Decizia nr. 389/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 293/2022 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26.08.2021, sub nr. x/2021 reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 16.293,48 RON (13.692 RON fără TVA) reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.09.2018-31.08.2021; obligarea pârâtei la plata sumei de 2.482,40 RON reprezentând penalități de întârziere, care au fost calculate până la data de 16.07.2021 și în continuare la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remunerației de mai sus; obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiul administrat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 293 din data de 01.03.2022 Tribunalul București, secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.692 RON, repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remunerațiilor datorate în perioada 01.09.2018-31.08.2021; a obligat pârâta să încheie cu reclamanta autorizație/licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual în spațiul administrat Pensiunea turistică B. clasificată 4*, situată în mun. Vatra Dornei, str. x, jud. Suceava; a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 920 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru (100 RON), onorariu avocat (800 RON) și alte cheltuieli (20 RON).

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1524A din 26 octombrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelul civil formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 293/01.03.2022 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., ca nefondat. A obligat apelanta la 900 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1524A din 26 octombrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.R.L.. O prima critica de legalitate a hotărârii recurate vizează interpretarea și aplicarea de către instanța de apel, la speța dedusa judecății, a dispozițiilor coroborate ale art. 36 C. proc. civ., ale art. 145 alin. (1) lit. f) și art. 147 din Legea nr. 8/1996 republicată, privind aspectul procedural legat de dovedirea de către intimatul reclamant Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți a calității de reprezentant pentru artiștii interpreți ale căror drepturi le gestionează. Astfel, la pagina 9, paragraful 4 din motivarea hotărârii atacate, instanța de apel interpretează aceste norme în sensul că: "Prin urmare și în privința acestor drepturi legea reglementează posibilitatea exercitării prin intermediul organismului de gestiune colectivă, ceea ce configurează calitatea procesuală activă a reclamantei în sensul art. 36 din C. proc. civ..". Or, posibilitatea la care face referire Curtea de Apel București nu exclude în vreun fel obligația acestui organism de gestiune colectivă sa facă, în sensul art. 36 din C. proc. civ., dovada calității și mandatului în baza cărora au învestit instanța de judecată și ridică pretenții financiare cu titlu de daune. Invocarea de către pârâtă a acestor aspecte de ordin procedural nu vizează "să îngreuneze demersul probatoriu al adversarului", așa cum susține instanța de apel, ci strict aplicarea corectă a legii raportat la speța dedusă judecății. A doua critica de legalitate a hotărârii recurate vizează interpretarea și aplicarea de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, vizând argumentul invocat în susținerea tezei publicului nesemnificativ și deci, a excluderii pensiunii de la obligația de plată a remunerației. Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește că noțiunea de comunicare publică implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente. Printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului care efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. În al doilea rând, Curtea a menționat anumite elemente inerente noțiunii de public; "publicul" trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potențiali destinatari și dintr-un număr destul de important de persoane. Or, în spațiul de cazare al pârâtei persoanele prezente sunt în număr extrem de restrâns, motiv pentru care acest număr nu poate fi considerat important din perspectiva criteriilor CJUE. Un alt criteriu relevant este caracterul lucrativ al unei comunicări publice. Se subînțelege astfel că publicul care face obiectul comunicării este vizat de utilizator și, în plus, receptiv la comunicarea acestuia, și nu "captat" în mod accidental. Astfel, clienții pensiunii pârâtei formează o pluralitate de persoane mică sau chiar nesemnificativă, întrucât cercul de persoane prezente simultan în locație este foarte limitat. Pe cale de consecință, o astfel de difuzare nu are nici caracter creativ - așa cum s-a reținut în Cauza C- 162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited (PPL), menționată și citată în conținutul motivării hotărârii atacate. În concluzie, solicită admiterea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei atacate și obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Instanța de apel a apreciat în mod corect că în cauză, legitimarea procesuală activă este asigurată în privința intimatei reclamante A.. Astfel, se constată că gestiunea colectivă a dreptului de autor sau a drepturilor conexe facilitează exploatarea bunurilor intelectuale prin intermediul organismelor de gestiune colectivă de la care utilizatorii obțin licențe legale fără a avea nevoie de consimțământul titularilor. Gestiunea colectivă asigură astfel, un acces simplificat la piața bunurilor intelectuale pentru toți participanții. Prin participanți se au în vedere titularii de drepturi, utilizatorii și cei cărora le sunt adresate aceste bunuri, adică consumatorii. Instanța de apel a constatat că intimata reclamantă A. colectează remunerații corespunzătoare atât comunicării publice a fonogramelor, cât și comunicării publice a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Or, pentru prima categorie de drepturi, se observă că legea califică expres gestiunea colectivă ca fiind obligatorie, cu consecința existenței unui mandat extins al organismului de gestiune colectivă reclamant, dedus din prevederile art. 144 alin. (1) și art. 145 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată. Potrivit art. 144 alin. (1) din lege, "Autorul sau titularul dreptului de autor sau drepturilor conexe își exercită drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau colectiv, cu respectarea prevederilor prezentei legi", în vreme ce potrivit art. 145 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată, în forma în vigoare corespunzătoare perioadei faptei ilicite imputate, "(1) Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: (...) f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora; (...). (2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat". În privința drepturilor de comunicare publică a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, a doua categorie de drepturi supuse colectării, instanța de apel a constatat, în raport cu dispozițiile art. 147 din același act normativ ("Drepturile recunoscute în prezentul capitol, cu excepția celor prevăzute la art. 145 și 146, pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi"), că intimata reclamantă are în cauză calitatea de colector, utilizând în acest sens, o prezumție simplă întemeiată pe împrejurarea reglementată de art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, respectiv cea a depunerii la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a repertoriului de opere, interpretări și execuții artistice, fonograme și videograme, aparținând propriilor membri, pe care îl gestionează și a publicării sale pe site-ul propriu. În temeiul acestei prezumții simple, instanța de apel a reținut că și în privința acestei secunde categorii de drepturi, reclamanta justifică a sa calitate procesuală activă, întrucât îndeplinește condiția de a fi fost mandatată de membrii săi pentru a colecta, în caz contrar neputând fi desemnată colector al remunerațiilor cuvenite vizate, calitate recunoscută în acest sens de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, prin decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor depusă la dosar în faza procesuală a fondului și necontestată de către recurenta pârâtă. Astfel, dacă în privința gestiunii obligatorii, reglementarea legală a mandatului extins scutește reclamanta de dovada mandatului particular dat de fiecare titular de drepturi, în privința gestiunii facultative, se constată că, de vreme ce este desemnată colector de către Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, rezultă pe calea prezumției judiciare (probă permisă de lege), că reclamanta îndeplinește cerințele legale pentru a fi desemnată, deci inclusiv calitatea de mandatar al membrilor săi. Așadar, raționamentul logico – juridic utilizat de instanța de apel, expus sintetic în decizia de apel și doar explicitat prin prezenta decizie de recurs, este unul corect, iar în privința celei de-a doua ipoteze, se constată pe cale de consecință, că revenea recurentei pârâte sarcina de a dovedi (sau măcar de a ridica dubii pertinente) cu privire la existența mandatelor date de membrii reclamantei. Or, în absența oricărei susțineri în acest sens, singura concluzie este că problema a fost corect dezlegată, întrucât recurenta pârâtă, deși a susținut că era necesar ca reclamanta să facă dovada existenței mandatelor date de titularii de drepturi în numele cărora acționează, totuși nu și-a sprijinit această susținere pe argumente concrete