ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1435/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 16.12.2019, sub nr. x/2019, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. Persoană Fizică Autorizată a solicitat instanței:

În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe republicată și modificată și ale normelor de aplicare a legii, respectiv Decizia ORDA nr. 120/2016 și Decizia ORDA nr. 60/2019.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță în primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 940/16.07.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. Persoană Fizică Autorizată.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 40.848 RON reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraților datorate în perioada 01.01.2017 - 31.12.2019.

A fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în spatiile administrate, fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1100 RON.

I.3. Decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual

Prin încheierea de ședință din data de 31.03.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a reținut calitatea procesuală activă a apelantei B., persoană fizică, în temeiul art. 2 lit. i), art. 3 lit. i) și art. 20 alin. (1) O.U.G. nr. 44/2008.

Prin decizia civilă nr. 1006/A/23.06.201 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Cluj.

I.4. Hotărârea pronunțată în primă instanță în primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 284 din 06.06.2023 a Tribunalului Cluj, secția civilă pronunțată în dosarul nr. x/2019 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. și, în consecință:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 40.484 RON reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual reprezentând triplul remunerației datorate în perioada 01.01.2017 - 31.12.2019.

S-a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată în apel în cel de-al doilea ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 359/A din data de 20 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 284 din 06.06.2023 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2019.

A fost respinsă cererea formulată de intimată de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile 359/A din data de 20 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâta B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 28 ianuarie 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 03 februarie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurenta-pârâtă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată Curții de apel Cluj în vederea desființării sentinței civile nr. 284 din 06 iunie 2023, pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă, și respingerii cererii de chemare în judecată.

În susținerea cazului de casare invocat recurenta a arătat în mod eronat a concluzionat instanța de apel că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 8/1996 și ale Deciziei O.R.D.A. nr. 120/2016 redate în cuprinsul hotărârii atacate, considerând că pentru perioada în litigiu recurenta a avut calitatea de utilizator ce a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora, precum și prestații artistice din domeniul audiovizual, având obligația ca înaintea începerii activității de comunicare publică să obțină autorizația-licența neexclusivă emisă de către intimata-reclamantă, în schimbul renumerației aferente.

A apreciat recurenta că instanța de apel nu a avut în vedere vedere considerentul 27 din Directiva 2001/29, considerent ce reia în esență declarația comună privind articolul 8 din TDA, și anume, "simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în înțelesul prezentei directive".

Totodată, recurenta a invocat cauza C-601/15 în care Curtea a subliniat rolul indispensabil al utilizatorului și caracterul deliberat al intervenției sale. Un utilizator efectuează un act de comunicare publică atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o operă protejată și aceasta în special atunci când, în lipsa acestei intervenții, clienții respectivi nu ar putea beneficia sau ar putea beneficia doar cu dificultate de o operă difuzată.

Potrivit jurisprudențe constante a CJUE, pentru a fi calificată drept "comunicare publică", o operă protejată trebuie să fie comunicată potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cele utilizate până la acel moment sau, în lipsă, unui "public nou", altfel spus, un public care nu a fost deja luat în considerare de titularii dreptului de autor atunci când aceștia au autorizat comunicarea publică inițială a operei lor (Hotărârea din 26 aprilie 2017, Stichting Brein, C-527/15, EU:C:2017:300, punctul 33 și jurisprudența citată).

În cauza C-753/18, Curtea a stabilit că dispozițiile Articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretate în sensul că nu constituie o comunicare publică, în sensul acestor dispoziții, închirierea de autovehicule echipate cu aparate de radio.

Și atunci, în această privință, dacă simpla împrejurare că utilizarea unui echipament de sonorizare și, dacă este cazul, a unui program informatic este necesară pentru ca publicul să poată beneficia efectiv de operă ar conduce în mod automat la calificarea intervenției operatorului acestei instalații drept "act de comunicare", orice "furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea", inclusiv atunci când prezența unor astfel de instalații este impusă de legislația națională care reglementează activitatea operatorului de transport, ar constitui un astfel de act, ceea ce exclude, totuși, în mod expres considerentul (27) al Directivei 2001/29 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C-682/18 și C-683/18, EU:C:2021:503, punctul 79).

