ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 553/2025

Ședința publică din data de 4 martie 2025

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 18 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca, în urma dezbaterilor și a probelor care vor fi administrate, să fie pronunțată o hotărâre prin care pârâta să fie obligată: la plata sumei de 29.352,54 RON (24.666 RON fără TVA) reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 ianuarie 2019 - 30 aprilie 2022; să încheie autorizații/licențe neexclusive cu A.. pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiile administrate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă

Prin sentința civilă nr. 878 din data de 13 iulie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă: a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității capătului doi de cerere ca neîntemeiate; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 24.666 RON, reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 ianuarie 2019 - 30 aprilie 2022; a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.520 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 417A din data de 09 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 878 din data de 13 iulie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A obligată-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 417A din data de 09 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 08 august 2024, sub nr. x/2022.

II.2. Motivele de recurs

Recurenta-pârâtă, susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului pe care l-a declarat împotriva sentinței tribunalului și respingerea, ca neîntemeiate, a cererii de chemare în judecată.

Prin prima critică formulată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în mod nelegal îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 3.12 din Metodologie și a dispus obligarea sa la plata triplului remunerațiilor.

Astfel, a arătat că a informat partea adversă, prin adresa nr. x din data de 04 aprilie 2022 (și anexa la aceasta) cu privire la spațiul, la perioada și la valoarea remunerațiilor datorate pentru perioada în litigiu, însă instanța de apel a ignorat efectele și conținutul acestei adrese, reținând că nu ar fi fost evidențiate spațiile și suprafețele acestora.

Recurenta-pârâtă a subliniat că spațiul și valoarea remunerațiilor pe care le-a indicat prin anexa la adresă se coroborează tocmai cu aspectele statuate de instanța de judecată în soluționarea dosarului nr. x/2019, corespondența fiind purtată cu partea adversă tocmai în vederea stingerii tuturor pretențiilor acesteia, ca urmare a modului în care a fost soluționată pretenția intimatei-reclamante în dosarul menționat.

Prin urmare, a apreciat că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu s-ar fi cunoscut spațiile/suprafețele pentru care se datorează remunerație, de vreme ce ambele părți au avut în vedere, în cadrul corespondenței purtate, exclusiv spațiile comune ale centrului comercial referite în dosarul nr. x/2019, identificate ca suprafață prin raportare la pragul prevăzut de art. 6. B.8 din Metodologie și față de care a recunoscut remunerația datorată.

În plus, a menționat că intimata-reclamantă nu a afirmat niciodată că n-ar ști pentru ce spațiu a fost purtată corespondența inițiată în luna aprilie 2021.

Ca atare, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, prin decizia recurată, a interpretat într-un mod excesiv de formalist prevederile art. 3.12 din Metodologie, cu încălcarea art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și a caracterului subsidiar a acestui tip de răspundere, reținând că singurul mod prin care respectivele spații puteau fi declarate era prin utilizarea formularelor tipizate uzitate de intimata-reclamantă.

În opinia recurentei-pârâte instanța de apel a reținut în mod nelegal că adresa nr. x din data de 04 aprilie 2022 (și anexa la aceasta) nu ar putea reprezenta o declarație în sensul art. 3.12 din Metodologie pe motiv că a solicitat în cuprinsul acesteia, concomitent, și scutirea de la plata penalităților de întârziere.

A subliniat că propunerea renunțării la penalitățile de întârziere este un aspect firesc într-o negociere comercială, dovedind tocmai buna sa credință în scopul stingerii tuturor pretențiilor ce ar fi putut fi formulate de intimata-reclamantă, față de modul în care au fost tranșate definitiv cele din dosarul nr. x/2019.

Totodată, a afirmat că, în raport cu intenția sa de a demara imediat negocierile pentru întreaga perioadă ulterioară celei vizate de dosarul anterior menționat, nu poate fi sancționată prin obligarea la plata triplului sumelor, neavând în niciun moment intenția de a utiliza în mod nelegal operele protejate de Legea nr. 8/1996.

Recurenta-pârâtă a susținut și că instanța de apel a reținut în mod nelegal, drept situație premisă, comunicarea fonogramelor în lipsa obținerii în prealabil a autorizației licență neexclusivă, în condițiile în care, încă dinaintea demarării litigiului a inițiat negocieri cu intimata-reclamantă tocmai în vederea obținerii autorizației și a stingerii tuturor pretențiilor părții adverse, așa cum rezultă din anexa nr. 4 la întâmpinarea pe care a depus-o la fond.

