ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 916/2022

Ședința publică din data de 3 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 30 ianuarie 2020, reclamantul Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L.:

- la plata triplul remunerației sumei de 6.464 RON, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.02.2017 până la data de 31.08.2019;

- la plata triplului sumei de 4301,90 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remunerația fără TVA până la data de 27.01.2020, recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la punctul 1 at acțiunii;

- să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.166, art. 1.349 și următoarele C. civ., pe Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare (în vigoare pentru perioada dedusă judecății), precum și Deciziile nr. 10/2016, nr. 120/2016 și nr. 60/2019, emise de ORDA.

Prin sentința civilă nr. 1993/15.12.2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâta A. S.R.L. la plata către reclamanta a sumei de 14.064 RON reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraților datorate în perioada 01.02.2017 - 31.03.2018, a obligat pârâta să încheie cu reclamanta autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în spațiile administrate, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1127 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1054A din 30 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1993 din 15 decembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă și a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, instanța de apel a înlătura critica privind necomunicarea cererii de modificare a cuantumului remunerațiilor către intimată, reținând că prin răspunsul la întâmpinare reclamanta a arătat că își restrânge pretențiile inițiale, solicitând în privința B. doar plata remunerațiilor aferente utilizării pe perioada anterioară încheierii de către pârâtă a unui contract de închiriere prin care a încredințat unui terț folosința acestui hotel.

De asemenea, din mențiunile încheierii de ședință din 20 octombrie 2020, termen la care ambele părți au fost reprezentate, a reieșit că Tribunalul a înmânat apărătorului pârâtei un exemplar al răspunsului la întâmpinare ce cuprindea menționata modificare a câtimii obiectului cererii reclamantei, dispunând, totodată, amânarea cauzei pentru ca pârâta să formuleze un punct de vedere cu privire la această modificare.

Instanța a constatat că la termenul din 15 decembrie 2020 instanța nu a dat curs cererii pârâtei de amânare, pentru că aceasta se referea la comunicarea oricăror cereri și înscrisuri noi depuse de reclamantă, câtă vreme reclamanta a depus doar concluzii scrise, fără alte cereri noi.

Curtea de apel a respins și motivul de apel privind neanalizarea excepției lipsei calității procesuale pasive raportat la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plată pentru B..

În realitate, reclamanta a valorificat apărarea pârâtei din întâmpinare în sensul că a închiriat hotelul unui terț și a procedat în consecință, restrângându-și pretențiile cu privire la perioada pentru care hotelul a fost închiriat prin contractul nr. x/22.03.2018. În plus, din considerentele primei instanțe, reiese această restrângere a pretențiilor, reținând instanța că în speță contractul de închiriere a fost pentru o perioadă ulterioară celei avute în vedere prin acțiune, iar autorizația a fost de asemenea, încheiată pentru o perioadă care nu era vizată de cererea de chemare în judecată.

Cu privire la critica referitoare la neîncheierea contractului cu Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, instanța a reținut că încheierea unui contract cu un alt organism de gestiune colectivă nu poate conduce la concluzia îndeplinirii obligațiilor a căror încălcare a fost constatată în speță, de vreme ce reclamanta este gestionarul colectiv al altor drepturi conexe, respectiv al drepturilor artiștilor interpreți și executanți.

În plus, încheierea unui astfel de contract face doar dovada faptelor contestate, respectiv că în hotelul pârâtei se difuzează muzică în scop ambiental, fără a o exonera de obligația de plată a remunerațiilor către reclamantă.

Instanța constată că dispozițiile legale invocate prin memoriul de apel, respectiv art. 168 din Legea nr. 8/1996, prevăd că remunerația este unică în ceea ce privește același domeniu de creație, dar ACREDIDAM și UPFR sunt organisme de gestiune din domenii de creație diferite, primul gestionează drepturile artiștilor interpreți, iar cel de-al doilea pe cele ale producătorilor de fonograme.

În consecință, această apărare a apelantei, deși neanalizată de către prima instanță, a fost respinsă ca nefondată de instanța de apel pentru considerentele anterioare.

Împotriva deciziei menționate la pct. 3, pârâta a formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel.

Pârâta a susținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât a făcut dovada existenței unui acord cu un organ de gestiune acreditat de ORDA, respectiv UPFR, motiv pentru care nu are obligația de a achita o nouă remunerație către un alt organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor.