Având în vedere aceste considerente, recurenta a apreciat că este necesar să se considere că faptul de a dispune, la bordul unui mijloc de transport sau prin analogie, într-un apartament închiriat, de un echipament de sonorizare și, dacă este cazul, de un program informatic care permite difuzarea de muzică nu constituie un act de comunicare, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 și al articolului 8 alin. (2) din Directiva 20061115, întrucât este vorba despre o simpla furnizare de instalații fizice destinată să permită sau să realizeze o comunicare.

Desigur, Curtea a statuat, pe de o parte, că operatorii unui bar, ai unui hotel sau ai unui centru balnear realizează un act de comunicare atunci când transmit în mod deliberat clientelei lor opere protejate, distribuind voluntar un semnal prin intermediul receptoarelor de radio sau de televiziune pe care le-au instalat în localurile lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, EU:C:2006:764, punctul 47, Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, EU:C:2011:631, punctul 196, precum și Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA, C-351/12, EU:C:2014:110, punctul 26). De asemenea, operatorul unui centru de refacere care transmite în mod deliberat opere protejate pacienților săi, prin intermediul unor televizoare instalate în mai multe locuri ale acestui centru, realizează un act de comunicare (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C-117/15, EU:C:2016:379, punctele 55 și 56).

În situația de față, recurenta-pârâtă a susținut că, în calitate de operator nu are acces și nici nu deține puterea de a controla echipamentele și/sau, de asemenea, nu transmite un semnal prin intermediul acestora ci în situația din speța dedusă judecății, semnalul este transmis de către societățile de servicii de cablu și/sau de către radiodifuziune sau televiziuni care plătesc licența de comunicare publică.

Similar cauzei C-753/18, în cauza C-775/21, Curtea a stabilit că simpla instalare, [...], a unui echipament de sunet și, după caz, a unui software care să permită difuzarea muzicii nu constituie, totuși, comunicare publică.

Prin analogie, simpla instalare a unor echipamente TV în apartamentele recurente-pârâte nu poate constitui, în opinia sa, comunicare publică în sensul legii Europene și/sau naționale.

Printr-o altă critică referitoare la prejudiciul cauzat, recurenta a considerat că au fost analizate succint prevederile legale incidente, instanța dând eficiență unor Decizii emise de ORDA în detrimentul legii, interpretându-le eronat și trecând peste principii clare și imperative de tehnică legislativă.

A arătat recurenta că în mod nelegal a fost obligată la plata debitului triplat al sumei reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual întrucât acordarea acestui tip de despăgubiri poate fi dispusă doar în măsura în care nu se pot aplica anumite criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat sau beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor.

Recurenta a considerat că soluția instanțelor de fond este nelegală deoarece criteriile stabilite lit. b) al art. 188 din Legea nr. 8/1996 trebuie avute în vedere doar în măsura în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a) al aceluiași articol, iar intimata-reclamantă A. nu a demonstrat, în nicio etapă procesuală, motive pentru care nu ar fi aplicabile prevederile de la lit. a) a alin. (2) al art. 188 din Legea nr. 8/1996, în detrimentul incidenței prevederilor lit. b).

Având în vedere raționamentul legiuitorului la redactarea art. 188 alin. (2), ar fi trebuit văzut și stabilit dacă în speța dedusă judecății există consecințe economice negative, în special câștigul nerealizat. În acest sens, recurenta a arătat că pentru activitatea desfășurată nu este esențială existența unui astfel de serviciu - pentru claritate, persoanele care se cazează, în principiu, nu utilizează un dispozitiv de emisie-recepție a semnalelor audio-video.

Pe cale de consecință, este îndeplinit cel puțin criteriul referitor la câștigul nerealizat de către intimata-reclamantă A., ca urmare a remunerației, motiv pentru care nu se putea recurge, în opinia recurentei, direct la aplicarea ipotezei reglementate de lit. b) a textului legal menționat. Altfel, atât timp cât

Aplicabilitatea prioritară a prevederilor art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe rezultă și din susținerea intimatei-reclamante potrivit căreia recurenta a cauzat prejudicii materiale prin neachitarea remunerației solicitate.