De asemenea, a pretins că tot în mod nelegal curtea de apel a constatat că a fost de rea-credință și ar fi urmărit utilizarea neautorizată a operelor muzicale în centrul comercial și sustragerea de la plata remunerației și, mai departe, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 3.12 din Metodologie.

A subliniat că, în speță, conduita sa a fost tocmai în sens contrar celor reținute de instanța de apel, astfel cum rezultă din corespondența depusă atașat întâmpinării de la fond (Anexa nr. 4), imediat după soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019, manifestând de bună-voie o atitudine pro-activă în scopul ajungerii la un acord cu partea adversă pentru plata remunerațiilor.

Recurenta-pârâtă a menționat că, prin adresele nr. x din data de 11 octombrie 2021, nr. 212 din 15 februarie 2022 și nr. 466 din 04 aprilie 2022, a propus achitarea voluntară a remunerațiilor aferente perioadei deduse judecății în prezenta cauză, concomitent cu încheierea unei tranzacții care să consființească stingerea pretențiilor intimatei-reclamante, având în vedere că, în ceea ce privește suprafața spațiilor și cuantumul remunerației s-a tranșat de instanțe în litigiul anterior purtat între părți.

A arătat că, prin adresa din 04 aprilie 2022, a calculat și a comunicat intimatei-reclamante cuantumul actualizat al remunerațiilor datorate, conform algoritmului prevăzut de Metodologie, manifestându-și intenția de a-l achita odată cu semnarea unui act de stingere a pretențiilor dintre părți.

Ca atare, recurenta-pârâtă a susținut că, în ceea ce o privește, nu există niciun comportament care să se impună a fi sancționat, prevenit sau descurajat, efectul disuasiv fiind netemeinic reținut de instanța de apel.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-pârâtă a afirmat că instanța da apel a ignorat dispozițiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind caracterul subsidiar al răspunderii constând în obligarea la plata triplului remunerațiilor, fiindu-i aplicate succesiv două sancțiuni diferite în raport cu aceeași faptă.

Recurenta-pârâtă a apreciat că decizia recurată ignoră caracterul subsidiar și excepțional al răspunderii privind plata triplului remunerațiilor, astfel cum este prevăzută de art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în contextul în care modalitatea de cuantificare a prejudiciului sub forma triplului sumelor reprezintă doar o alternativă pentru instanță, aplicabilă doar în cazul în care nu se pot lua în considerare criteriile stabilite prin art. 188 alin. (2) lit. a) din lege.

A subliniat că, potrivit practicii judiciare, imposibilitatea aplicării criteriilor de la lit. a) a art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 este una obiectivă, independentă de voința părților, pentru că, în caz contrar, s-ar da posibilitatea părții ce pretinde reparația unui prejudiciu să se sustragă de la obligația de probațiune ce îi incumbă, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și principiului actori incumbit probatio.

Astfel, a arătat că instanța de apel, deși a constatat în mod corect, în expunerea considerentelor teoretice, că obligația de plată a triplului remunerației se dispune numai atunci când cuantumul remunerației nu poate fi stabilit, în mod nelegal a reținut că triplul remunerației ar fi singura modalitate de reparare a prejudiciului în speță, criteriile prevăzute de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 fiind înlăturate pe motiv că ar conduce la inaplicabilitatea textului din Metodologie privind obligația de plată a triplului sumelor, fiind în ipoteza unei răspunderi civile delictuale, în care răspunderea intervine și pentru pagubele neprevizibile.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a nesocotit faptul că, în speță, câștigul pretins nerealizat de intimata-reclamantă îl reprezintă tocmai contravaloarea remunerației, astfel cum este prevăzută și cuantificată de Metodologie, criteriile prevăzute la lit. a) a art. 188 alin. (2) din lege putând fi aplicate în cauză.

A subliniat că acest aspect este confirmat de însăși conduita părții adverse, care a recunoscut, prin cererea de chemare în judecată, că nu a încasat remunerațiile prevăzute de Metodologie, reprezentând drepturi patrimoniale de autor datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale, și nu a invocat prejudicii de altă natură.

