Decizia nr. 810/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând să se pronunțe o hotărâre prin care să fie obligată pârâta la plata sumei de 9542 RON (la care se adaugă TVA) 11362.83 RON (cu TVA inclus) înmulțit cu 3 (28,626 RON/34.088,48 RON), ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.08.2016 până la data de 31.07.2019, în temeiul art. 1.349 C. civ., pentru unitățile nedeclarate la CREDIDAM; obligarea pârâtei la plata sumei de 5283.99 RON înmulțit cu 3 (15851.97 RON), ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul deciziei ORDA nr. 10/2016 și Deciziei ORDA nr. 120/2016 și, în continuare, până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la punctul 1 al acțiunii, obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. Reclamanta a solicitat, în baza art. 1349 C. civ., angajarea răspunderii civile delictuale pentru: Hotel "B.", situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, clasificat cu 4 stele, Restaurant "B.", situat în municipiul Râmnicu. Vâlcea, jud. Vâlcea, bar de zi "B.", situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, C., situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, unități ce nu au fost declarate la CREDIDAM de utilizator și în care acesta comunică public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial/fonograme sau reproduceri ale acestora și prestații artistice din domeniul audiovizual În drept, a invocat prevederile art. 1166, art. 1349 și următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare (în vigoare pentru perioada dedusă judecății), inclusiv cu forma republicată la data de 14.06.2013 în Monitorul Oficial Partea I nr. 489 din 14 iunie 2018 și Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016, ca norme de aplicare.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2615 din 20.11.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 28.626 RON (TVA exclus) reprezentând triplu remunerație comunicare publică fonograme pentru intervalul 01.08.2016 - 31.07.2019, suma de 15.851,97 RON reprezentând triplu penalități de întârziere calculate până la data de 03.07.2019, respectiv penalități de întârziere în cuantum de 0,1%, calculate în continuare pe fiecare zi până la achitarea integrală a debitului restant, precum și suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară, suma de 700 RON reprezentând onorariu avocat și 20 RON cheltuieli extras ONRC.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 899A din data de 07.06.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2615/20.11.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă D., cu sediul în București. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: A respins cererea de acordare a triplului penalităților, ca neîntemeiată. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A obligat intimatul-reclamant D. la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 899A din data de 07.06.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă a formulat recurs pârâta S.C. A. S.R.L.. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, s-a arătat că în mod greșit a apreciat instanța de apel în sensul angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, argumentul Curții de apel neputând fi primit întrucât intimatul reclamant pleacă de la o premisă greșită, constând în absolutizarea exercițiului prerogativelor dreptului său, făcând abstracție de prevederile art. 146 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată: "Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le - au acordat mandat și elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 162 lit. a), sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licență". Legiuitorul, având competența să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de autor și drepturilor conexe, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, a instituit, astfel, niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Din această perspectivă este întemeiat recursul întrucât hotărârea cuprinde motive contradictorii, conform dispozițiilor art. 488 pct. (6) C. proc. civ. fiind dată și cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material, ceea ce constituie un motiv de casare, conform dispozițiilor art. 488 pct. (8) C. proc. civ., întrucât, instanța de apel reține în considerentele sentinței atacate, că: "(...) potrivit art. 145 alin. (1) lit. f) din lege gestiunea colectivă este obligatorie (...)", pentru ca apoi să admită că, "Așadar, în ceea ce privește prestațiile artistice din domeniul audiovizual, gestiunea colectivă este facultativă." Se desprinde, așadar, o vădită contradicție în argumentele ce întemeiază soluția instanței în ceea ce privește primul motiv de apel. A mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel face o aplicare greșită a normelor de drept material, apreciind că "Calitatea de colector a intimatului-reclamant CREDIDAM îi conferă acestuia (...) și calitatea de a-i acționa în judecată pe utilizatori, chiar