Față de considerentele expuse, recurenta a concluzionat că poate fi avută în vedere cu prioritate Metodologia stabilită de ORDA, ale cărei prevederi trebuie să fie în concordanță și să nu devieze de la prevederile Legii nr. 8/1996 și, în speță, de la dispozițiile imperative ale art. 188 din Legea nr. 8/1996.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 21 martie 2025, prin poștă, reclamanta A. a solicitat respingerea recursului declarat în cauză ca nefondat.

În ceea ce privește noțiunea de utilizator, contrar susținerilor recurentei, reclamanta a arătat că în mod corect a reținut instanța de apel faptul că, simpla furnizare a aparatelor nu reprezintă în sine o comunicare publică în înțelesul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, însă difuzarea semnalului prin intermediul televizoarelor instalate în camerele de hotel, efectuată de un hotel în beneficiul clienților săi, reprezintă o comunicare publică, indiferent de mijlocul tehnic de transmisie a semnalului.

Astfel, unitățile din prezenta cauză sunt unități de cazare, care sunt oferite spre închiriere în regim hotelier, unități față de care jurisprudența CJUE este constată în sensul existenței obligației de plată a remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți.

Premisa juridică este aceea în care utilizatorul prin acțiunea sa, facilitează prin instalarea mijlocului tehnic, accesul clienților la fonograme și la prestații artistice din domeniul audiovizual. Faptul că, în speță, este vorba de apartamente de închiriat și nu de camere de hotel, nu prezintă relevanță în ceea ce privește obligația de plată a remunerației, întrucât activitatea în sine este aceeași. Acest fapt a fost reținut în mod corect și de către instanța de apel.

Referitor la noțiunea de public, a arătat intimata-reclamantă faptul că sunt îndeplinite condițiile în prezenta cauză, întrucât apartamentele de închiriat sunt destinate publicului larg, chiar dacă se pot caz în același timp maximum 2 persoane, în concordanță cu jurisprudența CJUE în materie.

Este suficientă dovedirea faptului că există aparate instalate, care au aptitudinea de a permite comunicarea publică în scop ambiental, fapt care s-a întâmplat în prezenta cauză. Noțiunea de comunicare publică în scop ambiental este conturată în cauza para. 75 din Cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd împotriva Irlandei și alții:

"în al nouălea rând, Curtea a făcut câteva clarificări în sensul că simpla furnizare a aparatelor de recepție nu reprezintă în sine o comunicare publică în înțelesul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29. Dimpotrivă, difuzarea unui semnal prin intermediul televizoarelor instalate în camerele de hotel, efectuată de un hotel în beneficiul clienților săi, reprezintă o comunicare publică potrivit dispoziției menționate, independent de mijlocul tehnic de transmisie a semnalului (22)".

Tot referitor la posibilitatea comunicării publice fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în cazul dotării spațiilor cu aparate, s-a reținut atât în practica instanțelor judecătorești naționale, cât și a Curții Europene de Justiție, faptul că:

"actul efectuat de către operatorul hotelier prin care urmărește să asigure clienților săi accesul la opera difuzată reprezintă un serviciu suplimentar, care are o influență asupra standardului acestui stabiliment și, prin aceasta, asupra camerelor. în plus, este de natură să atragă și alți clienți interesați de acest serviciu suplimentar. A concluzionat Curtea că un astfel de operator hotelier are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul dreptului Uniunii".

În ceea ce privește argumentul legat de determinarea cuantumului prejudiciului, intimata-reclamantă a susținut că se aplică cu întâietate dispozițiile metodologiei incidente pe sursa de comunicare publică în scop ambiental, respectiv prevederile art. 3.12 din Decizia ORDA 99/2015. Potrivit acestor dispoziții:

"Pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația-licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația-licență neexclusivă. În situația în care cuantumul remunerației care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie.".