Pârâta a mai arătat și că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra ultimului motiv de apel din cererea pârâtei, prin care a invocat incidența art. 12 din Convenția internațională de la Roma, la care România a aderat în 14 aprilie 1998, care stipulează că remunerația cuvenită este echitabilă și unică, așadar se plătește fie artiștilor interpreți, fie producătorilor de fonograme.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, pârâta a susținut aplicarea greșită a Legii nr. 8/1996, pentru că avea deja încheiat contract cu UPFR, organism de gestiune colectivă, plătind remunerația cuvenită.

Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, actualmente art. 162:

"Organismele de gestiune colectivă au următoarele drepturi și obligații: a) să acționeze în interesul membrilor pe care îi reprezintă și să nu impună acestora obligații care nu sunt necesare în mod obiectiv pentru protecția drepturilor și a intereselor lor sau pentru gestionarea eficientă a drepturilor acestora;".

Prin Decizia ORDA nr. 399/2006 a fost stabilită Metodologia privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți ori executanți și producătorilor de fonograme.

Aplicând aceste dispoziții legale la prezenta cauză, Înalta Curte reține că recurenta pârâtă are calitate de utilizator, respectiv că deține spații în care se comunică public prestații ale artiștilor interpreți, sens în care îi incumbă obligația legală de a achita remunerațiile cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora.

În raport de acest text de lege, pârâta avea obligația de a semna contractul de licență neexclusivă cu reclamanta CREDIDAM, în calitatea acesteia de organism de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți și executanți, prin raportare la art. 133 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și să plătească remunerația compensatorie pentru utilizarea prestațiilor acestora, datorată de pârâtă în temeiul art. 106 din același act normativ.

Susținerile pârâtei, privind caracterul unic al remunerației, sunt nefondate și urmează a fi respinse.

Caracterul unic al remunerației este prevăzut de legislația națională, la art. 112 din legea anterior invocată, aceasta însă cu condiția să fie vorba despre același domeniu de creație.

Or, cum just a reținut curtea de apel, nu poate fi primită apărarea în sensul că ar fi suficientă încheierea unei autorizații de licență neexclusivă cu UPFR, întrucât CREDIDAM și UPFR sunt organisme de gestiune colectivă care gestionează pentru domenii de creație diferite.

Astfel, UPFR gestionează drepturile de autor asupra producătorilor de fonograme, în timp ce CREDIDAM drepturile conexe cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, fiind vorba, în cauză, de categorii diferite de titulari de drepturi pentru care remunerațiile se datorează în mod distinct.

Recurenta pârâta a mai susținut și că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat pe ultimul motiv al cererii de apel, legat de incidența Convenției de la Roma, la care România a aderat in 1988.

Înalta Curte reține că aceste critici pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Verificând decizia criticată, Înalta Curte reține că aceasta corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. se are în vedere că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, întrucât scopul motivării este acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

De altfel, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile pârâtei, Înalta Curte reține că prin memoriul de apel, pârâta a susținut că art. 12 din Convenția de la Roma prevede că remunerația plătită de cel care folosește fonograma publicată în scop comercial sau reproducere, plătește artiștilor interpreți sau executanți ori producătorilor de fonograme sau ambilor o remunerație unică.

Susținerea pârâtei, în sensul că instanța de apel nu ar fi răspuns acestui motiv de apel, aspect care ar atrage nelegalitatea deciziei recurate, este nefondată.

Verificând decizia pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte reține, așa cum s-a arătat anterior, că în considerentele acesteia instanța a explicat detaliat că art. 168 din Legea nr. 8/1996 prevede că remunerația este unică în ceea ce privește același domeniu de creație, dar Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM și UPFR sunt organisme de gestiune din domenii de creație diferite; primul fiind în drept să gestioneze drepturile artiștilor interpreți, iar cel de-al doilea gestionează drepturile producătorilor de fonograme.

Ca urmare, Înalta Curte constată că și aceste critici, care au fost circumscrise pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. sunt nefondate, în condițiile în care au fost analizate toate aspectele învederate prin memoriul de apel.

Văzând prevederile art. 453 C. proc. civ. și dovada cheltuielilor de judecată depuse de intimata reclamantă reprezentând onorariu de avocat aflată la dosar recurs, va obliga pe recurenta pârâtă la plata sumei de 900 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1054A din 30 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă A. S.R.L. la plata sumei de 900 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2022.