dacă gestiunea colectiva este facultativă.", omițând prevederile art. 146 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată. Tot astfel, este îndreptățit criticabilă, atât soluția instanței fondului potrivit cu care: "sunt întrunite, așadar, condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, conform art. 1349 C. civ., fapta ilicită constând în neîndeplinirea obligațiilor legale anterior menționate, iar prejudiciul constând în remunerația unică echitabilă neachitată", întrucât comunicării publice a fonogramelor publicate în scop ambiental (și nu comercial/de comerț) a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, îi lipsește, în mod vădit, caracterul ilicit, și, pe cale de consecință, a prejudiciului încercat de artiști și interpreți; cât și soluția instanței de apel. Criticile adresate sentinței recurate vizează maniera în care instanța de fond a aplicat legea materială incidentă raportului juridic dedus judecății, sau mai degrabă a evitat să aplice legea materială incidentă raportului juridic dedus judecății, considerând, vădit netemeinic, că, "(...) în speță, răspunderea apelantei-pârâte este angajată pe temeiul răspunderii civile delictuale.", argumentat de faptul că, "apelanta-pârâtă nu a îndeplinit obligația legală de a solicita eliberarea de către intimatul-reclamant a licenței neexclusive (...)". Consideră recurenta că susținerile intimatului reclamant, reținute în mod neîntemeiat de instanța de apel, nu își găsesc corespondent, fie și în parte, în speță, întrucât, deși intimatul reclamant lansează acuzații de culpă delictuală la adresa recurentului pârât, acesta nu este în măsură să probeze nici caracterul ilicit al "comunicării publice a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual" și nici existența unui prejudiciu încercat de artiștii și interpreții ale căror drepturi de autor intimatul reclamant afirmă că le apără. Pe acest considerent, a pretinde drepturi bănești, în condițiile în care recurentul pârât a probat că este posesorul nu a una, ci două licențe neexclusive eliberate de organisme de gestiune colectivă cu aceleași competențe în domeniul drepturilor de autor și drepturilor conexe, în absența unui contract și a unei/unor metodologii negociate între reprezentantul organismului si reprezentantul legal al utilizatorului. îmbracă forma unui abuz manifest. În aceste condiții, reiterează, și pe calea recursului promovat, excepția inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, și, în absența oricărei culpe a recurentului pârât în producerea prejudiciului al cărui cuantum a fost fixat de intimatul reclamant fără niciun criteriu, consideră că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantului privind obligarea recurentului pârât la plata sumei de 15.851,97 RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente sumelor solicitate. Consideră, în acest sens, că nu se face vinovat de încălcarea dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016 și Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 și invocă jurisprudența Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, Decizia nr. 1272 din 25 septembrie 2019; Decizia nr. 281 din 18 martie 2020; Decizia nr. 722 din 8 iulie 2020. Într-un alt motiv de recurs se arată că instanța pronunțat o sentință vădit netemeinică, ceea ce constituie un motiv de modificare, întrucât, în mod greșit se reține că "Prejudiciul material este cert, fiind determinat prin tabelele de calcul al remuneraților anexate de reclamant și necontestate sub aspectul exactității algoritmului matematic de către pârâtă", ceea ce este contrazis de considerentul potrivit cu care: "Curtea constată că nu are posibilitatea legală de a obliga apelanta-pârâtă la plata prejudiciului în cuantumul stabilit prin expertiza contabilitate, deoarece s-ar îngreuna situația apelantei în propria cale de atac, contrar dispozițiilor art. 481 C. proc. civ..". Instanța de apel consideră neîntemeiată critica recurentei pârâte, "(...) prin care se susține faptul că la determinarea cuantumului prejudiciului trebuia să se țină seama de distincția între calitatea de utilizator prezumtiv și cea de utilizator efectiv al comunicărilor publice, (...)", argumentând prin faptul că "... în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat în sensul că: faptul că un aparat TV este instalat într-o cameră, dar nu este folosit efectiv de către clienți, (...), este irelevant din perspectiva comunicării publice", citând cauzele: Cauza C-306/05, Hotărârea Curții (camera a treia) din data de 7 decembrie 2006. Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) împotriva Rafael Hoteles S.A. și C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Ltd. versus Ireland. În realitate, arată recurenta, prin apărările și susținerile sale, atât prin obiecțiunile asupra modului de soluționare a obiectivelor expertizei, respinse, in corpore, cât și în pledoaria asupra motivelor de recurs, la termenul din 24 mai 2021, a combătut vehement premisa, evident falsă, că unitățile de primire turistică ale recurentului-pârât (hotel, restaurant și spații cu destinație de agrement - sală de fitness și spa) au avut un grad de ocupare de 100% pe întreg parcursul perioadei 01.08.2016 - 31.07.2019, ipoteză ce nu poate conduce decât la o concluzie falsă. Așadar, pe perioada în care intimatul reclamant consideră, fără temei, că recurentul pârât îi datorează remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, gradul de ocupare al unității de primire turistică a oscilat între 56 și 67%. A anexat în acest sens document justificativ, raportările impuse de A.N.A.F. cu privire la "gradul de ocupare" din rețeaua hotelieră, dar și către autoritatea locală ce percepe o taxă pe sejur și pe cameră efectiv ocupată. Tot astfel, se impune a face o distincție între calitatea de utilizator prezumtiv și cea de utilizator efectiv al comunicărilor publice, de facto; recurentul pârât, deși posesor al mai multor posturi de recepție a semnalului TV, se află în situația rarissimă de a putea proba negativul, în speță, de a face dovada că nu a utilizat decât o mică parte din receptoarele TV, probă ce o face prin raportările, evident reale, cu privire la gradul de ocupare al spațiilor de cazare disponibile; gradul ocupare a spațiului de alimentație publică restaurant, snack bar, caffe bar); gradul de ocupare a sălii de fitness; gradul de ocupare a spa-ului. Aceste concluzii, coroborate cu susținerile sale asupra întemeierii în drept a pretențiilor intimatei reclamante, vizează exact combaterea valabilității, așa-zisului "algoritm matematic" al intimatei reclamante. Combătând concluziile expertizei judiciare, pe care le consideră subiective, recurenta solicită achiesarea la concluziile formulate în opinia expertului parte E., care, la alin. (1), pg. 5 din expertiză, conchide: "Cuantumul remunerației în litigiu determinat (...) în conformitate cu prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare (...), pentru perioada 01.08.2016 - 11.07.2010, în funcție de gradul de ocupare al punctelor de lucru aparținând A. S.R.L. Râmnicu Vâlcea, respectiv Hotel "B." 4* Restaurant Clasic "B.", Bar de zi "B." și C. - Spa, reprezintă suma de 2.084 RON fără T.V.A." și determină implicit următoarea concluzie: determinarea remunerației, nicidecum a prejudiciului, datorat(ă) artiștilor interpreți, trebuie să se facă, în funcție de gradul de ocupare al structurilor de primire turistică. În raport cu modul în care instanța de recurs va reține ca admisibile atât motivul de recurs nr. II, pe excepția inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, cât și motivul de recurs nr. III, înțelege să susțină admiterea, coroborat cu motivele de recurs citate în supra, a motivului de recurs nr. IV, cu privire la invocarea, în mod neîntemeiat, de către intimat, a prevederilor art. 3.12 din Decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 10/2016, modificată prin Decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 120/2016 referitoare la plata triplului remunerației ce ar fi fost datorate dacă utilizatorul ar fi obținut licența neexclusivă. Aceste prevederi sunt neîntemeiat invocate de intimat în aplicarea dispozițiilor art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996 republicată, potrivit cu care, "Art. 162 Organismele de gestiune colectivă au următoarele (...) și obligații: (...) b)să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații. (...)". Întrucât articolul susmenționat prevede obligația organismelor de gestiune colectivă să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, recurentul pârât poate proba faptul că, în calitate de utilizator, are încheiate contracte de autorizație-neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental atât cu UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, cât și cu Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, nu însă și cu intimatul reclamant, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, organismul de gestiune colectivă ce, în condițiile date, nu poate invoca pretenții, cu titlu de remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Invocând dispozițiile art. 146 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, recurenta a susținut că gestiunea colectivă prevăzută de acest text de lege nu este obligatorie, ci este opțională. Așadar, gestiunea colectivă obligatorie sau extinsă ar trebui să apară doar acolo unde nu este posibilă acordarea licențelor în mod individual și să devină un regim deghizat de licențe non - voluntare sau să ducă la o "colectivizare" nejustificată a acestor drepturi. În aceste condiții, consideră că trebuie pusă la îndoială validitatea și admisibilitatea actuală și viitoare în cadrul UE a acestor două tipuri de gestiune colectivă. Natura, caracteristicile și funcțiile acestor două modele de management colectiv non-voluntar utilizate în prezent și tratamentul rezervat acestora de către sursele UE sunt