Faptul că metodologia are prioritate, rezultă și din Legea nr. 8/1996, care la art. 122 alin. (1) și (2) prevede:

"Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. 2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 163-165.

Așadar, pentru stabilirea termenelor de plată, precum și a sancțiunilor aplicabile în cazul neexecutării la timp și întocmai a obligațiilor legale prevăzute de lege în sarcina utilizatorilor, se vor avea în vedere prevederile metodologiilor.

Față de aceste considerente întreaga analiză a dispozițiilor art. 188 din Legea nr. 8/1996 realizată de către recurentă nu are relevanță, întrucât, în opinia intimatei, prin materia specială a fost stabilită o normă de la care recurenta nu poate face excepție.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 30 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de a nu achita remunerația datorată artiștilor interpreți și executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.01.2017-31.12.2019 pentru mai multe unități de cazare pe care le deține, respectiv, 4 apartamente de închiriat în regim hotelier în municipiul Cluj-Napoca, clasificate cu 3***, având 2 locuri, toate dotate cu televizoare.

Raportat la probele administrate și la dispozițiilor legale aplicabile, instanțele de fond au constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizații/licențe neexclusive din partea A. și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite acestora prin lege, prejudiciul, reprezentând echivalentul remunerațiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 și normelor de aplicare a legii, metodologiile prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfășurată de pârâtă în incinta unităților deținute fiind de natură a cauza prejudicii artiștilor interpreți, câtă vreme aceasta s-a desfășurat în lipsa autorizației/licenței neexclusive din partea A. și fără a se achita remunerațiile datorate, potrivit metodologiilor.

Suma datorată de pârâtă a fost determinată în conformitate cu dispozițiile pct. 3.12, teza finală, din Decizia ORDA nr. 10/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 15 februarie 2016 prin care a fost stabilită forma finală a Metodologiei referitoare la remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ, și cu tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți sau executanți pentru fonograme și pentru audiovizual și ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie, care stabilesc obligația de plată a triplului remunerației, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 40.484 RON reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual reprezentând triplul remunerației datorate în perioada 01.01.2017 - 31.12.2019.

Pe calea prezentului recurs, recurenta contestă calitatea sa de utilizator, întrucât simpla deținere a instalației în cadrul unităților administrate care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare publică precum și modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, susținând, pe de o parte, că, în cauză, erau aplicabile criteriile reglementate de dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, și nu cele de la lit. b) a aceluiași text legal, care devin operante numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a), iar, pe de altă parte, că, atât timp cât reclamanta a invocat cauzarea unor prejudicii materiale constând în câștigul nerealizat ca urmare a neachitării remunerației datorate, instanța nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective.

Criticile, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Prin hotărârea recurată s-a stabilit că prin memoriul de apel pârâta nu a contestat faptul că în perioada în litigiu B. Persoană Fizică Autorizată a deținut și a oferit spre închiriere 4 apartamente în regim hotelier în Municipiul Cluj-Napoca, clasificate cu 3***, având două locuri de cazare, toate dotate cu televizoare, pentru fiecare apartament fiind emis câte un certificat de clasificare de către Ministerul Turismului, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosarul primei instanțe. De asemenea, recurenta nu a contestat nici planșele fotografice și înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă din cuprinsul cărora rezultă că apartamentele erau dotate efectiv cu televizoare, fiind oferit spre închiriere pe un site de profil.

În raport de această situație de fapt reținută în mod suveran de instanțele de fond, în raport de care urmează a fi verificată aplicarea legii, se constată că, recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator, în sensul metodologiei (art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016), ca persoana care realizează acte de comunicare publică.

În cauză nu sunt incidente considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Stichting Brein împotriva Ziggo BV și XS4All Internet BV (C-610/15), în care a fost sesizată cu întrebări preliminare privind interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (1), ale art. 8 alin. (3)(9) din Directiva 2001/29/CE și ale art. 11 alin. 10 din Directiva 2004/48/CE privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (care corespund prevederilor art. 13 lit. a) și ale art. 139 alin. (3), (4) și (5)(11) din Legea nr. 8/1996), invocată de recurentă întrucât privește o situație diferită de cea din prezenta cauză.