Ca atare, a susținut că intimata-reclamantă a circumscris prejudiciul pretins unui criteriu concret, constând în remunerațiile neîncasate și stabilite prin art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, iar elementul astfel înfățișat ca reper de cuantificare a prejudiciului este susceptibil a fi dovedit prin propunerea și administrarea de probe în cauză.

A menționat că în acest sens sunt și hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2019, în care instanțele au reținut că prejudiciu suportat de intimata-reclamantă, prin neexecutarea obligației de plată a remunerației, este reprezentat de însuși câștigul nerealizat de organismul de gestiune colectivă și care se circumscrie modalității de determinare a valorilor prevăzute de Metodologie.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că determinarea remunerației a fost întotdeauna posibilă este susținut și de corespondența purtată între părți în perioada 12 octombrie 2021 - 20 aprilie 2022, potrivit căreia a comunicat cu bună-credință părții adverse valoarea lunară a remunerației potrivit Metodologiei, pentru care a solicitat încheierea contractului de tranzacție și licență. A precizat și că, prin adresa nr. x din data de 15 aprilie 2022, însăși intimata-reclamantă i-a solicitat remunerația conform Metodologiei.

Totodată, a susținut că instanța de apel a ignorat relevanța considerentelor hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2019, reținând că este vorba despre o altă faptă întrucât respectivul litigiu a vizat o altă perioadă, în contextul în care este vorba despre aceeași situație premisă și despre o unică faptă cu caracter continuu.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea, formulată în termen legal, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, a susținut că în mod corect s-a reținut că partea adversă datorează plata triplului remunerației, simpla adresă comunicată de recurenta-pârâtă nevalorând contract și neputând eluda dispozițiile art. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015. A menționat că a fost de bună-credință și a avut în vedere suprafețele și unitățile indicate de către aceasta și a aplicat raționamentul de calcul statuat în cadrul litigiului anterior.

Totodată, a precizat că discuțiile purtate în vederea soluționării amiabile au avut în vedere modalitatea de cuantificare a prejudiciului și nu un alt drept distinct față de cel a cărui valorificare s-a solicitat în cadrul cererii de chemare în judecată, motivul pentru care părțile nu s-au înțeles fiind faptul că, deși Consiliul Director al C.R.E.D.I.D.A.M. a fost sesizat cu două cereri de soluționare amiabilă, propunerile recurentei-pârâte nu au fost făcute cu intenția de a achita integral prejudiciul cauzat.

În ceea ce privește aplicabilitatea art. 188 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, a arătat că, potrivit principiului specialia generalibus derogant este legal să se aplice cu întâietate dispozițiile metodologiei incidente pe sursa de comunicare publică în scop ambiental, respectiv cele ale art. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015.

Faptul că metodologia are prioritate, conform principiului anterior menționat, rezultă în opinia intimatei-reclamante din dispozițiile art. 112 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, astfel că, pentru stabilirea termenelor de plată, precum și a sancțiunilor aplicabile în cazul neexecutării la timp și întocmai a obligațiilor legale prevăzute în sarcina utilizatorilor, se vor avea în vedere prevederile metodologiilor.

Enunțând dispozițiile art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996, intimata-reclamantă a susținut că nu poate să negocieze cu unii utilizatori condiții mai favorabile pentru determinarea remunerațiilor în detrimentul altora, întrucât aceeași formă a metodologiei este aplicabilă tuturor categoriilor de utilizatori.

În susținerea faptului că în mod corect partea adversă a fost obligată la plata triplului remunerației, a făcut trimitere la decizia nr. 1065 din data de 9 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a reținut că "(...) obligarea pârâtei, pentru perioada 01 martie 2016 - 31 mai 2018, la plata triplului remunerației care ar fi legal datorată reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea respectării prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți, cu consacrarea expresă în dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996".

De asemenea, a apreciat că instanța de apel a reținut în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, întrucât nu a fost făcută dovada obținerii autorizației licență neexclusivă anterior utilizării repertoriului gestionat de C.R.E.D.I.D.A.M. în mod obligatoriu.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă nu a depus întâmpinare.

II.3.3. Concluzii scrise

Recurenta-pârâtă a depus concluzii scrise prin care a reluat cele susținute în cuprinsul cererii de recurs și a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării apelului pe care l-a declarat.