destul de diferite. Directivele UE conțin mai multe exemple de scheme obligatorii, cum ar fi cele implementate pentru a permite o colectare și o distribuție centralizată a remunerațiilor aferente drepturilor de retransmisie prin cablu (art. 9 al Directivei 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme privind drepturile de autor și drepturile legate de drepturile de autor aplicabile radiodifuziunii prin satelit și retransmiterii prin cablu), de revânzare (Directiva 2001/84/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 septembrie 2001 privind dreptul de revânzare în beneficiul autorului unei opere de artă originale, articolul 6 alin. (2) sau de închiriere (Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliul din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și dreptul de împrumut și anumite drepturi legate de drepturile de autor în domeniul proprietății intelectuale, 27 decembrie 2006, articolul 5 alin. (4). Conform acestui model, introdus pentru a reduce costurile și pentru a asigura un echilibru optim între accesul utilizatorilor și recompensa autorilor, deținătorii de drepturi își pierd puterea de a autoriza sau interzice anumite utilizări ale operelor lor în favoarea organismelor de gestiune colectivă, fără nici o posibilitate de a opta. Având în vedere acest lucru, cercetătorii tind să califice gestiunea colectivă obligatorie drept excepție, permisă numai dacă sunt introduse la nivelul UE sau acoperite de o limită existentă. în schimb, gestiunea colectivă extinsă este mai răspândită la nivel european. Aceasta constă în licențe generale pentru categorii întregi de opere, încheiate de un organism de gestiune colectivă (OGC) care reprezintă marea majoritate a deținătorilor de drepturi, ale căror efecte sunt extinse prin lege la lucrările nemembrilor care aparțin aceleiași categorii, cu scopul de a facilita remunerarea utilizării drepturilor și astfel să îi permită organismului de gestiune colectivă să joace rolul de ghișeu unic pentru licențiații interesați să aibă acces la repertorii enorme. Deoarece titularii de drepturi pot renunța oricând, astfel de scheme sunt mai rar calificate drept excepții și sunt considerate admisibile și în afara domeniului lor de aplicare, după cum confirmă mai multe directive UE. În evaluarea legitimității unei scheme de gestiune colectivă obligatorie sau extinsă în ceea ce privește drepturile exclusive ale autorului de a autoriza sau interzice comunicarea publică a operelor sale [Directiva 2001/29, art. 3, alin. (1)] trebuie să vedem dacă o astfel de schemă de management colectiv este o limitare în temeiul articolului 5 din directiva amintită. Accentul cel mai puternic trebuie pus pe necesitatea existenței unui consimțământ expres al autorului de a autoriza orice formă de gestiune colectivă care nu este acoperită de o excepție legislativă, orice scheme care nu sunt explicit reglementate de prevederile europene fiind în afara legii. Pentru a exemplifica această contradicție a gestiunii colective extinse cu legislația europeană, vom studia Hotărârea CJUE din Cauza (C-301/15) (Soulier Doke). Inspirat de principiul nivelului ridicat de protecție și a recompensei adecvate pentru autori, așa cum este consacrat în considerentele 9 și 10 din Directiva InfoSoc (2001/29), opinia avocatului general în Cauza C-301/15 este în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Europe de Justiție (cauzele Laserdisken, OSA și SCF) și califică drepturile de reproducere și de comunicare către public ca fiind o măsură de natură preventivă. Pe acest considerent, a pretinde ab norma, drepturi bănești, în condițiile în care, recurentul pârât a probat că este posesorul a două licențe neexclusive eliberate de organisme de gestiune colectivă cu aceleași competențe în domeniul drepturilor de autor și drepturilor conexe, a pretinde așadar drepturi bănești în absenta unui contract și a unei/unor metodologii negociate între reprezentantul organismului si reprezentantul legal al utilizatorului, îmbracă forma unui abuz manifest. De vreme ce gestiunea colectivă prevăzută de acest text de lege este opțională, ingerința intimatului reclamant poate fi considerată - a fortiori - un abuz de drept, motiv pentru care solicită instanței să respingă ca nelegală cererea intimatului reclamant privind obligarea recurentului pârât să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spatiile administrate, capăt de cerere asupra căruia instanța fondului nu s-a pronunțat. Expunerea narativă a unui șir de metodologii nu poate constitui un motiv pertinent al pretențiilor intimatului reclamant. Este de neconceput ca, unei entități de drept privat să i se delege puterea de "autoreglementare" a formei și modului de organizare și desfășurare a activității, a modului de calcul a remunerațiilor compensatorii cuvenite titularilor dreptului de autor și a drepturilor conexe, a sancțiunilor pecuniare aplicabile pentru varii abateri, încălcări ale clauzelor