Instanța europeană, în cauza mai sus menționată a stabilit că, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE, noțiunea de "comunicare publică" acoperă "punerea la dispoziție și gestionarea pe internet a unei platforme de partajare online care, prin indexarea de metadate (fișiere C.) referitoare la opere protejate și prin furnizarea unui motor de căutare, permite utilizatorilor acestei platforme să localizeze operele menționate și să le partajeze în cadrul unei rețele de la utilizator la utilizator ("peer-to-peer")" (par. 48, Hotărâre) fiind vorba de comunicare online a operelor, ce nu poate fi asimilată modului de comunicare realizat de către recurentă în prezenta cauză.

Dimpotrivă, în considerentele deciziei mai sus menționate, CJUE a reținut, cu titlul general criteriile jurisprudențiale, în interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE, în raport de care se apreciază dacă un utilizator efectuează un "act de comunicare publică" și a stabilit că "în principiu, orice act prin care un utilizator acordă clienților săi, în deplină cunoștință de cauză, accesul la opere protejate poate constitui un "act de comunicare", în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29". (par. 34, Hotărâre).

Situația recurentei-pârâte este, de asemenea, în mod evident diferită de cea care a ocazionat hotărârea CJUE în cauza C-753/18 referitoare la furnizarea unui aparat de radio integrat într-un autovehicul închiriat, care permite recepționarea, fără nicio intervenție suplimentară din partea societății de închiriere, a radiodifuziunii terestre accesibile în zona în care se află vehiculul, Curtea stabilind că prin punerea la dispoziția publicului a vehiculelor echipate cu aparate de radio, societățile de închiriere de vehicule nu realizează un "act de comunicare" publică a unor opere protejate.

Dimpotrivă, în cazul difuzării muzicii în camere de hotel, Curtea a reținut că o intervenție efectuată de către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces clienților săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul camerelor, având așadar caracter lucrativ, în mod similar fiind apreciată transmisiunea de opere radiodifuzate de către operatorul unui bar (Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C 306/05, respectiv Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C 403/08 și C 429/08), motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei referitoare la incidența jurisprudenței CJUE pronunțate în alte cauze ce nu au aplicabilitate în speță.

A mai invocat recurenta faptul că, similar cauzei C-753/18, în cauza C-775/21, CJUE a stabilit că simpla instalare, a unui echipament de sunet, și după caz a unui software care să permită difuzarea muzicii nu constituie, totuși comunicare publică.

Ceea ce însă neglijează apelanta este nuanța avută în vedere de instanța europeană în hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-775/21 și C-826/21 Blue Air Aviation.

În acea cauză a fost avută în vedere și validată jurisprudența anterioară, așa cum rezultă din paragraful nr. 70 al deciziei, în sensul că deja Curtea a statuat, pe de o parte, că "că operatorii unui bar, ai unui hotel sau ai unui centru balnear realizează un act de comunicare atunci când transmit în mod deliberat clientelei lor opere protejate, distribuind voluntar un semnal prin intermediul receptoarelor de radio sau de televiziune pe care le-au instalat în localurile lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, EU:C:2006:764, punctul 47, Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, EU:C:2011:631, punctul 196, precum și Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA, C-351/12, EU:C:2014:110, punctul 26)."

De asemenea, operatorul unui centru de refacere care transmite în mod deliberat opere protejate pacienților săi, prin intermediul unor televizoare instalate în mai multe locuri ale acestui centru, realizează un act de comunicare (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C-117/15, EU:C:2016:379, punctele 55 și 56), prin comparație cu simpla instalare a unui echipament de sonorizare într-un mijloc de transport ce se consideră de către Curtea a nu putea fi asimilată unor acte prin care prestatorii de servicii transmit în mod deliberat clientelei lor opere protejate, distribuind un semnal prin intermediul unor receptoare pe care le-au instalat în localurile lor, care permite accesul la asemenea opere, așa cum s-a înscris în paragraful nr. 71 al deciziei.

