unor facturi fiscale/proforme obligația de plată a remunerațiilor datorate artiștilor interpreți/executanți există, în baza legii. În fine, se mai susține faptul că prima instanță de fond și instanța de apel nu au avut în vedere precizările depuse pentru termenul din 15.03.2018, prin care se susține că reclamantul nu a făcut dovada că aparatul TV este folosit pentru altceva decât știri și transmisii sportive, precum și că punctul de lucru al recurentei nu mai există, locația fiind închisă după 2017. Cu privire la aceste ultime susțineri, se constată că nu au fost invocate în apel și, ca atare, nu pot fi analizate în recurs, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Referitor la faptul că aparatul TV ar fi fost folosit exclusiv pentru programe de știri și pentru transmisiuni sportive, din considerentele deciziei atacate se observă că instanța de apel a analizat această critică socotind-o ca nefondată. Cât privește cererea formulată de intimatul A. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, aceasta urmează a fi admisă iar, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., va obliga pe recurenta S.C. B. S.A. la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul A., conform OP nr. x/21.10.2019, care atestă efectuarea acestor cheltuieli.