contractuale, delicte civile de natură extracontractuală (neîncheierea de către utilizator unui contract de acordare a unei autorizații neexclusive), nemaivorbind de proliferarea necontrolată a acestor organisme de gestiune colectivă, fiecare arogându-și, pentru sine, vădit abuziv, vaste aptitudini de a pretinde operatorilor: remunerații, daune cominatorii, penalități. Or, a încuviința o atare soluție, ce conține o dublă măsură punitivă, - primo - constând într-un cuantum al remunerației calculat pe un algoritm eronat (nemaivorbind de lacunele actelor normative), mai bine spus pe o premisă falsă, ce implicit va conduce la o concluzie ilogică, și - secundo -, constând într-o triplare (ca sancționare vădit disproporționata) a acestui fals rezultat induce un vădit deserviciu unei cumpăniri juste și echilibrate. Întrucât intimatul reclamant nu a făcut dovada unui contract de acordare a unei autorizații neexclusive utilizatorului recurent pârât, acesta, intimatul reclamant nu este îndreptățit să pretindă sancționarea unui terț, cu obligarea la plata unei sume în cuantum triplu al remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme, considerente pentru care solicită instanței de recurs să schimbe decizia nr. 899A/2021 din 7 iunie 2021, în ceea ce privește dispoziția de menținere a restului dispozițiilor sentinței fondului, să modifice dispozițiile sentinței civile nr. 2615/2019 din 20 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, în sensul anulării dispoziției prin care recurentul pârât a fost obligat la plata sumei de 28.626 RON (TVA exclus) reprezentând triplul remunerației datorate pentru comunicarea publica fonograme pentru intervalul 01.08.2016 - 31.07.2019. Sub un ultim aspect, ce se constituie ca o critică adusă soluției pronunțată de instanța fondului, consideră că în mod greșit Tribunalul a acordat penalitățile de întârziere, acestea din urmă fiind specifice răspunderii civile contractuale în situația în care debitorul nu execută la termen obligația. În cazul răspunderii civile contractuale, prejudiciul este cuantificat de părțile semnatare ale convenției, sub forma unor clauze penale. În cazul răspunderii delictuale, cuantificarea prejudiciului se realizează prin raportare la remunerația plătită în mod uzual de utilizatori, astfel cum rezultă din prevederile pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, neputând fi aplicate în mod cumulativ temeiurile răspunderii delictuale cu cele ale răspunderii contractuale.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat și, în consecință, menținerea deciziei Civile nr. 899/07.06.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca fiind legală, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată Recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea excepțiilor invocate și apărărilor formulate de intimata-reclamantă D. ca vădit neîntemeiate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Într-un prim motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică argumentarea instanței de apel cu privire la motivele de apel legate de lipsa calității procesuale active a reclamantei și respectiv de lipsa calității de reprezentant a acesteia pentru titularii de drepturi în numele cărora acționează. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că reclamanta CREDIDAM colectează remunerații corespunzătoare atât comunicării publice a fonogramelor, cât și comunicării publice a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Pentru prima categorie de drepturi, s-a statuat - în mod corect, reține instanța de recurs - că legea califică expres gestiunea colectivă ca fiind obligatorie, cu consecința existenței unui mandat extins al organismului de gestiune colectivă reclamant, dedus din prevederile art. 144 alin. (1) și art. 145 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată. Pentru a doua categorie de drepturi supuse colectării, instanța de apel a constatat că, față de dispozițiile art. 146 alin. (1) lit. b) din același act normativ, gestiunea colectivă are caracter facultativ; în acest context, s-a reținut calitatea de colector a reclamantei, și având în vedere dispozițiile art. 153 lit. b) din lege, a rezultat o prezumție simplă că reclamanta îndeplinește și condiția de a fi fost mandatată de membrii săi pentru a colecta, în caz contrar neputând fi desemnată colector. Din această argumentație rezultă cu claritate că nu există contradicția reclamată de recurentă (în sensul reținerii în același timp a gestiunii obligatorii și a celei colective), deoarece instanța de apel a observat că cererea de chemare în judecată privește remunerații cuvenite pentru utilizarea a două categorii de drepturi conexe (drepturile artiștilor interpreți și executanți asupra fonogramelor publicate în scop comercial sau de comerț ori a reproducerilor acestora și respectiv drepturile artiștilor interpreți asupra prestațiilor lor artistice din domeniul audiovizual), care au regimuri juridice diferite din