Prin urmare, această decizie, care ia în lucru exclusiv un perimetru distinct și purtând anumite caracteristici, respectiv interiorul mijloacelor de transport și are în vedere particularitățile cauzei, respectiv difuzarea unor fonograme în interiorul unui astfel de mijloc de transport, nu reprezintă un reviriment asupra concluziilor din judecățile anterioare, ci se sprijină pe aceste judecăți și argumentația logico-juridică pe care le conțin.

Recurenta-reclamanta nu a adus, de altfel, argumente pentru care, cea din urmă decizie pronunțată în anul 2023, ar avea influență asupra statuărilor contrare anterior făcute atât de CJUE, cât și de instanțele naționale cu privire la punerea la dispoziția publică a operelor ce cad sub protecția drepturilor de autor, prin intermediul mijloacelor de televiziune prin cablu, ci doar s-a rezumat a invoca hotărârea dată în cauzele C-775/21 și C-826/21, citând trunchiat concluzia acestora.

Pe cale de consecință, raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel, nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia simpla amplasare a unor televizoare în incinta unității turistice nu dovedește realizarea actelor de comunicare publică.

În concluzie, operatorul de servicii de turism care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale.

Pe de-o parte, această punere la dispoziție se adresează unui public nedeterminat, iar pe de altă parte, ea se face pe deplin conștient, în scopul oferirii unui serviciu menit să sporească atractivitatea comercială a apartamentelor închiriate în regim hotelier. Nu este de altfel, din perspectiva comunicării publice a operelor protejate, nicio diferență relevantă între un hotel și apartamentele operate de recurentă.

Așadar, în speță s-a făcut dovada utilizării, iar tipul de utilizare dovedită constituie comunicare publică în sensul legii.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, recurenta pârâtă a învederat că în speța de față, în calitate de operator nu are acces și nici nu deține puterea de a controla echipamentele și nici nu transmite un semnal prin intermediul acestora. Prin, urmare, în cauză, semnalul este transmis de către societățile de servicii de cablu sau de către radiodifuzări sau televiziuni care plătesc licența de comunicare publică.

Criticile recurentei sunt nefonate.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator iar prin comunicarea publică a fonogramelor sunt utilizate nu doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci și, după caz, drepturile de proprietate intelectuală aferente conținutului acestor fonograme, și anume drepturile autorilor de opere muzicale, drepturile autorilor de opere scrise, drepturile artiștilor interpreți sau executanți etc., ale căror opere sau prestații sunt fixate pe fonograme.

Recurenta-pârâtă nu a administrat probe din care să rezulte faptul că televizoarele instalate nu sunt conectate la rețea sau la internet și nici nu a contestat situația de fapt reținută de instanțele de fond.

Pe baza unui raționament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 15 martie 2012, în cauza C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei și C., instanța de apel a calificat în mod corect ca fiind comunicare publică de fonograme, activitatea pârâtei de a le utiliza, prin intermediul televizoarelor cu care sunt dotate spațiile aflate în exploatarea sa, fiind relevantă punerea la dispoziția clientelei a dispozitivelor, existența lor și aptitudinea lor de a comunica public fonogramele și nu dovedirea folosirii lor efective.

Prin urmare, prin instalarea sau punerea la dispoziție a aparatului TV în unităților de cazare, precum și a semnalului necesar funcționării acestuia, deținătorul unității are calitatea de utilizator prin comunicarea publică și a prestațiilor artistice fixate pe fonograme. Astfel, recurenta pârâtă datorează și remunerații către artiștii interpreți sau executanți pentru prestațiile acestora fixate pe fonograme, remunerații ce sunt colectate prin intermediul reclamantului din prezenta cauză.

De altfel, recurenta-pârâtă pleacă de la premisa că existența contractului încheiat cu operatorul de cablu îi dă dreptul utilizării fonogramelor și a prestațiilor artistice și o exonerează de la plata remunerațiilor către intimata-reclamantă întrucât societățile de cablu sau televiziuni care emit semnalul plătesc deja licența de comunicare publică.