II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 noiembrie 2024, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2025.

La termenul din data de 21 ianuarie 2025, s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 04 martie 2025, în vederea soluționării cererii de recuzare a doamnei judecător C., formulată de recurenta-pârâtă, cerere care a fost respinsă prin încheierea din data de 11 februarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2022.

La data de 04 martie 2025, după ce părțile au formulat concluzii asupra recursului, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta- pârâtă și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prealabil, Înalta Curte reține că, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă nu a formulat critici cu privire la înlăturarea, ca nefondat, a motivului de apel ce viza soluția dată de tribunal excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru o parte din pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel că soluția dată de către curtea de apel, sub acest aspect, nu va fi analizată în examinarea legalității deciziei recurate, fiind una definitivă.

Prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, intimata-reclamantă a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de a nu achita remunerația datorată artiștilor interpreți și executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, pentru spațiile administrate de aceasta și nedeclarate, precum și obligarea recurentei-pârâte să încheie autorizație licență neexclusivă cu organismul de gestiune colectivă pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiile administrate.

Raportat la probele administrate și la dispozițiilor legale aplicabile, instanțele de fond au constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizație licență neexclusivă din partea intimatei-reclamante și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite acestora prin lege, prejudiciul reprezentând echivalentul remunerațiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 și normelor de aplicare a legii, metodologia aplicabilă prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfășurată de recurenta-pârâtă în spațiile deținute fiind de natură a cauza prejudicii artiștilor interpreți, câtă vreme aceasta s-a desfășurat în lipsa autorizației licență neexclusivă și fără a se achita remunerațiile datorate, potrivit metodologiei.

Ca urmare, reținând calculul efectuat de intimata-reclamantă, tribunalul a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata către intimata-reclamantă a sumei de 24.666 RON, reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 1 septembrie 2019 - 30 aprilie 2022, soluția fiind menținută în apel.

Pe calea prezentului recurs, recurenta-pârâtă a contestat modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante, susținând că instanța de apel, în mod nelegal, pe de o parte, a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 3.12 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 99 din data de 9 octombrie 2015, iar, pe de altă parte, a ignorat dispozițiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, obligând-o la plata triplului remunerației.

În conformitate cu art. 3.12 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, potrivit cărora:

"Pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental ori lucrativ fără a obține în prealabil autorizația licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația-licență neexclusivă. În situația în care cuantumul remunerației care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie."

Recurenta-pârâtă a pretins că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3.12 din Metodologie, sub aspectul nedeclarării spațiilor și a perioadelor, precum și a lipsei autorizației licență neexclusivă obținute prealabil comunicării.

Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestor susțineri, partea a repus în discuție aspecte de fapt ale litigiului, astfel cum acestea au fost reținute de instanțele devolutive în urma probelor administrate în cauză, făcând o analiză a corespondenței purtate între părți și indicând propriile concluzii care ar rezulta din cuprinsul acesteia.

Aceste afirmații ale recurentei-pârâte nu vor fi analizate întrucât presupun verificarea unor aspecte de fapt și o reevaluare a probatoriului deja administrat de instanțele de fond, ce nu țin de legalitatea deciziei atacate, ci, cel mult, de temeinicia acesteia, în contextul în care nu pun problema încălcării de către curtea de apel a unor norme de drept material sau procesual, excedând, astfel, cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește cuantumul despăgubirilor stabilite în sarcina recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că, pentru ipoteza faptei ilicite descrise în art. 3.12 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, a fost adoptată forma despăgubirii în mod expres prevăzută de normă, constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținută autorizația licență neexclusivă.

Conform art. 112 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, " (1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. (2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 163-165".

Totodată, potrivit art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996:

"(...) Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate".

Or, câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remunerațiile datorate este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptățiți a încasa aceste sume de bani, iar obligarea acesteia la plata triplului remunerației care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în art. 3.12 din metodologia aplicabilă speței, instanța de apel nu putea uza de o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea în mod expres reglementată, astfel că, din această perspectivă, decizia instanței de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate în cauză.

În condițiile în care întinderea despăgubirii este stabilită în mod expres prin metodologie, pentru ipoteza din speță, referirea recurentei-pârâte la dispozițiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este lipsită de relevanță, acestea nefiind aplicabile în cauză.