perspectiva naturii gestiunii colective, însă pentru fiecare dintre ele s-a făcut dovada legitimării active în modul arătat. Legat de această chestiune, dezvoltările argumentelor din cererea de recurs privesc și greșita aplicare a legii cu ocazia soluționării cauzei de către instanța de apel, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care sunt însă, de asemenea, nefondate. Astfel, deși susține că era necesar ca reclamanta să facă dovada existenței mandatelor date de titularii de drepturi în numele cărora acționează, recurenta nu sprijină această susținere pe argumente concrete care să combată cele reținute de instanța de apel. În privința gestiunii obligatorii, reglementarea legală a mandatului extins scutește reclamanta de dovada mandatului particular dat de fiecare titular de drepturi, așa cum corect a reținut Curtea de Apel, iar în privința gestiunii facultative, de asemenea s-a apreciat în mod corect că, de vreme ce este desemnată colector de către Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, rezultă pe calea prezumției judiciare că reclamanta îndeplinea cerințele legale pentru a fi desemnată, deci inclusiv calitatea de mandatar al membrilor săi. Aceste dezlegări sunt corecte, iar în privința celei de-a doua ipoteze, revenea recurentei sarcina de a dovedi (sau măcar de a ridica dubii pertinente) cu privire la existența mandatelor date de membrii reclamantei, iar în absența oricărei susțineri în acest sens singura concluzie este că problema a fost corect dezlegată. Nefondat combate recurenta decizia recurată prin invocarea prevederilor art. 146 alin. (2) din lege, potrivit cu care "Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat și elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 162 lit. a), sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licență." Aceasta întrucât instanța de apel, în cadrul raționamentului anterior evocat, a reținut că s-a făcut dovada că reclamanta îi reprezintă pe membrii care i-au dat mandat în mod indirect, prin proba calității sale de colector, calitate care nu era permisă în absența mandatelor în discuție. Prin urmare, nu se poate vorbi despre ignorarea acestor dispoziții, ci, cum s-a arătat, o împrejurare de fapt contrară celor rezultate din probele analizate de instanțele inferioare trebuia să fie adusă în discuție și dovedită de cel interesat, în speță recurenta-pârâtă. Nu vor fi reținute în acest context apărările intimatei reclamante, care a susținut prin întâmpinare că în reglementarea art. 146 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 categoria prestațiilor artistice din audiovizual este exclusă din domeniul gestiunii facultative acolo reglementate. Potrivit acestui text, "(1) Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi: (…) b) dreptul de comunicare publică a operelor, cu excepția operelor muzicale, și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual;" Interpretând gramatical această normă, Înalta Curte observă că excluderea din domeniul general al comunicării publice a operelor privește operele muzicale (incluse expres în domeniul gestiunii obligatorii, art. 145 alin. (3) din lege anterior modificării intervenite în anul 2022), însă nu și prestațiile artistice din domeniul audiovizual. Această concluzie este dedusă din aceea că sintagma "cu excepția operelor muzicale" este amplasată între două virgule, urmată de cuvântul "și", ceea ce semnifică introducerea unui nou element în enumerarea principală din propoziție, respectiv prestațiile artistice din audiovizual). În plus, nu era posibil în mod obiectiv ca legea să excludă categoria prestaților artistice din audiovizual din domeniul operelor, deoarece operele sunt purtătoare de drepturi de autor, iar prestațiile artistice sunt purtătoare de drepturi conexe aparținând artiștilor interpreți. Această argumentare este sprijinită și de împrejurarea că legiuitorul nu a inclus aceste prestații în altă categorie de drepturi ce pot fi gestionate colectiv - obligatoriu sau extins. În consecință, din cuprinsul art. 146 alin. (1) lit. b) fac parte comunicarea publică a operelor (mai puțin cele muzicale) și a prestațiilor artistice din audiovizual, a căror gestiune colectivă are caracter facultativ. În cuprinsul recursului mai sunt expuse dezvoltări ale unei argumentații ce contestă în mod principial și cu caracter general instituția juridică a gestiunii obligatorii din perspectiva unui presupus caracter inechitabil față de utilizatori și cu trimiteri la legislația europeană; aceste aspecte nu pot constitui însă, în cauza de față, motive de nelegalitate a deciziei recurate, deoarece instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe legea națională aplicabilă cauzei, iar recursul nu cuprinde o susținere concretă în sensul că legea internă ar contraveni reglementării europene, astfel încât nu se poate proceda efectiv la o analiză de nelegalitate. Tot în cuprinsul acestei argumentații - ce contestă practic forma de reglementare