Însă raportul juridic dintre recurentă operatorul de cablu care furnizează serviciile de televiziune, internet și date se referă, în fapt, la dreptul operatorului de cablu de a transmite fonogramele respective. Sumele de bani pe care recurenta pârâtă trebuie să le plătească furnizorului de servicii de comunicații electronice nu sunt echivalentul remunerației pe care recurenta-pârâtă o datorează intimatei-reclamante pentru propriile sale acte de comunicare, mai departe, către public, a fonogramelor.

În ceea ce privește ultima critică a recurentei în sensul că a fost obligată nelegal la plata triplului remunerațiilor, care ar fi trebuit acordat numai în situația imposibilității cuantificării criteriilor prevăzute art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, se constată caracterul nefondat al acesteia, raportat la următoarele considerente.

Astfel, evaluarea prejudiciului produs reclamantei s-a realizat conform Metodologiei aplicabile, obligatorie pentru toți utilizatorii de la data publicării acesteia, care face trimitere expresă la sancțiunea triplului remunerațiilor pentru ipoteza în care utilizatorul nu declară activitatea ce atrage această calitate, prevedere ce se regăsește fundamentată în art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, devenit art. 188 alin. (2), după republicare.

Sub acest aspect, instanța de apel a făcut aplicarea art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prin raportare la dispozițiile art. 3.12 din Metodologia emisă în baza legii și aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, potrivit cărora:

"Pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația - licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația-licență neexclusivă".

Așadar, pentru ipoteza faptei ilicite descrise în norma citată, în mod corect instanța de apel a avut în vedere forma despăgubirii constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținută autorizația-licență neexclusivă, câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remunerații este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptățiți a încasa aceste sume de bani, iar cuantificarea despăgubirilor la suma reprezentând triplul remunerației care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și în metodologia aplicabilă, instanța de apel aplicând corect dispozițiile legale evocate.

În aceste circumstanțe, este pe deplin justificată instituirea unei despăgubiri, apelând la criteriul redevenței legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, instanța de fond și cea devolutivă făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, astfel că, susținerile în sens contrar formulate de recurenta pârâtă urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Nefondată este și susținerea potrivit căreia, pentru câștigul nerealizat invocat de reclamantă, instanța nu putea să o oblige pe pârâtă decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective.

În acest sens, Înalta Curte reține că despăgubirea constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite își găsește corespondent deplin în dispozițiile legale aplicabile litigiului, atât art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cât și art. 3.12 din Metodologia de calcul aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/20016 instituind-o ca atare.

Prin urmare, instanța nu putea apela la o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea reglementată de lege astfel că, și din această perspectivă decizia instanței de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate.

Dincolo de acest aspect, opinia pârâtei în sensul că ar trebui să plătească doar contravaloarea câștigului nerealizat de reclamantă, respectiv cuantumul remunerațiilor datorate potrivit legii și nu triplul acestora, este de neacceptat, întrucât autorul faptei ilicite nu este în situația unui debitor contractual, ținut să răspundă numai pentru prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, posibilitatea acordării de către instanța de judecată a unei despăgubiri reprezentând triplul sumei ce ar fi fost legal datorată pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite reprezentând, de fapt, chiar transpunerea legală a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv regula răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, atât pentru pagubele previzibile, cât și pentru cele neprevizibile.

Este evidentă funcția preventivă a acestei modalități de stabilire a despăgubirii, constând în triplul sumelor care ar fi fost datorate în mod legal, cu rol de combatere a pirateriei în domeniu, dat fiind faptul că eventuala obligare doar la plata redevenței legal datorate l-ar favoriza pe autorul faptei ilicite, care ar fi, practic, în situația de a plăti aceeași sumă de bani, indiferent de utilizarea legală sau ilegală a dreptului de proprietate intelectuală, ceea ce ar fi neechitabil.

Pentru toate aceste considerente, reținând că niciuna dintre criticile formulate de recurenta pârâtă prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

Totodată, constatând că recurenta pârâtă este partea care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia către intimata-reclamantă A.., la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezii existente la dosarul instanței de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 359/A din data de 20 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.500 RON către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.