ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 241/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 08.10.2018, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea pârâtei la plata triplului sumei de 4.026,47 RON (cu TVA inclus), ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.06.2016-30.09.2018; obligarea pârâtei la plata sumei de 1.497,34 RON înmulțit cu 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate conform dispozițiilor deciziilor ORDA nr. 10/2016 și 120/2016; obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 42/17.01.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 10.131 RON, despăgubiri (triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie) aferente perioadei 01.06.2016-31.09.2018, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere nr. x și a obligat pârâta să încheie cu reclamantul autorizație/licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în spațiile administrate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 800 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1978A/10.12.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței menționate, cu 600 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, după ce a prezentat istoricul cauzei, recurenta - pârâtă a susținut că, deși prin criticile formulate în apel a susținut că prima instanță i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât i-a ignorat aspectele invocate în cuprinsul întâmpinării și apărările formulate în cauză, aspecte ce ar fi generat trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, această critică a fost înlăturată de instanța de apel în mod nelegal cu motivarea că întâmpinarea ar fi ajuns la arhiva tribunalului chiar în cursul zilei în care a fost termenul de judecată. În realitate, întâmpinarea a fost predată la oficiul poștal într-un termen rezonabil, cu trei zile înaintea termenului de judecată, trimiterea făcându-se prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, astfel încât, în opinia sa, s-au depus suficiente diligențe pentru a asigura livrarea la timp a corespondenței. Mai mult, întâmpinarea a fost predată la destinatar în ziua termenului, iar neajungerea la dosarul cauzei, până la sfârșitul ședinței de judecată (terminată în cursul după amiezii), este strict culpa instanței de judecată care nu are asigurate suficiente măsuri pentru a primi, în timp util, corespondența cu caracter urgent sau general. Chiar și în această ipoteză, instanța de apel, având în vedere efectul devolutiv al respectivei căi de atac și în virtutea rolului activ, avea obligația de a analiza apărările formulate în cuprinsul întâmpinării, aspect ce nu s-a materializat, fapt ce constituie o nesoluționare a fondului căii de atac și o interpretare greșită a dispozițiilor privind efectul devolutiv al apelului și rolul activ al instanței. Recurenta - pârâtă a susținut, totodată, că instanța de apel, la momentul respingerii criticilor privind neluarea în considerare de către prima instanță a întâmpinării, nu a aplicat aceeași măsură și în ce privește soluționarea criticilor privind greșita obligare a pârâtei la încheierea contractului cu intimatul-reclamant, apreciind că apelanta a fost înștiințată de necesitatea dovedirii înstrăinării bunurilor, prin comunicarea solicitărilor instanței la sediul apelantei, și nu la cel al apărătorului din municipiul Suceava și, din acest motiv, nu s-a primit răspuns la respectiva solicitare. Pentru identitate de tratament, era necesar ca solicitarea de comunicare informații să fi fost îndreptată și către sediul reprezentantului convențional.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Procedura de filtru Analizând recursul din perspectiva dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele de casare formulate nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Susținerile recurentei - pârâte B. S.R.L. nu pot fi analizate în contextul cazului de casare invocat în mod explicit prin motivele de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru ipoteza încălcării sau a aplicării greșite a normelor de drept material. Recurenta - pârâtă a invocat exclusiv aspecte de natură procesuală, astfel încât, în condițiile în care niciuna dintre susținerile care se referă în mod efectiv la considerentele deciziei recurate nu se raportează la vreo normă de drept material, instanța de control judiciar nu este învestită a evalua dacă dispozițiile legale care vizează fondul raportului juridic dedus judecății au fost ignorate, respectiv interpretate sau aplicate în mod greșit prin decizia de apel. Împrejurarea că, în prezentarea derulării procesului, recurenta a arătat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost greșit indicat ca fiind dispozițiile art. 1349 C. civ., față de modul în care reclamantul a descris elementele răspunderii civile delictuale, nu relevă vreo critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate. Aceste afirmații sunt identice cu cele regăsite în motivele de apel și au fost analizate ca atare, instanța de apel apreciind că hotărârea primei instanțe descrie în mod clar elementele răspunderii reținute în sarcina pârâtei și, mai mult decât atât, că motivarea hotărârii demonstrează în mod judicios întrunirea în persoana pârâtei a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale. În condițiile în care instanța de apel a confirmat analiza primei instanțe pe aspectele arătate, motivele de casare ar fi trebuit să conțină critici chiar ale considerentelor ce conțin aprecierea întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, pârâta reluând afirmațiile din cererea de apel care vizau hotărârea primei instanțe. Or, simpla reiterare de către recurentă a unor susțineri ce au fost cercetate în apel și înlăturate în mod argumentat, fără vreo referire la motivele pentru care acestea au fost găsite ca nefondate - cu atât mai puțin fără să se critice în mod efectiv aprecierile instanței de apel -, nu reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi evaluată