a gestiunii colective obligatorii - recurenta se referă la inexistența unei metodologii negociate între reprezentantul organismului de gestiune colectivă și reprezentantul utilizatorului. Or, reclamanta a invocat în vederea determinării modului de calcul și de colectare a remunerațiilor prevederile Metodologiilor publicate în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 10/2016 (M. Of. Nr. 146/25.02.2016) și prin Decizia ORDA nr. 120/2016 (M. Of. nr. 952/25.11.2016). Acestea au fost adoptate ca urmare a negocierilor purtate între organismele de gestiune colectivă - în speță CREDIDAM și UPFR - și reprezentanții utilizatorilor - în speță Federația patronală a Rețelelor de Comerț, F., G., H., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L.. Aceasta întrucât potrivit art. 131 din lege, în forma în vigoare la data adoptării metodologiilor, "(1) În vederea inițierii procedurilor de negociere, organismele de gestiune colectivă trebuie să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere, însoțită de metodologiile propuse a fi negociate, potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) lit. a). (2) Metodologiile se negociază în cadrul unei comisii constituite prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de maximum 5 zile de la primirea cererii de inițiere a procedurilor de negociere. Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă. Comisia de negociere este constituită din: a) câte un reprezentant al principalelor organisme de gestiune colectivă, care funcționează pentru câte o categorie de drepturi, pe de o parte; b) câte un reprezentant al principalelor structuri asociative mandatate de utilizatori, numit dintre acestea, și câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliți pe baza cifrei de afaceri și a cotei de piață a acestora în domeniu, cu condiția ca acestea să fie declarate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor pe propria răspundere, precum și al societăților publice de radiodifuziune și de televiziune, după caz, pe de altă parte. (3) În vederea desemnării în cadrul comisiei prevăzute la alin. (2), organismele de gestiune colectivă vor depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, odată cu metodologiile, lista structurilor asociative ale utilizatorilor și pe cea a utilizatorilor majori, care urmează a fi convocați pentru negocieri, precum și elementele de identificare a acestora." Așa cum a reținut și instanța de apel în considerentele deciziei recurate, dispozițiile Legii nr. 8/1996 în forma în vigoare la momentul adoptării acestor metodologii cuprindeau reglementarea caracterului opozabil al acestora în art. 131 2 alin. (8): "Hotărârea arbitrală privind forma definitivă a metodologiilor se comunică părților de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului, prin decizie a directorului general, emisă în termen de cinci zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate." Prin urmare, în condițiile în care legea prevedea negocierea metodologiei în modalitatea arătată, cu entități considerate de lege reprezentative pentru categoria de utilizatori vizată, nu era necesară negocierea de către organismul de gestiune colectivă a metodologiilor cu fiecare dintre utilizatorii dintr-un anumit domeniu și, oricum, o atare măsură nici nu apare ca fiind obiectiv posibilă față de numărul nedeterminat de utilizatori pentru domeniul comunicării publice de fonograme, respectiv de prestații artistice din audiovizual. În cadrul unui alt motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât susține că în cauză nu există o faptă ilicită, ce nu a fost dovedită în persoana sa. Pe de-o parte, instanța de recurs notează că limitele controlului de legalitate permis în calea de atac extraordinară de față exclud posibilitatea cenzurării faptelor și a reaprecierii probatoriului administrat, astfel că instanțele de fond sunt suverane în atribuția de a stabili împrejurările de fapt relevante. Pe de altă parte, abordând această chestiune în coordonatele calificării ca ilicite a unei anumite conduite deja stabilită de instanțele de fond - deci cu verificarea încălcării printr-o atare conduită a legii - ceea ce este permis în limitele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat corect că desfășurarea activităților specifice ale pârâtei (restaurant, hotel, etc.) ce cuprinde și comunicarea publică de fonograme prin intermediul aparatelor ce permit redarea sunetelor și a imaginilor, trebuie să fie însoțită de obținerea prealabilă de la organismul de gestiune colectivă a autorizației licență neexclusivă la care se referă dispozițiile legale evocate de Curtea de apel. În plus, susținerea în sensul inexistenței unei fapte ilicite în persoana sa (neadevărată, de altfel) nu ar putea fundamenta o concluzie privind inadmisibilitatea acțiunii promovate de reclamantă - pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei - ci, eventual, ar putea conduce la netemeinicia acțiunii, în absența