De altfel, aplicarea greșită a dispozițiile art. 188 alin. (2) din lege a fost susținută de către recurentă în contextul contestării ipotezei de la art. 3.12 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, în sensul că, nefiind incidentă această ipoteză, nu există vreun temei pentru obligarea recurentei la triplul remunerației, datorându-se exclusiv remunerația, pe temeiul lit. a) din art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar nu triplul acesteia, prevăzut la lit. b) din același art. 188 alin. (2).

Or, din moment ce este incidentă ipoteza de la art. 3.12 din metodologie, care prevede în mod explicit modul de calcul al despăgubirii, nu există justificare pentru aplicarea concomitentă a dispozițiilor legale ce reprezintă dreptul comun pentru stabilirea întinderii despăgubirii cuvenite titularilor de drepturi, neavând relevanță faptul că art. 3.12 din metodologie a preluat criteriul de calcul prevăzut de art. 188 alin. (2) lit. b) din lege, într-o ipoteză particulară.

Din acest motiv, nu se impune analiza susținerilor recurentei referitoare la raportul dintre criteriile de la lit. a) și b) din art. 188 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 și la incidența lit. a), iar nu a lit. b) din acest text de lege, din moment ce nu este aplicabilă nici norma de la lit. b) și cu atât mai mult cu cât aceste susțineri se bazează pe o premisă ce nu a fost argumentată în drept, anume aceea că "beneficiul injust", în sensul art. 188 alin. (2) lit. a), realizat de către pârâtă cu încălcarea drepturilor titularilor reprezentați în cauză de către reclamanta A., în absența autorizației licență neexclusivă, ar consta exclusiv în plata remunerației cuvenite acestora în perioada de referință din speță, potrivit tarifelor menționate în cuprinsul tabelelor din Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015.

În ceea ce privește trimiterea pe care recurenta-pârâtă a făcut-o la dezlegările date prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte reține că, în condițiile în care cele două litigii vizează perioade de timp diferite, așa cum a reținut și instanța de apel, spre deosebire de speța de față, circumscrisă răspunderii civile delictuale, premisa de drept de la care, în procesul anterior, s-a pornit în analiza motivelor de recurs, a vizat instituția răspunderii contractuale, pe temeiul căreia a fost analizată cauza de curtea de apel, reținându-se incidența dispozițiilor art. 3.11 alin. (2) din Metodologie. Instanța de recurs a reținut că nu a fost formulat un recurs incident prin care, eventual, să se fi invocat anumite omisiuni în analiza efectuată de către instanța de apel, anume cele referitoare la încetarea efectelor autorizației licență neexclusivă în baza art. 3.2-3.4 și 5.2.2 din convenție.

Or, ipoteza care a stat la baza obligării, în prezentul litigiu, a recurentei-pârâte la plata triplului remunerației este cea a comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 ianuarie 2019 - 30 aprilie 2022, tocmai în lipsa obținerii în prealabil a autorizației licență neexclusivă de natură a determina atragerea răspunderii civile delictuale, fiind incident art. 3.12 din Metodologie, care prevede în mod expres întinderea despăgubirii într-o asemenea ipoteză. Așadar, este vorba despre o ipoteză diferită de cea din cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, în cadrul căruia temeiul de drept al obligației stabilite a fost răspunderea contractuală determinată de existența unei autorizații licență neexclusivă și pentru o altă perioadă de timp, respectiv 01 ianuarie 2018 - 31 decembrie 2018.

Ca atare, este nefondată critica prin care recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a ignorat relevanța considerentelor hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2019, curtea de apel reținând în mod corect că este vorba despre o altă faptă, întrucât respectivul litigiu a vizat o altă perioadă, situațiile premise ale celor două litigii fiind diferite.

Prin urmare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte, constatând legalitatea hotărârii instanței de apel, în raport cu criticile formulate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Față de soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, astfel cum a fost anterior relevată, constatând că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata către intimata-reclamantă A.. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON (dovedite prin înscrisul aflat la fila 47din dosar), cuantumul acestora fiind apreciat a respecta criteriul de proporționalitate în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocatul ales al intimatei-reclamante, care a depus întâmpinare și s-a prezentat la cele două termene de judecată acordate în cauză, susținând interesele părții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 417A din data de 9 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2025.