care să combată cele reținute. În acest context expus, invocarea de către recurenta pârâtă a încălcării de către instanța de apel a prevederilor art. 36 C. proc. civ., potrivit cu care "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății", nu este fondată, atât timp cât instanța de apel, în cadrul raționamentului anterior evocat, a reținut în cadrul situației de fapt de care prezenta instanță de recurs este ținută, date fiind limitele controlului său jurisdicțional exclusiv de legalitate, limite configurate de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., că s-a făcut dovada că reclamanta îi reprezintă pe membrii care i-au dat mandat, în mod indirect, respectiv prin proba calității sale de colector, calitate care nu era permisă în absența mandatelor în discuție. Drept urmare, nu se poate invoca în mod fondat în cauză ignorarea de către curtea de apel a dispozițiilor legale enunțate, atât timp cât vreo eventuală împrejurare de fapt contrară celor rezultate din probele analizate de instanțele inferioare trebuia să fie adusă în discuție și dovedită de cel interesat, în speță recurenta-pârâtă, situație neregăsită însă, în cauză, astfel încât se constată că regimul juridic instituit de art. 249 C. proc. civ. privind sarcina probei a fost pe deplin respectat în cauză de către curtea de apel. În privința secundului ansamblu de critici invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte observă cu titlu prealabil că potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data promovării demersului judiciar, noțiunea de comunicare publică este definită drept "orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică și de arhitectură, proiecția publică a operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum și prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate". Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ, publicată în Monitorul Oficial prin decizia ORDA nr. 120/2016, statuează la pct. 1 că "prin utilizator, în sensul prezentei metodologii, se înțelege persoana fizică autorizată (PFA, ÎI etc.) sau persoana juridică care deține ori folosește cu orice titlu (drept de proprietate, administrare, închiriere, subînchiriere, comodat, concesiune, leasing etc.) spații închise sau deschise, în care sunt instalate sau deținute aparate sau orice alte mijloace mecanice, electronice, digitale, cum ar fi aparatură de redare a înregistrărilor sonore, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic, instalații de amplificare și orice alte aparate ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet, spații în care are acces publicul". În interpretarea acestor prevederi normative, este relevantă într-adevăr, raportarea la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene privitoare la interpretarea dispozițiilor Directivei Parlamentului European și a Consiliului 2001/29 CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit într-adevăr în această direcție, că noțiunea de comunicare publică implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente. Astfel, prin chiar hotărârea pronunțată în cauza C-162/10 (Phonographic Performance Limited c. Irlandei) invocată de recurenta pârâtă în motivele sale de recurs, cu privire la rolul operatorului hotelier în distribuirea semnalului fonogramelor, Curtea a arătat că acesta este indispensabil, având în vedere că acesta instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio, iar clienții unui astfel de stabiliment, deși se află în interiorul zonei de recepționare a semnalului fonogramelor, nu pot beneficia de fonograme decât datorită intervenției deliberate a operatorului hotelier (par. 40). Cu privire la clienții hotelului, considerați ca alcătuind un public, CJUE a arătat că aceștia alcătuiesc un număr nedeterminat de potențiali destinatari, întrucât accesul lor la serviciile stabilimentului respectiv rezultă, în principiu, din propria alegere a fiecăruia dintre ei și nu este limitat decât de capacitatea de primire a unității hoteliere în discuție (par. 41). CJUE a ilustrat totodată, în cadrul paragrafului 42 al hotărârii, că în ceea ce privește importanța numărului de potențiali destinatari, Curtea s-a pronunțat deja în sensul că clienții unui hotel reprezintă un număr destul de important de persoane astfel încât aceștia trebuie considerați ca alcătuind un public (trimițând în acest sens, la Hotărârea din 7 decembrie 2006, pronunțată în cauza C-306/05, SGAE, punctul 38). Curtea a mai concluzionat și că actul efectuat de un operator hotelier prin care urmărește accesul clienților săi la operele difuzate reprezintă un serviciu suplimentar, care are o influență asupra standardului acestui stabiliment și asupra prețului camerelor, fiind, în plus, de natură să atragă