în raport de vreunul dintre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care vor fi înlăturate. În același timp, însă, nici nemulțumirile exprimate de către recurentă față de considerentele soluției pronunțate în apel nu pot fi considerate veritabile critici de nelegalitate, care să fie examinate în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând ipoteza încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Recurenta a invocat în mod formal diferite neregularități procedurale, fie pornind de la o citire eronată a considerentelor deciziei de apel, fie fără a arăta în mod concret în ce a constat nelegalitatea deciziei recurate. Astfel, recurenta a reproșat instanței de apel înlăturarea criticii referitoare la ignorarea nelegală, de către prima instanță, a apărărilor formulate prin întâmpinare, cu toate că partea a depus suficiente diligențe pentru a asigura livrarea la timp prin poștă a acesteia, iar împrejurarea că întâmpinarea nu a ajuns la dosarul cauzei, până la sfârșitul ședinței de judecată, este strict culpa instanței de judecată. Chiar și în această ipoteză, instanța de apel nu a analizat apărările formulate în cuprinsul întâmpinării, deși îi revenea atare obligație, în virtutea rolului activ al judecătorului și a efectului devolutiv al apelului. Astfel cum au fost redate anterior, susținerile recurentei - pârâte pornesc de la premisa că instanța de apel nu ar fi ținut cont de apărările sale formulate prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, întrucât aceasta a ajuns tardiv la dosarul cauzei, din culpa pârâtei. Or, atare premisă relevă o înțelegere greșită a considerentelor, în condițiile în care, contrar celor pretinse de către recurentă, instanța de apel a arătat în mod explicit în motivarea deciziei că s-a raportat și la conținutul întâmpinării depuse în cursul judecății în primă instanță, chiar dacă întâmpinarea a ajuns tardiv la dosar. Mai mult decât atât, s-a precizat în considerentele deciziei de apel că, și în ipoteza în care, nu s-ar fi putut ignora faptul că a fost formulată tardiv, din moment ce depășirea termenului de formulare a întâmpinării atrage decăderea părții din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, motiv pentru care, și în apel, apărările de fond din întâmpinare trebuie analizate în măsura în care au fost aduse în discuție de către pârâtă prin apel. Motivele de recurs nu conțin nicio critică la adresa acestor considerente decisive ale deciziei, nefăcând nicio referire la termenul de formulare a întâmpinării la prima instanță și nici la sancțiunea prevăzută de art. 208 alin. (2) C. proc. civ. Recurenta a evocat considerentele vizând ajungerea tardivă la dosar a întâmpinării, cu toate că acest aspect nu a avut nicio relevanță în argumentarea înlăturării motivului de apel privind încălcarea dreptului la un proces echitabil al pârâtei, situație în care se constată că susținerile recurentei nu relevă critici de nelegalitate prin prisma considerentelor esențiale din conținutul deciziei. Pe de altă parte, susținând în mod eronat, după cum s-a arătat anterior, că apărările de fond din întâmpinarea depusă în fața primei instanțe nu ar fi fost analizate în apel, recurenta nici nu a arătat în concret acele apărări care nu au fost cercetate, pentru a da, eventual, consistență criticii referitoare la ignorarea efectului devolutiv al căii de atac a apelului. Cât privește susținerea vizând modul de comunicare de către instanța de apel a înștiințării de depunere la dosar a dovezii încetării activității hoteliere în cursul lunii ianuarie 2019, Înalta Curte constată că este inadmisibilă invocarea pretinsei neregularități pe calea recursului, în raport de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia motivele de casare prevăzute de alin. (1) al aceleiași norme nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Întrucât eventuala nulitate a comunicării înștiințării era una relativă, în sensul art. 174 alin. (3) C. proc. civ., fiind vorba despre o nerespectare a unei cerințe instituite printr-o normă care ocrotește un interes privat, sancțiunea trebuia invocată în condițiile art. 178 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., respectiv chiar la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu e prezentă, la termenul imediat următor și înainte de a pune concluzii în fond. Or, pârâta nu a invocat pretinsa neregularitate la termenul imediat următor celui din 12.11.2019, la care instanța de apel, în absența pârâtei, a dispus ca aceasta să administreze probe legate de momentul încetării efective a hotelului - față de disponibilitatea exprimată de reprezentantul reclamantei de a-și restrânge pretențiile, în cazul dovedirii respectivei împrejurări -, astfel încât invocarea sa direct în recurs nu poate fi primită. Pe de altă parte, se constată că recurenta, susținând pretinsa neregularitate procedurală, nu a invocat concomitent prin motivele de recurs trimiterea înștiințării la o adresă poștală greșită, respectiv la o altă adresă decât cea indicată de către recurentă în cursul procesului, în condițiile în care înștiințarea s-a făcut chiar la sediul societății pârâte, la care s-a solicitat, prin motivele de apel, citarea părții și comunicarea tuturor actelor de procedură. În acest cadru, motivul în discuție, chiar dacă ar fi admisibil, tot nu ar reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de a învesti instanța de recurs cu cercetarea legalității actului de procedură, cu atât mai mult cu cât nu s-a justificat pretinsa lipsă a identității de tratament în adoptarea de către instanța de apel a măsurilor procesuale în cursul judecății. În condițiile în care niciuna dintre susținerile regăsite în memoriul de recurs nu se încadrează în motivele prevăzute la art. 488 C. proc. civ. și nu poate fi analizată ca motiv de nelegalitate la adresa deciziei de apel, pentru considerentele deja expuse, Înalta Curte constată că recursul este nul, pe temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.