uneia dintre cerințele cumulative necesar a fi îndeplinite, dar în cauză instanțele au reținut corect întrunirea acestor cerințe. Cu privire la condiția vinovăției, nu se dezvoltă argumente, iar Înalta Curte reține doar că, față de dispozițiile art. 1357 alin. (2) C. civ., nu era necesară o dovadă suplimentară; cât timp condițiile exercitării activității de comunicare publică a fonogramelor sunt cuprinse în lege, nu se poate susține cu succes inexistența unei culpe. Deși susține în dezvoltarea acestui motiv de recurs că instanța de apel a aplicat greșit legea atunci când a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru fapta ilicită, recurenta-pârâtă nu arată în concret în ce constă greșita aplicare a legii; în schimb, susține că era necesară dovada faptei sale ilicite și a vinovăției sale și că s-a ignorat existența a două autorizații licență neexclusivă, încheiate cu UCMR - ADA și cu UPFR. Cu privire la primul argument, s-a arătat de Curtea de apel că nu s-a contestat de către pârâtă comunicarea publică de fonograme, iar fapta ilicită este în realitate desfășurarea acestei activități în absența licenței neexclusive; alte argumente nu sunt necesare pentru a reține încălcarea legii și nicio dovadă suplimentară din partea reclamantei nu trebuie să fie cerută în această privință. Cu privire la cel de-al doilea argument, instanța de recurs observă că, așa cum în mod corect a consemnat instanța de apel, utilizarea autorizată prin cele două licențe evocate de recurentă nu acoperă și modalitatea de utilizare, respectiv drepturile conexe ce fac obiectul cauzei de față. Astfel, UCMR - ADA este organismul de gestiune colectivă ce reprezintă pe autorii de opere muzicale - titulari ai unor drepturi de autor - iar UPFR este organismul de gestiune colectivă pentru drepturile conexe ale producătorilor de fonograme, în timp ce reclamanta este organismul de gestiune colectivă ce îi reprezintă pe artiștii interpreți și executanți, de asemenea titulari ai unor drepturi conexe potrivit legii cu privire la interpretările lor fixate pe fonograme sau difuzate în mediul audiovizual. De aceea, această apărare nu poate fi primită. Criticând aprecierile instanței de apel referitoare la întinderea concretă a prejudiciului, recurenta se plânge de înlăturarea apărărilor sale referitoare la gradul de ocupare al hotelului sau al restaurantului, respectiv la neutilizarea efectivă a aparatelor TV din camerele hotelului. Or, în mod corect a reținut Curtea de apel că metodologia aplicabilă cauzei stabilește remunerația raportat la numărul de camere dotate cu aparate TV, respectiv la perioada de funcționare efectivă a unităților deținute de utilizator și nu distinge după cum aceste camere au fost sau nu ocupate. În aceste condiții, nu se identifică vreo încălcare a legii în raționamentul instanței de apel. În privința neutilizării aparatelor TV din camerele hotelului, Curtea de apel a evocat în mod corect jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene în această privință, în cauzele C-306/05, Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) versus Rafael Hotels și C-162/10, Phonographic Perfrmance (Ireland) Ltd. vs Ireland, în sensul că simpla existență a aparatelor TV în camerele de hotel, precum și distribuția de către hotel a semnalului către aceste aparate, echivalează cu o comunicare publică. Nefondată este și critica în sensul greșitei aplicări a prevederilor art. 3.12 din Metodologia aplicabilă cauzei, ce a permis reclamantei să solicite obligarea pârâtei la plata triplului remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate dacă s-ar fi încheiat autorizația licență neexclusivă, deoarece, pe de-o parte, s-a arătat deja de ce această metodologie este obligatorie și pentru pârâtă, iar pe de altă parte nu s-a identificat în memoriul de recurs o susținere privind modalitatea concretă în care această dispoziție a fost greșit interpretată sau aplicată. Dimpotrivă, recurenta se referă la caracterul inoportun al reglementării și la necesitatea ca pretențiile diferitelor organisme de gestiune colectivă să fie cenzurate pentru a nu dobândi caracter abuziv, însă niciunul dintre argumentele expuse nu se constituie într-o critică de nelegalitate. În fine, recursul cuprinde și argumente care se referă la nelegalitatea obligării sale la plata de penalități de întârziere, dar acestea nu sunt critici adresate deciziei instanței de apel, deoarece prin decizia recurată plata triplului penalităților de întârziere la care pârâta a fost obligată de prima instanță a fost înlăturată, astfel încât chestiunea a fost dezlegată favorabil recurentei de Curtea de apel. În consecința acestor considerente, recursul va fi respins ca nefondat, iar în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs va obliga recurenta căzută în pretenții să plătească intimatei reclamante suma de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial achitat conform dovezilor existente la dosarul de recurs .