și alți clienți interesați de acest serviciu suplimentar, având așadar un caracter lucrativ (par. 44 și 45). S-a arătat astfel, faptul că "în ceea ce privește caracterul lucrativ, astfel cum este menționat la punctele 36 și 37 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că, în speță, clienții unui hotel pot fi calificați ca fiind "vizați" și "receptivi"" (paragraful 43). De asemenea, în cuprinsul paragrafului 11 al hotărârii, CJUE a arătat că "Potrivit considerentului (9) al Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230, rectificare în JO 2008, L 314, p. 16): "Orice armonizare a dreptului de autor și a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție, deoarece aceste drepturi sunt esențiale pentru creația intelectuală. Protecția lor contribuie la menținerea și dezvoltarea creativității în interesul autorilor, artiștilor interpreți sau executanți, producătorilor, consumatorilor, culturii, industriei și publicului larg. În consecință, proprietatea intelectuală a fost recunoscută ca parte integrantă a proprietății"". În consecința tuturor celor expuse, CJUE a conchis în cauza Phonographic Performance Limited c. Irlandei, că un astfel de operator hotelier are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate, în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 (par. 46) și că întrucât din această transmisie operatorul respectiv obține beneficii materiale, independente de cele obținute de autorul radiodifuzării sau de producătorul fonogramelor, atunci operatorul hotelier are obligația de a plăti o remunerație echitabilă pentru comunicarea acestei fonograme, pe lângă remunerația plătită de autorul radiodifuzării (par. 51, 52). În cuprinsul paragrafului 16 al hotărârii enunțate, s-a ilustrat incidența dezlegărilor CJUE din respectiva cauză și în privința pensiunilor: "PPL susține că, în urma scutirii de răspundere prevăzute la articolul 97 alin. (1) din Legea din 2000, operatorii hotelieri și de pensiuni familiale (denumiți în continuare, împreună, "hoteluri") nu au plătit o remunerație echitabilă pentru utilizarea, în camerele de hotel în Irlanda, a unor fonograme dintre cele puse la dispoziția PPL în baza unei licențe, cu ajutorul unui dispozitiv furnizat de acești operatori hotelieri ca parte a serviciului prestat de aceștia". Așadar, în temeiul argumentelor expuse supra, se constată că însăși CJUE a stabilit prin chiar hotărârea indicată de recurenta pârâtă în cererea de recurs și prin prisma a înseși criteriilor invocate de către această parte procesuală în recurs, că pensiunile, cu ansamblul caracteristicilor acestora dintre care exemplificăm numărul mai mic de camere comparativ cu cel al hotelurilor, au calitatea de "utilizator" care realizează o astfel de "comunicare publică", având drept urmare, inclusiv obligația de a plăti o remunerație echitabilă pentru comunicarea respectivă. Înalta Curte constată că, potrivnic susținerii recurentei pârâte, instanța de apel și-a întemeiat evaluarea sa, realizată în decizia recurată, pe aceste criterii decelate din jurisprudența CJUE, făcând trimitere chiar la statuările concrete sub acest aspect ale instanței comunitare, precum și la conținutul determinat al legislației naționale incidente, concluzionând cu aprecierea că recurenta pârâtă are calitatea de utilizator în sensul Legii nr. 8/1996 și a săvârșit o comunicare publică în raport cu care trebuie să plătească remunerația echitabilă. Or, atât timp cât se constată că analiza instanței de apel s-a jalonat pe criteriile de referință în domeniu, rezultă că decizia recurată nu suferă de deficiența ilustrată de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta pârâtă în recurs, Înalta Curte neputând proceda la o nouă aplicare a acestora la speța dedusă judecății, întrucât ar însemna să efectueze o reevaluare a situației de fapt stabilite de curtea de apel urmare a respectivelor jaloane. Or, controlul jurisdicțional al prezentei instanțe de recurs este unul exclusiv de legalitate, date fiind limitele configurate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ. Așadar, atât timp cât se constată că instanța de apel a configurat situația de fapt a cauzei prin prisma criteriilor legale enunțate, prezenta instanță de recurs, fiind ținută de elementele factuale ale cauzei astfel cum au fost ele conturate de curtea de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei, nu poate constata din această perspectivă vreun aspect de nelegalitate. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat. Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimatei, 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariu avocat ales, întrucât culpa procesuală în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac îi aparține.